Titu Maiorescu şi Junimea

Junimea a fost o grupare culturală, inițiată de tinerii intelectuali, ca P. P. Carp,

Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, având ca mentor pe Titu Maiorescu.
Societatea Junimea a fost înființată în 1863 la Iași, având două direcții: una
culturală și una literară.
Pe 1 martie 1867 a apărut revista Convorbiri literare pentru a promova ideile
Junimii. În această revistă vor publica scriitorii de valoare ai epocii: Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Ion creangă, Ion Luca Caragiale.
Obiectivele Junimii erau:
- răspândirea spiritului critic,
- încurajarea literaturii naționale,
- originalitatea culturii și literaturii române,
- crearea și impunerea valorilor naționale,
- educarea oamenilor prin cultură,
- unificarea limbilor literare românești,
- teoria formei fără fond.

Trăsăturile Junimii:
 prioritatea criteriului estetic asupra acelui istoric în aprecierea operei literare,
 deschiderea către ideile și culturile o europene pentru a combate lipsa de orizont a
literaturii pașoptiste,
 cultivarea unei limbi cu specific național,
 pentru o critică literară obiectivă,
 pentru o limbă literară cu valoare estetică.

Etapele Junimii
- 1863-1874 activitatea s-a desfășurat la Iași și se promovează principii estetice și
sociale.
- 1874-1885 se consolidează o nouă direcție în literatura română, prin apariția operelor
de maturitate ale lui Eminescu, creangă, Slavici și Caragiale.
- După 1885 societatea Junimea și revista Convorbiri literare se mută la București.
Junimiștii se interesează și de alte domenii ale vieții culturale: filozofie, istorie,
geografie.

Titu Maiorescu este fondatorul criticii estetice. Opera de artă transportă omul
“în lumea emoţiilor impersonale”. Scopul artei este frumosul în sine, de unde dictonul
“artă pentru artă”. Geniul este omul superior trăind “aproape exclusiv în lumea ideilor
generale, orice coborâre printre contemporani fiind pentru el “o supărare şi o
nepotrivire firească.”
În studiul O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867, Titu Maiorescu
susținea: “Poezia, ca toate artele, e chemată să exprime frumosul; în deosebire de
ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi
frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materia sensibilă.
 Poezia trebuie să îndeplinească două condiții:
- una materială, forma - să se deștepte prin cuvântul iei imagini sensibile în
fantezia auditoriului
- și una ideală, conținutul - ideea sau obiectul exprimat prin poezie e
totdeauna un simțământ sau o pasiune și niciodată o cugetare exclusiv
intelectuală. Prin urmare, iubirea, ura, tristețea, bucuria, mînia, disperarea
sunt obiecte poetice. Condiția ideală o reprezintă ideile comunicate de poet.
Cuvântul poezie este un mijloc de comunicare între poet și auditoriu. Materialul
poetului se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse
ce mi le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice.
Prima condiție ca să existe o poezie este ca să deștepte prin cuvântul ei imagini
sensibile în fantezia auditoriului. Mijloacele poeților de a ne sensibiliza gândirea sunt
cuvintele:
- Alegerea cuvântului celui mai puțin abstract,
- adjectivele și adverbele sunt epitete ornante,
- personificările obiectelor nemișcătoare, abstracte, ale calităților și acțiunilor,
- comparația, metafora, tropul. Pentru a-și produce efectul trebuie să avem:
noutatea metaforelor și justețea comparațiilor.
Poezia cea adevărată nu este decât un simțământ sau o pasiune manifestate în
formă estetică.