Criticismul junimist

I. Cadrul social-politic și cultural

Deceniile următoare a unirii Principatelor în 1859 reprezintă o perioadă a
transformărilor radicale în plan politic, social și cultural. Astfel, la 24 ianuarie
1862, are loc completa unificare a instituțiilor din Țara Românească și Moldova,
sub semnătura lui Al. I. Cuza, fapt care va determina o intensificare a mișcării de
culturalizare a maselor populare.
Se dezvoltă acum învățământul, presa, științele exacte, literatura. După 1860
se conturează una dintre cele mai strălucite perioade în cultura română: Epoca
marilor clasici, reprezentată de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Titu
Maiorescu, Ion Creangă.

II. Societatea „Junimea“

•În 1863 ia ființă societatea „Junimea“, la inițiativa unor tineri intelectuali cu
studii în străinătate: Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Petre Carp,
Titu Maiorescu (conducătorul grupării). Deviza societății era „Entre qui veut, reste
qui peut!”, cu scopul de a impune un filtru de valori estetice.
Societatea era foarte bine organizată, având o tipografie, o librărie, un
cenaclu și, de la 1 martie 1867, revista „Convorbiri literare“. În articolul- program
scris de Titu Maiorescu și semnat de Iacob Negruzzi se precizează că scopul
revistei este de a promova „tot ceea ce intră în cercul ocupațiunilor științifice și
culturale”, „de a servi ca punct de întâlnire și înfrățire a scriitorilor naționali".
•Există trei perioade de dezvoltare a acestei societăți:
1. 1864 – 1874, activitatea se desfășoară la Iași, fiind caracterizată de o
puternică critică adusă societății burgheze; se dezvoltă pe trei direcții: limbă,
literatură și cultură, se elaborează principii lingvistice, sociale și estetice ale
junimismului.
2. 1875 – 1885, activitatea se desfășoară concomitent la Iași și la București;
se consolidează noua direcție, are loc o nouă dimensionare a criticismului junimist,
în revista „Convorbiri literare“ apărând operele marilor clasici.
3. după 1886, activitatea se desfășoară exclusiv la București, unde erau deja
Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu și unde este mutată și redacția revistei
1
„Convorbiri literare“. Activitatea cenaclului se restrânge, revista capătă un caracter
preponderent universitar, conținând articole de filosofie, psihologie, istorie,
geografie, așa încât pierde popularitatea primilor 20 de ani.

•Principalele obiective:
1. Răspândirea spiritului critic;
2. Încurajarea progresului literaturii naționale;
3. Crearea și impunerea valorilor;
4. Susținerea originalității culturii și literaturii române;
5. Lupta pentru unificarea limbii române literare;
6. Educarea publicului în spiritul înțelegerii și receptării culturii.

•Direcții de activitate:
1. Educarea maselor populare
Prima mișcare a junimiștilor de tatonare este cea a conferințelor publice, așa-
numitele „Prelecțiuni populare“ care erau conferințe pe teme variate, ținute în
manieră academică, având ca scop crearea unui public cititor apt să înțeleagă
cultura ca factor de progres al civilizației.
Acestea au fost, în același timp, un mijloc de promovare a mișcării de idei
junimiste și de dezvoltare a spiritului oratoric.

2. Lupta pentru unificarea limbii române literare

Ideea a pornit din 1860 când Ion Ghica, în calitate de Ministru al Culturii, a
dorit înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin.
Junimiștii au dorit să-și exprime și ei ideile legate de scrierea limbii române,
primul care s-a ocupat de această problemă fiind Iacob Negruzzi, a cărui lucrare
însă era prost întocmită, lacunară, de aceea munca a fost preluată de Titu
Maiorescu, așa încât, în 1866, apare broșura „Despre scrierea limbii române“ în
care sunt prezente următoarele idei fundamentale:
a. Alfabetul chirilic trebuie respins pentru că este străin de natura limbii
române;
b. Scrierea etimologică trebuie respinsă întrucât s-ar crea o prăpastie prea
mare între limba scrisă și cea vorbită;
2
 c. Scrierea trebuie să fie fonetică;
d. Crearea unui set de reguli gramaticale.

• Din articolul „Neologisme“ importantă e ideea preluării unor cuvinte cu

două condiții:
a. Să fie preluate din limbile romanice, întrucât sunt mai ușor de adaptat
fonetic;
b. Doar în cazul în care nu există cuvânt românesc care să denumească
realitatea respectivă.
• Din articolul „Beția de cuvinte“:
a. Calcurile lingvistice trebuie respinse (calc lingvistic – recompunerea cu
material românesc a unor expresii străine și invers);
b. Agramatismele, exprimarea improprie trebuie combătute și ridiculizate
(I.L. Caragiale – O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută).

3. Promovarea unei literaturi originale

S-a realizat prin încurajarea tinerilor scriitori de a publica în paginile revistei
„Convorbiri literare“ opere valoroase, cu specific național.
Pentru a-i sprijini, Titu Maiorescu a elaborat două articole: „O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867“ și „Comediile dlui Caragiale“ în
care prezintă elemente teoretice legate de raportul dintre formă (imaginea artistică)
și fond (sentiment), respectiv raportul artă-realitate și funcția moralității în artă.
Într-adevăr, în această perioadă au apărut scrieri de valoare, aparținând celor
patru mari clasici: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, I. Slavici și Ion Creangă.
Noua direcție în literatura română este sintetizată de Maiorescu în articolul
„Direcția nouă în poezia și proza română“, în care îl numește pe Alecsandri
„cap al generației trecute“ și pe Eminescu „om al timpului modern“.

4. Combaterea formelor fără fond

Această direcție s-a manifestat nu numai asupra limbii și literaturii, ci și
asupra economiei, moralei, justiției, căci, după cu afirma teoreticianul, „viciul
radical în toată direcția de astăzi a culturii române este neadevărul, neadevăr în
toate formele de manifestare a spiritului public“.

3
 Din dorința de europenizare rapidă, au fost preluate prin imitație, elemente
de cultură și civilizație europene, care nu puteau fi însă adaptate la fondul
autohton. Astfel, s-a creat o prăpastie între formă și fond, întrucât elementele
preluate erau prost întocmite, periculoase prin mediocritate și superficialitate
pentru viitorul românesc.
Această direcție este sintetizată de Maiorescu în articolul „În contra
direcției de astăzi în cultura română“: „Avem politică și știință, avem jurnale și
academii, avem școli și literatură, avem muzee, avem teatru, avem chiar și o
constituțiune, dar în realitate, toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr“.
La nivel social, este subliniată prăpastia dintre burghezie (superficială,
coruptă) și țărănime, despre care Maiorescu afirmă că este „singura clasă reală de
la noi“, întrucât păstrează cultura, civilizația, înțelepciunea românească.

III. Contribuția lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii române

Spirit academic, polemist redutabil, cultivând cu plăcere ironia sub masca
stilului solemn, sobru și exact în exprimare, sentențios adeseori, cu tendințe
aforistice, Titu Maiorescu a avut o activitate diversă, de la literatură, cultură și
până la estetică, politică, filosofie.
Contribuția sa s-a dezvoltat pe mai multe domenii:
a. Domeniul limbii literare române: „Despre scrierea limbii române“,
„Neologisme“, „Beția de cuvinte“, „Oratori, retori, limbuți“.
b. Domeniul social: combaterea formelor fără fond în articolul „În contra
direcției de astăzi în cultura română“.
c. Domeniul teoriei literare: „O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867“ și „Comediile dlui Caragiale“.
d. Valențele literaturii: „Direcția nouă in poezia și proza română”,
„Eminescu și poeziile lui".
1. „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867“
-are un puternic caracter didactic, obiectivul propus fiind delimitarea
raportului dintre formă și fond în poezie;
-are două părți: I. Condițiunea materială a poeziei
II. Condițiunea ideală a poeziei.

4
 I. Punctul de plecare este în estetica lui Hegel care disociază adevărul de
frumos, considerând că spiritul universal sau ideea absolută se relevă atât prin
adevăr cât și prin frumos. De adevăr se ocupă știința, pe când frumosul este
exprimat prin artă: „Adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă“.
Titu Maiorescu se oprește, în prima parte a studiului, la această materie
sensibilă în care se încorporează ideea artistică, arătând că fiecare artă își are
materialul ei: „Astfel, sculptura își taie ideea în lemn sau în piatră, pictura și-o
exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia nu află în lumea fizică un
material gata pentru scopurile ei“. Într-adevăr, literatura nu-și poate găsi un
material, cuvântul fiind „organ de comunicare“. Astfel, materialul sensibil al
poeziei se construiește din „imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea
cuvintelor poetice“.
Condiții pentru a se realiza acest efect de înfrigurare, pt a sensibiliza
conștiința prin imagini artistice:
- alegerea cuvântului celui mai puțin abstract;(„simt durere"- noțiune
intelectuală, dar în „durerea mă cuprinde/ mă pătrunde", locuțiunea devine poetică
pt că verbul este expresiv);
- folosirea epitetelor ornante, astfel că verbele și substantivele trebuie
îmbrăcate pentru crearea unei imagini sensibile: „Achil cel grabnic la picior",
„Diomed cel bun la strigăt";
- utilizarea comparațiilor, metaforelor, a tropului în genere: „Mihai mândru
vine iară/ Falnic ca un stâlp de pară" (D. Bolintineanu)
- utilizarea personificărilor, „obiectelor nemișcătoare sau prea abstracte“:
„Lumina a intrat deja cu noaptea-n luptă" (Macbeth)

II. Elementul de conținut – fondul – nu trebuie înțeles ca idee propriu-zisă, o

cugetare exclusiv intelectuală, ci ca sentiment sau pasiune. Astfel, „iubirea, ura,
tristețea, bucuria, desperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice, învățământul,
preceptele morale, politica sunt obiecte ale științei și niciodată ale artelor“.
Elemente care disting afectul de celelalte stări ale cugetului:
1. „o mai mare repejune a mișcării ideilor“;
2. „o exagerare sau cel puțin o mărire și o nouă privire a obiectelor sub
impresia simțământului și a pasiunii“.
5
 3. „o dezvoltare grabnică și crescândă spre o culminare sau spre o
catastrofă“.
Spirit critic, ideile estetice sunt ilustrate prin aprecieri și observații asupra
literaturii universale, precum și asupra literaturii române, exemplele date
constituind prima acțiune de evaluare critică. Efectul de instruire a fost remarcabil,
chiar dacă T. Maiorescu susținea că estetica nu produce poeți, în schimb oprește
promovarea mediocrităților: „scopul lor este de a ne feri de mediocritățile care, fără
nicio chemare interioară, pretind a fi poeți“.

2. Comediile dlui Caragiale

Articolul a fost scris din dorința de a-l apăra pe I.L. Caragiale de atacurile
din presa vremii care-l acuzau de imoralitate, considerându-se că piesele sale (D-
ale carnavalului, Conul Leonida – Față cu reacțiunea, O noapte furtunoasă, O
scrisoare pierdută) sunt dominate de trivialitate- „D-ale carnavalului" – „o
stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul".
Maiorescu intervine și pune în discuție două probleme:
a. Raportul artă- realitate;
b. Funcția moralității în artă.
A. Raportul artă-realitate:
# pornind de la constatarea că tipurile umane și situațiile din comediile lui
Caragiale sunt inspirate din realitatea socială și politică a timpului, criticul atrage
atenția că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio
preocupare practică. Adică el generalizează, încercând să surprindă trăsăturile
etern-valabile ale omului, nu pe cele particulare.
# Caragiale arată realitatea din partea ei comică, urmărind să trezească sentimente
comice, dar, după cum afirmă Maiorescu, „ușor se poate întrevedea prin această
realitate elementul mai adânc și mai serios, care este nedezlipit de viața omenească
în toată înfățișarea ei, precum îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie".
# Concluzia lui T. Maiorescu e că „subiectul unei opere literare poate fi luat din
realitatea poporului, dar tratarea lui nu poate fi decât ideal-artistică, fără nicio
preocupare practică”. Această idee este preluată din estetica lui Kant, care
considera că arta e „o finalitate fără scop, deci fără o funcție socială".

B. Funcția moralității în artă:

6
#Funcția artei este una interioară, în sensul că produsul artistic are efect asupra
sensibilității umane, purifică sufletul, îl face pe om capabil să se înțeleagă pe sine
în raport cu ceilalți și cu natura.
#Maiorescu valorifică, în acest sens, conceptul artistic „catharsis", care reprezintă
principiul purificării umane prin contemplație artistică. Astfel, orice artă adevărată,
valoroasă are funcție educativă, căci produce asupra omului un sentiment de
înălțare și purificare. De aceea, arta este morală prin valoarea ei și nu prin ideile
moralizatoare pe care le ccuprinde.
# Criticul dă numeroase exemple din artele plastice și din literatura universală,
subliniind că valoarea lor nu e dată de idei morale explicite, ci de capacitatea de a
produce emoții estetice: „orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie
prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea să se uite pe sine ca
persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale”.
# principiul aristotelic este amplificat prin intermediul lui Schopenhauer, care
consideră că egoismul, ca rezultat al voinței oarbe de a trăi, e sâmburele răului din
din om și că omul reușește să se elibereze temporar de sub tirania egoismului
numai cu ajutorul contemplației estetice. Maiorescu precizează că arta îl transpune
pe om într-o lume impresonală, anulând limitele inerente condiției umane,
subliniind că piesele lui Caragiale respectă acest principiu și că marele dramaturg
are tocmai capacitatea de a-l transporta pe cititor/ spectator, grație talentului său
superior, în „lumea ficțiunii ideale“, rupându-l de meschinele preocupări cotidiene.