(B) Scepticism vs. epistemism.

Aşa cum sugeram şi mai sus, scepticismul reprezintă o

atitudine filosofică (şi nu numai) prin care se contestă posibilităţile umane de cunoaştere. În
diverse forme, scepticii au susţinut fie că nu putem cunoaşte absolut nimic, fie că anumite genuri
de entităţi sau evenimente vor rămâne mereu necunoscute (evenimentele trecutului, evenimentele
viitoare, lucrurile exterioare, entităţile teoretice, conţinuturile „altor minţi” etc.). Prima specie de
scepticism a fost numită scepticism global, a doua a fost numită scepticism local1. Înainte de a
analiza argumentele adepţilor celor două specii de scepticism, vom încerca să înţelegem cum pot
ajunge unii oameni să fie sceptici.
Aşadar, o examinare a scepticismului, fie şi sumară, ne determină să căutăm şi să identificăm
resorturile ce îi împing pe oameni – pe unii filosofi, în mod special – către o atitudine sceptică. În
esenţă, sursele scepticismului sunt legate fie de rezultatele anumitor genuri de investigaţii
filosofice, fie de problemele pe care le ridică demersurile oamenilor de ştiinţă. De pildă, Platon
susţinea că obiecte ale cunoaşterii nu pot fi entităţile oferite de către simţuri, ci doar cele
inteligibile, entităţile „percepute” de către intelect. Entităţile sensibile posedă un statut ontologic
precar, iar „cunoaşterea” lor ar fi o simplă amăgire. Punctul său de vedere a alimentat un
scepticism cu privire la consistenţa epistemică a datelor oferite de simţuri: nu putem cunoaşte
lucrurile ce se oferă simţurilor, deoarece acestea sunt simple umbre, copii ale entităţilor
inteligibile, ce constituie adevărata realitate. Simpla percepţie a unei umbre nu ne conectează cu
ceea ce este esenţial, cu ceva ce ar putea conferi relevanţă epistemică opiniei perceptuale. Pe de
altă parte, scepticismul cartezian cu privire la cunoaşterea prin simţuri pleca de la premisa că este
suficient ca simţurile să ne înşele o singură dată pentru a nu mai avea încredere în ele.
Dar scepticismul a avut drept sursă şi abordări sau teorii propuse de ştiinţa modernă. Unele
rezultate ale acestui gen de întreprindere cognitivă au alimentat pornirile unor filosofi către
scepticism. De pildă, dacă acceptăm, în conformitate cu relativitatea restrânsă, faptul că viteza
luminii este finită, atunci recunoaştem că va exista totdeauna un interval de timp între momentul
în care o rază de lumină este reflectată (emisă) de un corp şi momentul în care ea este percepută
de către ochi. Prin urmare, raza respectivă va purta informaţii despre trecutul acelui obiect, iar nu
despre starea sa actuală; ar rezulta că, în principiu, nu putem şti nimic despre ceea ce se întâmplă
în momentul de faţă cu un lucru sau altul. Referindu-se la această situaţie, B. Russell spune că

1
G. S. Pappas, “Some Forms of Epistemological Scepticism”, în G. S. Pappas, M. Swain (eds.), Essays on Knowledge
and Justifications, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1978, pp. 309-316.

1
noi nu putem şti sigur niciodată modul în care obiectele arată efectiv, dacă, de pildă, un anumit
scaun este negru sau nu, sau dacă obiectele pe care noi credem că le vedem există realmente sau
sunt simple iluzii senzoriale2.
În general, sursă de scepticism poate deveni sesizarea oricărei disonanţe între o credinţă a
simţului comun şi o teorie sau lege ştiinţifică: la nivelul simţului comun putem crede că o
portocală este oranj pentru că toate părticelele sale sunt oranj, dar ştiinţa ne învaţă că, în ordine
fizică, totul se reduce la atomi, iar aceştia nu posedă vreo culoare anume; la fel, la nivelul
simţului comun putem crede că spaţiul este tridimensional şi că nu depinde în vreun fel de
lucrurile pe care le conţine, dar teoria relativităţii generalizate ne demonstrează că există o
strânsă legătură între masa unui corp şi forma spaţiului din imediata sa apropiere. Totuşi,
sesizarea diferenţei dintre ceea ce suntem tentaţi să credem în baza experienţei noastre de zi cu zi
şi unele rezultate ale ştiinţelor poate genera neîncredere şi scepticism la nivelul simţului comun,
putând alimenta chiar şi scepticismul filosofic. Aceste explicaţii, mai mult sau mai puţin
rezonabile, cu privire la geneza scepticismului nu ar trebui să ne facă să excludem dintre cauzele
acestei atitudini şi o poziţie de tip dogmatic (evident, nu în sens kantian): unii filosofi cred că,
pur şi simplu, nu putem cunoaşte nimic şi că orice investigaţie în această direcţie este inutilă şi
lipsită de sens.
Filosofii care apără scepticismul îşi vor întemeia poziţia prin contestarea tezelor epistemiste3,
pe baza contestării poziţiilor susţinute de cei ce cred în posibilitatea cunoaşterii. Aşa cum vom
constata în capitolul următor, posibilitatea cunoaşterii este strâns legată de respectarea simultană
a unor condiţii necesare precum: (A) nu poate exista cunoaştere dacă cineva nu susţine „că p”,
(B) p trebuie să fie adevărată, (C) există temeiuri care ne justifică să credem „că p” etc.
Scepticismul s-a putut construi ca poziţie filosofică în măsura în care au existat filosofi care au
reuşit să argumenteze ) p nu poate fi considerată adevărată în nici o situaţie, (C) nu suntem
complet justificaţi să credem „că p” (niciodată nu vom avea temeiuri suficiente pentru a susţine
* ***
„că p”) sau (Dcă (A ) nu credem niciodată lucruri precum „că p”, (B ) chiar dacă avem
temeiuri să credem „că p”, acestea sunt anulate de anumite asumpţii false sau inacceptabile,
asumpţii de care acele temeiuri depind (fundamentele în baza cărora formulăm aceste temeiuri

2
Bertrand Russell, The Analysis of Mind, G. Allen & Unwin, London, 1921, pp. 124-136.
3
Prin epistemism înţelegem acea poziţie filosofică ce se declară de acord cu teza conform căreia omul posedă
înzestrările şi capacităţile necesare pentru a realiza achiziţii de ordin cognitiv; altfel spus, este poziţia filosofică
opusă scepticismului ce oferă un răspuns afirmativ la întrebarea privind posibilităţile omului de a cunoaşte.

2
 *
sunt lipsite de credibilitate sau sunt, în principiu, supuse anumitor limitări)4. Plecând de la (A )-
*
(D ), adepţii scepticismului global trag concluzia că nu putem cunoaşte nimic niciodată, pe când
adepţii scepticismului local susţin că doar anumite genuri de entităţi sau evenimente vor rămâne
mereu inaccesibile din punct de vedere cognitiv.
Întorcându-ne la problema speciilor de scepticism sesizate mai sus – scepticismul global şi
cel local – vom începe scurta evaluare a scepticismului global, luând spre exemplificare un
argument celebru în filosofia contemporană propus de Peter Unger. Din punctul său de vedere,
nu avem motive să punem sub semnul îndoielii rezonabilitatea premiselor şi validitatea
următorului argument:
(i) Dacă cineva cunoaşte ceva, atunci există o justificare pentru ca persona respectivă să fie
absolut sigură că lucrurile stau aşa;
(ii) Nu există niciodată o justificare pentru ca cineva să fie absolut sigur că lucrurile stau
aşa;
Prin urmare,
(iii) Nimeni nu poate şti niciodată că lucrurile stau chiar aşa5.
Argumentul lui Unger se bazează pe contestarea posibilităţii de întemeiere a unei credinţe; altfel
* *
spus, Unger contestă principiul epistemist (C) şi aderă la principiile sceptice (C ) şi (D ).
Evident, argumentul său poate fi neutralizat dacă demonstrăm că, în multe situaţii, suntem
justificaţi să credem că lucrurile stau într-un anume fel, şi nu în altul, adică dacă vom demonstra
că suntem în posesia unor temeiuri suficiente pentru a susţine o opinie sau alta.
La modul sintetic, argumentele invocate de către apărătorii scepticismului global sunt, în
esenţă, de trei tipuri: argumentul criteriului, argumentul dovezii şi argumentul echilibrului6. Dat
fiind faptul că pentru cei mai mulţi dintre noi ideea de cunoaştere este strâns legată de cea de
adevăr, scepticismul de tip criterial susţine că nu putem separa opiniile adevărate de cele false în
absenţa unui criteriu care, la rândul lui, trebuie să fie adevărat. Dar, pentru a stabili adevărul
acestui criteriu, avem nevoie de un alt criteriu ş.a.m.d. În felul acesta, vom ajunge la un regres la
infinit. Cel de-al doilea argument invocat de adepţii scepticismului global, argumentul dovezii,

4
James W. Cornman, Keith Lehrer, George S. Pappas, Philosophical Problems and Arguments: An Introduction,
Hackett Publishing Company, Indianapolis, Cambridge, 1992, p. 44.
5
Peter Unger, “An Argument for Skepticism”, în Ernest Sosa and Jaegwon Kim (eds.), Epistemology. An Anthology,
Blackwell Publishing, Oxford, 2003, pp. 42-43.
6
William James Earle, Introducere în filosofie, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 50.

3
speculează faptul că datele pe care le avem la îndemână într-o situaţie determinată sunt într-o
cantitate relativ finită. De aici ei trag concluzia că niciodată nu vom avea suficiente dovezi sau
temeiuri pentru a susţine că un enunţ este adevărat şi, prin urmare, că ar reprezenta cunoaştere (în
această categorie se încadrează şi argumentul propus de Unger). Ultimul argument, cel al
echilibrului, susţine că pentru orice opinie investigată vom putea construi seturi de argumente şi
contraargumente relativ echivalente (ca putere de convingere), astfel încât este extrem de
probabilă situaţia în care vom constata că nu avem mai multe argumente pentru a accepta o
opinie decât pentru a o respinge. În această situaţie, scepticii antici recomandau drept atitudine
potrivită suspendarea judecăţii, abţinerea de la a te pronunţa pro sau contra opiniei în discuţie.
William James Earle sesizează că argumentele scepticismului global pot fi uşor respinse:
argumentul criteriului poate fi respins dacă remarcăm faptul că în acceptarea unui enunţ drept
adevărat nu ne bazăm doar pe un singur criteriu; în fapt, utilizăm mai multe criterii convergente,
iar enunţul acceptat ca adevărat trebuie să fie în concordanţă cu alte enunţuri anterior acceptate
drept adevărate. Mai mult, chiar dacă dovezile aduse în sprijinul unui enunţ la un moment dat
sunt insuficiente sau chiar dacă enunţul în cauză este fals, nu rezultă că, în principiu, ne este
interzis accesul la cunoaştere. Argumentul dovezii ar putea fi lesne recuperat de adepţii
epistemismului şi transformat într-un argument privind failibilitatea şi corigibilitatea paşilor pe
care îi presupune orice proces cognitiv. Ultimul argument al scepticismului global, cel al
echilibrului, poate fi respins fără probleme dacă vom înţelege că niciodată, într-o situaţie
concretă, nu vom constata un echilibru real între argumente şi contraargumente; totdeauna,
anumite argumente sunt mai bine construite, pleacă de la premise ce sunt mai demne de
încredere şi care, în consecinţă, vor fi preferate altora7.
În oricare dintre variantele sale globale, scepticismul ajunge la concluzia că nu este posibilă
cunoaşterea. Dar susţinerea acestei teze îi pune pe adepţii săi într-o situaţie paradoxală: pe de-o
parte, susţin că teza „nu este posibilă cunoaşterea” este una certă iar, pe de altă parte, cred că
nimic nu poate fi cunoscut. Evident, apare următoarea întrebare legitimă: dacă nimic nu poate fi
cunoscut, atunci cum se face că scepticii cunosc faptul că „nu este posibilă cunoaşterea”? Acest
paradox este socotit de epistemişti raţiunea pentru care scepticii îşi taie singuri creanga de sub
picioare: atât timp cât se îndoiesc de posibilitatea cunoaşterii în genere, înseamnă că fac
abstracţie chiar ei de acest principiu atunci când afirmă cu tărie imposibilitatea cunoaşterii.

7
Ibidem, pp. 51-52.

4
 G. Moore, socotit unul dintre cei mai aprigi critici ai scepticismului din secolul XX, crede că
nu avem nici un motiv serios pentru a fi sceptici deoarece, în orice situaţie ne-am afla, suntem în
posesia unui set de enunţuri absolut certe pe care ne putem baza în întemeierea altor enunţuri sau
în organizarea acţiunilor. Enunţuri de genul „Văd acesta”, „Aceasta este o mână” sau „Acesta
este un petic de hârtie” sunt în afara oricărei îndoieli8. Moore era încredinţat că astfel de enunţuri
se referă la ceea ce este pe moment perceput nemijlocit; priza directă cu datul sensibil le-ar face
absolut certe. Chiar dacă poziţia apărată de filosof are neajunsurile sale9, Moore a demonstrat că
putem căuta argumente în sprijinul epistemismului, iar acestea nu sunt atât de complicate precum
s-ar putea crede. În fapt, nu putem trăi îndoindu-se de tot ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul
nostru. Dacă am avea o astfel de atitudine, nu am mai avea niciodată principii suficiente pentru a
ne organiza şi duce până la capăt acţiunile, nu am avea niciodată motive suficiente pentru a lua
decizii sau pentru a încerca să rezolvăm o problemă sau alta. Scepticismul global este, mai
degrabă, o invenţie filosofică, decât o situaţie în care s-ar putea afla cineva la un moment dat.
Fără îndoială, cele mai numeroase şi mai consistente argumente sceptice sunt argumente ale
scepticismului local; acestea sunt grupate în jurul ideii că o sursă sau alta nu este demnă de
încredere pentru aşa-zisele noastre cunoştinţe sau că anumite genuri de entităţi sunt inaccesibile.
De cele mai multe ori, epistemiştii consideră temei al cunoaşterii fie credinţele noastre
perceptuale (în strategiile de întemeiere externaliste), fie seturi de enunţuri acceptate anterior cu
care enunţul cercetat nu trebuie să intre în contradicţie (în cazul coerentiştilor). Forma cea mai
răspândită de scepticism local ar putea fi considerată scepticismul cu privire la datele oferite de
simţuri. Argumente sceptice de acest gen întâlnim, aşa cum am constatat deja, la Platon, la
Descartes ş.a. Ceea ce percepem la un moment dat poate fi eronat, înşelător fie pentru că ceea ce
este perceput nu există efectiv (cazul halucinaţiilor, al iluziilor optice, al farselor jucate de către
un geniu rău, al inconsistenţei ontologice etc.), fie pentru că simţurile noastre funcţionează în aşa

8
G. E. Moore, “Certainty”, în Philosophical Papers, Collier Books, New York, 1962, pp. 240-246.
9
După Wittgenstein, enunţurile socotite absolut certe de către Moore pot fi socotite sigure, dar într-un sens ce se
opune cunoaşterii; sunt sigure pentru că, fiind „scoase din circulaţie”, constituie „substratul tuturor cercetărilor şi
afirmaţiilor”. Astfel de convingeri „stau departe de strada pe care se mişcă cercetarea”, formând un sistem care
face posibilă orice investigaţie cognitivă. „Orice verificare, orice confirmare sau infirmare a unei presupuneri are
loc deja în interiorul unui sistem. Şi anume, acest sistem nu este un punct de plecare mai mult sau mai puţin
arbitrar şi îndoielnic al tuturor argumentelor noastre, ci aparţine esenţei a ceea ce noi numim un argument.
Sistemul nu este atât punctul de plecare, cât elementul în care trăiesc argumentele” (Ludwig Wittgenstein, Despre
certitudine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, § 105).

5
fel încât nu asigură un flux informaţional demn de încredere. Cornman, Lehrer şi Pappas dau
următoarea formă sintetică acestui argument:
(i) Câteodată ne înşelăm în credinţele noastre perceptuale;
(ii) Dacă câteodată ne înşelăm în credinţele noastre perceptuale, atunci va fi totdeauna
posibil, din punct de vedere logic, ca credinţele noastre perceptuale să fie false;
(iii) Dacă totdeauna este posibil ca credinţele noastre perceptuale să fie false, atunci noi nu
vom cunoaşte niciodată dacă vreuna dintre credinţele noastre perceptuale este
adevărată;
Prin urmare,
(iv) Nu vom şti niciodată dacă vreuna dintre credinţele noastre perceptuale este adevărată10.

Replica epistemistă este una care pune sub semnul întrebării rezonabilitatea celei de-a doua
premise: chiar dacă putem săvârşi, într-o situaţie sau alta, anumite erori cu privire la entităţile
percepute, aceasta nu înseamnă că, ori de câte ori vom percepe ceva, vom săvârşi o asemenea
eroare. Dacă într-o anumită situaţie am avut halucinaţii sau am căzut pradă uneltirilor unui geniu
rău nu înseamnă ca acest lucru se întâmplă ori de câte ori percepem ceva. Faptul că cele mai
multe dintre credinţele noastre perceptuale sunt coerente cu credinţe anterioare este o dovadă a
faptului că nu ne înşelăm în percepţiile noastre.
Oricare dintre variantele scepticismului local poate fi considerată destul de apropiată de
failibilism şi destul de îndepărtă de scepticismul global. Scepticismul local nu este o negare
radicală a epistemismului, ci doar o contestare a anumitor căi sau surse ale cunoaşterii. Dacă
susţinerea unui scepticism global este dificilă, autocontradictorie şi exclude orice apropiere de
epistemism, scepticismul local, în unele dintre formele sale, poate fi judicios argumentat şi
acceptat chiar de către cei ce îmbrăţişează o poziţie principial epistemistă. De pildă, un filosof
poate susţine posibilitatea cunoaşterii lumii externe, dar se poate îndoi de posibilitatea
cunoaşterii altor minţi. Totuşi, numai o îmbrăţişare a principiilor epistemiste şi numai asumarea
credinţei în posibilitatea efectivă a cunoaşterii justifică şi fac posibile dezbaterile şi confruntările
de idei din sfera epistemologiei.

10
James W. Cornman, Keith Lehrer, George S. Pappas, Philosophical Problems and Arguments: An Introduction, p.
48.