ROMANTISMUL

LUCEAFĂRUL
Mihai Eminescu

De la ,, Cântecul Nibelungilor’’ și ,,Eneida’’ lui Vergilius până la poemele postmoderniste și

suprarealiste de azi, viziunea despre lume a autorului va rămâne, în ciuda diferitelor sale
ipostazieri, elementul care vertebrează metatextual întregul arhipelag literar. Fiind un component
constituent al realității extralingvistice, acesta rămâne asociat cosmoviziunii, adică modului de
percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită generație, fiecare creator
configurându-și această percepție în funcție de natura sa interioară și evident, de perioada și
curentul sub semnul căruia s-a format.
Romantismul este un curent literar si artistic, apărut în Europa apuseană, în ultimii ani ai sec.
XVIII-lea. Estetica romantismului se bazează pe mai multe norme printre care se pot enumera:
înlocuirea rațiunii cu ardoarea sentimentului, valorificarea miturilor, istoriei, visului și
fantasticului, iar personajul romantic este de o natură deosebită(geniul, titanul, damnatul,
demonul).
În literatura română, romantismul apare târziu(sec XIX.), având prima generație reprezentată
de Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, prelungindu-se prin
sciitori pașoptiști precum Alecsandri, Bălcescu până la Eminescu, care este socotit ca fiind
ultimul mare romantic european. Acesta s-a întrupat din marea primordială a geniului
românesc, așa cum Luceafărul s-a ridicat din Edde într-un zbor uluitor deasupra lumii, iar atunci
cand a ajuns la capătul vremii sale ca om, s-a contopit cu vecia și a devenit mit. În opera lui
Eminescu se întâlnesc teme, motive și atitudini romantice care țin de marea literatură a lumii.
Poemul ,,Luceafărul’’ apare în 1883, în ,,Almanahul Societății Academice Social-Literare :
România Jună’’ din Viena, fiind apoi reprodus în revista ,,Convorbiri literare’’.
Opera romantică constituie o compoziție alegorică pe tema nefericirii geniului, având surse
folclorice, mitologice și culturale care condensează cele trei genuri : epic, liric și dramatic,
dar și dimensiunea universala a geniului românesc.
Tema centrală a poeziei este problematica geniului în raport cu iubirea, societatea, cunoașterea
și timpul. Sub acest aspect, textul poate fi considerat o artă poetică, în care autorul își exprimă
concepția sa despre statutul poetului care dorește sa transmită idei filosofice prin creația sa.
,,Luceafărul’’ este alcătuit din 98 de catrene, structurate în patru tablouri; acestea fiind divizate
de asemenea în două planuri : universal-cosmic și uman-terestru. Titlul are un rol anticipator,
făcând referire la dualitate(plan denotativ- steaua cea mai strălucitoare de pe cer, plan alegoric-
luceafarul devine simbol al geniului, dotat cu inteligentă superioară, insetat de absolut, capabil
să-și depășească limitele și sa se sacrifice pentru iubire).
Primul tablou (strofele 1-43) debutează prin portretul fetei de împărat, unicizată prin
descendența nobilă, puritate și frumusețe ieșită din comun ,, o prea frumoasă fată’’. Povestea de
dragoste are un început de basm, fiind plasată într-un timp mitic : ,,A fost odată ca-n povești/ A
fost ca niciodată’’. Fata de împărat este surpinsă într-o ipostază contemplatoare, la fereastra
castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr care la rându-i o îndrăgește pe tânără. Fiecare dintre
aceștia aspiră la un element compensatoriu : pământeancă spre absolut, iar spiritul superior spre
materialitate.
Cadrul este nocturn, romantic, favorabil visului, susținut de motivul serii, al castelului, al
zburătorului și al oglinzii ,,Ea îl privirea cu un surâs/El tremura-n oglindă’’. Întâlnirea
îndrăgostiților are loc în vis, datorită celor două chemări ale fetei ,, Cobori în jos, luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!’’ Doritor să
cunoască experiența iubirii, Luceafărul este dispus la sacrificiu, fapt ce sugerează la nivel
alegoric, condiția geniului capabil sa coboare la condiția de muritor: ,,Da, mă voi naște din
păcat/ Primind o altă lege/Cu vecinicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege.’’
Partea a doua(strofele 44-64), în plan terestru, subliniază idila dintre fata de împărat, numită
aici Cătălina, și pajul Cătălin, care în antinteză cu Luceafărul este întruchiparea teluricului și a
mediocrității pământene. Asemnănarea numelor celor doi, simbolizează legătura sentimentală
dintre două ființe compatibile, ipostaze ale omului comun. Deși se lasă cucerită în final, Cătălina
are încă nostalgia Luceafărului, fapt ce ilustrează dualitatea ființei pământene, prinsă între fizic
și metafizic.
Partea a treia(strofele 65-85), surprinde planul cosmic alături de călătoria Luceafărului care
străbate imensitățile cosmice și timpul dorind să-l găsească pe Demiurg chiar înainte de crearea
lumilor, pentru a-i cere statutul de muritor . ,, Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și
căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.’’ În dialogul său cu Demiurgul, Luceafărul este
numit Hyperion, idee ce sugerează că numai acesta îi cunoaște esența. Demiurgul ii propune lui
Hyperion diferite ipostaze ale geniului. ,,Ți-aș da pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție’’, ,,Îți
dau catarg lână catarg/ Oștiri spre a străbare/ Pământu-n lung și marea-n larg/Dar moarea nu
se poate’’ oferindu-i la final argumentul zdrobitor, dovedindu-i încă o data Luceafărului
superioritatea sa, chiar și în iubire, fața de muritoarea Cătălina : ,,Și pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă’’ În cele din urmă,
Luceafărul se purifică de pasiunea lui vinovată, înțelegând că trebuie să-și asume în totalitate
condiția.
Ultimul tablou(strofele 86-98) este construit simetric fața de primul, prin îmbinarea planului
terestru cu cel cosmic. Cuplul Cătălin-Cătălina este surprins în planul naturii, într- un cadru
romantic, conturat de motive literare specifice, iar Luceafărul renunță la iluzia fericirii
pământești, atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității, și
odată cu ea și a indiferenței, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-și depășească
condiția, iar geniul prezintă dispreț față de această incapacitate ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-
oi fi eu sau altul?’’ Geniul constată cu durere că viața omului este doar o mișcare circulară,
orientată spre accidental și întâmplător ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci
eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.’’
Din punct de vedere al nivelurilor textului poetic se pot grupa o serie de particularități care
conturează geniul autorului, precum : la nivel prozodic si fonetic : muzicalitatea elegiacă,
meditativă este dată de particularitățile prozodice : ritmul iambic, rima încrucișată, masura
versurilor de 7-8 silabe, sunt prezențe și asonanțele si rima interioara (una-luna, zare-răsare), iar
antiteza dintre planul cosmic și cel terestru este sugerată de alternarea tonului major cu cel
minor, realizată prin distribuția consoanelor și a vocalelor. La nivel morfologic formele arhaice
ale unor verbe accentueaza atmosfera fabuloasa specifică basmului,,Și apa unde-au fost căzut’’.
Verbele la imperfect utilizate în timpul călătoriei Luceafărului denotă mișcarea continuă și eternă
:,,creșteau’’, ,,treceau’’, ,,părea’’. Prezența verbelor la perfect simplu și conjunctiv din tabloul al
doilea susțon oralitatea stilului, vorbirea populară a oamenilor de aceeași condiție : ,,se făcu’’, ,,
să râzi’’. La nivel stilistic, prezența metaforelor, mai ales în primul tablou accentuează ideea
iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură ,,palate de mărgean’’, ,,cununi de
stele’’.
În concluzie, poezia ,,Luceafărul’’ reprezintă o sinteză a operei poetice eminesciene care
armonizează atât teme, motive, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de autor, cat și
simbolurile eternității/mortii și ale temporalității/vieții.