Cuprins

INTRODUCERE..............................................................................................

CAPITOLUL 1 CRONOTOP: DEFINIȚIE, FORMĂ ȘI CONȚINUT.....

1.1 Formele timpului și cronotopul în roman. Exemple de conținut...................

1.2 Structura timpului și a spațiului.....................................................................

1.3 Conceptul de cronotop literar.......................................................................

CAPITOLUL 2 CRONOTOPUL BUCOVINEI............................................

2.1 Deosebirea cronotopului românesc de cronotopul universal.........................

2.2 Cronotopul în opera scriitorului bucovinean Mircea Străinul.......................

CONCLUZII......................................................................................................

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................

1
 INTRODUCERE

Receptarea conceptului de cronotop pune în fața lectorului un raport de

antonimie a doi termeni considerați total opuși. Despre cronotopul literar precum un
centru ce dezvoltă adevărate relații textuale vorbește Mihail Bahtin în Probleme de
literatură și estetică.

Tema abordată este CRONOTOPUL CERNĂUȚIULUI, o temă destul de

actuală și necesară în zilele noastre.

Scopul investigației. Lucrarea de față constituie cercetarea consacrată

cronotopului în literatura bucovineană. În această lucrare vor fi valorificate anumite
laturi ale timpului și spațiului, accesibile în stadiul respectiv al evoluției istorice a
umanității, vor fi elaborate și metodele genurilor corespunzătoare de reflectare și
prelucrare artistica a laturilor asimilate ale realității cu exemple din literatura română
și universală pentru a îmbunătăți perceperea termenului de cronotop literar.

Structura lucrării: reliefează un capitol teoretic și unul de cercetare literară.

Partea teoretică dezvăluită în primul capitol al lucrării informații din teoria literară, pe
care am încercat să le cristalizăm într-o viziune coerentă. Analiza a fost extinsă
presupunând o interpretare insolită a cronotopului prin prisma naratologiei, de aici și
conceptul de cronotopie narativă. Totodată sunt abordate și unele aspecte ale
conceptului de cronotop.

Lista bibliografică reflectă preocuparea noastră pentru o documentare cât

mai amplă. Au fost consultate lucrări de specialitate – de teorie și critică literară,
studii și articole, dicționare, operele din corpusul de texte selectat din literatura
română. Diversitatea surselor de documentare dezvăluie necesitatea de a închega un
suport științific minimal.

Caracterul inovator al cercetării constă în noutatea perspectivei de abordare

a prozei prin prisma categoriilor cronotopiei narative în spațiul bucovinean. Ne-am
oprit asupra operei poetice a scriitorului bucovinean Mircea Străinul din perioada
2
1934-1944, datorită bogăţiei câmpului faptic pe care scrierile sale îl pun la îndemâna
unui cititor dispus să îşi asume condiţia de ‘ucenic’ într-ale interpretării, căci orice
altă pistă de angajare hermeneutică în faţa textului bucovinean ar păcătui prin
aroganţă.

Caracterul științific-inovator este conturat de intenția de a da o interpretare

sistemică, naratologică, de valorificare a categoriilor determinate ale prozei
românești. Se evidențiază caracterul sincretic al prozei, dimensiunile ei narative,
categoriile temporale și spațiale, relațiile intertextuale, lumile imaginare și tipurile de
personaje, strategiile și tehnicile narative. Cercetarea cronotopiei narative în proză s-a
relevat în critică literară în studiul dedicat acestei problematici de către Mihail
Bahtin, lucrare ce a stat la baza definirii conceptuale și a sistemului de termeni
utilizați. Materialul bibliografic consultat a justificat pe deplin opțiunea pentru temă
prin referințe care atestă existența cronotopiei în proză. Aceasta este alcătuită prin
categorii specifice, dar în ansamblu este un fenomen greu de conceptualizat. Din
acest punct de vedere, cercetarea prezintă analiza interferenței dintre categoria
temporală și spațială la nivel textual.

Demersul cercetării teoretice reunește câteva dintre concepțiile privind

termenii de timp, spațiu, temporalitate, spațialitate, cronotopie. Pentru a încadra cât
mai clar teritoriul cronotopiei narative am consultat lucrările unor autori preocupați
de această problematică printre care îi menționăm pe: teoreticienii Mihail Bahtin,
Boris Tomașevski, Wolfgang Kayser, lucrările de poetică modernă ale lingviștilor și
ale structuraliștilor – Tzvetan Todorov, Gérard Genette, Oswald Ducrot, Gaston
Bachelard, Maurice Blanchot, Alain Montandon, Valeriu Cristea, Adrian Marino,
Gabriela Duda etc.

Lucrarea de față își propune să deschidă posibilitatea desprinderii unor soluții

de examinare a prozei românești capabile să stimuleze abordarea altor aspecte, cum
ar fi instituirea unor paradigme în literatura română și în funcție de formele
cronotopice.

3
 CAPITOLUL 1

Cronotop: definiție, formă și conținut

Aristotel în timpurile antice a asociat 2 concepte: timp și spațiu. Apoi a atras

atenția asupra continuității și infinității spațiului-timp continuu Albert Einstein.

Noțiunea de cronotop a fost folosită de renumitul fiziolog rusesc Ukhtomsky.

El a combinat cuvintele de origine greacă: chronos - timp și topos - un loc. Și după el
a folosit conceptul de filolog și critic literar M. Bahtin. Care este cronotopul din
literatură? Conceptul de spațiu-timp, în literatura de specialitate a introdus Mihail
Bahtin. Cu toate acestea, literatura de specialitate este cuvântul are un sens diferit. În
articolul său, în cazul în care savantul a considerat valoarea timpului și a spațiului în
literatura de specialitate, deoarece epopei antice, omul de știință a menționat că
conceptul de cronotop el folosește metaforic. El a făcut accent pe continuitatea
acestor concepte. Din momentul selectat de autor, mult depinde de lucrările de
poveste. Cronotop este unitatea locului și a timpului într-o lucrare literară. Scriitorul
trebuie să introducă corect caracterele și seria de evenimente în timpul ales. Este o
sarcină importantă să descriem timpul și locul fiecărei scene artistice și, dacă
scriitorul novice nu se descurcă cu ea, textul va fi brut și citit prost.

Potrivit lui Mihail Bahtin, timpul este principala caracteristică a cronotopului.

Spațiul specifică numai suplimentele. Spațiul și obiectele din spațiu fac timpul
palpabil. Fiecare punct de timp devine vizibil din cauza spațiului material și a
evoluției evenimentelor din el.

Articolul lui Bahtin despre cronote

În articolul său, Formele de timp și cronotop în romanul, omul de știință

analizează descrierea timpului și a spațiului de acțiune în cadrul câteva
proizvedeniyah. Se menționează în The Golden Ass de Apuleius, care a venit în jos
din antichitate în întregime, celebrul roman al lui Dante Alighieri, romanul
Gargantua și Pantagruel F. Rabelais, și altele. În total, cele 10 capitole ale lui Bahtin.
4
În ultimul, capitolul 10, descrie o formă de cronotop literară și conținutul pe care de
multe ori au încheiat. Mikhail Bahtin a combinat studiile filologice și filosofice în
lucrările sale. Datorită analizei cronotopelor, este mult mai ușor pentru scriitorii
moderni să construiască o poveste.

1.1 Formele timpului și cronotopul în roman

Dacă lumea muncii este complet mistică, ar trebui să fie bine descrisă.
Cititorul nu se poate absorbi pe deplin în poveste sau roman, dacă în descrierea
acestei lumi nu sunt suficiente detalii importante sau în narațiune există erori logice
nepătruns. Deci, ce lumi a descris Bahtin? Epoca narațiunii influențează în mare
măsură caracterul și evoluția evenimentelor. Vom descrie formele cronotopului,
descrise de Bahtin.

 Drumuri. Pe drum, oameni necunoscuți se pot întâlni, o

conversație poate începe și începe istoria.
 Castelul. În roman, va exista o dramă asociată cu trecutul
ancestral. Cel mai probabil, spațiul narativ este limitat. Castelele descriu
întotdeauna trecutul feudal, menționând marile personalități - regi, dușmani.
Prezent în galeriile narative cu portrete, obiecte de valoare, antichități scumpe.
Parcela se poate desfasura in jurul dreptului de mostenire sau a confruntarii cu
cavaleri sau poate proteja demnitatea cavalerului si a doamnei sale. Camera de
zi. Această cronotă se manifestă în mod clar în romanele lui Balzac.
 Camere de zi - acesta este locul de origine al intrigilor specifice
salonului, aceasta este o analiză a personajelor personajelor și căutarea
contextului în acțiuni.
 Oraș liniștit din provincie. Descrierea orașului și a locuitorilor
acestuia implică un spațiu închis, unde nu se descrie aproape timpul, deoarece
în provincie totul merge ca de obicei și nimic nu se schimbă.

5
  Prag. Acesta este un spațiu-timp metaforic, în care criza se
bazează pe roman. La prag se construiește o poveste în care nu există biografie
a eroului. Aici apare problema fracturii conștiinței societății.

Aceste cronote au predominat în romanele de epoca trecută. Articolul

științific a fost publicat la începutul secolului al XX-lea, cronotopurile fantastice care
sunt populare astăzi nu sunt încă acoperite.

Cronotopul idilic sau folcloric

În mod separat, trebuie să menționăm cronotopul folcloric, la care Bahtin a

subliniat un întreg capitol. Idila poate fi împărțită în 2 părți:

 Cronotop familial idilic. Aceasta idila este întotdeauna legat de

marginea naturală, în cazul în care eroul și străbunicii a crescut. Întotdeauna
viața unei persoane este inseparabil legată de natură. O altă trăsătură a unor
astfel de romane este lipsa completă a descrierilor de zi cu zi. Atenția este dată
exclusiv momentelor romantice ale vieții (viață nouă, dezvoltare, iubire,
căutarea sensului).
 Idilul muncii. Lucrează în beneficiul societății.

Cel mai adesea, aceste două forme se regăsesc împreună în roman. Eroii
romani idilici nu pot depăși acest lucru artificial creat de scriitorul lumii. Lumea
exterioară pare să se deprecieze.

Funcțiile cronotope

Funcția cea mai de bază a cronotopului este de a organiza spațiul în care

trăiesc caracterele, pentru a fi ușor de înțeles și interesant. Spațiul-timp determină
unitatea întregii narațiuni. Timpul poate fi descris diferit într-o lucrare literară, dar
cititorul trebuie să fie introdus organic în fiecare dimensiune.

Cronotop extinde viziunea cititorului asupra lumii. Prin urmare, descrierea

spațiului nu ar trebui să fie îngustă. Dacă timpul și spațiul sunt aleși condiționați, să
6
zicem, vorbim despre viitor, atunci trebuie să vorbim despre acest nou spațiu cât mai
puțin posibil.

Cronotopul modern. Exemple de conținut

Eroii literaturii de astăzi se găsesc în alte cronote moderne. Aceste lucrări

diferă semnificativ de epoca, de exemplu, a lui Stendhal sau a lui Honore de Balzac.
Deoarece cronotopul determină în mare măsură genul de lucru, noile cadre spațio-
temporale creează, de asemenea, noi genuri, sensuri și idei. Există aventuri fantastice,
post-apocaliptice, spațioase.

Acum, să luăm în considerare ce caracteristici definitorii ale cronotopurilor

din epoca noastră sunt identificate astăzi de către cercetătorii literari.

 Rezumat și mitologie.
 Dublarea.
 Utilizarea simbolismului.
 De mare importanță sunt amintirile personajelor.
 Accentul este pus pe scurgerea timpului și stoarcerea spațiului oamenilor.
 Centrul narațiunii poate fi timpul în sine.

Cultura modernă reprezintă o oportunitate pentru scriitorul de a crea

cronotipuri fantastice individuale. În general, timpul în sine este mult mai abstract
astăzi decât a fost acum 100 de ani. Acum ei cântă timp social și subiectiv, care nu au
nimic de a face cu geografia. Prin urmare, în literatura de specialitate, spațiul
temporal este adesea neclar, în funcție de afecțiunile interioare ale eroului.

1.2 Structura timpului și a spațiului

Care sunt detaliile cronotecii în opera de artă? Cum arăta el? Timpul se
formează prin schimbări ciclice ale zilei și ale nopții, iarna și vara, nașterea și
moartea.

7
 Spatiul este construit prin intermediul opozitii: la nord și sud, sau lumea
cerească și lumea interlopă, cum să construiască o lume în Divina Comedie de Dante.
Spațiul este caracterizat ca deschis sau închis, integral sau discret. spațiu închis - o
galerie acasă. Trebuie să existe o descriere a obiectelor de zi cu zi și atmosfera din
clădire. Deschide - o pădure, munte, mare. Pentru a deschide peisajul este de
asemenea de dorit să dea câteva caracteristici. Spațiul discret este folosit mai mult la
sfârșitul secolului XX - începutul secolului XXI. Acesta este un spațiu condițional,
aproape nespecific. De exemplu, scriitorii simbolici pot lua imaginea unei oglinzi
pentru spațiu. Pur și simplu, imaginea prevalează asupra realității și, în acest context
abstract, eroul se dezvoltă. De exemplu, ca în lucrările lui Franz Kafka. Cel mai
abstract spațiu este caracteristic romantismului și versurilor. Într-un astfel de spațiu
neclar, eroul există separat de viața de zi cu zi. Dar o lucrare realistă nu poate fi lăsată
fără detalii despre viața de zi cu zi.

Cronotopii de interacțiune

De cele mai multe ori pe care le folosiți, cu atât mai interesant, complicați
complotul. Între ei, lumea artei este în dialog. Lumile pot fi foarte mult în cadrul unei
singure lucrări. Cronotopii pot fi incluși unul în celălalt, în mișcare ușoară sau în
opoziție.

De exemplu, în cartea Cloud Atlas David Mitchell utilizează câte 6 lumi cu

timpul și spațiul său, timp istoric se mută din secolul al XIX-lea spre un viitor mult
mai îndepărtat. Toate cele 6 etaje, volumul 6 cronotopes o declarație clară relații
cauză-efect, toate poveștile sunt colectate într-un puzzle - ele sunt unite de o singură
temă. Cu toate acestea, toate aceste interacțiuni sunt episoade temporare rămân, așa
cum au fost în spatele scenei, dar în contextul poveștii.

Exemple de cronotopi

Un alt exemplu viu al conectării mai multor cronotopi într-o poveste este
integritatea celor trei lumi în romanul clasicului Maestru și Margarita. Prima dată -

8
30 de ani la Moscova. Cronotul al doilea este perioada biblică, iar lumea materială
care corespunde epocii - a treia lume a muncii - este cunoscută totuși de mingea lui
Woland.

Lumea a treia include transformarea abstractă a apartamentului lui Berlioz și

aventurile lui Margarita deja în rolul unei vrăjitoare. Se spune că în romanele lui
Dostoievski timpului este mereu în mișcare foarte repede, și afectează personajele.
Dar, în povestirile lui Anton Cehov este opusul: nu există aproape nici un moment,
îngheață împreună cu spațiul.

Deci, ce știm despre cronotope într-o lucrare literară? Înțelesul cuvântului îl

dă lui M. Bahtin, explică acest concept ca o singură structură a timpului - și spațiul în
care apar evenimentele romanului. Cronotop - aceasta este baza romanului, care
determină complet genul operei și dă un sfat scriitorului pe un posibil scenariu.
Timpul și spațiul au funcția lor în roman, structura lor. Formele de timp și cronotopul
analizate de M. Bahtin nu mai sunt folosite, deoarece se dezvoltă idei și genuri
complet noi. Noile romane moderne au cronotopi complet noi, care afectează
caracterul narațiunii și comportamentul eroului.

Teoreticianul literar Mihail Bahtin în Probleme de literatură și estetică

definește conceptul de cronotop, astfel: „Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad
litteram înseamnă timp – spațiu) conexiunea esențială a relațiilor temporale și
spațiale, valorificate artistic în literatură. Acest termen se folosește în științele
matematice și a fost introdus și fundamentat pe baza teoriei relativității (Einstein). Pe
noi nu ne interesează sensul special pe care îl are în teoria relativității, noi îl vom,
prelua în teoria literaturii aproape ca pe o metaforă (aproape, dar nu întru totul);
pentru noi este important faptul că el exprimă caracterul indisolubil al spațiului și
timpului (timpul ca cea de a patra dimensiune a spațiului). Noi înțelegem cronotopul
ca o categorie a formei și conținutului în literatură (nu ne vom referi aici la funcția
cronotopului în alte sfere ale culturii)”. Se poate observa că în conturarea

9
caracteristicilor noțiunii de cronotop sunt relevate și elemente definitorii precum cel
de motiv, topos literar, tip literar.

În cele ce urmează se vor releva aspecte ale acestor noțiuni ce evidențiază

raportul de interdependență dintre motivul literar – toposul literar – cronotopul literar.

Pornind de la afirmația lui Umberto Eco – „sorice expresie nu spune

niciodată ceea ce pare că vrea să spună”, se constată că există un raport de
interdependență între termenii literari, între semnificațiile acestora. Un prim element
ce reliefează un punct de plecare al cronotopului literar este cel de motiv, fiindcă
înainte de a se constitui în cronotop românesc acesta este la bază un motiv. Noțiunea
de topos literar derivă din cea de motiv și conturează aspecte ale cronotopului
românesc. În centrul fiecărui cronotop literar se evidențiază o anumită tipologie
literară а personajelor ce evoluează la nivelul istoriei propriu-zise. Ansamblul
operelor literare oferă lectorului o ipostază narativă distinctă, un element întotdeauna
structural al operei literare alături de spațiu și acțiune – personajul. El este definit ca o
instanță narativă intradiegetică ce enunță în timpul istoriei, al diegezei propriu-zise,
ca emițător și receptor de mesaj, un actor pe o scenă imaginară. Tipologie – termenul
provine din fr. typologie (gr. typos - model tip și logos - vorbire); desemnează:

1. Studiul științific, clasificarea tipurilor literare și a relațiilor dintre ele.

2. După Tudor Vianu, a face tipologia operelor de artă înseamnă a le grupa

după similitudinea structurii lor. Pe de altă parte, în Noul dicționar enciclopedic al
științelor limbajului Oswald Ducrot și Jean-Marie Schaeffer prezintă noțiunea de
tipologie distingând între tipologiile formale și cele substanțiale: „Printre tipologiile
personajelor vom distinge, urmând exemplul lui Todorov (1972), pe cele care se
sprijină pe relații strict formale, de cele substanțiale, care postulează existența de
personaje exemplare, recurente de-a lungul istoriei literare.”

10
 1.3 Conceptul de cronotop literar

În această parte a lucrării vom urmări definirea conceptului de cronotop,

relevând aspectele definitorii ale acestuia la nivel textual. Cronotopul românesc
evidențiază începutul și sfârșitul (trăsătură definitorie a construcției românești) care
nu au aceeași semnificație, iar simetria este, uneori, doar aparentă. Practic, finalul
esențializează începutul, naratorii omniscienți, obiectivi de la început, în final devin
subiectivi. La nivelul aspectului compozițional, având în vedere cronotopii lumii
reprezentate și cronotopii cititorilor și creatorilor, adică „interacțiunea dintre lumea
prezentată și cea care reprezintă”, acest început și sfârșit sunt situate în lumi diferite,
în cronotopi diferiți, lumi care nu se pot contopi și identifică, dar sunt corelate. Mihail
Bahtin diferențiază două evenimente – evenimentul despre care se povestește în operă
și evenimentul narațiunii înseși. Aceste evenimente „au loc în timpuri diferite (și ca
durată) și în locuri diferite; totodată ele sunt inseparabile într-un eveniment unitar,
dar complex”, pe care-l definește drept „operă în plenitudinea ei evenimențială,
incluzând aici și realitatea materială, exterioară și textul și lumea reprezentată în ea
și autorul – creator și personajul – narator și ascultătorul – cititor”.

În cele ce urmează, teoreticianul oferă descrierea autorului – creator, care se

deplasează liber în timpul său: el își poate începe povestirea de la sfârșit, de la mijloc
sau din orice moment al evenimentelor reprezentate, fără a altera însă cursul obiectiv
al timpului în evenimentul reprezentat. Aici apare clar deosebirea dintre timpul care
reprezintă și timpul reprezentat. Categoriile implicate în textul narativ au funcții
esențiale. Categoria timpului, cronologia și dilatarea temporală, regresiunea în timp
conferă prozei aspecte diferite, iar opera demonstrează că variațiile temporale sunt
organice, țin de viziunea consubstanțială a operei. Anume timpul include relațiile
temporale în istorisire, în relatare și în perceperea cititorului după M. Bahtin.

Categoria modului pune în lumină modurile de comunicare (stilul direct, stilul

indirect liber, dialogul, monologul interior etc.). Spațiul și timpul sunt elementele
coordonatoare pentru narația romanescă. Bahtin constată că nu se poate vorbi despre

11
evocarea unei epoci în afara „cursului timpului, în afara legăturii cu trecutul și cu
viitorul, în afara plenitudinii timpului. (...) Acolo unde nu există mersul timpului, nu
există nici aspectul timpului în sensul deplin și esențial al acestui cuvânt”. Alină
Pamfil în Spațialitate și temporalitate. Eseu despre romanului românesc interbelic
dezvoltă ideea că timpul și spațiul stabilesc coordonatele discursului și ale lumii
recreate prin discurs. Relația spațiu/timp definește evoluția discursului epic și
reprezentarea lumii prin discurs – transcrierea unei imagini prin tușe succesive,
distanțate în timp, sau în situarea unui peisaj sub semnul unei lumini fluctuante,
însemnele spațiului se temporalizează. Este remarcată aici existența unor imagini –
semne ale simultaneității spațiale a succesiunii timpurilor; în aceste cazuri durata se
răstoarnă în extensiune, temporalitatea istorică dobândește astfel valoare
metaspațială. La baza cronotopului stă timpul, Mihail Bahtin relevând faptul că în
cronotopul literar artistic are loc contopirea indicilor spațiale și temporale într-un
ansamblu inteligibil și concret. Timpul se condensează, se comprimă, devine vizibil
din punct de vedere artistic; spațiul însă se intensifică, pătrunde în mișcarea timpului,
a subiectului, a istoriei. Indicele timpului se relevă în spațiu, iar spațiul este înțeles și
măsurat prin timp. Intersectarea seriilor și contopirea indiciilor constituie
caracteristica cronotopului artistic.

În literatură, cronotopul are o importanță esențială pentru genuri. Se poate

afirma deschis că genurile și variantele lui sunt determinate de cronotop; totodată, în
literatură timpul constituie principiul de bază al cronotopului. Cronotopul, ca o
categorie a formei și conținutului, determină (într-o măsură considerabilă) și
imaginea omului în literatură; această imagine este întotdeauna esențialmente
cronotopică.

Exemplele de cronotopi date de acesta sunt drumurile, întâlnirile, castelul,

orașul provincial. În literatura ultimelor două secole apar și alte de spații
semnificative ce relevă caracteristicile unui cronotop – puncte de legătură între spațiu
și timp, organizate sincronic, în jurul cărora se structurează evenimentele: hanul,
farul, locomotiva, cârciuma, cavernele secrete, fortăreața etc. Astfel, cronotopul
12
aventurii se caracterizează prin legătura tehnică abstractă dintre spațiu și timp, prin
reversibilitatea momentelor seriei temporale și transmutabilitatea lor în spațiu.

Motivele: întâlnirea, despărțirea, răpirea, fugă, urmărirea, căutarea, pierderea

ființei iubite etc. Presupun învingerea depărtării și a anumitor obstacole spațiale.
Cronotopul favorit al lui M. Bahtin este istoria, înțeleasă ca timp al destinului ființei,
al epocilor, al comunităților umane. Un timp ciclic, ritmul și succesiunea
anotimpurilor, durata eternă. Epopeea se înscrie într-un timp mitologic, iar valoarea
cronotopului mitic este un însemn caracteristic al romanului modern.

Dumitru Tiutiuca în Teoria literară aduce în atenție alte două tipuri de

cronotop – insula, drumul. „Dintre variatele forme ale cronotopului, insula apare ca
unul din cele mai productive arhetipuri ale literaturii universale, de-a lungul
secolelor. (...) Un alt cronotop de mare circulație este cel al drumului. Drumul ca
înșiruire de întâmplări, fapte, idei etc. Toate acestea cu personajele lor, este cel mai
vechi topos al narațiunii. Îl aflăm încă în Epopeea lui Ghilgameș, în Odiseea lui
Homer ori în romanul picaresc renascentist: drumul ca o cale ce curge esențial
înainte sau drumul ca rătăcire pe căi încurcate și ocolite, cu abateri de la sensul
principal, cu reveniri etc. În astfel de situații drumul, ca spațiu parcurs, subînțelege
și-și subordonează ideea de succesiune temporală, de cronologie”

13
 CAPITOLUL II

CRONOTOPUL BUCOVINEI

2.1 Deosebirea cronotopului românesc de cronotopul universal

Prin ce se deosebeşte cronotopul specific românesc de cronotopul epopeii din

care au descins cronotopii celorlalte genuri poetice? În eseul de poetică istorică
Eposul şi romanul, Bahtin a definit trei deosebiri esenţiale: 1) prin obiectul
reprezentării artistice; 2) prin sursa inspiraţiei artistice, aceste două deosebiri fiind
determinate de 3) raportul temporal dintre realitatea istorică creatoare şi realitatea
reprezentată, adică de coordonatele temporale în care se creează imaginea lumii şi a
omului. Schimbarea obiectului reprezentării şi a sursei de inspiraţie s-a produs într-o
evoluţie multiseculară a structurii cronotopului literar care a condus la o transformare
radicală a modelului temporal valoric al lumii în roman, la mutarea centrului
axiologic din trecutul absolut, poetic eroizat şi mitizat, în prezentul realităţii
contemporane non finite, în structurile cotidianului (Fernand Braudel), ale existenţei
prozaice reale. Această mutaţie a fost o revoluţie estetică (Fr. Schiller) în atitudinea
ontologică-axiologică a omului faţă de existenţa sa în coordonatele ei temporal-
spaţiale istorice reale, prezentul devenind nervul viu al istoriei (Dostoievski), o punte
de trecere de la trecutul istoric la viitorul istoric. Astfel s-a ajuns în structura
cronotopică a romanului devenirii (Bildungsroman) la un nou timp artistic – simbioză
dintre timpul (auto)biografic şi timpul istoric, la cunoaşterea artistică a completudinii
timpului autentic al fiinţei (Heidegger) prin noua structură cronotopică a imaginii
omului în devenire, implicit la întregirea tabloului artistic al lumii heteromundane în
devenirea întru fiinţă (C. Noica). Dacă perfecţiunea absolută şi monumentală statică a
formei artistice a unei lumi săvârşite – sfârşite (C. Noica) în secolul de aur al eroilor
mitici a fost criteriul estetic suprem al clasicităţii perene, devenirea nedesăvârşibilă a
contemporaneităţii nonfinite a fiinţei prezente (Dasein) este noul principiu filosofico-
estetic al creaţiei literare pe care ideologia artistică, poetica şi stilistica romanului l-a
afirmat în literatura nouă.

14
 Principala delimitare însă este făcută în însăşi structura cronotopului
românesc care s-a constituit în evoluţia multiseculară a funcţiei figurative noi a
cuvântului românesc în cele două linii stilistice ale romanului-reprezentate de
romanul monologic (omofonic) şi romanul dialogic (polifonic) [8, p. 231-292]. În
capitolul X Observaţii finale, adăugat în 1973 la manuscrisul Formele timpului şi ale
cronotopului în roman care a fost o continuare problematică a Discursului în roman,
Bahtin a generalizat observaţiile şi reflecţiile sale despre raportul dintre noţiunile
imagine romanescă şi cronotop romanesc şi a formulat principiul cronotopismului
imaginii: orice imagine artistică are o structură cronotopică emergentă în punctele de
intersecţie a seriilor de imagini temporale şi a seriilor de imagini spaţiale ale tabloului
artistic al existenţei omului. În lumea istorică creatoare, acest principiu în germeni se
afla la baza concepţiei lui ontologice a dialogităţii intrinseci a imaginii omului, a
lumii sale şi a cuvântului său propriu despre sine şi lume [9, p. 54-62]. Formularea
explicită a acestui principiu în ultimul său manuscris antum a încoronat „estetica
creaţiei verbale”, a fost ultima cheie de boltă în cupola ei. Prin acest concept se
elucidează corelaţiile epistemologice-metodologice dintre conceptele fundamentale
dialog existenţial, comunicare intersubiectuală, heteromundaneitate, bivocitatea
cuvântului romanesc. În dialogismul bahtinian, care conţine concepţia filosofico-
antropologică dialogistică, deosebirea esenţială dintre monolog şi dialog nu se
manifestă la nivelul compoziţional-stilistic al textului, unde îl localizează stilistica
lingvistică şi stilistica literară care o urmează, ci la nivelul ontologic-antropologic
care defineşte „natura dialogică a conştiinţei umane” prin „natura dialogică a
existenţei”: „Omul există realmente în formele „eu” şi „altul” („tu”, „el” sau „man”).
Ce-i drept, omul poate fi gândit în afara acestor forme ale existenţei sale, ca oricare
alt fenomen şi lucru. Însă problema este că numai omul există în forma lui „eu” şi a
„altuia” şi niciun alt fenomen gândit. Literatura creează imagini absolut specifice ale
oamenilor în care „eu” şi „altul” se corelează într-un mod aparte şi irepetabil: „eu” în
forma „altuia” şi „altul” în forma lui „eu”. Această formă nu este noţiunea omului (ca
lucru, fenomen), ci imaginea omului, iar imaginea omului nu poate fi creată decât în
raport cu această formă a existenţei lui (anume ca „eu” şi „altul”). De aceea o
15
reificare totală a imaginii omului, atâta timp cât ea rămâne imagine autentică, este
imposibilă. Însă când facem o analiză „obiectivă” sociologică (sau oricare altă analiză
ştiinţifică) a acestei imagini, noi o transformăm în noţiune, adică o plasăm în afara
coraportului dintre „eu” – „altul” şi astfel o reificăm. Totuşi forma „alterităţii”
predomină în imagine: „eu” rămân unic în lume... Totuşi imaginea omului este calea
către „eul” „altuia” [10, p. 351-352], adică este calea dialogului dintre două existenţe
individuale, dintre doi subiecţi – personalităţi existenţiale. Or, în comunicarea
dialogică intersubiectuală „cel care întreabă şi cel care răspunde au cronotopi diferiţi”
şi lumi de sensuri diferite [11, p. 371], adică ei există în heteromundanietate, în
orizonturi axiologice deferite, cu experienţe existenţiale şi conţinuturi de sens
polarizate. De aceea în dialogul existenţial nu se confruntă opinii pur subiective, ci
două poziţii cronotopice individuale în două universuri de valori şi de sensuri
prioritare, două idei în egală măsură adevărate în relativitatea obiectivă a istoricităţii
existenţei umane în heteromundaneitatea intramundană. În dialogismul bahtinian
relativismul este la fel de obiectiv ca şi în teoria relativităţi a lui Einstein. În baza
cronotopismului dualităţii imaginii artistice, în care îşi găseşte reflectare plenară
structura bipolară a fiinţei, Bahtin a dat o reinterpretare dialogistică a noţiunilor
literare formalizate monologic: autor, erou, cititor, compoziţie (polifonică), conflict,
cuvânt (enunţ), temă, text, semnificaţie, sens, valoare, înţelegere ş.a. [12, p. 277- 452;
453-465].

2.2 Cronotopul în opera scriitorului bucovinean Mircea Străinul

În lirica, Streinul creează o poezie de încărcătură mitică, într-o viziune

panteista, apropiată de L. Blaga, dar mai obsedată de oniric, halucinatoriu și
dominată de obsesia morții, într-un vizionarism înrudit cu Rilke și Trakl (din care a
și tradus: Cele patru poeme în proza ale austriacului Georg Trakl, 1939).
Prozatorul începe prin evocarea asupra a vieții rurale bucovinene, evoluând spre
tragicul unor destine prinse în vârtejul primei conflagrații și spre sondajul
psihologic dostoievskian, căruia îi anexează, în a doua parte a operei de romancier,
un plan fantastic-grotesc.
16
 Goticul bucovinean al poeziei lui Streinul se desprinde dintr-o atmosfera de
legendă medievală, impregnata fie în trăsăturile portretelor ca acela al lui
Petru Cercel cu ochi trufași de levantin, fie în baladescul din Fragmentarul (vol.
Tarot sau Călătoria omului). În Moartea prințului get, lumina și linii se
organizează într-o icoana a asprei suferinți: „Cununa de văpai iradiază/prin
lacrimi curcubee-n jocuri felurite;/sclipesc zădarnic stemele iubaite -/săgeata-i-n
carne fiecare rază” (vol. Itinerar cu anexe în vis). Logodna mistică sau exuberantul
contact naturist în cadru silvestru se mențin aproape de poezia blagiana din primele
două volume, ca în Pan vorbește: „Când nourii se scutură pe munte/și iezii cred ca
jocul e așa,/cum mugurii cornițelor îmi cresc pe frunte/cu bucurie simt -și-mi vine
a juca”. Influența rămâne și în Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi
(1936). Inclus de G. Călinescu, în Istoria la subcapitolul Suprarealiștii bucovineni,
pe considerente puțin justificate, fără aproape nimic comun cu suprarealismul decât
voința înnoitoare rămasă la stadiul intenției, prozatorul e acuzat că nu are o viziune
a lumii și nu stăpânește organizarea compozițională: Viața în pădure e un fel de
robinsonada infantilă în care vedem cum, în vremea războiului, un băiat, Luca, se
instalează într-o scorbura în codru, înfrățindu-se cu o lupoaică. Psihologia e bizara,
semnul unei crude impulsivități și de un aspect mai mult rutean decât domol
moldovenesc. Exemplului furnizat i-ar mai putea fi adaugat Lupul din
Țara Huțulilor, care trădeaza cultul, vizibil și în poezie, pentru spațiul silvan.
Dintre toate producțiile epice se detașează românul Ion Aluion (1938), care aduce
în prim-plan Bucovina de pe timpul primului război mondial. Când frontul rusesc
se apropie de Cernăuți, un jandarm austriac grandoman supune unor chinuri
cumplite un copil nevinovat, acuzat de înalta trădare; o curte marțiala improvizată
îl condamnă la moarte prin spânzurătoare. Mutilat de wachtmeisterul cuprins parca
de o stranie demență, condamnatul refuza să profite de situațiile în care ar fi putut
scăpa, lăsân-du-se victima represiunii brutale. Autorul ne asigură în finalul
romanului ca faptele provocate în satul natal de autoritățile austriece, între 1914 și
1918, sunt absolut autentice. Sub aceleați vremi aspre ale războiului stau și
personajele din alte romane, multe din ele reluate: Rozalia, iubita cast de Ion
17
Aluion, se căsătorește cu Damian (Viața în padure, 1939), dar, părăsita de soțul ei,
va duce o viață dezorganizată la Cernauți (Guzli sau Tsu-Tsui, 1940). În Viața în
pădure, preotul Avacum, prezent și în Ion Aluion, se păzește să nu pară
autorităților un naționalist. Dorința prozatorului e de a crea o puternică proza epică
obiectivă, axată pe situații tragice (Drama casei Timoteu, 1941). Atmosfera
politică și socială a Bucovinei urma sa fie transpusă și în ciclul Don Juan de
Hutten, din care a apărut prima parte. Baieți de față (1944). Cel mai izbutit roman
rămâne Ion Aluion: „consimțirea la moarte a lui Ion Aluion este un act de eroism
individual, pe care arta d-lui Streinul 1-a ridicat la rangul de legenda tragică”.
(Perpessicius).

Creația poetică

Carte de iconar. Cernăuți, 1933; Itinerar cu anexe în vis, Cernăuți, 1934;

Tarot sau Călătoria omului, Cernăuți, 1935; Divertisment, Cernăuți, 1936; Zece
cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi, Cernăuți, 1936; Comentarii lirice la
"Poeme într-un vers" de Ion Pillat, Cernăuți, 1937; Aventura domnișoarei Zenobia
Magheru, nuvela, București, 1938; Corbul de aur, Cernăuți,; Ion Aluion, roman,
Cernăuți; Poeți tineri bucovineni. București, 1938; Viața în pădure. București,
1939; Opera lirică 1929-1939, Cernăuți, 1939; Ginii sau Tsu-Tsui - romanul unui
băiat de stradă. București, 1940; Drama casei Timoteu, roman, București, 1941
(ed. II, 1944); Trei povești spuse de, București, 1941; Istoria literaturii române.
îndrumător pentru tineret, în colab. cu D. Pantazescu, București, 1941; Prăvălia
diavolului, roman, HI, București, 1942; Soarele răsare noaptea, roman, București,
1943; Băieți de față, roman, București, 1944; Ion Aluion, roman, ed., pref. și
dosarul unei existențe de I. Simut, Oradea, 1995. Traduceri: Cele patru poeme în
proză ale austriacului Georg Trakl, Cernăuți, 1939; R. Kipling, Se lasă noaptea,
trad. în colab., București, 1943.

Intensa activitatea găzetărească. A fost redactor la Glasul Bucovinei,

Argonaut, Iconar, Fișier, Buna Vestire, Suceava. A colaborat și la Gândirea, Viața
Românească, Vremea, Curentul, Revista Fundațiilor Regale. Pentru poemele din
18
Itinerar cu anexe în vis ia în 1934 premiul de poezie al SSR. Vicepreședinte al Soc.
Scriitorilor Bucovineni. S-a apropiat de mișcarea legionară, propunând în 1937
chiar noțiunea de poezie legionară (mistică, thanatică, ascetică, anti-confesivă,
panteistă, preocupată de temele sacrificiului, adorației, învierii, și guvernată de o
viziune cosmică). În 1939, referent de presă pentru zona Suceava, în 1940, pentru
scurtă vreme, până la prabușirea mișcării legionare, face parte din Direcția de Presă
de la București. În 1938 activitatea lui poetică se încheie și începe seria volum de
proza, din care se disting romanele: Ion Aluion (1938; premiul JL Al. Brătescu-
Voinești pe 1939), Drama casei Timoteu (1941), Prăvălia diavolului (1942), Băieți
de față (1944). Într-o opera uimitor de intinsă pentru o viață atât de scurtă, Mircea
Streinul face permeabil specificul arborosean la misticismul gândirist și tendințele
expresioniste, pentru a realiza un gotic bucovinean.

În poezia bucovinenilor interbelici, un neoromantism cu ecouri din Rilke,

Trakl și Blaga, receptiv la infuzia expresionistă, bate involuntar spre coordonața
gândiristă. Gruparea iconarilor înnoiește sevele literare ale unei provincii
românești istovite de ocupația rusească pâna în 1918; poeții săi s-au ivit „ca un
atol de miracole”, dupa cum se pronunta Perpessicius la aparitia antologiei Poeti
tineri bucovineni (1938), alcătuită și prefățată de Mircea Streinul. Specificul era
dat de modul particular de amalgamare a autohtonismului cu exotismul, de
solemnitatea sfințită, hieratică, de tema obsedantă a morții: „senzitivi și realiști -
sintetiză criticul -, ei sunt în aceeași măsură cerebrali și mistici”. Goticul
bucovinean al poeziei lui Mircea Streinul se desprinde dintr-o atmosfera de
legendă medievală, împregnată fie în trăsăturile portretelor, ca acela al lui Petru
Cercel cu „ochi trufași de levantin”, fie în baladescul unora dintre poeme, cum e
Fragmentariu din volumul Tarot sau Călătoria omului (1935). În Moartea
prințului get lumina și linii se organizează într-o icoană a asprei suferinți.

Logodna mistică sau exuberantul contact naturist în cadru silvestru se

mențin aproape de poezia blagiană din primele volume, ca în Pan vorbește: „Când
nourii se scutură pe munte / și iezii cred ca jocul e așa, / cum mugurii cornițelor
19
îmi cresc pe frunte / cu bucurie simt - și-mi vine a juca”. Influența se exercită cam
în același fel și în Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi (1936). Din
dialogul cu un alt maestru rezultă Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion
Pillat (1936). Poetul își adună într-o antologie de autor creația poetica (Opera
lirică. 1929-l939) și din acel moment contururile lirismului par lichidate, pentru a
face loc prozei. În Istoria sa din 1941, G. Călinescu îl include neadecvat la
subcapitolul suprarealiștii bucovineni, întrucât poezia lui - și a celorlalți iconari -
are mai degrabă nostalgii romantice și preocupări de a ridica la rang național un
specific regional decât inclinații decadente sau experimentale.

Nici proza lui Mircea Streinul nu e văzuta de G. Calinescu cu ochi buni.

Romanul Viața în pădure (1939), înțeles ca „un fel de robinsonada infantilă”, e
acuzat că nu are o viziune a lumii și nu stăpânește organizarea compozițională.

Psihologia copilului Luca, refugiat în codru și înfrățit cu o lupoaică, relevă

acea aplecare patetică pentru natură și viața elementară, deloc străină de
perspectiva sadoveniană, deși cruda impulsivitate pare să provină dintr-un fond
„mai mult rutean decât domol moldovenesc”, după cum afirmă malițios criticul.
Același impuls regresiv îl putem constata și în Lupul în Țara Huțulilor (1941),
relevând cultul, vizibil și în poezie, pentru spațiul arborosean, unde se conturează
un mit al copilăriei ca o proiecție autobiografică. Zona cea mai nerealizată a prozei
lui Mircea Streinul o reprezinta narațiunile axate pe psihologia provincialului sau a
lumii interlope, ca în nuvelele Aventura domnișoarei Zenobia Magheru (1938) și
Cazul profesorului Ipatie Hrisant (publicată în anexa micului roman Ion Aluion,
1938) sau în „romanul unui baiat de stradă”, cum se subintitulează Guzli sau Tsu-
Tsui (1940). Marile performanțe epice le realizează prozatorul în Ion Aluion
(1938), Drama casei Timoteu (1941) și în Prăvălia diavolului (în doua volume,
1942). Adolescentul de 15 ani din Ion Aluion este spânzurat de austrieci în 1918
pentru o imaginara acuză de trădare; romanul nu este centrat în sens mistic pe
ideea de jertfă, ci - în sens politic - pe ideea de drama naționala a Bucovinei.
Modelul este, în mod limpede. Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu.
20
Când frontul rusesc se apropia de Cernăuți și trecea înspre sud, un jandarm austriac
grandoman supune unor chinuri cumplite un copil nevinovat. Sunt individualizate
memorabil cele două personaje ale narațiunii tragice: atât victima inocentă, cât și
calăul dement. Romanul este admirabil gândit atât ca tragedie individuală cât și ca
tragedie națională. Aprecierea superlativă a lui Perpessicius își păstrează
valabilitatea: „consimțirea la moarte a lui Ion Aluion este un act de eroism
individual, pe care arta lui Mircea Streinul l-a ridicat la rangul de legendă
tragică”. Drama casei Timoteu reia mitul lui Oedip: un fatalism demonic, un
blestem planează asupra familiei Timoteu, datorită unei crime (un fiu care își
ucisese tatăl). Absolvirea/purificarea de patima pământului și a inavuțirii necinstite
vine abia după a treia generație, printr-un sacrificiu care eliberează familia de sub
incidenta implacabilului blestem. Timpul și spațiul în această drapă reprezintă
cronotopul trecut prin a treia generație.

Prăvălia diavolului orchestrează elementele cronotopului și a unei literaturi

fantastice (magia lumii, spațiul paradisiac al copilăriei, miturile vii ale satului,
misterul existenței și al morții) într-un realism tragic al istoriei Bucovinei,
amenințată în 1940 de ocupația bolșevică. Reperele geografice ale epicului sunt
Cuciurul Mare, satul natal, Cernauții și, uneori, Bucureștii. Romanele seriei rurale
se prelungesc prin personaje și destine în romanele seriei urbane, astfel încât se
poate spune că întreaga creație narativă a autorului s-ar fi putut organiza într-un
sistem epic.

Filiația literară și opțiunile estetice ale bucovineanului relevă influența de

profunzime a valorilor Ardealului: tristețea metafizica din poezia lui Mircea
Streinul e de sorginte blagiană, iar viziunea tragică a prozei lui e de inspirație
rebreniană.

Un model al cronotopului românesc este folosit de către Mircea Streinul,

care e un înnoitor de forme: el combină în opera sa, genuri şi soiuri de literatură,
străpunge paranteze într-o anume actualitate (personajele lui dispar cu literatura şi
21
gândurile unor mari personalități precum Mircea Eliade, Vulcănescu sau Cioran),
practică un fel de colaj epic (spre exemplu e formulată întocmai proclamaţia de
intrare în război a României) şi analizând lucrările autorului bucovinean, putem
remarca faptul că Mircea Străinu a implicat cronotopul în opera sa.

Dintre ele, cel mai important roman, în care Mircea Streinul se detașează,
apare ca un „înnoitor formal al genului literar” [1, p. 24], introducând în roman
versiuni și forme literare, gazetăreşti şi istoriografice. Aceste puncte reprezintă o
imensă „frescă de acţiuni narative” [1, p. 25], aplicate la graduri diferite,
prezentări peisagiste, istorie culturală şi naţională în romanul Prăvălia Diavolului.
Romanul este marcat de spaţiul geografic al Bucovinei, zugrăvite cu ispită anti-
comunistă, de pe poziţii de autentic şi sănătos patriotism românesc.

Cronotopul romanului a constituit un eveniment (timp) epocal în istoria

epicei româneşti şi europene, o operă de artă aproape incomparabilă, la începutul
decadei a cincea din secolul XX. „După o evocare strălucită a vieţii păturilor
sociale ale Bucovinei, scăldată în lumina timpului beatific de dinainte de ultimul
război mondial (spațiu), şi a unor pagini de înălţătoare istorie naţională şi
culturală, povestind cotropirea acestui spaţiu de către hoardele sovietice (1940)”
[1, p. 25], cronotopul romanului se desfășoară în volumul al doilea, se deschide o
imagine asupra atmosferei de înspăimântare a vieţii din pușcăriile politice şi a
genocidului etnic al erei staliniste în acest colţ de ţară în timpul războiului.

Mircea Streinul e acela care a smuls cenzurii timpului autorizaţia de

apariţie a revistei noastre, a „negativiştilor” – „Albatros”, la care, de altfel, a şi
colaborat, la primul număr. Proza lui Mircea Streinul e totdeauna interesantă. Fără
să fie un romancier propriu-zis. Mircea Streinul are un univers al lui, în care poezia
nu transformă cartea într-un roman poetic, ci transfigurează, impune epicului o
deschizătură a nebănuitului, a insolenţei adânci. Estetic vorbind, pentru evoluţia
romanului românesc Mircea Streinul e un înnoitor de forme: el topeşte în roman
genuri şi soiuri de literatura, deschide paranteze într-o anume actualitate
(personagiile lui se mistuie cu literatura şi gândurile unor Mircea Eliade, Cioran
22
sau Vulcănescu), cultivă un fel de „collage” epic (e redată, de pildă, întocmai
proclamaţia de intrare în război a României) şi nu sunt îndepărtate nici citate lungi
din poezia bucovinenilor lui, Iulian Vesper, George Drumur, sau traducătorul lui
Rimbaud, Niculai Roşca.

Dar Bucovina e prezentă nu numai indirect filtrată prin poemele fiilor ei,
mai mult sau mai puţin risipitori de cântec, ci şi direct, în toată existenţa ei, cu
centrul în satul Cuciurul Mare, sat plin de taine, de feciori, de păduri şi de semne.
Satul lui Mircea Streinul. Rareori, în istoria literaturilor, spaţiul originar devine, ca
la Mircea Streinul, un fel de veşnică reîntoarcere, în care personagiile – unele se
cheamă Stan Nimeni (aşa se intitula Mircea Streinul, Stan Nimeni fiind născut în 2
ianuarie 1910 – n. n.) sau Isachie Lume – se regăsesc cu faţa spre marile limite:
prietenie, tăcere şi moarte. Ceva din misterele poemului holderlinian „Heimkunft”,
din acele mistere ce fascinează pe Heidegger, comentându-le liric, când afirmă cât
de „apropiată este blânda încântare a lucrurilor bine cunoscute şi a
corespondenţelor lor simple”, stăruie parcă în satul bucovinean al lui Mircea
Streinul. Oamenii trăiesc, bineînţeles, în durata obişnuită – există o epică vie a sa -
tului – însă, dincolo de zarea întâia, apare lumea secundă, care dă cărţii accente
fantastice, de basm, de parabolă şi de mit. N-am citit nici un roman în care lumina
lunii să pregătească atâtea iniţiative, în care pădurea să vegheze la atâtea ceremonii
necesare. Un fel de boare paradisiacă învăluie spaţiul copilăriei şi bărbăţiei din
Cuciurul Mare. Eden bucovinean. Luca Urâtu e vecinul şi prietenul lupilor, iar
Văduva Maria vorbeşte cu norii (mai ales atunci când duce orţii-n spinare).
Moartea este ca însăşi „cineva”. Ea intervine mereu între anecdotic, mitic şi
fantastic, uneori într-un fel de expresionism naiv – există, de altfel, la Mircea
Streinul şi momente de naivitate uluitoare – sub forma unui personagiu discret,
distins, de cele mai multe ori purtând ceva cenuşiu, o manta sau o privire (în afară
de o singură dată – dată patetic pre-romantică – sub forma unei femei nespus de
frumoase, şi albă şi tristă). Literatura fantastică a lui Mircea Streinul nu are o
încheietură trainică, o rigoare măiastră, ca aceea, de exemplu, a lui Mircea Eliade,

23
ea nu e mai puţin interesantă pentru o literatură ca a noastră, care n-a avut timpul
să răpună major realismele de tot felul.

În partea din urmă a „Prăvăliei Diavolului” apare, în sfârşit, şi acea fâşie de

istorie imediată, prolog vestitor de atâtea tragedii: întreaga lume de minunăţie
româneasca din romanul lui Mircea Streinul (pentru că lângă Cuciurul Mare se
ivesc şi Cernăuţii de poveste, Cernăuţii de ieri, în vestmântul lor de vis) e
întreruptă brusc de prima ocupaţie bolşevică. Ca într-un film realizat parcă de un
Eisenstein al nefericirii româneşti, Bucovina se transformă acum într-un tărâm de
umbre şi de sânge, cu mase de oameni care fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca
o încercare a cerului. Paginile acestea sunt cu atât mai preţioase, cu cât sunt printre
puţinele care au surprins – care au putut surprinde până acum – năvala puhoiului
vecin, în toată întunecata lui desfăşurare. Literatura ocupaţiei noastre de către
oastea roşie e puţină şi săracă (nimeni nu se va gândi într-adevăr să stabilească
vreo legătură între reportajele de mercenar senzaţional ale unui Constantin Virgil
Gheorghiu şi seriozitatea unei literaturi care mărturiseşte cu adevărat). Iată de ce
romanul lui Mircea Streinul e o reală împlinire, din acest punct de vedere. El se
termină în clipa în care soldaţii români recuceresc Cernăuţii. Autorul anunţa şi un
al treilea volum – „Eroul Soarelui” – a cărui temă era războiul însuşi împotriva
comuniştilor. Din nefericire, Mircea Streinul n-a avut răgazul să-l termine. A murit
însă la timp: înainte de revărsarea, de dau aceasta peste întreaga ţară, şi peste
jumătate din Europa, a acelora pe care i-a văzut aşa cum sunt, în „Prăvălia
Diavolului”.

24
 CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

1. Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică. Trad. de N. Iliescu. Prefaţă de

Marian Vasile. Bucureşti: Editura Univers, 1982. 598 p.
2. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. DeAgostini. Bucureşti: Editura All,
2007. 1208 p.
3. Einstein, A. Cum văd eu lumea. Bucureşti: Editura Humanitas, 2018. 312 p.
4. Gavrilov A. În căutarea de noi repere pe drumul gândirii. Chişinău: Profesional
Service, 2013. 102 p.
5. Cadret, A. Spaţiu; M. Izard. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Iaşi:
Editura Polirom, 2007. 720 p.
6. Gavrilov A., V. Caraman. Cronotopul hanului la I. Slavici şi M. Sadoveanu
(Analiză comparată). În: Philologia, nr. 3-4, 2014; nr. 5-6, 2014; 1-2, 2015. 16
p.
7. Gavrilov An., Gârlea, O. Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice).
În: Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 3-4, 2009. 9 p.
8. Сălinescu G., Istoria; Streinul Crohmalniceanu Ov., Literatura, II; Perpessicius,
Opere, VIII, 1978; 329 p.
9. Ornea Z. Anii treizeci. Extrema dreapta românească în România literară, nr.
28, 1995; 27 p.
10.Drâmba O. Istoria literaturii universale, 2 vol. Iași: Editura Saeculum I.O. –
Vestala, 2001, 447 p.
11.Manolescu N. Istoria critică a literaturii române. Iași: Editura Paralela 45,
2008. 1524 p.
12.Manolescu N. Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Iași:
Editura Paralela 45, 2014. 364 p.
13.Oprișan I. Cariatide literare: studii de istorie a literaturii române. București:
Editura Vestala, 2006. 687 p.

25
26