,,Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

,,Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat

prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație, astfel, înglobând mai
multe direcții artistice inovatoare, precum expresionismul, dadaismul, uturismul, cubismul
etc., având următoarele trăsături: ambiguitatea limbajului, preocuparea pentru o poezie a
cunoașterii, devenită o modalitate de contemplare a lumii, predominanța funcției simbolice a
limbajului, cultivarea fragmentarismul, folosirea unei sintaxe eliptice și contorsionate,
existența unor atitudini indiferente ale poeților moderniști față de gustul publicului comun,
preferința pentru versul alb sau liber.
După volumul de povestiri intitulat ,,Poarta neagră”, apărut în 1930, ciclul ,,Flori de
mucigai”, apărut în 1931, pare să reprezinte consecința lirică a aceleiași experințe de viață-
scurta perioadă de detenție, între 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la
Văcărești. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reunește versuri care evocă, prin
imagini de o mare forță sugestivă, lumea stranie, dezolantă și contradictorie a universului
carceral.
Estetica urâtului este evidențiată chiar din titlul volumului ce reia ideea propusă de
Baudelaire în volumul ,,Les fleurs du mal” (,,Florile răului”).
Titlul se valideaza stilistic ca un oximoron, fiind asociate un cuvânt din sfera
semantică a frumosului- ,,Flori”- cu unul din cea opusă- ,,mucigai”. Sensul denotativ al
sintagmei ancorează imaginarul poetic în sfera spațiului închis, umed, specific închisorilor,
propice ,,florilor de mucigai”, niște pete de culoare în cadrul unui univers mohorât, dezolant și
tern. La nivelul semnificațiilor se evidențiază ideea că în orice existență sordidă poate exista
ceva frumos, ,,floarea” devenind un simbol al nașterii frumosului din urât. Astfel, la nivel
metatextual, titlul avertizează asupra formulei lirice noi utilizate de poet în acest volum, și
anume, estetica urâtului.
Volumul se deschide cu textul purtând titlul omonim și care are caracter de artă
poetică, deoarece exprimă concepția autorului despre creație și despre rolul creatorului în
univers.
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de
frământări și de tulburări interioare. Tema creației este susținută în text prin motivul scrisului
ca meșteșug (,,Le-am scris cu unghia pe tencuială”) sau cel al imposibilității accesului la
inspirația divină (,,firida goală”, ,,puterile neajutate”).
Chiar dacă păstrează unele repere prozodice clasice (rima împerecheată), Arghezi
propune o structurare externă a textului de tip modern, poezia cuprinzând 2 strofe inegale, ce
delimitează și secvențele poetice. Astfel, prima strofă este polimorfă și redă raportul eului
creator cu universul limitat al temniței, în timp ce a doua secvență lirică este un catren care
transpune corespondența dintre spațiul interior și cel exterior, de asemenea, ostil.
Autorul apelează la un eu liric exprimat subiectiv și afirmă că versurile sale au fost
scrise ,,Cu unghia pe tencuială”, imagine vizuală ce exprimă ideea efortului creator, dar și a
creației văzută ca necesitate. Spațiul interior este redat fragmentar prin câteva repere cu
valoare de simbol, astfel, ,,firida goală” devine o metaforă a unui univers în care Divinitatea
lipsește cu desăvârșire, un univers ,prin excelență, desacralizat. Motive precum întunericul și
singurătatea capătă o nouă valoare în concepția argheziană. Dacă la romantici întunericul
configura un cadru protector, în cazul lui Arghezi, acesta devine apăsător și angoasant. De
asemenea, singurătatea nu mai este fertilă, necesară reveriei și regăsirii de sine, precum în
lirica minesciană, ci este grea, deoarece capătă valoare absolută, sintetizând drama omului
modern. Deosebit de expresiva este și enumerația de simboluri religioase prin care se redă
ideea inspirației de natură divină, pusă de Arghezi, însă, sub semnul negației: ,,Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca,
Marcu și Ioan”. Practic, poezia conturează un spațiu închis, ostil și total lipsit de sacralitate,
definindu-și creația, Arghezi o consideră atemporală (,,Sunt stihuri fără an”), care transpune
suferința interioară și lipsa oricărei posibilități de salvare: ,,Stihuri de groapă/ De sete de apă/
De foame de scrum”. Prin sintagma ,,Stihurile de acum” se evidențiază ineditul formulei lirice
abordate și anume, estetica urâtului. Foarte sugestivă este și simbolistica unghiei îngerești
care s-a tocit și apoi nu a mai crescut. Metaforic, poetul redă ideea că inspirația de natură
divină nu mai poate fi recuperată, deoarece ostilitatea lumii face acest lucru imposibil.
În cea de-a doua secvență lirică se prezintă spațiul exterior, redat tot fragmentar și în
corespondență perfectă cu cel interior prin ploaia care ,,bătea departe afară”. Verbele la
imperfect (,,era”, ,,bătea”, ,,durea”) traduc ideea durerii cu care este percepută continuitatea
acestei stări de dizgrație a poetului. În această lume total ostilă omenescul dispare, lăsând loc
dezumanizării, idee sugerată prin compararea mâinii cu o gheară: ,,Și mă durea mâna ca o
ghiară”. Imaginea cu care se încheie textul este supusă ambiguității; mâna stângă ar putea să
redea direcția infernului către care simte că se îndreaptă poetul sau ar putea fi un simbol al
esteticii urâtului: ,,Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Verbul la perfect
compus ,,am sillit” induce ideea de revoltă, atitudine specifică poeziei moderne.
La nivelul limbajului poetic se poate observa faptul că Arghezi nu doar prezintă o
realitate refuzată de vechea poetică, ci are curajul de a vehicula un registru lingvistic catalogat
drept inestetic. În acest sens este de menționat termenul ,,mucigai”, dar și structura ,,Stihuri de
groapă”. În aceeași intenție de a obține discordanța, îsi asumă și unele licențe poetice, cum ar
fi accentuarea termenului ,,vulturul” sau perturbarea topică: ,,Nu o mai am cunoscut”. La
nivelul versificației, se valorifică repere ale modernismului, prin strofe inegale și măsura
alternantă.
 În concluzie, poezia ,,Flori de mucigai ” de Tudor Arghezi este o artă poetică
reprezentativă pentru lirică românească interbelică, autorul reușind să inoveze și să surprindă,
plasându-și viziunea sub semnul distinct al modernității.