Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu

Romanul lui Camil Petrescu are in prim plan o figura emblematica pentru tipul
intelectualului roman, un tanar a carui evolutie este surprinsa sub toate aspectele sale. Stefan
Gheorghidiu este portretizat inca de la inceput prin tehnici moderne, care ii confera acestuia o aura
de autenticitate si il apropie de viata reala.
Astfel, ca tipologie de personaj, Stefan Gheorghidiu este in primul rand personajul
principal al romanului, in jurul caruia se invarte intreaga actiune si din prisma caruia sunt redate si
celelalte personaje. Personaj analitic, el este tipul inadaptatului, al individului care nu reuseste sa se
incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si propriul univers, guvernat de niste
principii specifice. Din acest punct de vedere, lumea in care traieste este o lume utopica („Utopia”),
fiind antitetic plasat fata de societatea in care el nu se regaseste („Realia”). Daca Utopia este
guvernata de concepte ideale, care in teorie par a fi posibile si infaptuibile, Realia este o lume a
compromisului, a superficialitatii, a ipocriziei si coruptiei, adica indepartarea de acel ideal de lume.
Din acest motiv, el este si tipul idealistului, Stefan fiind un personaj care se ghideaza dupa niste
principii care nu au vreo legatura cu realitatea, dar in care crede cu tarie. Din acest punct de vedere,
el este un egocentric, intrucat intregul sau univers graviteaza in jurul sau si ii satisface nevoia de a fi
in centru, de a fi el cel care poate ordoneze, sa detina controlul si sub a carui putere se afla tot ceea
ce este in jurul sau. De asemenea, Gheorghidiu este tipul intelectualului, reprezentant un individ ale
carui decizii se bazeaza strict pe ratiune, explicandu-se astfel si prezenta in text a celor doua
metafore fundamentale – Patul lui Procust si Jocul Ielelor. Acestea redau atat intentia eroului de a
analiza rational fiecare aspect al vietii sale pentru a verifica potrivirea cu idealul, cat si fluxul ideilor
si gandurilor, cu un aspect halucinant, haotic, ce creeaza contextul unui univers segregat, protejat de
tentatiile exterioare si propice infaptuirii idealurilor. Construit prin tehnici moderne de analiza
psihologica, precum introspectia, fluxul memoriei involuntare, confesiunea, nmonologul interior,
Stefan Gheorghidiu poate fi considerat ca un reprezentant al modernismului, fiind un personaj
complex si bine individualizat. Nu in ultimul rand, el este si un personaj tragic, prin faptul ca lumea
sa este o lume utopica in sine datorita imposibilitatii atingerii idealurilor propuse. Din acest punct
de vedere, tipologia personajului aminteste de tipologia eroului romantic, de un Dionis sau un
Luceafar eminescian, personaje inadaptate, din lumi diferite, superioare, condamnate la suferinta.
Statutul social al personajului este un alt aspect deosebit de important in caracterizarea
personajului. El este un tanar student la facultatea de filosofie, cu o situatie materiala precara,
initial, care se casatoreste cu Ela, „una din cele mai frumoase studente”. Inclinatia spre meditatie,
rationare este ilustrata tocmai de domeniul in care Stefan studiaza, un domeniu vast, dar care
implica utilizarea permanenta a ratiunii. Pus in postura de mostenitor al unei averi insemnate, el este
pus in contact cu societate al carei membru nu se considera si pe care nu doreste sa o cunoasca si cu
problemele sale specifice, atat de indepartate de principiile lumii sale ideale: goana dupa bani,
inselatoria, arivismul, ipocrizia etc. Acesta este, de altfel, momentul in care se produce ruptura
dintre el si Ela, clipa in care Ela realizeaza ca lumea lui nu este si lumea ei, fiind ispitita de mirajul
distractiilor si bunei stari din societate. De asemenea, Stefan este si soldat in timpul razboiului,
avand functia de sublocotenent, functie care din nou il plaseaza pe o treapta deasupra altor indivizi.
Portretul fizic este vag prezentat, nepunandu-se accentul pe infatisare tocmai din prisma
incadrarii romanului in tipul romanelor psihologice. Totusi, in putinele pasaje descriptive, Stefan
Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit de preocupari pentru vestimentatie si aspect,
preocupari pe care le considera superficiale, frivole(lucru evidentiat prin faptul ca poarta o camasa
mai multe zile la rand). El ajunge sa se compare la un moment dat cu domnul G., la nivelul
aspectului camasii: daca in cazul lui se remarca „mansetele prea largi si cu corturile sucite in
afara”, domnul G. „avea mansetele bine intinse, mici”.
In ceea ce priveste portretul moral, eroul este caracterizat de o serie de trasaturi care reies
din actiunile, gandurile si discutiile din roman. Intelectual preocupat de probleme de constiinta,
Stefan Gheorghidiu este inchistat in lumea sa zugravita ideal, pe baza unor concepte filozofice
transpuse din teoria predata in facultate in viata sa reala, concepte care ii ordoneaza si ii guverneaza
intreg universul interior si exterior. Posibilitatea de a jongla cu multitudinea de concepte filozofice
insusite de-a lungul anilor ii ofera o placere deosebita, ferindu-l de complicatiile societatii, de
actiunile superificiale si de imperfectiunea acesteia. Clipa in care o intalneste pe Ela coincide cu
conturarea posibilitatii de a-si implini un ideal prezent in orizontul tiparelor sale, idealul femeii
perfecte. Egocentric si egoist, el se foloseste de simpatia Elei pentru el, simpatie care ii flateaza
egoul si orgoliul nemasurabile, si ii recreeaza personalitatea si fiinta astfel incat sa se potriveasca
standardelor sale ontologice. In conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta, neatinsa de
pacatele cotidiene si de amanuntul vietii sociale. De aceea, el si-o sugjuga pe Ela principiilor sale,
sufocand-o si obligand-o sa se adapteze lumii sale si sa se rupa de realitate, de acea Realia
prezentata anterior. Desi pentru o vreme compromisul Elei pare sa fie unul viabil, ea pare sa
constientizeze lipsurile relatiei lor, incepand sa isi doreasca mai mult – o reconciliere a relatiei lor
cu Realia, o confundare a Realiei cu Utopia. Or, conflictele interioare apar tocmai in momentul in
care Stefan realizeaza ca nu este dispus sa faca acest compromis propus de sotia sa. Pentru el, ins
educat, format intr-o sfera a principialitatii, vietuirea intr-o lume marcata de inexistenta acesteia
este o absurditate si ceva de neinchipuit, motiv pentru care prefera sa ramana un inadaptat, un izolat
si sa actioneze in continuare in conformitate cu crezurile sale intrinseci. De asemenea, in clipa in
care isi vede lumea amenintata nu doar de prabusirea idealului etern feminin, concretizat pana
atunci in persoana Elei, ci si de pericolul inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei pe care le
intalneste datorita contactulului cu rudele sale pentru a intra in posesia mostenirii, Stefan sufera un
soc intern, o ruptura menita sa ii puna la incercare profunda interioritate si echilibrul fiintei sale. El
traieste o drama interioara bazata pe indoiala, dubii, gelozie si contradictii in gandire, ajung sa
interpreteze la infinit si sa analizeze mai mult decat de obicei fiecare gest si fiecare actiune a celei
datorita careia s-a produs aceasta ruptura. Fara a avea dovezi concrete, palpabile, el pare sa isi
doreasca pe parcursul fluxului ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in minte scenarii rupte
de realitate pornind de la cele mai mici amanunte, ajungand sa fie convins de infidelitatea Elei.
Motivul pentru care el face acest lucru este cat se poate de simplu: limitat in a intelege mecanismul
si functionarea societatii, a acelei Realia, el nu poate intelege cum este posibil ca femeia sa sa
aleaga sa se rupa de idealul feminin cu care el o identificase, atata timp cat ea era femeia perfecta.
Asociind-o in schimb cu domnul G., exponentul lumii superficiale, ea decade automat din postura
de femeie absoluta, ideala pentru el, si orgoliul sau este mai putin ranit, intrucat ii este mai usor sa
accepte ca a gresit in clipa alegerii ei ca femeie ideala decat ca ea, ca femeie ideala, a ales altceva in
locul lumii sale perfect inchise, in centrul careia se afla chiar el.
Astfel, drama pierderii Elei este inlocuita (sau cel putin accentuata) voluntar cu o alta drama
– drama iminentei mortii. Daca pierderea Elei a insemnat zbuciumul fiintei, provocand o ruptura in
echilibrul emotional si intelectual al eroului, aceasta noua experienta ontologica adanceste aceasta
ruptura, facandu-l sa constientizeze caracterul exagerat acordat dramei pierderii Elei comparativ cu
noua experienta. In timp ce in primul caz Stefan linistea interioara a lui Stefan a fost perturbata de
confruntarea dintre lumea principialitatii si lumea irationalitatii, dintre Utopia lui Stefan si Realia
Elei, dintre ratiune si sentiment, dintre Stefan si Ela ca pioni a doua universuri diferite, in cel de-al
doilea caz aceasta liniste este curmata de o lupta infinit mai semnificativa pentru destinul tuturor:
confruntarea dintre viata si moarte. Stefan se afla in continuare intr-o stare de insecuritate
emotionala cauzata de pierderea Elei si de pericolul distrugerii propriei lumi, la acestea insa se
adauga un nou sentiment: cel al insecuritatii biologice: „ Exploziile le aud organizat. Unele le aud
la cativa pasi, altele in mine, Cum s-a terminat o ruptura, corul tot, o clipa sleit, isi injumatateste
rasuflarea si se incordeaza iar, sec, in asteptarea celeialte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un
vajait scurt, pe care urechea il prinde cu un soi de anticipatie, inclestezi dintii, cu mana indoita
deasupra capului, intr-o convulsite epileptica si astepti sa fii lovit drept in moalele capului, sa fii
imprastiat. Deasupra ta, intaia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de
pamant. Dar prin faptul ca le-ai avut pe amandoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strang unii
langa altii, iar cel de la picioarele mele are capul pin de sange. Nu mai e nimic omenesc in noi”.
Acest fragment releva cel mai bine drama personajului, panicat de iminenta mortii pe care o resimte
la orice pas si de morbiditatea actiunilor pe care le savarseste, dar si scarbit de acel „animalic”
prezent in compatriotii sai si in inamici, cu totii oameni, cu totii fiinte teoretic superioare. In fata
acestei realitati crude, el este socat, este inspaimantat de lipsa de aplicabilitate a principiilor sale,
universul sau perfect, guvernat de ratiune fiind ucis de sunetul armelor, de explozii si de macelul
uman din jurul sau. Folosirea unor termeni precum „ruptura”, „inclestezi”, „convulsie epilectica”,
„nauceste”, „animalic” ilustreaza nu doar spaima incomensurabila a eroului la vederea mortii, ci si
la aceasta posibilitate e distrugerii a crezurilor, a idealurilor. Fraza „Nu mai e nimic omenesc in
noi” este tocmai o constatare a acestui fapt, care reliefeaza neconcordanta Utopiei cu Realiei si
dezamagirea aferenta. Aceasta confruntare a personajului cu moartea de pe campul de lupta are o
serie de urmari deosebit de semnificative. Chiar daca alegerea de a merge in razboi a fost una
voluntara, din convingere, Stefan simtindu-se dator sa se confrunte cu moartea in razboi datorita
orgoliului imens si a principiilor sale, este greu a spune cine a iesit invingator din aceasta
confruntare: Stefan sau moartea. Chiar daca biologic vorbind el a supravietuit, lupta a fost atat de
dura incat a zdruncinat intregul sistem de valori al personajului. Pe de-o parte, el a realizat intr-
adevar ca a exagerat pierderea Elei si caracterul infidel al acesteia, dorind sa o scoata definitiv din
universul sau, prin decizia de a-i lasa la divort tot ceea ce definea perioada cand fusesera impreuna,
insa pe de alta parte Stefan este un om schimbat, un om care a trecut prin niste experiente initiatice
chiar profund marcante, al caror impact va fi resimtit pentru totdeauna in viata sa. Experienta
razboiului ii da lui Stefan o lectie usturatoare – si anume faptul ca este irelevant daca Ela l-a inselat
sau nu, este irelevant daca ea l-a iubit sau nu sau cu cine, cand, unde l-a inselat, relevanta este
intelegerea realitatii din toate punctele de vedere, al iubirii, al mortii, al razboiului, al luptei pentru
bani, toate situatie intr-un anumit context. Greseala sa a fost plasarea sa in centru si ruperea de orice
context, de societate, de realitate a actiunilor Elei, constiinta sa limpezindu-se odata cu experienta
razboiului de framantarile minore, dar supradimensionate anterior care ii umplusera sufletul de
gelozie. In final, Gheorghidiu intelege astfel dramatismul confruntarii directe, atata dintre lumea sau
si lumea celorlalti, dintre Utopia si Realia, cat si dintre viata pe care o simte in fiecare clipa
pulsandu-i in sange si moartea pe care o simte pe front suflandu-i in „moalele capului”. Marea
lectie pe care Stefan o primeste de la moarte este greseala egocentrismului si a egoismului, care l-au
facut sa devina un inadaptat extremist, caci drama constiintei sale pare insignifianta pe langa drama
unei intregi colectivitati, o drama a constiintei umanitatii.
Ca mijloace de caracterizare, se remarca atat caracterizarea directa, facuta de personajul
insusi si de alte personaje, cat si caracterizarea indirecta, prin fapte, gesturi actiuni si prin monolog
interior si introspectie. Stefan Gheorghidiu se autocaracterizeaza ca fiind „un tip imposibil care
complica absolut orice intamplare”, surprinzandu-si caracterul hiper-analitic si sensibil la orice
critici in ceea ce priveste principiile sale existentiale. Mai mult, in timpul excursiei de la Odobesti,
Ela ii spune „esti de o sensibilitate imposibila”, iar o doamna, partenera de conversatie a lui
Gheorghidiu la petrecerile mondene, ii spune „Ah, dumneata esti dintre acei care fac mofturi
interminabile si la masa. Dintre cei care intotdeauna descopera firele de par in mancare [...]. Nu,
atata luciditate e insuportabila, dezgustatoare”, replici care subliniaza atat modul in care este
perceput de catre cei din jur, ca un inadaptat, un om „altfel” decat ei, cat si trasaturi cu care se
infatiseaza in cadrul putinelor contacte cu societatea, precum criticismul acid, rigiditatea, lipsa de
deschidere, tendinta de analiza si observare a detaliilor, trasaturi sanctionate cu usurinta de
reprezentantii lumii cotidiene, mondene.
De asemenea, tanarul student la filosofie este portretizat indirect si de actiunile si gandurile
sale. Intregul sau sistem de valori este redat prin afirmatii precum „Cei care se iubesc au drept de
viata si de moarte unul asupra celuilalt”, „O femeie isi da sufletul si pe urma si-l reia intact”,
„Femeia insala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu”,
afirmatii din care reiese tendinta acestuia de a atinge absolutul, imposibilitatea multumirii cu
jumatati de masura si a acceptari compromisurilor, idealizarea iubirii dintre el si Ela. Astfel de
conceptii duse la extrem nu fac decat sa nuanteze si mai mult tendinta de posesivitate a eroului,
pentru care relatia ideala depaseste barierele mortii si le da celor doi drepturi depline unul
asupra celuilalt, de unde si frustrarea perpetua in ceea ce priveste dorinta Elei de evadare din
sfera in care el incearca sa o tina inchisa. Mai mult decat atat, aceste conceptii egoiste sunt
insotite de un orgoliu nemasurat si de
caracterul critic, analitic, rational al personajului, care duc la o filtrare a iubirii printr-o analiza
rationala, bazata pe potrivirea cu tiparele lumii sale: „O iubire mai mare e mai curand un proces de
autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei” sau „Iubesti mai intai din
mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita”. El nu vede iubirea ca
pe niste sentimente pure, incontrolabile, pentru el iubirea este ceva hotarat, decis rational, gandit, o
convingere bazata pe anumite argumente.
Astfel, Stefan Gheorghidiu poate fi considerat un ganditor, un individ cu o capacitate de
intelegere superioara, care in acest roman se vede pus intr-o ipostaza deloc confortabila – cea de
militant al principialitatii in fata superficialitatii si inconsecventei societatii. Drama pe care el o
traieste il formeaza si il marcheaza definitiv, caci la final, dupa momente cruciale de dubiu si
interogatoriu ontologic, el concluzioneaza in acelasi stil tipic intelectual ca a pune sentimentul
individual in fata destinului cu legile sale necrutatoare, a sentimentului si constiintei unei
colectivitati este un lucru meschin, multumindu-se cu postura de individ care refuza sa isi mai
asume o pozitie in raport cu societatea, adoptand o atitudine grava, sobra, ce debordeaza de
intelepciune si experienta. Concluzia este, asadar, una extrem de simpla: chiar daca a pierdut-o pe
Ela, femeia pe care poate a iubit-o sau poate nu, care poate l-a inselat, poate nu, acest lucru nu mai
conteaza, intrucat Stefan Gheorghidiu - filozoful, intelectualul, omul, soldatul - a invatat o lectie de
viata pe care cu siguranta nu o va uita niciodata.