Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

-particularități de construcție a personajului-

de Camil Petrescu
Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern și
aparține perioadei interbelice a literaturii. Activitatea sa literară este vastă, abordând genurile
liric, epic și dramatic. Operele sale eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii române
și de sincronizare a acesteia cu literatura universală.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicat în anul
1930 și prezintă, ca temă, drama intelectualului lucid în raport cu două experiențe capitale,
iubirea și războiul, prin care eroul speră să își găsească identitatea. Romanul își are izvoarele
în experiența sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mondial.

Ștefan Gheorghidiu este personaj al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război”, îndeplinind totodată și rolul de narator. El consemnează la persoana I, în
mod subiectiv, experiența proprie în raport cu două coordonate esențiale ale destinului său:
iubirea și războiul. Protagonistul întruchipează tipul intelectualului lucid, aflat în căutarea
absolutului, care se autoanalizează în raport cu realitatea obiectivă a războiului și cu cea
interioară, a propriilor amintiri despre povestea de dragoste trăită alături de Ela.

Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări pe parcursul acțiunii.
Inițial, este prezentat ca un student sărac la filosofie , dar apreciat în mediul universitar. Ca
tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul
Tache, este obligat să pătrundă în societatea mondenă și să se implice în afaceri. Renunță însă
la afacerile în care era implicat și se detașează de cercul Elei. Se înrolează, și în a doua parte a
romanului, are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit, lăsat la vatră,
divorțează și cedează bunurile și „trecutul” Elei.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Este un

intelectual cu valori morale înalte, care nu acceptă compromisuri, inadaptarea sa reieșind din
refuzul de a accepta minciuna și ipocrizia lumii mondene. Este un bărbat orgolios, sensibil,
lucid, dar și foarte gelos, având o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le
consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind
darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație care l-ar fi
putut conduce să săvârșească o crimă.

Din punct de vedere psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un

puternic conflict interior. Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la
gândirea sa filosofică. Eroul este măcinat de incertitudine și multe îndoieli, neputând să se
regăsească în lumea aristocrată din capitală. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de
realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama.
Se dovedește astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsească răspunsuri la întrebări legate
de aspectele esențiale ale existenței.
 Ștefan se dovedește a fi un caracter puternic, deoarece nu se lasă influențat de
beneficiile pe care i le aduce moștenirea primită de la unchiul Tache. În timp ce Ela este tot
mai captivată de lumea mondenă, protagonistul nu se poate integra. Firea pasională și
reflexivă a eroului îl determină să analizeze fiecare gest sau vorbă a soției sale, în vederea
elucidării propriei dileme interioare. Pe tot parcursul operei se remarcă caracterul orgolios al
personajului, acesta fiind incapabil să ia în considerare opiniile celorlalți sau să recunoască
eșecul în iubire.

O primă secvență care ilustrează orgoliul protagonistului este reprezentată de incipitul

romanului. Un titlu de ziar declanșează o discuție aprinsă între cei strânși la popotă. Opiniile
exprimate sunt variate, chiar contradictorii. Ștefan Gheorghidiu simte nevoia să își exprime
propria concepție cu privire la discuția în cauză. El consideră că „cei care se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt”, ceea ce sugerează gândirea filosofică și orgolioasă a
protagonistului. Acesta susține că iubirea este un proces ireversibil, care îl transformă pe cel
care experimentează acest sentiment: „o iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie”. De asemenea, la începutul capitolului al doilea, aflăm că iubirea dintre
protagonist și Ela ia naștere sub semnul orgoliului. Ștefan se simte pe parcurs măgulit de
interesul pe care il arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”, iar
admirația celor din jur devine un alt factor care determină creșterea în intensitate a iubirii lui
Ștefan. Personajul mărturisește că orgoliul a jucat un rol important în construirea relațiilor lor:
„Orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri”.

O altă secvență care ilustrează trăsătura dominantă de caracter a protagonistului este

ilustrată de secvența finală. Experiențele de pe front reușesc să îl schimbe și să îl facă să
recunoască eșecul în iubire. Ela devine în ochii protagonistului ca orice altă femeie, astfel îi
adresează indiferent o întrebare: „ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?”. Gheorghidiu îi lasă Elei
toată averea, „tot trecutul”, deoarece orgoliul său nu îl lasă să accepte în profunzimea
eșecului în iubire. „Mărinimia” protagonistului devine simbolică, „trecutul” lăsat în urmă
reprezentând toate frământările și toată suferința provocate de soția care nu s-a ridicat la
nivelul aspirațiilor celui care a iubit-o în mod absolut. Protagonistul devine astfel pregătit
pentru a începe o viață nouă, în căutarea permanentă a experiențelor majore.

Pe parcursul operei, trăsăturile protagonistului sunt prezentate în special prin

caracterizarea directă, prin prezentarea subiectivă a faptelor, vorbelor și atitudinilor sale. Se
remarcă prezența autocaracterizării, eroul spunând despre sine că este un intelectual orgolios:
„Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”, ilustrându-se, de asemenea, și
gelozia de care dă dovadă. Tehnicile analizei psihologice, introspecția, autoanaliza lucidă,
monologul interior și fluxul conștiinței, sunt utilizate pentru observarea propriilor trăiri
sufletești ale protagonistului: „Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit din cauza
iubirii”. Indirect, portretul personajului se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi și din
relația cu celelalte personaje.

În raport cu celelalte personaje, eroul își dovedește superioritatea morală, respingând

orgolios „valorile” unei societăți meschine: abilitățile specifice unui dansator modern precum
domnul G., ale unui arivist și politician precum Nae Gheorghidiu sau ale unui avar ca unchiul
Tache. Protagonistul nu reușește să se integreze în societatea modernă, frecventează un cerc
restrâns de prieteni și evită socializarea cu ceilalți. În relația cu Ela, Ștefan dovedește o
transformare sufletească și comportamentală, de la iubire absolută, la drama dezamăgirii
totale. Singura perspectivă însă, cea subiectivă a personajului-narator, limitează cititorul la a
interpreta doar opinia acestuia, nelăsându-i femeii dreptul la replică. Personalitatea Elei se
conturează doar prin prisma lui Gheorghidiu, el redând propria percepție asupra soției sale.

Reperele temporale și spațiale proiectează acțiunea în imaginar, pe două coordonate:

în plan exterior, dar mai ales în cel interior, al conștiinței personajului principal. Perspectiva
temporală prezintă timpul subiectiv al rememorării poveștii de iubire, inserat în prezentul
acțiunii de pe front, fixată la începutul secolului al XX-lea („În primăvara anului 1916”). Astfel,
firul epic al romanul se abate de la prezentarea cronologică a faptelor, prezentarea
întâmplărilor de pe front fiind întrerupte de amintirea iubirii. Spațiul real, obiectiv, delimitat
prin indici specifici, cum ar fi Câmpulung, Valea Prahovei, București se împletește cu cel al
frământărilor sufletești.

Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în romanul lui
Camil Petrescu, principal este conflictul interior. Acesta se desfășoară în conștiința
personajului narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii față
de soția sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre cei doi este implicarea Elei în lumea
modernă, pe care eroul o disprețuiește. Așadar, conflictul interior se produce din cauza
diferenței dintre aspirațiile protagonistului și realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul
interior este dublat de un conflict exterior generat de relația protagonistului cu societatea,
Gheorghidiu fiind plasat în categoria inadaptatului social. Deși se implică în afaceri,
Gheorghidiu nu are spirit întreprinzător și nu reușește să se acomodeze cu viața mondenă. De
asemenea, protagonistul respinge orgolios „valorile” unei societăți meschine: abilitățile
specifice unui dansator modern precum domnul G., ale unui arivist și politician precum Nae
Gheorghidiu sau ale unui avar ca unchiul Tache, lucru ce îl situează într-un continuu conflict
exterior cu lumea mondenă.

Titlul romanului dezvăluie compoziția bipolară a romanului și face trimitere la cele

două experiențe ale protagonistului: iubirea și războiul. Substantivul „noapte” repetat în cele
două structuri nominale ce alcătuiesc titlul, devine simbol al incertitudinii care îl macină
lăuntric pe Gheorghidiu în încercarea deslușirii dramei trăite. Adjectivele „ultima” și „întâia”
sunt așezate într-o ordine semnificativă și sugerează posibilitatea depășirii dramei iubirii prin
participarea la o experiență definitorie. Titlul anticipează, astfel, structura romanului, cele
două părți, respectiv: „Ultima noapte de dragoste” care prezintă rememorarea iubirii eșuate
dintre protagonist și Ela, și „Întâia noapte de război” ce ia forma unui jurnal de campanie,
urmărind experiența de pe front.

În concluzie, Ștefan Gheorghidiu, personaj principal al romanului „Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război” scris de Camil Petrescu este conturat în mod realist. El
rămâne un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualului inadaptat ce aspiră spre
absolut. Experiențele de viață îl marchează profund, ceea ce determină schimbarea
perspectivei asupra iubirii pe care o considera unică și absolută.