Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Poezie modernistă interbelică

Introducere
a. Scrie câteva elemente care definesc universul liric blagian: atitudini, teme majore, curentul modernist
abordat.
b.Introdu poezia pe care o prezinţi:
Principiile estetice blagiene au fost formulate în mai multe încercări lirice – arte poetice: Cântăreţii bolnavi,
Către cititori, Poeţii, Alchimie.
Deschide primul volum de poezii – Poemele luminii (1919)
I.Încadrarea textului într-un curent – modernismul
a. Poezia este una conceptuală, căci transpune în limbaj poetic concepte fundamentale ale sistemului
filosofic blagian.
Poezia surprinde concepţia filosofică exprimată de poet în „Trilogia cunoaşterii”. Lucian Blaga consideră că
universul este guvernat de mister. Fiinţa umană poate să se apropie de tainele universului prin două modalităţi:
reducându-i numeric misterele latente prin conceptualizarea (explicarea) lor (cunoaşterea paradisiacă,
reprezentată în poem de metafora „lumina altora” care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”) sau potenţându-
i nepătrunsul prin scoaterea la iveală a altor mistere (cunoaşterea luciferică, simbolizată prin metafora „lumina
mea” care „sporeşte a lumii taină”). Acest tip de cunoaşterea este caracteristică spiritului creator, „iscoditor” şi
este cel îmbrăţişat de poetul-filosof pentru că misterul nu poate fi deschis, „sporit” decât prin cunoaşterea
luciferică.
b. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, iar acest tip de poezie este esenţial
pentru modernism pentru că artistul simte nevoia să-şi pună întrebări, să se justifice, să ofere soluţii şi teorii.
Pe de altă parte, cititorul înţelege arta poetului modernist prin prisma acestor creaţii. De asemenea, de obicei
ele sunt operele care prefaţează sau/ şi încheie un volum de versuri construit tematic. Astfel, „Eu nu
strivesc...” deschide primul volum de poezii blagian „Poemele luminii” apărut în 1919.
Poezia transmite viziunea lui Blaga despre rolul poetului și al creației, despre raportul care se stabilește între
individ și lume. În plus, în manieră modernă, după cum remarca Marin Mincu, poezia este expimarea lirică a
unui crez ce presupune un subtext polemic faţă de toate artele poetice de până la el. Încă de la Horaţiu, în Ars
poetica, ars înseamnă meşteşug, îndemânare, strategie de îmbinare a cuvintelor. La Blaga, ars poetica
înseamnă act poetic, situarea a poetului în lume în şi prin poezie.,
Aşadar, Lucian Blaga spune că lumea, („corola de minuni”) rămâne ea însăși un mister creat de Marele
Anonim care îl cheamă pe poet, pe acest „eu” exacerbat, către ea, seducându-l și copleșindu-l cu frumusețile
sale. Între frumusețe și mister există, în opinia acestuia, o deplină echivalență, deoarece numai ceea ce i se
refuză înțelegeri iraționale poate fi frumos, poate fascina, poate provoca nostalgii, minunea fiind dovadă a
sacrului coborât pe pământ, în profan, și care i se revelă numai celui care știe să îl contemple și să îl iubească.

II. Prezentarea temei poeziei prin referire la două idei sau imagini poetice.
Tema poeziei: cunoașterea realizată poetic prin motive literare cu valoare de simbol în poezia blagiană:
taina, misterul, lumina.
Prima secvenţă: 5 versuri
Defineşte relaţia eu liric – univers anunţată în titlu, o relaţie de iubire, subliniată de verbele la pers. I și la
prezentul gnomic, atemporal „nu ucid”, „nu strivesc”, care prin forma lor negativă resping agresivitatea
atitudinii de lămurire a misterelor lumii. Concepţia filosofică a cunoaşterii luciferice este poetizată prin
metafora călătoriei iniţatice (în calea mea) în care creatorul are revelaţia unor întruchipări concrete ale
miracolului vieţii şi ale misterului morţii.
Aşadar, ultimul vers al secvenţei exemplifică, prin enumeraţie, câteva dintre simbolurile care definesc obiectul
cunoaşterii luciferice: misterul:
Metafora flori trimite la mirabila frumuseţe a naturii, a universului nu numai vegetal, pentru că numesc şi
fiinţa iubită (ori copilăria, ori cuvântul poeţiilor), dar şi taina înfloririi, a rodirii.
Metafora ochi face referire nu numai la universul uman, ci şi la cel al vieţuitoarelor, este un spaţiu al întâlnirii
dintre „eu” şi „lume”, o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa.
Metafora buzelor simbolizează rostirea poetică, cuvântul, Logosul, dar şi Erosul.
Metafora morminte este simbolul lumii nevăzute şi tainice a strămoşilor noştri.
Pentru că sunt taine ocrotite prin iubire, cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc vraja
nepătrunsului ascuns.
Secvenţa a II-a: detaliază un alt mod de cunoaştere – cunoaşterea care distruge misterul. Cunoaşterea
paradisiacă este figurată poetic prin metafora lumina altora (pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor
care aleg calea cunoaşterii care reduce misterul prin conceptualizare). Cunoaşterea luciferică este exprimată
poetic prin verbe la forma negativă nu strivesc, nu ucid; cunoaşterea paradisiacă, printr-un sinonim afirmativ
sugrumă. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii, tainele teluricului şi ale celestului exprimate
prin dubla negaţie nepătrunsul ascuns şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp adâncimi de
întuneric.
Secvenţa a III-a: explică, prin opoziţie, cunoaşterea luciferică, cunoaşterea poetică privilegiată. Prin
conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza între lumina altora, şi lumina mea. Alternanţa unicitate –
multiplicitate (eu/alţii) subliniază (la nivelul persoanei gramaticale) antiteza fundamentală a poeziei.
Cunoaşterea luciferică este detaliată prin comparaţia cu lumina selenară (cu toate că luna nu e una din
obsesiile stilistice ale lui Blaga – motivul romantic îşi epuizează resursele în modernism). Aici luna
personifică fiinţa înfiorată de misterul existenţial (tremurătoare). Identificarea creaţiei poetice lumina mea cu
lumina lunii şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomeraţia termenilor care
desemnează ceea ce se ascunde dincolo de cunoaşterea umană. Există aici o serie întreagă de cuvinte care
intră în câmpul semantic al misterului: taină, întunecata zare, sfânt mister, taina nopţii, nepătruns, ne-nţeles
(ultimele două sunt construite cu prefix negativ).
Analogia lumina lunii – lumina mea sugerează ideea că actul de creaţie poetică înseamnă îmbogăţirea
nemăsurată a misterelor fiinţei şi a existenţei: şi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari.
Ultima secvenţă are valoare concluzivă (subliniată prin conjuncţia căci care introduce propoziţii explicative).
Eul liric îşi reafirmă iubirea faţă de univers. Aşadar, eul este într-o relaţie de iubire cu esenţa misterioasă a
universului. Recurenţa termenilor enumeraţi la început însoţiţi fiecare de un şi adverbial (chiar – nu altceva)
semnifică metaforic corola ce se închide simetric (reface perfecţiunea). Fiecare termen al enumerării devine
metonimie (în cazul acesta, întregul este redat prin parte) prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii
fizice şi toate treptele cunoaşterii luciferice.
III. Elemente de structură şi compoziţie:
a. Relaţii de simetrie şi opoziţie
Se observă relația de simetrie dintre incipitul și finalul poeziei, deși verbul este schimbat. Dacă în incipit se
urmărea atitudinea lirică în fața miserului, în final se aduce cauza acestei atitudini: iubirea. Conjuncția
copulativă și, devenită adverb de întărire evidențiază ideea că nimic, niciun mister al universului nu scapă de
iubirea poetului. Calea rațională nu este adecvată pentru misterele inefabile ale lumii precum iubirea,
frumusețea, sufletul, moartea, care nu pot fi pătrunse cu ascuțimea minții, ci doar contemplate și asumate prin
iubire. Misterul se arată omului prin flori, ochi, buze, morminte, însă ele se refuză înțelegerii logice. În acest
joc al pătrunsului și nepătrunsului, al ascunderii și dezvăluirii frumuseții lumii rezidă întreaga putere și
frumusețe a ”corolei”.
Textul dezvoltă patru secvențe lirice oraganizate în jurul relației de opoziție dintre „lumina mea” și „lumina
altora”, lumina fiind simbolul cheie al textului.
b. Titlul textului este în directă relație cu tema, fiind reprezentat de o propoziție dezvoltată cu verb la forma
negativă, propoziție ce conține subiectul cunoașterii: eu( eul liric) și obiectul cunoașterii ,,corola de minuni a
lumii”, metaforă pentru frumusețea perfectă a universului. Faptul că pronumele personal eu este așezat în
fruntea unei poezii din primul volum dovedește că textul poetic devine o confesiune lirică. Pe de altă parte,
plasarea inițială a pronumelui corespunde și influenței expersioniste de exacerbare a eului. Verbul la forma
negativă nu strivesc exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și atitudinea poetului filozof de a proteja
misterele lumii.
c. Versificația poeziei este în ton cu mesajul ei și cu orientarea de care aparține, modernismul. Creaţia nu este
structurată strofic. Se cultivă versul cu metrică variabilă (de la 2, la 15 silabe) și ritm interior, iar
ingambamentul redă fluxul spontan al trăirilor și ideilor poetice. De asemenea, rima nu mai constituie un
element primordial al formei poeziei.

Încheiere
Viziunea lui Blaga asupra lumii în această poezie trebuie pusă în relație cu unul dintre aforismele sale
„câteodată, datoria noastră în fața unui mister este nu să îl explicăm, ci să îl transformăm într-un mister și mai
mare”.Această idee este în perfectă relație cu tema cunoașterii abordată în poezie, poetul filosof reușind să
ofere printr-un text liric de o subiectivitate totală concepția lui filosofică despre relația dintre poet și lume.
Artistul, creatorul, poetul trebuie să contemple frumusețea lumii și să o redea în creație prin iubire, prin
intuiție poetică, nicidecum prin rațiune.