Tema și viziunea despre lume în ,,Enigma Otiliei’’

În romanul ,,Enigma Otiliei’’, de G. Călinescu, este valorificată tema evoluției sociale

a unei familii, căreia i se subscriu motivele paternității și moștenirii. Viziunea despre lume
înfățișată stă sub semnul realismului, curent literar manifestat în Europa la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, al cărui părinte este considerat Honore de Balzac.
Caracteristicile acestei orientări includ oglindirea fidelă a realității contemporane și interesul
pentru raportul dintre om și mediul economic-social. În jurul anului 1938, în care a fost
publicată opera, tendința autorilor români era de a adopta orientările estetice din Occident, în
ideea de a avea o literatură aflată în sincron cu cea europeană. În schimb, G. Călinescu
respinge proustianismul susținut de Camil Petrescu în romanul românesc, optând pentru textul
obiectiv, creator de tipuri, pentru clasicism - ,,un mod de a crea durabil și esențial’’. Prin
intermediul motivului moștenirii, se conturează o viziune despre lume în care indivizii pun
propriile interese și ambiții mai presus de relațiile familiale.
Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în
aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică, banul fiind văzut ca o valoare într-o
societate degradată moral, imaginea mediului constituie fundalul pe care se proiectează
maturizarea unui tânăr care, înainte de a-și face o carieră în medicină, trăiește experiența
iubirii și a relațiilor de familie.
Inițial, romanul era intitulat ,,Părinții Otiliei’’, reflectând astfel ideea balzaciană a
paternității, pentru că fiecare dintre personaje influențează destinul orfanei Otilia ca
niște ,,părinți’’. Autorul schimbă titlul, accentul căzând, astfel, pe misterul protagonistei.
Caracterul enigmatic al Otiliei este dat și de modul în care este alcătuită imaginea ei. Este
percepută diferit de fiecare individ din jurul său: pentru Aglae, fata reprezintă o amenințare la
adresa moștenirii, pentru Moș Costache, ,,fe-fetița’’ căreia trebuie să îi asigure o situație
materială, pentru Stănică, o ,,fată deșteaptă’’, pentru Felix, obiectul idealizat al iubirii, căruia
îi închină munca sa, iar pentru Pascalopol, atât o ,,fiică’’, cât și o potențială soție. Astfel,
Otilia este un personaj poliedric, element de modernitate pentru romanul românesc.
Incipitul operei fixează veridic cadrul temporal (,,într-o seară de la începutul lui iulie
1909’’) și spațial, prin descrierea străzii Antim, din București, anticipează conflictul și
trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este
urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin ilustrarea, din perspectiva
lui Felix, străinul din familia Giurgiuveanu, a casei lui Moș Costache, în momente diferite ale
existenței sale, în adolescență și aproximativ zece ani mai tarziu - ,,după război’’.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii și ale casei lui Moș Costache sunt suprinse
de ,,ochiul unui estet’’, din perspectiva naratorului specializat, deși observația îi este atribuită
personajului intrus. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii trepatate a cadrului,
de la stradă la casă, la interioare, la fizionomia și la gesturile personajelor, prin tehnica
focalizării, este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spațiu, prin
reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic și moral. Deși
adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt personajele,
fapt dovedit de limbajul uniformizat. În discursul acestora se utilizează aceleași mijloace
lingvistice, indiferent de situația socială sau de cultura lor.
 Acțiunea operei se desfășoară pe două planuri narative: primul urmărește evoluția
familiei Tulea, în lupta lor pentru obținerea moșternirii lui Costache Giurgiuveanu și
înlăturarea Otiliei Mărculescu. Membrii ,,clanului’’ înfățișează tipologii umane preluate din
imaginarul balzacian cărora li se dau dimensiuni sociale și psihologice prin descrierea
fizionomiei și a mediului în care trăiesc. Aglae reprezintă ,,baba absolută, fără cusur în rău’’,
Aurica, fata bătrână, Simion, dementul senil, Titi, debilul mintal și Stănică Rațiu, arivistul.
Cel de-al doilea plan epic se concentrează asupra cristalizării relației romantice dintre Felix și
Otilia, și asupra maturizării personajului masculin, din acest punct de vedere ,,Enigma
Otiliei’’ fiind un bildungsroman.
Istoria unei moșteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui Moș Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei), iar al doilea
destramă familia Tulea. Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a
moșierului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Pornind de la teza ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală’’, G. Călinescu
distinge două feluri de indivizi: cei care au o concepție morală asupra vieții și sunt capabili de
motivația actelor proprii (Pascalopol și Felix) și cei care se adaptează instinctual, fiind
organizați aproape schematic și ilustrând câte un tip uman (cocheta, fata bătrână, avarul,
senilul). Ca într-un roman al educației sentimentale, Felix ,,e înconjurat de măștile iubirii și
ale geloziei, ale rapacității sau generozității’’(Nicolae Manolescu).
Stănică Rațiu este un Dinu Păturică modern, încadrându-se în tipologia arivistului.
Avocat fără procese, energia lui nu se consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, știe
tot, așteaptă ,,ceva’’ care să-i modifice modul de viață peste noapte, să-l îmbogățească.
Agresiv, fără niciun scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare și de supraviețuire, este
inteligent și escroc, fanfaron și abject. În finalul romanului, avocatul atinge un apogeu al
josniciei, devenind culpabil de moartea lui Moș Costache, căruia îi fură și banii. Reacția lui
Stănică la deces este semnificativă pentru ilustrarea statului moral al personajului: el
simulează suferința pentru a obține foloase materiale. Ideea de familie pe care o cultivă nu-l
împiedică să o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, și să se însoare cu Georgeta, o
femeie de moravuri ușoare, întrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale. Conturat astfel,
el este asociat personajelor comice caragielești și lui Gore Pirgu din romanul ,,Craii de Curtea
Veche’’, al lui Mateiu Caragiale.
Otilia înviorează și luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Ea răspândește în
jur grație, inteligență, delicatețe, tumult de pasiuni, ,,părea că știe multe și îi intimida pe
bărbați’’. Amestec de copilărie și adolescență, cu instinct feminin sigur, naivă, visătoare și
imprevizibilă, ea însăși se analizează cu luciditate: ,,Ce tânăr de vârsta mea îți închipui că m-
ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!’’. Această imagine
ludică a Otiliei este susținută în finalul operei de către Pascalopol: ,,era o chestiune de
umanitate să o las să își petreacă liberă anii cei mai frumoși...A fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine e o enigmă’’. Primind o fotografie de la acesta, Felix va vedea o figură
străină, o Otilie maturizată, chipul ei de acum spulberând imaginea enigmaticei adolescente
(,,Unde era Otilia de altădată? ’’), scenă simbolică pentru întreg romanul.
G. Călinescu subliniază că ,,Orice literatură mare, așadar clasică, este o literatură de
cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă reprezentarea rațională a vieții, spre deosebire de
reprezentarea empirică, documentară’’. O astfel de literatură a năzuit să scrie G. Călinescu
în ,,Enigma Otiliei’’, regăsindu-se în personajul eponim, mărturisind flaubertian:,,Otilia c’est
moi, e fondul meu de ingenuitate și copilărie’’.