Suport de Curs 3 - Anul 3AMF - Notiuni de Psihologie, Etica Si Deontologie - Trandafir - Veronica - 22martie2023

lUnitatea de învăţământ: Școala Postliceală ”Vasile Alecsandri” Buzău
Profilul: Tehnic/Sănătate și asistență pedagogică

Domeniul de pregătire de bază/Domeniul de pregătire generală/Calificarea profesională: Asistent medical de farmacie
Modulul VII : Noțiuni de psihologie, etică și deontologie profesională
Clasa: Anul III AMF
Profesor dr. Trandafir Veronica
SUPORT DE CURS (3)

SĂPTĂMÂNA: 20-24 martie 2023

TEMA: PROCESELE DE PRELUCRARE - GESTIONARE A INFORMAȚIILOR (partea a II-a):
GÂNDIREA, MEMORIA ȘI IMAGINAȚIA
4. GÂNDIREA
Definiţie: În cadrul intelectului şi chiar al întregului Sistem Psihic Uman (S.P.U.), gândirea ocupă
locul central, ea făcând posibilă relaționarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului. Gândirea este
procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi, calitativ, cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi
luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc (aici și acum; pe loc),
gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordinate
temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse moment şi stări ale
„obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează
informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea poate fi descrisă şi
definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional. Din punct
de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial
logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi interpretării
fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice, a
elaborării diferitelor proiecte şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime
de acţiune.
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii sau de
transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*), ce
reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie. În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită
organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi
particulare (specifice). Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea.
Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi
descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a
obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei
Prof. dr. Veronica Trandafir

Unitatea de învăţământ: Școala Postliceală ”Vasile Alecsandri” Buzău
Clasa: Anul III AMF
sinteze poate deveni “obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea
reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea
este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte
din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi
interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul diferitelor
ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc. Operaţiile gândirii au caracter formal,
în sensul că se aplică unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil,
în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la
situaţia sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de noţiuni noi,
organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală a
bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii
comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii
ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: a.) noţiuni individuale, care se raportează la obiecte
singulare, luate separat, noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte, şi 2.) noţiuni
generale, categoriale care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor
obiectelor (ex. noţiunea de ”existenţă”).
Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta
afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului.
Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii. La
rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai
complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la
anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau
adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale: a.) inductivă, în care, pornindu-se de la judecăţi
individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală; b.) deductivă, în care se porneşte de la general,
particular şi se merge spre particular, individual, şi c.) analogică, în care se compară două obiecte pentru a li
se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.
Formele gândirii
Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:

Clasa: Anul III AMF
a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1)

gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea
că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul
scontat; gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare
eroare, succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un
număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea
comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau
date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul
informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea simbolic
abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural
imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea
simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea
de suportul perceptiv.
5. COMUNICARE ŞI LIMBAJ
Definiţii şi clarificări ale termenilor: Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este
aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi
semnificaţii şi de a recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme
naturale, neurofiziologice şi este modelată şi structurată socio-cultural. Deşi termenul de comunicare a intrat
în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei
organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi
receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi
computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal. După suportul de codificare a mesajelor,
comunicarea interumană este de două feluri: nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte,
machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei, distanţe
fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi
desenate, ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice - alfabete, reguli gramaticale -
elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-
istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se compune

Clasa: Anul III AMF
dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un
ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi
separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze
ca instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea
lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta. Structura psihologică a limbajului
include trei componente principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta
semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele
(unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se
codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta
fizică devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi
propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi
uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte - ca semne - şi
mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor, etc. din jurul nostru. Legătura designativă
este mediată de o imagine, o schemă sau un construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un
act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea
legătură devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu
cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe
verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului
conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în care
se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre
cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu
frecvenţă mai mică în procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin
cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în
mare măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât
zona centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă
verbală este mai înalt, şi invers.
Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenţei şi al
profilului personalităţii.

Clasa: Anul III AMF
În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa verbală: prima este o
capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act.
În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de N.
Chomsky, şi, reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O soluţie corectă nu
poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate şi mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate
merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt întegral
înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se
poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act
mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.
Formele limbajului
Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de
conduită - conduita verbală - limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă
diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua
diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în
comunicarea cu cei din jur, şi, limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea
cu sine însuşi. O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se: monologul,
comunicarea se desfăşoară într-un singur sens - de la emiţător la receptor (auditoriu), şi, dialogul,
comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul, schimbându-şi succesiv locurile.
Funcţiile limbajului
Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există
însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de
criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere
(cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare
(cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).
6. IMAGINAŢIA
Definiţie: Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct de
prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe
memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o
poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului. Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în
următoarele elemente:

Clasa: Anul III AMF
1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie crearea prin
mecanisme proprii de imagini ”pure”, fără legătură aparentă cu realul;
2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se combinări,
amplificări, reordonări etc.;
3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final; 4) caracterul
convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este
elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii. Formele imaginaţiei
Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după
domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia
creatoare; după cel de-al doilea criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2)
imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea
strategiilor şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia architectural
constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia managerială, care
constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare. 7. MEMORIA
Definiţie: Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor
cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru
identitate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscutului în cunoscut. Evaluarea
funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:
1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);
2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);
3. Trăinicia păstrării materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;
5. Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine). Valorile acestor
parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât
şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul lui de organizare,
sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
Formele memoriei: Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în
forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria

Clasa: Anul III AMF
involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2)
memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se
diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică; după durata păstrării celor achiziţionate, au fost
identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2)
memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului;
după conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează
şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine, 2) memoria afectivă, care
realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a
celor secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor
obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia; după canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi
integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4)
memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă,
prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie
admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi
acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face
posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare
a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una
negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi
inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau
eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea
optimă a unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce mai
rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul
materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat,
decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul
unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare.
Uitarea nu acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea
poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului
negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind
importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

Clasa: Anul III AMF

Suport de Curs 3 - Anul 3AMF - Notiuni de Psihologie, Etica Si Deontologie - Trandafir - Veronica - 22martie2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs 3 - Anul 3AMF - Notiuni de Psihologie, Etica Si Deontologie - Trandafir - Veronica - 22martie2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lUnitatea de învăţământ: Școala Postliceală ”Vasile Alecsandri” Buzău

Profilul: Tehnic/Sănătate și asistență pedagogică

SUPORT DE CURS (3)

Modulul VII : Noțiuni de psihologie, etică și deontologie profesională

Prof. dr. Veronica Trandafir

Prof. dr. Veronica Trandafir

a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1)

Prof. dr. Veronica Trandafir

Prof. dr. Veronica Trandafir

Prof. dr. Veronica Trandafir

Prof. dr. Veronica Trandafir

Prof. dr. Veronica Trandafir

S-ar putea să vă placă și