PLUMB

G. Bacovia

I. Încadrare: în epocă, operă, program estetic, gen, specie

II. Elemente ale imaginarului poetic-teme, motive, viziunea asupra lumii, instanțe lirice
III. a. Elemente de compoziție și de structură
b. Elemente ale limbajului artistic
IV. Argumentarea propriei opinii, concluzii

I. Încadrare: în epocă, operă, program estetic, gen, specie

Poet simbolist , G. Bacovia este în esență o conștiință tragică întrucât simte tot răul lumii
moderne și tot răul lăuntric, fiind singurul poet român care coboară în Infern. Vedeniile aduse la
suprafață sunt la lumina zilei, stranii și tulburătoare. Cântarea lui e obsesivă, monotonă .(N.
Manolescu).

Universul poetic bacovian impune receptării o paradigmă lirică simbolistă ce înfățișează

corespondențele dintre macrocosm și microcosmos, simbolul mediind cunoașterea pe calea analogiei
și conturând imaginea simțurilor răvășite, solitudinea, dezolarea, melancolia maladivă ce anihilează
ființa. Poezia lui Bacovia utilizează toată recuzita simbolismului: simbolul, corespondențele, sugestia,
tehnica vagului, muzicalitatea, cromatica. Ilustrând etapa de plenitudine și declin a simbolismului
românesc (după etapele estetico-teoretică și de experiențe), Bacovia deține, în cadrul programului
estetic, postul singular al adeptului celui mai ortodox și totodată celui mai eretic (Petroveanu), opera
sa marcând ruptura de utopia romantică și evoluând spre formele liricii moderne, prin conștiința
scindată, eul dizarmonic.

Poezie emblematică a universului liric bacovian este cea care deschide și dă titlul volumului de
debut, publicat în 1916, Plumb. Elegie existențială și pastel simbolist, ars poetica necanonică,
deoarece în concentrarea ei maximă, tipic bacoviană, se încifrează o adâncă imagine thanatică,
emblematică pentru întreaga creație, poezia aparține lirismului subiectiv, exprimând spleenul
existențial, tristețea metafizică, vidul interior, creând senzația de sfârșit continuu perceput ca
proiecție a solitudinii absolute în fața neființei, a neantului.

II. Teme, motive, viziunea asupra lumii, instanțe lirice

Tema este reprezentată de condiția tragică a ființei umane, definite de eșecul existențial, de
solitudinea absolută în fața neantului. Drama eului este triplă: existențială, determinată de oboseala
de a fi, de ostilitatea universului și neputința găsirii unui refugiu, erotică întrucât cuplul se destramă,
are angoasa sfârșitului, iar eul rămâne însingurat și poetică, deoarece harul creator este resimțit ca o
povară, ca damnare. Lexemul plumb, prin tehnica repetiției, devine laitmotiv al operei, simbol al
tristeții disperate, al universului închis, reificat, sortit pieirii. Se proclamă astfel supremația plumbului,
absolutizarea lui ca al cincilea element primordial.
 Imaginarul poetic bacovian, alcătuit din refuzuri și măști ale negativului, sintetizează
viziunea sui-generis a lumii marcată de un profund nihilism și situată sub imperiul solitudinii și al
morții, sentimentele dominante fiind tristețea metafizică și spleenul existențial. Lumea are aspectul
unei temnițe ontologice, constituită din spații carcerale concentrice, în care omului i se refuză atât
viața, cât și moartea, existența sa devenind o agonie fără sfârșit. Acest univers este prin excelență
unul închis ce creează impresia de cerc fatal, dominat de sfârșitul continuu ( I. Caraion), din care nu
există posibilitate de salvare.

III. a. Elemente de compoziție și de structură

Titlul, instanță semiotică superioară și ordonatoare, element paratextual, ce face legătura

între universal real şi cel ficţional, este alcătuit din lexemul plumb ce devine simbol recurent. Acesta
este un metal, element aparținând anorganicului, de culoare gri ca semn al monotoniei, al lipsei de
strălucire a universului, al traseului regresiv existențial, autorul mărturisind: Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. În plumb văd
culoarea galbenă. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe om.
Forța lui m-a apăsat până la distrugere. Plumbul are o greutate specifică mare, sugerând apăsarea
sufletească, imobilitatea ultimă, este un metal magic, folosit în alchimie, cu funcționalitate percepută
ca valoare negativă, transformând simboluri ale frumosului, ale vieții în simboluri ale morții.

Organizarea compozițională și structura:

Poezia este alcătuită din două catrene simetrice, imaginarul poetic înfățișând o lume rece,
indiferentă, esențializată, în care fiecare element devine un simbol și configurându-se pe două
planuri, aflate în relație de corespondență: realitatea exterioară, figurată simbolic prin imaginea
cimitirului, a cavoului și realitatea lăuntrică, maladivă, ce simte răul existențial.

Primul catren schițează reperele realității exterioare, figurându-se un spațiu simbolic, al morții,
al vidului existențial în care ființa este captivă. Sicriul, cavoul numesc spațiul thanatic și simbolizează,
prin tehnica sugestiei, spațiul claustrant, prin excelență închis, odaia, orașul, propriul trup, destinul,
universul întreg, ce determină tristețea metafizică și spleenul existențial. Prin personificarea
dormeau sicriele este generalizată ideea morții universale ce cuprinde și materia. Verbul la imperfect
evidențiază, prin aspectul durativ, realitatea permanentă a somnului asociată visului, ce nu mai
reprezintă o modalitate de transgresare a limitelor temporale și spațiale, ci desemnează o
anticameră a morții și se convertește în coșmar. Verbul dormeau în asociere cu epitetul metaforic
adânc determină o sugestie statică de încremenire spațială și temporală, devenirea fiind anulată,
întrucât în acest univers ostil viața este iremediabil captivă în materia inertă.

Enumerația sicriele de plumb/ și flori de plumb și funerar vestmânt conține elemente din
recuzita clasică a morții ce devine unica posibilitate de abstragere din existența monotonă. Florile, de
obicei simboluri ale frumuseții, ale vieții, ale regenerării, sunt împietrite și transformate în imagini
thanatice, iar ființa omenească devine absență: funerar vestmânt. Vântul, singurul element care
exprimă mișcarea în acest cadru mineralizat și poate simboliza efemerul, inconsistența existenței, dar
și neliniștea spiritului captiv sau o precară manifestare a transcendentului, are un efect disonant,
înspăimântător, premonitoriu, provocând o sonorizare stridentă, lugubră prin scârțâitul coroanelor
de plumb. Coroanele reprezintă înfăptuirile, creațiile omenești devenite derizorii, stridente prin
pretenția de a se sustrage timpului și ruinei, creând impresia de cerc fatal, de univers închis, inert,
reificat, accentuând atmosfera terorizantă. Între eul liric și această realitate împietrită în tiparele
morții se instituie un raport fragil și nesigur, mereu torturant: stam singur în cavou... , sintagmă ce
concentrează sentimentul obsedant și agasant al solitudinii absolute, autorul mărturisind: cred că
omul s-a născut să fie singur. Somnul de plumb stăpânește toate ariile realului, subliniind tragicul
ontologic.

Cel de-al doilea catren configurează universul interior, dar nu ca univers compensatoriu, ci
ca invariantă a lumii exterioare, într-o relație de corespondență specifică imaginarului poetic
simbolist. Sintagma Dormea întors amorul meu de plumb sugerează nu doar efemeritatea iubirii,
destrămarea cuplului ce are angoasa sfârșitului, ci și stingerea mitului dragostei, pierderea credinței
în absolutul iubirii sau în harul creator ce devine damnare. Iubirea nu mai reprezintă pincipiu
ordonator al universului, forță a vieții, rațiune ontologică, rost al ființei umane. Metafora Dormea
întors este expresia absolută a îndepărtării definitive de viață, întoarcerea cu fața spre apus, spre
enigma tulburătoare a morții regăsindu-se la L. Blaga și M. Sadoveanu. Așa cum iubirea se prăbușește
din ordinea umană în cea minerală, devenind semn al inerței și al neantului, tot astfel floarea este
simbol inversat, sugerând reificarea întregului univers: în poezia lui Bacovia nu există decât obiecte,
orice viață a dispărut și implicit orice sens; acesta este infernul, dominația și teroarea obiectelor (N.
Manolescu).

Ideea solitudinii ființei umane în fața morții este reiterată prin sintagma stau singur lângă
mort, lexemul mort reprezentând imaginea ființei iubite, moartea erosului, evanescența eului sau
extincția universală. Strigătul deznădăjduit, de o sonoritate stridentă, înlocuiește Logosul, este
protest, semn al vieții, o încercare de salvare din neant, chemarea din moarte a ființei prin cuvântul
poetic, prin artă, ca în mitul lui Orfeu și Euridice, dar este neauzit, sortit eșecului, exprimând doar
disperarea, suferința, incapacitatea de comunicare cu lumea sau cu sinele. Deznădejdea ființei
umane are ca efect frigul ce cuprinde întreg universul și sufletul tulburat impregnat cu răceala
neființei. Epitetul metaforic aripile de plumb sugerează înlocuirea zborului ascendent asociat
sacralității cu prăbușirea surdă și grea, implacabilă în neant, omul situându-se pe un traseu regresiv
îndreptat iremediabil spre moarte.

b. Elemente ale limbajului artistic

Sentimentele dominante ale textului, tristețea metafizică, melancolia grea, apăsarea

sufletească generate de eșecul existențial, de sfârșitul continuu resimțit de ființă, de moartea
universală sunt susținute și accentuate de toate nivelurile textuale. La nivel fonetic, vocalele închise,
ocurența consoanelor m și n subliniază tonul grav, de cântec premergător morții, iar consoanele f, v,
s,ț, prin sonoritatea stridentă, conturează atmosfera macabră, terorizantă. La nivel lexical, limbajul
are maximă concentrare prin folosirea obsesivă a unor lexeme care aparțin câmpului semantic al
morții: plumb, dormea, mort, flori, sicriu. La nivel gramatical, domină grupul nominal într-un discurs
enunțiativ, simetric prin repetarea aceluiași tipar sintactic, asfel conturându-se o lume esențializată,
monotonă, încremenită. Paralelismul sintactic este asociat, la nivel stilistic, epitetelor metaforice
(flori de plumb, amorul de plumb, aripile de plumb ), personificării (dormeau adânc sicriele) ,
enumerației (sicriele...și flori... și funerar vestmânt), simbolului particularizant perceput ca imagine
expresivă(plumbul, sicriul, floarea, aripa). Laitmotivul plumb, repetiția, punctele de suspensie ce
provoacă fragmentarea, întreruperea discursului, predominanța iambului, ritm elegiac, rima
îmbrățișată, măsura egală a versurilor susțin muzicalitatea interioară a versurilor, conform
principiului simbolist muzica înainte de toate (P. Verlaine).

IV.Argumentarea propriei opinii, concluzii

În opinia mea, elementele generatoare ale poeziei bacoviene sunt confidența și convenția: pe
de o parte, ceea ce a văzut, ceea ce a simțit poetul, înfățișând o lume în descompunere, sub semnul
sfârșitului continuu, pe de altă parte, convenția estetizantă (bacovianismul) ce încheagă această lume
cu tendințe de disipare. Bacovianismul este, după N. Manolescu, o haină de teatru, o poză patetică a
nebuniei; poetul se joacă pe sine, dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima. Dedublat, poetul se
observă punându-și o mască teatrală ce aderă la fondul său propriu, iar masca îl modelează după ce a
fost fixată, îi absoarbe datele propriei existențe, devine condiție fundamentală a poeziei: din jocul
de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr.

Poezia lui Bacovia este alcătuită din măști ale negativului, dintr-un sentiment al prăbușirii în
somnul materiei încremenite, în abisul ființei ori în neantul neființei, astfel încât Bacovia nu se
citește normal (L. Raicu).