“Plumb”

-G. Bacovia

“Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”

1. TITLUL
Titlul este sintetic. El este un element paratextual, sugestiv și sintetizator, care
creează universul de așteptare al lectorului. Din punct de vedere morfologic este
alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat. În sens propriu, face trimitere la
metalul de culoare gri, greu, ai cărui compuși chimici sunt de toxicitate mare. În
sens figurat, face trimitere la simbolul fundamental din lirica bacoviană. Coloristic,
plumbul este gri, ceea ce înseamnă monotomie, pesimism, incapacitatea de a
cunoaște pacea lăuntrică. Tactil, plumbul este greu, ceea ce redă incapacitatea
comunicării cu ceilalți și cu sine; răceala plumbului exprimă apropierea morții. Din
punct de vedere fonetic, se observă prezența vocalei “u” între patru consoane grele.
Acest aspect evidențiază ideea de greutate absolută ce apasă sufletul, de
imposibilitate a împlinirii a aspirațiilor umane, de neputință de a evada dintr-un
spațiu existențial limitat.

2. DOUĂ IDEI POETICE

O primă idee poetică, ce corespunde primei strofe, redă un spațiu limitat, închis,
lipsit de orizont. În acest spațiu al captivității, totul pare a fi cuprins de un somn al
morții. Primul vers “Dormeau adânc sicriele de plumb” are rol de incipit. El reia
titlul prin plasarea substantivului la finalul versului, pentru a sugera neputința
salvării. Cuprinde două simboluri specifice liricii bacoviene, sicrie și pumb, care
construiesc imaginea “cavoului”. Acesta este o imagine a lumii reale și a unui
spațiu claustrant. „Cavoul” ar putea reprezenta camera eului lyric și, prin extensie,
orașul de provincie, planeta, universul. Acestea sunt cercuri spațiale ale
singurității. De asemenea, “cavoul” este o metaforă a propriului corp, în care se
află un suflet “de plumb”, căruia i se refuză împlinirea aspirațiilor. Somnul morții
ia în stăpânire tot realul: natura, ființa umană, creația literară. Metafora “flori de
plumb”, exprimă împietrirea mediului și a sufletului care nu se poate înălța.
Inversiunea „funerar vestmânt” reprezintă perioada de doliu, de suferință a eului
liric. Metafora „coroane de plumb” accentuează atmosfera sinistră. Asociată cu
verbul „scârțâiau”, această metaforă marchează lipsa inspirației și trecerea lentă a
timpului ce intensifică singurătatea eului liric. Dincolo de tristețe, se conturează
imaginea unei lumi încovoiate sub propria greutate. Lumea se închide în ea însăși,
fiind supusă tiraniei morții. Într-o altă interpretare, se poate afirma că moartea
deschide drumul către o altă lume, în care încremenirea este doar aparentă;
universul descris în poezie nu este de natură organică. Prin urmare, se poate vorbi
de un salt în spațiul primordial, unde viața organică nu are încă ființă.

O altă idee poetică reiese din a doua strofă a poeziei și redă accentuarea stării de
disperare a ființei lirice,care vse simte singură și incapabilă de a comunica. Versul
“Dormea întors amorul meu de plumb” pune temelia realității interioare.
Adjectivul posesiv “meu” amplifică tristețea. Epitetul “Dormea întors” este
ambiguu, exprimând îndepărtarea de viață, întoarcerea spre eternitate. Metafora
“amorul de plumb” îl înfățișează pe eul liric, acesta este martor la anularea iubirii
ca sentiment uman, dar și ca semn al Creației. Eul poetic își veghează propria
moarte, neavând capacitatea de a se ridica deasupra mormântului. De aceea,
sufletul rămâne în apropierea trupului și străbate toată suferința vieții. “Amorul”
poate fi și un înger căzut, fără puterea de a se ridica, „cavoul” devenind infern.
„Plumbul” stârnește frigul care se transformă în durere fizică. El traduce o
atitudine de ânstrăinare a ființei de lume și de retragere simbolică în ea însăși. Însă,
realitatea propriului suflet este precară, căci aici găsește spaimă, tristețe profundă,
ceea ce rezultă în faptul că eul liric se află căzut în abisul lăuntric. În acest context,
strigătul eului liric poate fi interpretat multiplu: încercarea disperată de a aduce la
viață iubirea, manifestare a suferinței, conștiința salvării imposibile. Metafora
“aripi de plumb” asociată cu verbul “atârnau” sugerează zborul căzut al lui Icar.
Motivul literar al aripilor este marcă a prăbușirii în somnul materiei încremenite și
aduce în prim-plan lipsa inspirației. Astfel, este redată o lume fără șaua inițierii, o
lume fără aripi, caracterizată de “sfarșitul continuu”. (Ion Caraion)
3. DOUĂ TRĂSĂTURI DEZVOLTATE ALE SIMBOLISMULUI
O trăsătură a simbolismului identificată în această poezie este utilizarea simbolului
“plumb”. Plumbul este un simbol ambiguu, căci dă naștere mai multor interpretări.
La un plin nivel de interpretare, este simbol al morții și exprimă dominația materiei
sinonimă cu apăsarea sufletească, surparea lăuntrică, prăbușirea speranței, viața
lipsită de deschidere, existența cenușie. În concepția criticului literar, Nicolae
Manolescu, plumbul este al 5-lea element universal în opera bacoviană; dacă
primele patru elemente denumesc viața, plumbul denumește ceea ce devine/se
transformă, adică moartea. Potrivit lui Paracelsius, plumbul este apa tuturor
metalelor, adică agent al disoluției universale. Prin reluarea în diferite structuri,
acesta devine simbol central. Sintagme denotative din prima strofă: “sicrie de
plumb”, “flori de plumb”, “coronae de plumb”. Sintagme conotative din a doua
strofă: “amor de plumb”, “aripi de plumb”. Aceste sintagme exprimă dimensiunile
existenței umane: dimensiunea biologică („aripi de plumb”), dimensiunea
emoțională („flori de plumb”), dimensiunea rațională („coroane de plumb”). Toate
aceste detalii s-au reflectat în plumb prin reflectare lăuntrică. La un alt nivel de
interpretare, plumbul redă conexiunile ascunse ale universului, cu posibilitatea de
întoarcere la începutul lumii; G. Bacovia a fost preocupat de alchimie. Astfel,
plumbul poate fi un element chimic înzestrat în trăsături divine.

O altă trăsătură a simbolismului o constituie muzicalitatea versurilor, care este

evidențiată de multiple aspecte. Elementele de versificație sunt rima îmbrățișată,
ritmul ianbic și măsura de zece silabe. Substantivul “plumb” se repetă în fiecare
strofă de câte 3 ori. Trei reprezintă viața, însă la Bacovia se multiplică cu șase.
Șase denumește ceea ce devine, adică materia dezintegrată sau sufletul trist.
Plumbul sugerează o existență cenușie; gri este culoarea pământului ăn care se
întorc toate. Ceea ce contribuie la întoarcerea în pământ este gravitația sinonimă cu
suferința, cu “sufletul ars”. (“În plumb, văd culoarea galbenă. Temperamentului
meu îi corespunde această culoare,[…]. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e
galben.”-G. Bacovia). Cuvintele cu trimiteri onomatopeice, creează imagini
auditive. Verbul la indicativ imperfect “scârțâiau” exprima un sunet strident asociat
cu moartea și cu intrarea într-o stare distructivă. Motivele literare “frig” și “vânt”
conturează dimensiunile neantului. Frigul marchează o înstrăinare de lume și de
propria ființă. Vântul este unicul element viu, învăluind totul în suferință.
4. RELAȚII DE SIMETRIE SI OPOZIȚIE
Mesajul poetic se conturează pe baza relațiilor de simetrie și de opoziție. Poezia se
structurează pe două planuri, exterior și interior. Astfel, cele două strofe construite
prin repetiție, redau un spațiu circular, închis, sufocant, apăsător care este o
metaforă atât a lumii cât și a pustiului sufletesc. Dacă în opera lirică eminesciană
“arcul strâmt” redă o lume limitată, sortită totuși norocului în iubire, în opera
bacoviană cercul marchează mișcarea repetabilă și limitele spațiului și ale cerului.
Urmările acestei rupturi sunt apăsarea sufletească, viețuirea într-un spațiu închis,
conștiința inutilității comunicării. În acest context, omul este “un fragment pierdut
în totalitatea cosmică, fără șansa de a se realiza în absolut” (U. Fanache). În acest
mod, este conturat chipul tragic al eului liric ce se află în interiorul „cavoului”,
chiar în centrul lui, „lângă mort” și cavoul se află într-un bântuit cimitir care este
situat în univers. De fapt, George Bacovia, poet simbolist, răstoarnă semnificația
cavoului ca spațiu ocrotitor și descrie imaginea unui univers aflat sub teroarea
morții și devenit temniță a sufletului.