ROMANUL LATIN.

CONDIŢIE UMANĂ ŞI METAMORFOZE

Romanul grec, aşa cum au arătat-o majoritatea cercetătorilor, devenise o

literatură care era interesată, mai degrabă, de descrierea aventurii, decât de
relevarea unor dimensiuni psihologice ale personajelor. Povestirile şi „romanele” din
lumea elenistică erau bazate pe un erotism care poate tinde spre licenţios ba chiar şi
pe un aventuros proliferant, după un model verificat de cadrele povestirii orientale.
Eroul este mereu pus la încercare şi doar atât, de dragul aventurii în sine, cea care
trezea, de fapt, interesul receptorului; ceea ce vom numi, în mod constant, „condiţie
umană”, avea să fie specific, după cum vor arăta unii cercetători ai romanului, doar în
romanul latin. Aventura de tip grec, cum a fost numită, deşi strălucită, a rămas în sine,
fără a lăsa semne vizibile nici asupra personajelor, nici asupra lumii descrise; rezulta
că, pentru un anume orizont de aşteptare, substratul egipteano-sumerian fusese
influent, iar modul homeric convingea, încă, în chip strălucit imaginarul epocii.
Avea să fie nevoie de o nouă experienţă şi de o altă înţelegere a lumii, acţiune
complexă, în care un rol important urma să revină filosofilor romani din secolul întâi
după Hristos. Seneca, Epictet, Marc Aureliu, printre cei mai importanţi, vor propune
direcţii practice şi morale care să evidenţieze rolul omului şi rostul acestuia în sânul
naturii, înţeleasă în procesualitatea ei neîntreruptă. Inclusiv formula atât de
consacrată astăzi („condiţie umană”), pe care o aplicăm atunci când ne referim la
romanul modern, începând cu B. Constant şi Stendhal, are origine romană, ea fiind
folosită pentru prima dată de Cicero (condicio humana); de asemenea, formula
echivalentă, sors humana, revine frecvent în opera lui Seneca, după cum observă
Cizek, referindu-se la noua dimensiune pe care o capătă romanul, în formula sa latină:
„Caracterizarea de roman al condiţiei umane aderă destul de clar la producţiile
romaneşti latine. Chiar admiţând numai definiţiile limitative ale lui Albérès, mai sus
indicate, putem califica romanul latin drept literatură a condiţiei umane.
Protagoniştii romanului latin nu sunt, desigur, comparabili cu un Perkan, un
Garine sau un Kio şi nici măcar cu un Alioşa Karamazov, datorită contextului istoric
diferit. Totuşi, faţă de romanul grec, roman al invenţiei narative şi al aventurilor
precipitate în lanţ şi sărind peste cel medieval şi post-medieval, care reia formula
prototipului hellenic, romanul latin prefigurează o vocaţie fundamentală realizată în
1
revoluţiile romaneşti succesive din secolele al XIX-lea şi al XX-lea” .
 28 De la epopee la roman – începuturi, consolidări, direcții moderne

Deplasarea romanului spre condiţia umană nu ţine numai de influenţa gândirii

filosofice, ci e o rezultantă care ţine de o structură specifică a modului de gândire
latin în totalitatea sa. E un aspect pe care l-a sesizat judicios Georg Lukács în Teoria
romanului, atunci când se referea la deschiderea spiritului grec către mituri, văzute ca
răspunsuri la întrebările esenţiale şi nu către interogaţia care înseamnă postularea
enigmaticului, a ambiguităţii existenţiale. Gustul publicului roman se deschidea tot
mai mult spre ficţional, spre probleme propuse ale existenţei omeneşti, spre social şi
satirizarea acestuia. În acest sens, ceea ce se va numi roman al condiţiei umane va
conveni ca formulă specifică, deoarece cititorii vor putea avea sentimentul activ că
sunt mai aproape de eroi, că înţeleg şi participă la aventura acestora, punându-şi
întrebări esenţiale. E o distanţare certă faţă de formula romanului grec, pe care Viktor
Şklovski o descrisese atât de precis: „Romanul grec îşi are poetica sa bine fixată,
manipulând în vederea desfăşurării acţiunii o serie întreagă de acţiuni care se repetă.
Momentul iniţial al naraţiunii se concretizează de obicei în întâlnirea a doi tineri, un
băiat şi o fată, de o dumnezeiască frumuseţe, care apoi sunt despărţiţi; cei doi tineri
trec printr-o serie de încercări: sunt atacaţi de tâlhari, suferă naufragii, sunt
întemniţaţi. În mod curent, în prima treime a romanului eroina, iar uneori şi eroul,
sunt socotiţi morţi, dar ulterior aceştia revin la viaţă.
Acţiunea este însoţită de vise şi preziceri repetate, obscure şi confuze, care se
împlinesc în final, însă nu ad litteram, ci în planul unei neaşteptate reprofilări
2
metaforice a sensului” .
Cele două romane care intră în această discuţie sunt Satyricon, având ca autor
pe Petroniu, şi Măgarul de aur, semnat de Apuleius. Sunt romane care se distanţează
de modelul romanesc grec prin mai multe trăsături:
a) Acţiunea este organizată în jurul unui singur personaj principal (în
romanele greceşti acţionau mai multe personaje principale – vezi în acest
sens modelul Dafnis şi Chloe);
b) Cele două romane în discuţie sunt redactate ca autobiografii imaginare;
c) Reţeaua stufoasă de evenimente (specifică romanului grec) este în mod
sensibil diminuată;
d) Spaţiul rezervat comentariului, interpretării evenimentelor este semni-
ficativ, prin mărime şi prin insistenţa cu care se revine la comentariu;
e) Personajele sunt urmărite în devenirea lor, ele descriind în jurul lor o
lume proprie, cu cadru spaţio-temporal specific;
f) Naratorii sunt interesaţi să releve sensul existenţei umane, dimensiunile
în care se fixează aceasta; există o preferinţă, explicabilă prin sugestiile
suplimentare care le favorizează, spre latura comică, parodică, caricaturală
a vieţii, care permite interpretări mai nuanţate şi mai profunde;
g) Latura sentimental-erotică, specifică romanului grec, este transformată şi
adaptată după o viziune burlescă, intenţionat parodică;
h) Este remarcabilă preferinţa pentru limbajul coroziv, pentru observaţia
amănunţită, pentru detalierea componentelor vieţii cotidiane, care se
amplifică;
 Romanul latin. Condiţie umană şi metamorfoze 29

i) Apare gustul pentru regie, pentru acele „mise en scene”, ca şi prelucrarea

unor resurse din modelele literare populare care se remarcă, de asemenea,
ca specificităţi ale romanului latin.

IV.1. Un prim roman al condiţiei umane. Satyricon

Deşi veneau de pe un teren deja consolidat (romanii recunoscând superioritatea

grecilor pe plan artistic în general, şi literar, în particular) scriitorii latini au ştiut să
găsească modalitatea de a deveni originali prin afirmarea unui gen cu desăvârşire al lor,
genul satiric. Prin cuvântul satura era desemnată acea creaţie literară, cu contacte foarte
apropiate de umorul popular, cu o compoziţie liberă şi cu un conţinut divers, legată,
etimologic de cuvântul grecesc „satyros” (satir) prin care se persifla, se ironiza, se criticau
defecte, se parodia, se descria societatea etc. Nume cunoscute în literatura romană care
s-au afirmat în acest gen au fost, în primul rând, Marcus Terentius Varro şi Seneca;
influenţa operelor acestora asupra primului roman al condiţiei umane din literatura
universală va fi întru totul acceptată şi tratată ca atare.
Satyricon, text atribuit lui Petroniu, a avut o soartă vitregă, ca multe alte texte
ale antichităţii, dacă ne referim la faptul că din el nu s-au păstrat decât fragmente, o
parte modestă dintr-o operă împărţită în mai multe „cărţi”; cele 141 de secvenţe
(capitole) ce se cunosc astăzi par a fi părţi componente ale cărţilor cinsprezece şi
şaisprezece, după cum observă Eugen Cizek:
„Una din copiile de bază ale Satyriconului ne informează că fragmentele
reproduse de ea şi cunoscute nouă ar proveni din cărţile cincisprezece şi şaisprezece
ale romanului. Anumiţi filologi admit această indicaţie, dar alţii o consideră efectul
unei confuzii. Oricum, dimensiunile reale ale Satyriconului erau cele ale unei opere
literare voluminoase, dacă nu ale unui roman fluviu, căci noi nu posedăm în prezent
3
decât o modestă parte a scrierii lui Petroniu” .
Acelaşi interpret al romanului antic analizează şi problema paternităţii acestui
roman, deoarece atât numele, cât şi persoana autorului acestei cărţi, au ridicat
serioase probleme şi polemici. Acestea au indicat ca posibil autor al romanului
inclusiv pe un consul roman în anul 62 e.n. (Titus Petronius Niger) precum şi pe un alt
Petronius, tot trăitor în epoca respectivă, a lui Nero, aşa cum se poate deduce din
descrierea unor obiceiuri specifice timpului şi prin trimiterea la personaje cunoscute
pe atunci. Inclusiv titlul a ridicat anumite probleme, în forma sa completă el fiind
„Satyricon liber” („carte de satire”; satira provenea din satura, care însemna iniţial
„amestec”).
Romanul este narat la persoana întâi, fapt care îi permite autorului să analizeze
în profunzime comportamentul uman, depăşind astfel obişnuita descripţie din
epopee. O împărţire ad-hoc a romanului (atât cât s-a păstrat până astăzi) se poate
prezenta astfel, din perspectiva cititorului de astăzi:
a) Aventurile lui Encolpius; I-XXVII
b) Banchetul lui Trimalchio; XXVII-LXXXIX
c) Aventurile lui Eumolpus; LXXXIX-CXLI
30 De la epopee la roman – începuturi, consolidări, direcții moderne

Textul consacrat de ediţiile restricţionate, din nefericire, de astăzi, începe cu

descrierea unei scene care are loc într-o şcoală de retorică. Aici este student tânărul
Encolpius, personajul principal al romanului, un fel de intelectual, cu o viaţă plină de
aventuri de tot felul, pe parcursul căreia a avut diferite îndeletniciri, inclusiv pe aceea
de cerşetor. El critică, extrem de vehement, decadenţa culturală a timpului său,
artificiozitatea retoricii pe care o studiază, vizându-l chiar pe retorul său,
Agamemnon:
„Să nu vă fie cu supărare, dar voi, retorii, aţi dus cei dintâi elocinţa la pierzanie.
Născocind tot soiul de fleacuri cu sunetele voastre uşurele şi deşarte, aţi izbutit să
faceţi din discurs ceva fără vlagă şi fără rost. Tinerii nu erau încă puşi la jugul
declamaţiilor voastre, când Sofocle şi Euripide au găsit cuvintele de care aveau
nevoie. Dascălii de retorică, care trăiesc numai în umbra şcolilor, nu prăpădiseră încă
minţile oamenilor, când Pindar şi cei nouă lirici au renunţat la metrica homerică. Şi ca
să nu iau de martori numai pe poeţi, pot să spun că nici Platon şi nici Demostene nu s-
au coborât vreodată până la acest soi de exerciţiu oratoric. Elocinţa mare şi, ca să
spun aşa, castă, nu-şi boieşte obrazul şi nici nu se umflă în pene, ci se înalţă plină de o
4
frumuseţe firească” .
Mai târziu, naratorul – Encolpius descoperă fuga prietenului şi colegului său
Ascyltos; căutându-l, ajunge, fără să vrea, la intrarea într-un lupanar şi aici îl
descoperă pe cel pierdut. Urmează un şir de reproşuri între cei doi, având ca motiv
relaţia lor cu Giton, un efeb de care este îndrăgostit Encolpius şi la care râvneşte şi
Ascyltos. „Prima parte” a romanului se sfârşeşte cu descrierea unei scene orgiace, în
care preoteasa zeului Priap, jignită de eroul narator, cere să i se plătească în felul
specific ritualurilor acestui zeu şi pe care ea le practică în chip lubric.
În a doua parte a romanului, cea mai frecvent comentată, deoarece aici se
accentuează registrul satiric şi creşte interesul acordat socialului şi psihologicului, se
desfăşoară faimoasa Cena Trimalchionis, adică Banchetul lui Trimalchio. Am putea
denumi această parte a romanului şi „ospăţul fără sfârşit” sau „teroarea abundenţei
vulgare”, deoarece tot ce se va întâmpla acolo stă sub semnul abolirii timpului, în
numele fastului şi al opulenţei fără margini.
Personajele din prima parte (Encolpius, Ascyltos şi Giton) sunt invitate la
ospăţul bogatului libert Trimalchio, după un obicei al acestuia de a da cât mai mare
fast petrecerilor sale, prin invitarea unor participanţi cât mai diverşi şi mai
necunoscuţi. Imaginea primă ţine de un grotesc bine lucrat: Trimalchio este înfăţişat
la baie, ca un bătrân chel, care îi surprinde pe eroii noştri (şi, implicit, pe cititori) cu
gesturile sale, cu trufia sa, cu extravaganţa sa. Baia publică la romani era o adevărată
instituţie, spaţiu privilegiat pentru deconectare, plimbare, observaţie socială:
„Între timp, aşa îmbrăcaţi cum eram, am pornit să ne plimbăm fără ţintă
precisă... sau mai degrabă să glumim şi să ne apropiem de felurite grupuri, când
deodată am zărit un bătrân chel, îmbrăcat cu o tunică roşcată, jucându-se cu mingea
5
pentru băieţi pletoşi” .
În casa opulentă a acestui personaj, întâmplările devin cu mult mai
surprinzătoare şi mai semnificative. Trimalchio, un îmbogăţit înfumurat şi vanitos,
 Romanul latin. Condiţie umană şi metamorfoze 31

împreună cu soţia sa Fortunata, ambii ridicoli şi lipsiţi de maniere, oferă un spectacol

complex, pe o durată îndelungată, care sugerează, la fel de nimerit, ignoranţa şi trufia
celor bogaţi şi lipsiţi de merite. De altfel, Trimalchio va oferi el însuşi amănunte
despre ascensiunea sa, despre bogăţiile sale atât de mari, încât nici măcar nu ştie
întotdeauna unde îi sunt plasate moşiile. Exagerările nu fac decât să ajute la
configurarea unui atât de complex personaj. Felurile de mâncare sunt nenumărate,
însoţite de multe ori de tot felul de surprize: deosebit de sugestivă este scena
prezentării porcului umplut pe dinăuntru cu tot felul de delicii culinare, lăsând însă
bănuiala neagreabilă că bucătarul ar fi omis să grijească aşa cum se cuvine animalul
înainte de a fi adus în sala de ospăţ; din coapsa unui mistreţ gătit zboară sturzi, pe un
servitor îl cheamă Taie (Carpus, adică se practică un joc de cuvinte), alteori
mâncărurile par a veni direct din plafon. În plus, alături de orgia culinară, banchetul
va însemna şi alte întâmplări minunate, pe fundalul unor conversaţii prelungite, din
care se evidenţiază, în mod deosebit, o complexitate negativă a lui Trimalchio. Printre
altele, acesta le va povesti mesenilor, plin de mândrie, cum a făcut avere şi cum îşi
face funeraliile din timpul vieţii, oripilându-i pe ascultători. Tot ce se întâmplă de
acum înainte, devine prea greu de suportat pentru Encolpius şi prietenii săi, care
abandonează petrecerea şi fug:
„Cântăreţii din corn au cântat o melodie de înmormântare, mai ales unul, sclav
al acelui dricar, care era cel mai scuturat dintre toţi prietenii lui Trimalchio, au
sfărâmat pe neaşteptate poarta şi, înarmaţi cu apă şi cu securi au început să-şi facă
meseria. S-a stârnit o larmă îngrozitoare. Aflând astfel prilejul cel mai nimerit, i-am
şoptit două vorbe lui Agamemnon şi, pe furiş, am luat-o la goană, ca şi cum am fi
6
scăpat dintr-un incendiu adevărat” .
Urmează o a treia parte a romanului, care, în acelaşi mod convenţional, a fost
numită Aventurile lui Eumolpus. La han, unde prietenii de până acum au ajuns în urma
retragerii grăbite de la petrecere, are loc o scenă a „trădării”, specifică moravurilor
epocii: Ascyltos înţelege să şi-l adjudece pe Giton („prietenul”, „fratele”, tovarăşul de
plăceri al lui Encolpius). Rămas singur, naratorul se va împrieteni cu un poet rătăcitor,
bătrânul Eumolpus, cel care versifică aproape orice. Începe o nouă peregrinare. În
drumul lor, ei îl recuperează şi pe Giton („îl zăresc pe Giton, rezemat de un perete,
trist şi necăjit”) iar pentru a scăpa de răzbunarea lui Ascyltos, cei trei noi tovarăşi
pleacă pe un vas care, în cele din urmă naufragiază, nu înainte de a se petrece şi alte
aventuri pe acel vas, după ce ei se vor întâlni cu doi vechi duşmani. În cele din urmă
se vor opri în sudul Italiei, în oraşul Crotona; ciudăţenia locuitorilor de aici, lacomi
vânători de bunuri lăsate prin testament, îi dă o idee năstruşnică lui Eumolpus. Acesta
se prezintă drept mare bogătaş în căutare de succesori testamentari; pe Encolpius şi
pe Giton îi trece drept sclavii săi, pentru a-şi consolida poziţia de mare bogătaş.
„Toţi vânătorii de testamente asaltează ca la o întrecere pe Eumolpus cu
7
daruri, ca să-i câştige bunăvoinţa...” .
În acest timp, naratorul îşi ia alt nume, potrivit cu noua sa situaţie. Zicânduşi
Polyaenos („cel vrednic de laudă”, după modelul lui Ulise, cel remarcat de sirene) el
atrage atenţia unei frumoase a locului, matroana Circe. Se naşte o poveste de iubire
 32 De la epopee la roman – începuturi, consolidări, direcții moderne

plasată de la bun început sub semnul comicului (slujnica are trufia unei matroane iar
matroana slăbiciunile unei slujnice), finalul ei înseamnă un eşec erotic al bărbatului,
pus pe seama slăbiciunii pentru Giton, deşi Encolpius, alias Polyaenos, încearcă prin
leacuri să-şi vindece bărbăţia pierdută. Textul, cu multe lacune, prezintă în final, în
ultima secvenţă păstrată, prezentarea faimosului testament al lui Eumolpus:
„Toţi cei care sunt trecuţi ca moştenitori în testamentul meu, în afară de liberţii
mei, nu mă vor moşteni decât cu condiţia următoare: să taie leşul meu în bucăţi şi să-l
8
mănânce de faţă cu toată lumea din oraş” .

IV.2. „Metamorfozele” din romanul lui Apuleius

Poliglotul Apuleius, cel care scria atât în latină, cât şi în greacă, un demn
reprezentant al aventurierilor (în sens biografic) din marea literatură a lumii, atrage
aceeaşi discuţie a paternităţii unui text cunoscut sub numele de Cele unsprezece cărţi
de Metamorfoze sau Măgarul de aur (titlu sub care a devenit, de altfel, mai uşor de
receptat de publicul dintotdeauna). Au existat antecesori care au scris pe aceeaşi
temă a „metamorfozelor” iar un anume Lucius din Patrai scrisese în greceşte
Metamorfoze; în plus, un alt Lucian, numit de exegeza modernă PseudoLucian,
redactase, tot în greceşte, un alt text, Loukios sau măgarul, atribuit, în mod eronat,
celebrului Lucian din Samosata.
Prin urmare, Apuleius nu a fost creatorul intrigii Metamorfozelor în totalitate.
În schimb, el a amplificat intriga preluată de la înaintaşii săi, a adăugat şi alte nuclee
epice şi a ştiut să confere o nouă semnificaţie textului, inducând numeroase valenţe
alegorice şi statornicind diferite relaţii de semnificare între naraţiunile integrate în
text şi naraţiunea principală. De altfel, începând de la titlu (cifra unsprezece
corespunde, într-o mistică numerologică, zeului egiptean Seth), cartea se adresează şi
unui tip de înţelegere bazat pe iniţiere, pe relevarea unor mistere legate de cultul
zeiţei Isis, de pitagoreism sau de platonism.
Şi acest roman al „condiţiei umane” este redactat la persoana întâi. Personaj şi
narator, Lucius începe prin a oferi câteva lămuriri asupra naraţiunii (pe care o
denumeşte „taifas în gen milezian” şi care va cuprinde „un şir de felurite istorii” care
îşi propun să încânte „urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut”) dar şi
asupra propriei biografii, desigur, prezentată la modul imaginar:
„Mă duceam în Tesalia pentru afaceri, fiindcă dinspre partea mamei sunt
originar şi din Tesalia, prin celebrul Plutarh, şi apoi prin nepotul său, Sextus filosoful,
9
care fac gloria neamului nostru” .
În linia romanului despre „condiţia umană”, Măgarul de aur, considerat „al doilea
10
mare roman al antichităţii” este redactat la persoana întâi. La o primă vedere, subiectul
apare destul de simplu, fără sinuozităţi deosebite. Lucius, personajul narator, este un
tânăr negustor care călătoreşte din Corint în Thessalia, ţinut cu o reputaţie deosebită prin
practicile vrăjitoreşti care constituie principala plăcere a locuitorilor. Mergând spre oraşul
Hypata, Lucius se întâlneşte cu doi drumeţi. Întâlnirea are un rol special în pregătirea
naraţiunii viitoare, deoarece negustorul
 Romanul latin. Condiţie umană şi metamorfoze 33

Aristomenes povesteşte nişte întâmplări ieşite din comun, puse pe seama

vrăjitoarelor din acest oraş. Lucius ajunge în casa lui Milo, un om foarte zgârcit, atent
la toate cheltuielile suplimentare. Mai puţin interesat acum de aspectele pragmatice
ale vieţii, Lucius este preocupat de vrăjitorie şi de talentele ascunse ale vrăjitoarelor
din acel oraş thessalian. Cum era el ros de curiozitate, i se oferă ocazia, chiar în casa
gazdei sale, să asiste la practicile magice ale soţiei lui Milo, Pamphila. Fusese, de
altfel, prevenit în acest sens, de către Byrrhena, o rudă a sa din acest oraş, a cărei
casă el începuse să o frecventeze. Pentru a putea observa mai de aproape practica
vrăjitoriei, Lucius o seduce pe Fotis, servitoarea Pamphilei. Naraţiunea prezintă apoi
un ospăţ, organizat în casa Byrrhenei. După ce ascultă tot felul de naraţiuni
fantastico-morbide (aceeaşi pregătire ca la începutul romanului), Lucius se întoarce
spre casa gazdei sale, Milo, într-o stare de excitaţie nervoasă, care-l conduce spre un
episod neplăcut. Atât conţinutul povestirilor ascultate cât şi vinul consumat în exces
fac ca Lucius să trăiască senzaţia că a omorât trei tâlhari care erau în faţa casei.
Interpretările date a doua zi, când Lucius va fi judecat pentru triplă omucidere,
oscilează între magie şi amorţirea simţurilor cauzată de alcool. Cele trei leşuri se
dovedesc a fi trei burdufuri de vin (ca într-o altă scenă viitoare, din istoria romanului,
când Don Quijote pune tot pe seama vrăjitoriilor metamorfoza duşmanilor săi în
burdufuri de vin) şi hohotele de râs ale mulţimii vor să îl lămurească pe Lucius că se
află în plină sărbătoare a râsului... Explicaţia nu pare suficientă, pentru că Fotis îi va
explica din perspectiva magiei stăpânei sale, cum au fost vrăjite burdufurile din
greşeală. Tot mai stăpânit de puterea bizarului, Lucius asistă la o scenă de magie: el o
va vedea pe Pamphila ungându-se cu o alifie şi transformându-se în bufniţă, una
dintre metamorfozele preferate ale acesteia, când mergea să-şi viziteze iubitul.
Mânat de aceeaşi curiozitate care îl stăpâneşte în toată cartea, personajul se unge şi
el cu o alifie magică, alta decât trebuia, şi se transformă în măgar. E un măgar care îşi
va păstra, însă, mintea şi toate atributele de simţire şi înregistrare a vieţii specifice
omului. Speriată de această greşeală, Fotis încearcă să îl liniştească, spunându-i că îşi
va recăpăta chipul omenesc după ce va mesteca trandafiri:
„O, dacă aş fi pregătit aseară, după obiceiul meu, câteva ghirlande pentru noi,
n-ai mai avea să suferi acum nici chiar întârzierea acestei nopţi. Dar în zorii zilei mă
voi grăbi să-ţi aduc leacul!”.
Zorii zilei vor aduce însă pentru Lucius situaţii cu totul neaşteptate. Ca măgar,
el îşi petrecuse o parte din noapte în grajd, unde descoperă răutatea propriului său
cal. Casa gazdei sale va fi atacată de hoţi şi pentru Lucius acesta va fi începutul unor
noi aventuri şi a unor deosebit de grele încercări. Pe post de animal de povară, el
ajunge în adăpostul hoţilor. Aici se află şi frumoasa Charite, răpită de bandiţi în ideea
unei răscumpărări scumpe. O bătrână codoaşă povesteşte minunatul basm despre
Amor şi Psyche, după obiceiul romanului greco-latin de a introduce naraţiuni paralele
cu textul principal. Lucius, care şi în ipostaza de măgar şi-a păstrat simţirea şi
comportamentul nobil, încearcă să o salveze pe tânăra răpită, dar cei doi sunt prinşi şi
urmează a fi executaţi (după legea banditească). Salvarea este adusă de mirele fetei,
travestit în bandit; acesta ajunge rapid şeful bandei şi îi eliberează pe cei doi. În semn
 34 De la epopee la roman – începuturi, consolidări, direcții moderne

de recunoştinţă pentru rolul jucat de Lucius (perceput în ipostaza-i de măgar) cei doi
îndrăgostiţi îi hărăzesc un premiu, trimiţându-l undeva la ţară, spre a fi fericit, ca
măgar, desigur. La ferma unde este trimis, personajul nostru cu chipul de măgar, de
care este deja sătul, este supus unor maltratări deosebite, ameninţat cu mutilarea,
toate aceste chinuri venind din partea unui băiat răutăcios. Din nou, Lucius reuşeşte
să scape, fiind răscumpărat de un preot „rătăcitor”, un slujitor al zeiţei siriene Cybele;
este un prilej pentru narator de a descrie un şir întreg de fapte deşănţate, care duc, în
cele din urmă, spre condamnarea preotului şi a grupului acestuia. Peregrinările par a
nu mai avea capăt: măgarul trece de la un stăpân la altul, prilej de a observa şi de a
simţi mult mai bine răutatea lumii, corupţia care o stăpâneşte, lăcomia şi trufia celor
din jur, prostia, indolenţa, păcate care nu sunt deloc ascunse de ochii unui măgar,
care simte însă şi vede totul ca un om, ba chiar mult mai bine, deoarece ciudata sa
metamorfoză i-a ascuţit simţurile. În cele din urmă, ajunge în posesia a doi fraţi, unul
cofetar, celălalt bucătar, care servesc în casa unui bogătaş din Corint. După o
existenţă atât de chinuită, măgarul are ocazia să redescopere o parte din plăcerile
vieţii omeneşti, deoarece în fiecare noapte poate să mănânce, pe ascuns, cauzând
chiar un conflict între cei doi fraţi, resturile gustoase de la masa stăpânului. Bogătaşul
va afla de la cei doi fraţi despre obiceiurile măgarului; mai mult chiar, el avea să se
bucure şi de o scenă erotică ieşită din comun, provocată de plăcerile neobişnuite ale
unei „doamne distinse” de a se bucura de favorurile măgarului cu deschidere spre
toate cele hărăzite omului. „Uimitoarele talente” ale lui Lucius în chip de măgar îl fac
să fie destinat distrării publicului din Corint, printr-o reprezentaţie uluitoare, un
spectacol umilitor, în acelaşi timp, deoarece măgarul trebuia să se împreuneze în
public cu o femeie, alta decât „doamna distinsă”, adică „o josnică criminală,
condamnată la fiare prin sentinţa guvernatorului”. Bietul Lucius, înspăimântat de ceea
ce îl aşteaptă, fuge şi după ce face „şase mii de paşi în galop” ajunge pe ţărmul Mării
Egee. La miez de noapte, după ce adresase cerului rugăciuni stăruitoare pentru a i se
reda chipul de om, îi apare în vis zeiţa Isis, care îl anunţă că i se va îndeplini
rugămintea, cerându-i-se în schimb credinţă desăvârşită. Asistând la marea
procesiune care îi este consacrată zeiţei, el se apropie de marele preot, după cum
fusese învăţat în vis şi acesta îi întinde o coroană de trandafiri, pe care Lucius o
mănâncă, redevenind om:
„Divina promisiune nu mă înşelase. Într-o clipă mă văd scăpat de hidoasa mea
înfăţişare de animal de rând. Mai întâi îmi cade părul acela aspru, apoi pielea groasă
mi se subţiază, pântecul umflat mi se micşorează, copitele iau forma picioarelor care
se termină cu degete, mâinile nu-mi mai sunt picioare şi se ridică în sus spre a-şi relua
funcţiunile lor superioare, gâtul cel lung mi se scurtează, faţa şi capul mi se rotunjesc,
lungile-mi urechi îşi reiau micimea lor de mai-nainte, dinţii enormi ca nişte bolovani
se micşorează ca acei ai omului, şi mai ales coada, coada care mai înainte mă făcea să
sufăr atât de mult, dispăru fără să lase nici o urmă. Mulţimea rămâne uimită,
credincioşii proslăvesc puterea atât de evidentă a divinităţii, această minune atât de
strălucită, cum se întâmplă numai noaptea în vis, şi uşurinţa cu care s-a săvârşit
 Romanul latin. Condiţie umană şi metamorfoze 35

metamorfoza, şi toţi într-un singur glas, cu mâinile ridicate spre cer, adeveresc strălucita
11
binefacere a zeiţei” .
Lucius rămâne lângă templu, este iniţiat în misterele lui Isis, apoi, după un popas
acasă, el merge la Roma, se iniţiază şi în misterele lui Osiris, ajungând avocat şi preot
isiac. Aceasta ar fi, în general acţiunea acestui roman, pe bună dreptate considerat unul
dintre cele mai importante ale antichităţii greco-latine.