Parintii Greci Și Filozofia-1

Lulea Francisc Gabriel
Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie și Siințe Social-Politice
Specialziarea Filosofie,anul 2, 2021
Lucrare seminar Filosofia medievală
LUCRARE
SEMINAR
Parinții greci și
filozofia
1
Contents
1. Introducere ...................................................................................................................................... 3
2. Posibilitatea unei filosofii creștine în perioada patristică. .............................................................. 4
3. Parintii Apologeți greci ................................................................................................................... 7
4. Gnosticismul în secolul II și adversarii lui...................................................................................... 9
5. Școala de la Alexandria................................................................................................................. 10
6. De la Parinții Capadoceni la Ioan Damaschin............................................................................... 11
7. Concluzii ....................................................................................................................................... 12
2
1. Introducere
Istoria filozofiei alocă un loc restrâns perioadei cuprinse între filozofia greacă clasică și
filozofia Evului Mediu. Pe de-o parte, acest lucru este explicabil datorită unui anume văl ce se
așterne asupra acestui interval. Pe de altă parte, istoria filozofiei pare uneori nedreaptă tocmai
trecând fugar peste această etapă. Dar fără o înțelegere temeinică a ceea ce s-a întâmplat în
aceast răstimp, denumită și perioada patristică, nu vom înțelege cum de a fost posibilă o
anumită continuitate a filozofiei antice dar și cum de a a ajuns filosofia medievală ceea ce a
fost.
Tratarea unui astfel de subiect nu este ușor. Circumstanțele sunt complexe iar un studiu
hermeneutic ne aduce față în față cu greutatea unei înțelegeri depline asupra a ceea ce s-a
întâmplat. Dincolo de asta, subiectul e important nu numai în sine, dar și ca slujind altor
scopuri: Studiul perioadei patristice poate aduce la lumină relația, și-așa complexă, dintre
filozofie și credință. Nu puțini părinți ai Bisericii sunt cei ce își pun această problemă și nu
puțini sunt cei ce cunosc cele două culturi, cea antică și creștină. Părinții Bisericii sunt un fel
de martori timpurii ai joncțiunii dintre elenism și creștinism, cu tensiunile și armoniile sale.
Origen, Clement Alexandrinul, Irineu, Dionisie, cât și alții sunt toți martori ai acestei înfăptuiri
și chiar o trăiesc. Subiectul mai este important și pentru istoria ecleziastică, a Bisericii, cum
anumite idei pot fi transfigurate și adaptate, preluate așa cum sunt sau șlefuite pentru a se
potrivi. Lumea de azi nu poate face abstracție de influența covărșitoare exercitată de Părinții
Bisericii, căci scrierile lor au hrănit, ca să zicem așa, filozofia Evului Mediu. Subiectul importă
interes și pentru cel ce vrea să cunoască cum anume operele anticilor, sau ceea ce știm despre
ei, au putut supraviețui prin acești Părinți.
Puțini sunt cei ce au cutezat să abordeze acest subiect în toată amploarea și complexitatea
sa. Unul dintre aceștia este Étiene Gilson, care a contribuit mult la înțelegerea filosofiei
medievale. În cartea sa, “ Filozofia în Evul Mediu”, capitolul I, ” Părinții greci și filozofia”,
Gilson își propune să schițeze mediul și personalitățile marcante din primele secole ale
creștinismului. Întrebarea pe care o pune el, dar care se va regăsi și în lucrarea de față, este ”În
ce măsură există o filozofie creștină?”. La drept vorbind, filozofia creștină din primele secole
3
nu putea să ignore teologia ce abia se înfiripa. Problemele filozofice pe care și le pune

creștinismul sunt înscrise unor probleme teologice. Una o cheamă pe cealaltă, iar asta o
recunoaște și Gilson:”În ciuda acestui efort de a urma îndeaproape concretul, trebuie să
recunoaștem că orice istorie a filozofiei medievale presupune hotărârea de a abstrage această
filozofie din mediul teologic în care a luat ființă, și de care nu poate fi despărțită fără siluirea
realității istorice.”1
În paginile ce urmează ne propunem să expunem această perioadă, ajutați fiind, în principal,

de lectura capitolului I al cărții Filozofia în Evul Mediu. Surse adiționale vor fi menționate la
momentul potrivit, dar pentru a ne mulțumi încă de pe-acum, acolo unde citatele vor lipsi din
sursa specifică, îi punem cititorului la dispoziție cele cîteva resurse care ne-au îndrumat pașii:
Repere în filozofia bizantină, de Dan Chițoiu, Eros și Agape, de Anders Nygren, Literatură și
filosofie creștină, de Anton I. Adămuț, Introduction to the Bible, de Christine Hayes, Istoria
filosofiei patristice de Claudio Moreschini, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine,
volumul I, de Claudio Morenschini și Enrico Morelli, Termenii filozofiei grecești, Francisc
Peters.
2. Posibilitatea unei filosofii creștine în perioada patristică.
S-a scris și s-a vorbit mult despre relația dintre filozofie și credință, adică dintre filozofia
antică și creștinism. Problema nu e una tranșantă, dar cu cât mergem spre începuturile sale, cu
atât căpătăm o înțelegere mai adâncă. Contrar unor opinii actuale, Părinții Bisericii au cunoscut
bine cultura antică, poate îndeajuns de bine încât să o asimileze. De fapt, Părinții Bisericii n-
au luat cuvânt asupra culturii pâgăne decât atunci cand s-a simțit nevoia pentru cristalizarea
învățăturii creștine. Creștinii timpurii nu priveau rațiunea și credința ca fiind antagonice.
Bizanțul oferea o educație atâ laică cât și religioasă. Era nevoie de o educație și din afară pentru
a pregăti educația din interior. Filozofia greacă fusese un fel de arenă de luptă, cu rol
propedeutic.2 Sunt multe de spus aici, dar din cauza economiei lucrării, ne abținem în a face
referiri la ceva ce poate bineînțeles să facă subiectului unei noi lucrări.
1
Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârșitul secolului al XIV-lea,
editura Humanitas, 1995, pp.8.
2
Pentru mai multe despre acest subiect, vezi Repere în filozofia bizantină, de Dan Chițoiu.
4
Cultura antică și creștinismul sunt două lucruri diferite în esența lor3, cu metode diferite.
Una este cunoaștere, alta este religie. Una se folosește de rațiune în mod preponderent(
dogmatic, am spune, în cuvintele unor autori creștini), pe când cealaltă se folosește de credință.
Chiar dacă au fost și sunt în continuare încercări de a descoperi o filozofie virgină în Vechiul
și Noul Testament4, încercările sunt sortite eșecului deoarece cele două culturi sunt
fundamental diferite. Așa cum bine spune Gilson, “Creștinismul se adresează omului pentru a-
i alina neputința, arătându-i cauza și oferindu-i leacul. Este o doctrină a mântuirii, deci o religie.
Filozofia este o formă de cunoaștere care se adresează inteligenței și îi spune ce sunt lucrurile,
religia se adresează omului și îi vorbește despre destin, îndemnându-l fie, ca religia greacă, să
i se supună, fie, precum cea creștină, să și-l făurească. Acesta este, de altfel, motivul pentru
care filozofiile grecești, influențate de religia greacă, sunt filozofii ale necesității, în timp ce
filozofiile influențate de religia creștină sunt filozofii ale libertății”5. Părinții Bisericii, sprijiniți
fiind de Scriputură, îi recunosc rațiunii și filozofiei rolul ei în înțelegerea adevărului divin. Dar
rațiunea ar trebui să-și vadă de lungul nasului ei, ca să zicem așa. Philosophia ancilla
theologiae.
Trebuie să mărturisim că problema e mult mai complexă și se pune în alți termeni decât
am vrea noi să credem. Cu cuvintele lui Augustin, credința are nevoia de rațiune cum și rațiunea
are nevoie de credință în cunoaștere; cred ca să-nțeleg, înțeleg ca să cred. Nu putem tăgădui că
Parinții nu s-au inspirat din filozofiile păgâne în propriu folos, dar, așa cum consideră și Gilson,
e ceva firesc. Părinții au fost nevoiți să împrumute termeni filozofici grecești pentru a reda mult
mai bine gândurile lor (interesant subiect de filozofia limbajului). Așa cum grecii și-au făurit
termeni pentru a reda mai bine ideile lor, tot așa și Parinții au făcut, mai cu seamă Parinții
capadocieni. Diferența este însă că se acordă o resemnificare termenilor filozofici. Semantica
unui termen folosit de un Părinte poate sau nu poate să se acorde cu semantica termenului în
contextul culturii antice. De ce Părinții au apelat la termenii grecești? Limba greaca are un
3
O diferență esențială face obiectului cărții Eros și Agape, de Anders Nygren, în care acesta expune într-o
analiză comparativă istoria și prefacerile a două motive ale iubirii: una aparțind culturii antice, și una
aparținând creștinismului.
4
Pentru astfel de texte, vezi de pildă Ieșirea 3,14-15, prologul din Evanghelia lui Ioan sau epistolele lui Pavel.
5
editura Humanitas, 1995, pp.9. Pnetru o mai bună înțelegere a acestei distincții, vezi și consecințele logice ce
decurg din caracterul religiei politeiste versus religia iudaică în analiza lui Yehezkel Kaufmann.
5
potențial elastic, care permite mularea unor idei pe potriva unor cuvinte. 6 Dar nu mai este
adevărat că creștinii folosesc acești termeni cu același sens pe care i-l dădeau anticii.
Cine a absorbit pe cine? Elenismul pe creștinism sau invers? O filozofie a Logosului ne

conduce probabil la afirmațiile unui gnostic. Dar a spune că Cristos e Logos e o afirmație
religioasă, și nu filozofică. Citându-l pe A. Puech:” Ca în toate împrumuturile făcute de
creștinism de la elenism, este vorba- începând chiar cu acesta[Logosul lui Ioan], care este, din
câte știm, primul- de apropierea mai curând a unei noțiuni care va folosi interpretrârii
filozoficea credinței, decât a unui element constitutiv al credinței”7. Împreună cu influența
exercitată de Platon, stoici, Aristotel, și comparația acestora cu conținutul Bibiliei, numai așa
înțelegem cum s-a putut produce o filozofie a creștinismului. Gilson e de părere că o filozofare
a Logosului e posibilă și s-a produs, dar nu în Evanghelia lui Ioan:”Ceea ce s-a întâmplat aici
e tocmai contrariul. Plecând de la persoana concretă a lui Isus, obiect al credinței creștine, Ioan
se întoarce către filozofi pentru a le spunecă ceea ce ei numesc Logos este El; că Logosul s-a
făcut trup și a sălășluit printre noi, iar noi –scandal intolerabil pentru spiritele care caută o
explicație pur speculativă a lumii –l-am văzut(Ioan 1,14)”8. Cronologic vorbind, literatura
creștină începe pentru noi cu epistolele Sfântului Pavel. Că ele sunt situate la sfârșit în Biblie e
rezultatul a unor secole de trudă în a defini canonul neotestamentar. Pavel vorbește în epistolele
sale despre înțelepciune, și se pare că este împotriva filozofiei antice, potențial distructivă
pentru creștin. Astfel, nu ar trebui să ne mire că Evanghelistul Ioan sigur cunoștea filozofia din
“ afară”. La această afirmație am putea ajunge și prin problema literaturii sinoptice.9
6
Pentru mai multe privind acest subiect, a se vedea Termenii filozofiei grecești de Francis E. Peters și Repere în
filozofia bizantină, de Dan Chițoiu, cu privire la părinții capadocieni.
7
8
Ibidem, pp.11.
9
Pentru mai multe despre anterioritatea epistelor lui Pavel, cât și a caracterului lor, vezi Istoria literaturii
creștine vechi grecești și latin, volumul 1: De la Apostolul Pael la Constantin cel Mare, de Claudio Moreschini și
Enrico Morelli, editura Polirom, Iași, 2001, pp. 15-47
6
3. Parintii Apologeți greci
Încă din sec. al II-lea după Cristos, apar Părinții Apologiști. Părinții greci se numesc așa
pentru că au scris in limba greacă, lingua franca în vremurile de început al erei noastre (vezi
influența elenismului) Încadrarea lor într-un anumit interval istoric e dificilă, iar sfârșitul
apologeticii nu e o delimitare între două perioade. Apologeții se numesc astfel datorită
scrierilor lor apologetice, de apărare a religieii creștine. Cum zice și Gilson:” În sensul tehnic
al termenului, a apologie este o pledoarie juridică și aceste opere sunt într-adevăr pledoarii în
vederea obținerii de la împărații romani a recunoașterii dreptului legal al creștinilor la existență,
într-un imperiul oficialmente păgân”10.
Chestiunea cere mai multă analiză decât la prima vedere. Iudeea a fost o provincie romană.
Imperiul Roman a fost tolerant cu religiile locale, probabil cu condiția ca împăratul să fie
recunoscut drept stăpân la care sa-i aduci ofrande sau să te închini. Creștinii nu au decât un
singur stăpân iar acela e Dumnezeu. Sfidarea cultului împăratului le-a adus reputația proastă.
E un fel de a vedea lucrurile aici. Daca romanii câștigau un război, acesta se datora și
bunăvoinței zeilor, care i-au apărat. Creștinii nu se închinau la idoli, prin urmare au fost luați
drept țapi ispășitori într-un imperiu deja amenițat de invaziile barbare. Poate așa înțelegem de
ce Augustin, în De civitate Dei, spune că creștinismul nu e vinovat pentru prăbușirea
imperiului( situația e cumva asemănătoare cu Socrate și războiul peloponesiac).
De ce s-au scris apologii? Ne amintim că am spus că Părinții nu au scris despre filozofie

decât în măsura în care au fost nevoiți. Nu au scris pur și simplu de dragul cunoașterii. Pe de-
o parte, exista gnosticismul tot mai influent și se dorea o apărare de identificarea creștinismului
cu acesta. Pe de altă parte, creștinismului trebuia să aducă dovezi pentru propria legitimitate
legală. Părinții au fost împotriva filozofiei păgâne în interesul lor. Trebuiau să se apere și de
gnosticism, și de persecuții, și de filozofia pâgănă. Voiau să se apere împotriva celor ce îi urau,
celor cultivați, ca grecii, cât și de tribunalele statului. Criticau politeismul și aduceau mărturii
pentru superioritatea creștinismului.11.
10
11
Pentru o prezentare mai extinsă, a se vedea Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, volumul 1: De la
Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, pp.217-219, ibidem.
7
Unii dintre apologeții timpurii menționați de Gilson sunt Sfântul Iustin, Tațian, și
Athenagoras. Este cazul să spunem că acești apologeți, ca și de altfel toți apologeții ai secolului
II, nu s-au îngrijit să construiască sisteme filozofice. Din scrierile lor răzbat probleme ce vor
interesa filozofia creștină de mai târziu. Să înțelegem un lucru: vorbim de creștinismul
timpuriu, când dogma și canonul nu erau stabilite (vezi în acest sens încercarea lui Marcion de
a produce un canon), când ereziile, din perspectiva noastră modernă, erau la ele acasă. Mulți
apologeți printre care și cei de sus pun probleme dar nu le rezolvă satisfăcător. Problema
Treimii încă dă mari bătăi de cap, iar problema cristologică și escatologică rămâne și ea ceva
încețoșat.12.
Teologia lui Iustin e deschisă asimilării, cea a lui Tațian dimpotrvă. La Iustin avem un
început de filozofie a Cuvântului,dar Cuvântul este subordonat Tatălui. S-a născut intr-o
familie păgână după care s-a convertit la creștinism. În Dialog cu Tryphon, Iustin își povestește
propria convertire, deși într-un fel mai stilizat. Iustin a crezut că nici anticii n-au fost străini de
creștinism. Rațiunea e dată de la Dumnezeu, iar grecii au iubit rațiunea. Când se întreabă dacă
oamenii de dinaintea venirii lui Cristos sunt vinovați într-un fel, acesta e de părere că ei au
primit revelația naturală și că s-au îndreptat spre o cunoaștere a lui Dumnezeu atât cât s-a putut.
Socrate l-a cunoscut în parte pe Cristos iar Platon la fel ( cel mai mult în parte, am putea spune,
pentru că deseori scrierile lui, mai ales Timaios, vor da prilej de comparație cu Biblia).
Tațian e împotriva filozofiei. El scrie împotrva gecilor și culturii acestora. Va afirma că de

fapt grecii au împrumutat din înțepelciunea lui Moise. Nu e singurul care spune asta, ci și Iustin
și polemiștii școlii iudeo-creștine. Tațian critică nu numai politeismul și filozofia, ci și
astrologia, vrăjitoria, chiar și medicina, așa cum fusese ea înțeleasă. S-a extins și asupra criticii
asupra fatalității. Fiind discipol al lui Iustin, e greu să recunoști în scrierile sale ori urmele
proprii ori pe cele ale lui Iustin. Interesant e că în privința problemei cristologice, face un
progres. Între Dumnezeu și Cuvânt este o împărtășire, nu o împărțire. Cât despre suflet, e greu
de spus dacă e nemuritor sau nu. Nu se știe ce soartă rezervă Dumnezeu sufletului.
12
Pentru mai multe despre Marcion vezi Eros și Agape,de Anders Nygren, editura Humanitas, București, 2018,
pp.234-248. Vezi cartea lui Bart D. Ehrman, Răstălmăcindu-l pe Isus, pentru perioada timpurie a creștinismului.
8
4.Gnosticismul în secolul II și adversarii lui
Gnosticismul, din perspectivă creștină, este o erezie. O erezie ca multe altele ce-au fost
și care sunt. Citind unele dintre epistolele Sfântului Pavel, înțelegem că Pavel se confrunta deja
în comunitățile creștine cărora epistolele li se adresau cu o deviere de la calea dreaptă.13
Gnosticismul e o încercare de raționalizare a creștinismului, folosind elemente împrumutate
din filozofia antică, cu precădere neoplatonism. Gnosticii au o cosmogonie luxuriantă, preluând
din creștinism ceea ce e convenabil, dar îndepărtându-se de creștinismul autentic. De ce a
aparut gnosticismul? O spunem iarăși că din rațiuni economice nu ne putem întinde cu
argumentarea în această lucrare. La sfârșitul antichității filosofia se împletea cu religia, prim
impulsul dat și de sincretismul religios.14 Se cauta mântuirea sufletului. Simplu spus, Platon
vede trupul ca o carceră pentru suflet. Prin dialectica ajungem la Idei, iar drumul e ascensional.
Nu se știe de ce sufletul coboară în trup.Plotin va lua seama de asta, la el avem și o coborâre a
sufletului, dar aceasta are caracter cosmologic. Plotin păstrează dezideratul sufletului de a se
înălța la cele divine. La Platon avel demarcația Idei-Materie care nu comunică una cu alta.
Procesul e de jos în sus și nu de sus în jos. La Plotin Dumnezeu se coboară prin emanație.
Gnosticii ce fac? Iau puțin din Platon, puțin de la Plotin, puțin de la creștinism, puțin de la alte
religii și își construeisc propriul sistem.
Gnosticismul prindea la public iar creștinismul a trebui să se apere. Despre gnosticism,

Gilson spune că “ A ști dacă Dumnezeu există și ce se poate afirma despre el în mod rational,
altfel spus a-l cunoaște filozofic, pare să nu mai fie de ajuns; ceea ce se caută este o
gnoză(gnosis) adică o experiență unificatoare și sacralizatoare care să permită ajungerea la
Dumnezeu într-un contact personal și contopirea adevărată cu el”15. Aici este cazul să
menționăm că influențele gnostice s-au propagat și prin intermediul lui Marcion (cu al său
13
Pentru o listă mai lungă a ereziilor pe care creștinii le-au avut de combătut creștinii, printre care și
docetismul, arianismul, etc., a se vedea Literatură și filosofie creștină în secolele I-VIII, volumul 1, de Anton I.
Adămuț.
14
Pentru mai multe privind elementul religios și orfic din scrierilor lui Platon, cât și despre diferenta dintre el și
Plotin a se vedea Eros și Agape, ibidem, pp.107-135. Pentru filosofia lui Plotin, a se vedea Filosofia lui Plotin,
de Émile Bréhier, Timișoara, Amarcord, 2000.
15
9
demiurg și Dumnezeu), Vasilide și Valentin( Valentin pare mult mai filozofic). Mai spunem
că gnosticii îl surbodonează deliberat pe Iehova Dumenzeului. Miza este explicarea problemei
răului cât și de legătura dintre Noul și Vechiul Testament.
5. Școala de la Alexandria
Când Hipolit, discipolul lui Irineu, scrie în 230 Respingerea ereziilor, Clement din
Alexandria scrie și el. Scrierea lui Hipolit e contemporană cu opera lui Clement. O comparare
a lor, spune Gilson, arată că mediul alexandrin e mult mai deschis influențelor filozofice
grecești decât cel roman, speculațiile metafizice fiind la ele acasă. 16 Alexandria a fost în acea
vreme punctul nodal al culturii. Aduna în sine și creștinismul, și iudaismul; și filozofia
grecească, și religiile Egiptului și ale Orientului. Deși comunități creștine și iudaice existau
dinainte de asediul Ierusalimului de către romani, diaspora evreiască a fost mult mai mare după
acest eveniment. Alexandria cuprindea o comunitate de evrei care au fost așa de bine asimilați,
încât a trebui să li se traducă Vechiul testament din ebraica veche în greaca veche. (vezi geneza
Septuagintei).
Exegeza lui Filon, cu elemente platonice și stoice, va exercita o influență considerabilă

asupra gânditorilor creștini din Alexandria. Cei mai notorii apologeți din această școală sunt
Clement și Origen. Clement protestează împotriva unei mîntuiri rezervate claselor culte,
aristocrate, așa cum pretindea gnosticismul, însă și el folosește termenul de gnoză, dar doar ca
treaptă superioară a credinciosului care are deja credință.Obiectul Stromatelor este de a arăta
că filozofia este bună, o credință goală nefiind de ajuns, și, în orice caz, deficitară. Dar să nu
ne ocupăm de filozofie prea mult,căci ultimul cuvânt îl are credința. Prin amploarea operei și
adâncimii spiritului, Origene depășește cu mult pe gânditorii de dinainte de el. Și el încearcă o
sinteză între platonism și creștinism, și se joacă cu alegoriile și imaginile biblice( aceste imagini
sunt susceptibile de a fi metafore). Interesant e că Ammonius Saca, care a fost profesorul lui
Plotin, a fost și profesorul lui Origen. La el întalnim ideea unor mai multe lumi de dinainte de
aceasta și că sufletul este întemnițat în trup. Problema originii sufletului rămâne în continuare
una misterioasă. Marii capadocieni au știut sa-i corecteze doctrina lui Origen și să-l admire fără
zgârcenie.
16
Ibidem., pp.41
10
6. De la Parinții Capadoceni la Ioan Damaschin
După sinodul de la Niceea, atitudinele doctrinale temerare au devenit mult mai dificile, dar
asta nu înseamnă că acest sinod a tranșat problema o data pentru totdeauna. Ereziile vor mai
continua iar controversele nu se vor domoli.“De aceea, teologiile postniceene apar, la început,
mai rezervate față de speculația filozofică decât cele de dinaintea lor. Totuși, scriitorii creștini
din secolul al IV-lea mai sunt încă în contact direct cu cultura greacă clasică, căreia toți îi
datorează, în continuare, prima lor formație intelectuală. Și nu o judecă, uneori, atât de aspru
decât pentru că trebuie să se apere ei înșiși de influența ei.”17
Cei trei mari capadocieni care au operat o resemnificare a termenilor și au ajutat totodată
la închegarea și consolidarea unei doctrine sunt Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz si Grigore
de Nyssa. La Grigore de Nazianz vedem cum se conturează o teologie negativă. El se
înverșunează împotrva lui Eunomius, care vrea să reducă taina la logică. Ca și Grigore de
Nazianz, Vasile se opune unui abuz de filosofie ca în cazul lui Eunomius. Vasile l-a influențat
puternic pe Grigore de Nyssa, fratele lui mai mic. În general, aceștia trei au reusit ce nu au
reușit alții pănă la ei. Au încercat să înțeleagă taina Sfintei Treimi prin analogii, și le-a reușit.
Dar o analogie rămâne o analogie și atât.( vezi Grigore de Nyssa si analogia sa în privința
Sfintei Teimi).
Începutul sec. al V-lea este plin de înccercări ciudate care ne oferă imaginea unei epoci în
care spiritele care se apropia de creștinism se aproiau cu idei proprii. Dionisie Pseudo-
Areopagitul, puternic influent, vorbește și el despre teologa pozitivă și negative. Vorbește de o
anumită ignoranța mistică; să știi, la capătul puterii tale de a cunoaște, că nu-l cunoști pe
Dumnezeu. Se opune conceptiei potrivit căreia trupul este carcera sufletului. Desigur, Dionisie
e influnețat în mare măsură de Proclus, și de neoplatonism în consecință, dar teologia lui
reușește o sinteză între diferite curente. Ioan Damaschinul, după moartea căruia patristica nu
va mai fi la fel, e de acord că nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu iar numele pe care i-l dăm nu
ne spune nimic.El a jucat un rol nu atât ca interpret cât ca transmițător de idei, el fiind unul
17
Ibidem, pp. 56.
11
dintre cei mai importanți intermediari între cultura Parinților greci și cultura latină a teologilor
occidentali medievali.
7. Concluzii
Gilson este de părere că “Impresia de ansamblu pe care patrisitca greacă este că influența
filozofică dominantă a fost cea a lui Platon și a neoplatonicienilor”18. Desigur, e de accord că
aceasta nu a fost singura influență, dar inflența lui Platon a biruit. Gilson profit de acest fapt și
o mai spune o data: e greșit să atribuim unui temren filozofic uzitat de către un Parinte un sens
antic, filozofic. Sensul a fost transfigurat, și odată cu el, termenul a fost resemnificat. Pentru
Parinții Bisericii, adevarul credinței și dogma care îl definește nu aparțin cu nimic filozofiei,
credința fiind pentru ei esențialul. Augustin a intuit rolul scrierilor lui Platon și a ajuns să spună
că dacă platonicienii ar fi ajuns să descopere creștinismul, ei și-ar fi dat seama că nu ar fi avut
de schimbat decât puțin din doctrină pentru a deveni creștini. Platonismul a fost pentru Parintii
Bisericii un imbold în cautarea unei interpretări filozofice a adevârului creștin.
18
Ibidem., pp.88
12
Bibliografie:
 Dan Chițoiu, Repere în filozofia bizantină, Iași, Editura Fundației Axis, 2003.
 Anders Nygren, Eros și Agape, editura Humanitas, București, 2018
 Claudio Moreschini, Enrico Morelli, Isotira literaturii creștine vechi grecești și latine,
volumul 1. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, Iași, Polirom, 2001
 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice. Iași, Polirom, 2009
 Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârșitul
secolului al XIV-lea, București, editura Humanitas, 1995
 Anton I. Adămuț, Literatură și filosofie creștină, vol 1.,Iași, editura FIDEIS, 1997
 Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, București, Humanitas, 2007.
 Bart D. Ehrman, Răstălmăcindu-l pe Isus Hristos,povestea din spatele celor ce au
modificat Biblia și de ce anume, Filipeștii de Târg, Antet, 2007.
 Christine Hayes, Introduction to the Bible, Yale University Press, 2012.
 Filosofia lui Plotin, de Émile Bréhier, Timișoara, Amarcord, 2000.
13

Parintii Greci Și Filozofia-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parintii Greci Și Filozofia-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lulea Francisc Gabriel

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

nu putea să ignore teologia ce abia se înfiripa. Problemele filozofice pe care și le pune

În paginile ce urmează ne propunem să expunem această perioadă, ajutați fiind, în principal,

2. Posibilitatea unei filosofii creștine în perioada patristică.

Cine a absorbit pe cine? Elenismul pe creștinism sau invers? O filozofie a Logosului ne

3. Parintii Apologeți greci

De ce s-au scris apologii? Ne amintim că am spus că Părinții nu au scris despre filozofie

Tațian e împotriva filozofiei. El scrie împotrva gecilor și culturii acestora. Va afirma că de

4.Gnosticismul în secolul II și adversarii lui

Gnosticismul prindea la public iar creștinismul a trebui să se apere. Despre gnosticism,

Exegeza lui Filon, cu elemente platonice și stoice, va exercita o influență considerabilă

6. De la Parinții Capadoceni la Ioan Damaschin

S-ar putea să vă placă și