ACCESIBILITATEA PRACTICARII LUPTELOR

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse in atletica grea si

anume: box, haltere, judo, sambo, lupte greco-romane, lupte libere,
culturism, etc.

Luptele greco-romane sunt un sport de lupta ce se bazeaza

pe trantirea adversarului prin apucari de la centura in sus (trunchi, brate,
cap).

Luptele libere sunt un sportul de lupta ce se bazeaza pe trantirea

adversarului prin apucari de tot corpul (cap, brat, trunchi, picioare).

Luptele se caracterizeaza prin:

a) Angajament individual. Rezultatele obtinute de fiecare luptator

reprezinta propria contributie. Luptatorul nu se poate sprijini in concurs
decat pe propria sa pregatire.

b) Aciclitate tehnica si variabilitate tactica . Continutul tehnic al

luptelor este reprezentat de un numar mare de procedee tehnice, variante
si manevre ale acestora. In timpul luptei ele nu se succed intr-o anumita
ordine, ci in functie de situatia concreta. In functie de particularitatile
adversarului luptatorul selectioneaza si foloseste anumite procedee.

c) Spectaculozitate si eficienta. In lupte, spre deosebire de alte

ramuri sportive, procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe
puncte tehnice. Astfel, lupta spectaculoasa devine si eficienta. In acest
context lupta in aparare se reduce la momente scurte.

d) Inventivitate si creativitate . In cadrul unui concurs fiecare

luptator se intalneste cu mai multi concurenti. Pentru aceasta el trebuie sa-
si alcatuiasca planul tactic de ducere a luptei, din care nu lipsesc
elementele surprinzatoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor
tehnice insusite asigura luptatorului largi posibilitati de a se manifesta
inedit, creator in lupta. Pe masura completarii informatiilor primite de la
adversar di primele contacte, luptatorul trebue sa-si reorganizeze planul
tactic de ducere al luptei.
 e) Universalitate tehnica si particularizare pe categorii . Dupa cum
bine se stie concursul solicita deosebit de mult luptatorii sub aspect
tehnico-tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un profil tehnico-tactic
propriu. Incadrarea cu succes a unui luptator intr-un profil tehnico-tactic de
categorie trece mai intai prin insusirea completa a tehnicii.

f) Timp variabil de desfasurare a luptei . Chiar daca regulamentul

prevede ca durata unei intalniri sa aiba 2 x 3’+ 30” p, lupta nu epuizeaza
intodeauna acest timp. Posibilitatea incheierii luptei mai
devreme este mare, avandu-se in vedere obtinerea tusului sau a
superioritatii tehnice (10 puncte avans).

g) Accesibilitate larga. Concursul se desfasoara in limita a

opt categorii de greutate. Acest lucru permite permite statuarea unor
conditii egale pentru concurenti, inlaturandu-se handucapul de greutate.
Dezvoltarea pe parcurs a luptatorului si cresterea sa in greutate nu
pericliteaza pozitiasa sportiva.

Diferenta de greutate intre categoriile invecinate nu este prea mare,

astfel incat efectuarea pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere
de greutate nu pericliteaza starea de sanatate a luptatorului.

Spre deosebire de alte ramuri sportive care solicita practicanti de o

anumita inaltime si greutate, in practicarea luptelor pot fi alesi indivizi
heterogeni privind dezvoltare lor fizica, ei avand posibilitatea de a se
incadra intr-o categorie potrivita greutatii corporale. Dupa cum am amintit
anterior, in practicarea luptelor vom intalni luptatori de diferite inaltimi,
greutati corporale si diferite structuri somatice.

Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesita

o mare investitie pe langa alte ramuri sportive. Conditiile materiale
necesare initierii in practica luptelor sunt usor de indeplinit.

In esenta (valabil si pentru fete si pentru baieti) initierea in lupte se

poate efectua in cea mai mare parte (cu exceptia aruncarilor) pe o
suprafata acoperita de un covor oarecare. Daca se poate
achizitiona un covor de gimnastica sau, si mai bine, cateva saltele acoperite
de o prelata, este evident ca elevii interesati de
practicarea acestei ramuri sportive ar putea consacra, mai ales in sezonul
rece, totalitatea timpului lor de pregatire sportiva pentru activitati
preferate.

ABC-ul sporturilor de lupta, in general, nu cere decat conditii usor

de indeplinit iar aceasta exersare a elementelor tehnice specifice sportului
le va fi de folos si in practicarea altor discipline sportive.

Lupta este o infruntare intre doua persoane. Inceperea procesului

de invatare se poate face prin introducerea de reguli simple. De exemplu,
pentru inceput se poate realiza doborarea adversarului pe iarba sau pe
covor (saltea) indiferent de pozitie. O confruntare atat de simpla s-ar putea
foarte usor desfasura pe o supraqfata acoperita cu prelata sau pe nisip.
Acest lucru a inspirat ideea practicarii luptelor pe plaja pentru copii si
adulti.

Numerosi pictori cunoscuti au imortalizat in tablourile lor luptele in

aer liber. Se stie ca instinctual luptei este implantat adanc in mentalitatea
copiilor. De aceea copii isi gasesc parteneri pentru lupte in cadrul familiei,
acasa, pe strada unde locuiesc, la scoala, la cluburi.

Pregatirea trebuie sa inceapa cu formarea unor deprinderi motrice

cat mai bogate, cu dezvoltarea fizica armonioasa precum si cu o progresiva
dezvoltare a calitatilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice se asigura prin utilizarea in lectie a

unor exercitii componente ale procedeelor tehnico-tactice de baza.

Cu aceste exercitii este bine sa se conceapa diferite jocuri dinamice,

pentru a obliga tinerii sa le execute in diferite situatii si sub forma de
intrecere. Exercitiile din sporturile complementare vor fi adaptate,
selectionandu-se din cadrul acestora, elemente cu structura asemanatoare
cu cele din sporturile de lupta.

PARTICULARITATILE PRACTICARII LUPTELOR LEGATE DE

INVATARE SI CONCURS
 INVATAREA STRUCTURILOR MOTRICE
Invatarea miscarilor specifice unei ramuri de sport se inscrie in
problematica invatarii, concept ce poate fi discutat din punct de vedere
pedagogic, dar si pshiologic.

Pedagogia considera invatarea proces de asimilare a cunostintelor si

de formare a deprinderilor si priceperilor necesare activitatii viitoare.

Psihologia defineste invatarea ca fenomen psihocomportamental.

Astfel, unii specialisti au concluzionat ca invatarea reprezinta

fenomenul prin care un individ dobandeste noi forme de comportament ca
urmare a exersarii.

Dupa B. Cratty, citat de A. Dragnea, “invatarea inteligent-

motrica este caracteristica procesului de insusire a tehnicii ramurilor de
sport euristice, in care adversarul este opoziv, inventiv, actiunile
desfasurandu-se in conditii de mare incertitudine”. Avand in vedere
caracteristicile tehnicii luptelor ca ramura sportiva putem spune ca
invatarea este una inteligent-motrica.

Invatarea tehnicii si tacticii luptelor constituie un punct bine discutat

de catre specialisti. Tehnica luptelor a evoluat in timp, dar nu a suferit
modificari radicale de fond. Au aparut noi procedee folosite in concurs si s-
au perfectionat si executiile din pozitii diferite.

Metodica invatarii a parcurs un drum mai anevoios, existand mereu

discutii in legatura cu inceperea instruirii si selectionarea copiilor, alegerea
celor mai adecvate mijloace si elaborarea sistemului competitional.Legat de
inceperea procesului de pregatire Louis Ballery (Franta), citat de Gh.
Cismas in lucrarea sa “Instruirea Juniorilor”, apreciaza ca “startul procesului
de invatare sa se faca printr-o preucenicie, cuprinzand studiul maiestriei:
deplasarii, apararilor si fixarii la sol, controlul caderilor, realizarii
elementelor specifice (prize, orientare). In aceasta preucenicie un loc este
rezervat si executiei de exercitii speciale, pregatitoare pentru lupte”.
 Pentru a se invata deplasarile pe saltea, manevrele de aparare si
fixarile la sol se folosesc exercitii speciale sub diferite forme (chiar de joc)
sau se utilizeaza direct invatarea de prize si alte efecte ale tehnicii.

A invata pe cineva sa lupte inseamna a-l face sa inteleaga si sa

simta ceea ce constituie propriul sau echilibru in echilibrul cuplului format
de cei doi opozanti ai unei intalniri. Totul se finalizeaza atunci cand se
realizeaza un dezechilibru al grupului printr-o actiune tehnica pe o reactie a
adversarului, apoi pe durata caderii se va actiona cu scopul de a orienta
catre saltea cei doi umeri ai adversarului si de a se regasi in final deasupra
lui (Louis Ballery).

Dupa cum se stie etapele invatarii tehnicii sportive sunt

urmatoarele:

1. Etapa informarii si a formarii reprezentarii miscarii;

2. Etapa miscarilor grosiere sau insuficient diferentiate;

3. Etapa coordonarilor fine si a consolidarii procedeelor tehnice;

4. Etapa perfectionarii si supra-invatarii procedeului tehnic,

care este caracterizata de efectuarea acestuia in conditii variate cu
indici superiori de eficienta.

Dupa M. Matura, citat de Gh. Cismas, punctele de vedere discutate in

legatura cu invatarea luptelor sunt urmatoarele:

1. Invatarea a mai putine procedee, dar intr-un mod detaliat si

insusite pana la perfectiune.

2. Invatarea unui vast continut (in raport cu facultatile receptiv

e ale luptatorilor incepatori) si acumularea unei munci de repetitie
adecvate.

Se mentioneaza, referitor la obiectivele instruirii, ca in activitatea cu

copiii nu trebuie incercata atingerea performantelor record. Primul obiectiv
al antrenamentului este de a instala fundamentele
performantelor multiforme( ale tuturor factorilor antrenamentului).
 Este bine ca la varsta de 16 ani sa se termine invatarea tehnicii
fundamentale, urmand ca de la 17 ani sa se treaca la antrenamentul
competitiv.

Pentru a se atinge nivelul maxim in pregatirea copiilor si juniorilor se

recomanda perfectionarea elementelor structurale ale pregatirii si ale
legaturilor lor functionale reciproce, pe trei nivele diferentiate:

a) Nivelul orientarii

b) Nivelul didactic si metodologic

c) Nivelul aprecierilor si autocontrolului (R. Petrov)

In procesul de instruire al luptatorilor invatarea si perfectionarea se

afla intr-o stransa legatura. Este foarte greu de stabilit o delimitare precisa
intre cele doua aspecte. Este suficient ca in timpul invatarii sa schimbam
doar partenerii de executie pentru a avea niste conditii noi de lucru care sa
solicite o adaptare la alte conditii specifice perfectionarii. Chiar mai mult
decat atat, in cazul invatarii unui procedeu de trantire, cand se ajunge la
faza de finalizare primele doua faze sunt supuse perfectionarii.

Trecerea prea timpurie la perfectionarea unui procedeu de trantire

prin schimbarea conditiilor de lucru poate duce la denaturarea tehnicii de
executie si prin aceasta la accidente. Aceasta trecere trebuie facuta in
concordanta cu dezvoltarea calitatilor motrice.

Cele doua componente: invatarea si perfectionarea, se vor gasi

concomitant in cadrul lectiilor, pentru ele existand sarcini.

Exercitiile metodice pentru invatarea si perfetionarea procedeelor

tehnice se vor selectiona in functie de nivelul de dezvoltare a deprinderilor
motrice specifice

si de particularitatile subiectilor.

Se are in vedere ca pentru invatarea si perfectionarea procedeelor de

aruncare trebuie sa se foloseasca un numar mai mare de mijloace decat
pentru celelalte procedee.
 Se stie ca in privinta mijloacelor si metodelor apar tot mai des
orientari pentru intelegerea continutului si a particularitatilor lor de folosire.
Noile orientari sunt strans legate de complexitatea cunostintelor care
trebuie insusite, de noile date stiintifice referitoare la posibilitatile de
adaptare aorganismului uman precum si tendintele de dezvoltare a luptelor
pe plan mondial.

Principiile si metodele care stau la baza pregatirii trebuie sa asigure

insusirea deplina a continutului tehnic si tactic al luptelor.

Dupa V. Popovici si I. Cornianu “continutul principal al invatarii in

lupte il constituie formarea deprinderilor motrice la sportivi”. Aceste
deprinderi stau la baza insusirii procedeelor tehnice specifice.

In timpul invatarii, repetarea aceleiasi structuri motrice in niste

conditii stabile ale mediului inconjurator, produce in scoarta cerebrala o
sistematizare a proceselor nervoase, ceea ce da nastere unui stereotip
dinamic. Astfel, se stabileste un lant ordonat de legaturi nervoase
temporare, care asigura efectuarea actului stereotip imediat ce apare
stimulul declansator.

Tinand seama de faptul ca invatarea procedeelor tehnice nu

reprezinta un scop in sine, ci doar treapta intermediara spre obiectivul final
– folosirea lor in conditiile concursului – este evidenta cerinta crearii unor
reflexe conditionate complexe, care sa-si gaseasca aplicabilitate in cele mai
deosebite conditii proprii intrecerilor de lupte.

Ajungerea la obtinerea unor rezultate maxime se realizeaza dupa 10-

12 ani de instruire si practicare a luptelor. De felul cum se efectueaza
instruirea celor care incep practicarea luptelor la varsta de 11-12 ani depind
in mare masura rezultatele pe care le vor putea obtine ulterior. In insusirea
corecta a mecanismelor tehnice de baza, a actiunilor pregatitoare
trebuie sa se tina seama de particularitatile tehnico-tactice si fizice ale
viitorilor adversari. Insusirea corecta solicita adesea indici precisi de viteza,
de forta, de indemanare si de mobilitate care nu se gasesc la unnivel
corespunzator la toti juniorii sportivi.

Din acestea rezulta ca, cunoasterea si aplicarea principiilor si

metodelor de invatare in lupte trebuie sa asigure indeplinirea scopului final.
 La baza invatarii tehnicii si tacticii luptelor stau urmatoarele principii:

a) Principiul participarii constiente si active;

b) Principiul intuitiei;

c) Principiul sistematizarii si continuitatii;

d) Principiul accesibilitatii;

e) Principiul insusirii temeinice;

f) Principiul individualizarii.

Privind aplicarea acestor principii in instruirea luptatorilor

trebuie sa se tina seama ca ele se afla intr-o stansa interdependenta si
interferenta.

Datorita structurilor motrice ce caracterizeaza tehnica si tactica

luptelor, principiul accesibilitatii are o dubla valenta.

Principiul accesibilitatii trebuie aspectat atat in alegerea si

predarea complexitatii si dificultatii procedeelor tehnice care se invata cat
si in cresterea treptata a efortului.

Respectand succesiunea invatarii tehnicii, pornind cu exercitiile

specifice podului, cu rostogolirile, rasturnarile din parter, trecerile peste
adversar, rularile, etc, iar in cadrul fiecarei grupe respectand succesiunea
procedeelor pe baza continuitatii actiunilor si a prizelor, insusirea
continutului instruirii devine mai sigura.Folosirea in cadrul lectiilor a unor
angajari cu tema, angajari pe reprize scurte sau angajari sub diferite forme
de lupta poate contribui la respectarea principiului efortului continuu. Se
stie ca exercitiile metodice folosite pentru invatare nu
pot rezolva singure in intregime cerintele acestui principiu.

In legatura cu particularitatile aplicarii principiului participarii

constiente si active trebuie avut in vedere faptul ca la baza sa sta
intelegerea ca rezultat al gandirii.
 La incepatori dezvoltarea gandirii ca premisa a unei intelegeri
profunde trebuie realizata prin actiuni tactice simple, prin trezirea
interesului pentru executiile eficiente. Pentru aceasta se pot folosi
exemplificari legate de numele celor mai cunoscuti luptatori.

Nu se neglijaza nici activitatea de distribuire a unor sarcini individuale

a caror responsabilitate incepe inca din vestiarul salii.

Acestea pot fi:

 respectarea ordinii imbracamintei in vestiar;

 intrarea la timp si in mod organizat in sala;

 curatarea prelatei si aranjarea saltelelor;

 pregatirea materialelor ajutatoare;

 formarea si pregatirea echipelor pentru diferite jocuri

dinamice;

 observarea unor greseli de executie ale partenerilor;

 enumerarea procedeelor tehnice invatate;

 demonstrarea procedeelor
invatate;

 studierea regulamentului (intelegerea sa);

 explicarea unor procedee tehnice complexe invatate anterior.

Principiul intuitiei usureaza drumul spre cunoastere. El ajuta la

perceperea concreta si clara a miscarilor specifice si la formarea
reprezentarilor procedeelor tehnice. Pentru aceasta un rol deosebit il au
organele de simt.Imaginea mecanismului tehnic se formeaza prin
demonstratia si explicatia acestuia, prin diferite intrebari si indicatii si prin
exersarea propriu-zisa.
 Ponderea acestor metode trebuie aleasa cu grija in functie de varsta
si posibilitatile motrice ale subiectilor.

Explicatia trebuie sa scoata in evidenta fazele cele mai importante

care stau la baza executarii procedeului. Ea nu trebuie prelungita peste
nivelul de intelegere al subiectilor. De multe ori reluarea ei dupa un anumit
timp de exersare contribuie in mod evident la formarea clara a
reprezentarii si la usurarea invatarii.

Principiul individualizarii ofera o arie vasta de actiune, pornind

de la individualizarea sarcinilor de ordin tehnic si terminand cu sarcinile
privind dozarea in timpul angajarii. Acest principiu contribuie in mod
deosebit la indeplinirea obiectivelor de instruire ale diferitelor etape de
pregatire.

Individualizarea este necesara in mod deosebit la invatarea

procedeelor tehnice complexe si grele. Ea poate avea o durata mai mare
sau mai mica in functie de obiectivele stabilite pentru luptatorul
respectiv. In cadrul procesului de instruire a sportivilor gasim diferente de
la o ramura la alta privind sistemul metodelor de invatare, mai ales pe cel
al modalitatilor de aplicare.

PARTICULARITATILE CONCURSULUI DE LUPTE

Sportul luptelor este unul dintre acele sporturi legate inca de la

inceputurile lor de evolutia omului. Bazat pe inclinatia nativa a omului spre
competitie, sportul luptelor s-a dezvoltat o data cu omul si a fost cunoscut
inainte de perioada antica pentru a atinge momentul de varf la Jocurile
Olimpice antice.

Intrecerile de lupte au facut parte din programul tuturor editiilor

Jocurilor Olimpice (antice si moderne), aflandu-se printre putinele forme
competitive ce se bucura de acest statut.

O data cu reluarea Jocurilor Olimpice in anul 1896, luptele s-au

numarat printre cele noua discipline sportive cuprinse in programul
intrecerilor, ca sport fondator.
 La aceasta editie au luat parte 287 de concurenti barbati,
reprezentand 13 natiuni de pe trei continente. Numarul luptatorilor prezenti
la aceasta editie a fost mic (5, reprezentand 1,4%) dar el a crescut
constant la editiile urmatoare.

Modul de organizare si de desfasurare a intrecerilor de lupte a

evoluat in timp, in functie cerintele impuse intrecerilor sportive in general si
in functie de obiectivele/interesele proprii privind dezvoltarea acestei
discipline in perspectiva. Aceste preocupari au luat fiinta incepand cu anul
1912 cand se infiinteaza Federatia Internationala de Lupte Amatori. La data
aparitiei acestui for, intrecerile de lupte erau trecute in programul Jocurilor
Olimpice in doua forme: lupte clasice (greco-romane) si lupte libere,
primele eforturi ale sale fiind legate de statuarea regulilor proprii fiecarei
forme de intrecere.

Spiritul regulilor de baza al intrecerilor a ramas neschimbat, pana

azi. Esenta si scopul luptei a ramas in continuare trantirea adversarului pe
spate si mentinerea lui cu spatele pe sol un timp suficient pentru a se
consemna deplina superioritate a executantului. Din ambele forme de
intrecere au fost eliminate complet duritatile, actiunile brutale, actiunile
dureroase si cele potential periculoase pentru integritatea fizica a
concurentilor.

Incepand cu anul 1974, Federatia Internationala de Lupte Amatori

initiaza un „program de innoire in continut a intrecerilor”(de modernizare
dupa M. Ercegan citat de Ghe. Cismas in „Sporturi de lupta”), care a fost
urmat de reguli noi cu efecte din cele mai diferite asupra acestora,
conferind concursului note evidente. Acesta consta din lupte directe,
succesive (tururi de lupta) desfasurate intre luptatori cu greutati corporale
apropiate pe baza sistemului eliminatoriu, in scopul stabilirii ierarhiei
valorice pentru momentul dat.

Lupta de concurs

Lupta de concurs reprezinta forma concreta de intrecere in cadrul

concursului.
 Scopul fiecaruia dintre cei doi combatanti este acela de a-si tranti
adversarul cu spatele pe sol (saltea) si de a-l fixa in pozitia periculoasa de
tus (cu ambii omoplati lipiti de saltea).

Pentru a realiza acest lucru luptatorii dispun de 6 ( sase ) minute de

lupta (2 x 3’+ 30’ P). Daca se epuizeaza timpul de lupta si nici unul din
luptatori nu a reusit sa-si fixeze adversarul cu spatele pe saltea, va fi
desemnat invingator luptatorul care a reusit sa-si tranteasca adversarul de
mai multe ori in pozitii apropiate de cea mentionata.

Toate trantirile primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform

regulamentului. Este evident faptul ca fiecare luptator poate (prin procedee
tehnice) sa incline balanta in favoarea sa in orice moment al luptei.
Urmarind acest scop luptatorii folosesc o multime de procedee tehnice prin
care cauta obtinerea tusului sau a superioritatii tehnice pana la sfarsitul
luptei.

Succesiunea folosirii procedeelor prin care se actioneaza a condus la

gruparea acestora inactiuni de atac, aparare si contraatac. Fiecare sportiv
incearca sa foloseasca procedee tehnice surprinzatoare pentru adversari,
sau procedee cunoscute pe care sa le execute in momente neasteptate,
sau in locuri diferite pe salteaua de concurs.

Felul procedeelor folosite, numarul acestora, frecventa si

diversitatea lor dau luptei un aspect deosebit de spectaculos ce genereaza
o stare emotional puternica atat pentru sportivi, antrenori cat si pentru
spectatori.

Trasatura fundamentala a luptei este aceea ca luptatorul este

angajat individual in plenitudinea calitatilor fizice si psihice la obtinerea
victoriei.

Numarul mai mare sau mai mic de procedee tehnice pe care le utilizeaza,
variantele acestora aplicate atat in lupta in picioare, cat si in lupta la sol
constituie continutul luptei, in timp ce modul lor de folosire in timp, in
anumite locuri pe saltea, in succesiuni sau inlantuiri rationale in functie de
evolutia rezultatului reprezinta structura luptei.
 Se stie ca fiecare luptator urmareste scoaterea adversarului din
pozitia de echilibru stabil.

Aceasta preocupare permanenta merge pana acolo incat luptatorul

isi pierde in mod voit echilibrul pentru a realiza in acest fel dezechilibrul
adversarului si beneficiind de o apucare favorabila, pentru a valorifica
aceasta situatie in favoarea sa.

Dezechilibrarile se realizeaza, in primul rand, prin lupta de aproape,

in cadrul careia contactul cu partenerul de intrecere devine inevitabil.

Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei in picioare sunt

finalizate la sol, dupa trantirea adversarului, in paralel cu folosirea unui
numar mare de procedee tehnice specifice luptei la sol.

Acestea, desi nu au dinamismul celor din picioare, sunt mai eficiente

privind posibilitatea obtinerii tusului.

Continutul luptei in etapa actuala se deosebeste radical de

continutul acesteia din Grecia sau Roma Antica. O deosebire radicala exista
si intre intrecerile de azi si cele din anii ’60, ’70 cand luptatorii erau
specializati intr-un singur procedeu cu care castigau disputa.

Lupta de azi se distinge prin conciziunea esentei sale, prin claritatea

scopului sau, iar scopul acesteia nu mai sta azi sub semnul simplitatii.

Modificarile regulilor de desfasurare a luptei a avut drept scop

imbogatirea continutului tehnic concretizat in numar si diversitate de
procedee tehnice, care sa

conduca la o intrecere dinamica, spectaculoasa si in urma careia cel

mai bun sa invinga.

Preocuparea luptatorilor pentru o lupta dinamica, bogata in

procedee tehnice este stimulata de atribuirea avertismentelor pentru
pasivitate (non combat). Dinamismul luptei este asigurat in primul rand de
catre cei doi luptatori prin numarul incercarilor de a executa procedee
tehnice.
 In timpul disputei luptatorul se afla angrenat intr-un angajament
total, de la inceputul pana la sfarsitul timpului de lupta. In scopul
adjudecarii victoriei, lupta este “rapida si totala” presupunand participarea
cu intregile posibilitati individuale din punct de vedere fizic, tehnic, tactic,
psihologic, desfasurata in stil continuu, agresiv, insa in spiritual fair-play-
ului.

Intreaga pregatire a luptatorului trebuie sa-si gaseasca o exprimare

tehnico-tactica diversa si numeroasa atat in cadrul luptei in picioare cat si
in cadrul luptei la sol.

Pentru o “lupta universala” sunt preferate apucarile prin care se pot

executa mai multe actiuni de trantire si care faciliteaza inlantuirea
structurilor tehnice.

Lupta universala presupune o inalta si complexa capacitate tehnica,

exprimata prin totalitatea si varietatea cunostintelor tehnice, aplicata prin
folosirea tuturor posibilitatilor de realizare practica in lupta.

Autoexpunerea, angajarea in actiuni cu posibilitati mari de

contracarare in contextul unei exprimari tehnico-tactice universale asigura
fondul spectular si emotional al luptei de concurs.

Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul in

cazul unor actiuni dificile de trantire tonifica spiritul intrecerii. Dupa
Ercegan, citat de Ghe. Cismas in lucrarea sa “Sporturi de lupta“ , “lupta
totala, universala si cu riscuri nu reprezinta numai un mod concret de
intrecere, ci si un mod nou de gandire asupra viitorului luptelor.

Marile rezultate din lupte nu pot fi obtinute fara riscuri. Riscul

in lupte constituie antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul
luptei creand stari de tensiune emotionala spectatorilor.

“Lupta creativa” a aparut din nevoia completarii caracteristicilor

luptei de concurs. Aceasta solicita creativitatea luptatorului sub aspect
tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilitatile
luptatorului folosite in lupta pentru a invinge, spirit creativ ce duce la
admiratia tuturor sportivilor si spectatorilor.
 “Lupta spectaculoasa” pe care trebuie sa o realizeze intrecerile
de lupte poate surveni pe doua cai:

a) imbinarea armonioasa a celorlalte caracteristici;

b) folosirea unor procedee tehnice si combinatii tehnico-tactice prin

care luptatorii isi trantesc adversarii proiectandu-i pe traiectorii ample de
zbor.

Executiile tehnico-tactice trebuie sa fie de mare tinuta. Ele

trebuie sa poarte amprenta unei inalte maiestrii, gravate pe stiinta miscarii,
singura modalitate de a ajunge la siguranta si stapanire in cadrul
executiilor.

“Lupta virtuoasa” este practicata de marii campioni prin

introducerea unor noi variante de executii admirate si apreciate de
parteneri si spectatori.

O data cu eliminarea duritatilor si a actiunilor brutale si dureroase,

suprafata pe care urma sa se desfasoare intrecerile a devenit una specifica,
realizata din saltele de grosime si consistenta corespunzatoare scopului,
bine precizate de regulament.

Suprafata patrata cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de

9 m.

Salteaua de concurs trebuie sa fie omologata. Are o suprafata de

63,58 m2. Grosimea (in functie de densitatea si elasticitatea materialului
folosit) este cuprinsa intre 4-6 cm.

Salteaua trebuie sa fie asezata pe parchet pentru a-i mari

elasticitatea, este acoperita cu o prelata de culoare galbena in suprafata
centrala si rosie in zona de pasivitate.

Centrul reprezinta locul de unde se incepe, se termina si se reia lupta

dupa fiecare intrerupere.

Suprafata centrala de lupta (diametrul 7 m) este zona in care toate

actiunile, permise de regulament, se puncteaza ca atare.
 Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunta ca s-a
terminat salteaua si ca lupta atrasa acolo este o lupta pasiva (non
combat). Sunt valabile actiunile incepute in suprafata centrala si finalizate
aici.

Suprafata de protectie (1,2—1,5 m) are rol de a proteja sportivii in

cadere in afara suprafetei de lupta. Sunt valabile actiuni incepute in
interiorul saltelei si finalizate aici cu exceptia tusului.

Valorile (punctele) atribuite actiunilor si procedeelor tehnice

executate in cadrul luptei sunt:

1 punct, se acorda:

- luptatorului care isi duce adversarul la sol, trecand la spatele lui unde il
controleaza.

- luptatorului care trece peste adversar mentinandu-l si controlandu-l,

situandu-se la spatele acestuia.

2 puncte se acorda:

- luptatorului care executa corect un procedeu tehnic, in lupta la sol prin

care isi duce adversarul in pozitia periculoasa de tus.

- luptatorului care ataca si al carui adversar ruleaza pe umeri.

- luptatorului atacat daca cel care ataca este blocat in pozitie periculoasa
de tus.

3 puncte se acorda:

- pentru oricare executie prin care luptatorul isi duce adversarul aflat in
picioare discret in pozitie periculoasa de tus.

4 puncte se acorda:

- luptatorului care executa un procedeu de mare tehnicitate in picioare sau

la sol.
 Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:

- desprinderea totala de pe saltea;

- control

- proiectare in spatiu pe o curba ampla.

5 puncte se acorda:

- luptatorului care executa o aruncare peste piept cu mare amplitudine,

atacatul descriind un arc de cerc cu picioarele aparatorului.

Pasivitatea este atitudinea unui combatant care actioneaza impotriva

spiritului luptei si scopului ei. Atunci cand:

- nu se efectueaza nici un procedeu tehnic;

- se multumeste cu eforturi fizice care urmaresc neutralizarea adversarului;

- nu actioneaza convingator;

- obstructioneaza continuu actiunile adversarului;

- fuge intentionat in afara saltelei in picioare sau la sol.

Luptatorul care se face vinovat de lupta pasiva este sanctionat si pus

ordonat in pozitie de parter

CAPACITATILE MOTRICE SUSTINATOARE LA INTRECERILE DE LUPTA

Pentru realizarea unor performante inalte in sportul

luptelor este nevoie de o pregatire fizica generala si specifica la nivel
superior.

Fiecare calitate motrica trebuie dezvoltata corespunzator,

influentand mai mult sau mai putin rezultatul intrecerii.

Calitatile motrice se vor dezvolta continuu pentru ca de ele

depinde reusita procesului de instruire tehnica.
 Mijloacele sunt diferite in functie de varsta, dar ele vizeaza
dezvoltarea acelor calitati motrice de care are nevoie viitorul luptator.

Daca analizam procedeele tehnice observam ca segmentele corpului

luptatorului executa in cadrul aceluiasi procedeu miscari diferite, fiecare
avand la baza un anumit grad de contractie musculara, o viteza diferita de
deplasare, pe fondul unui grad de mobilitate ridicat in unele articulatii,
avand durate diferite de manifestare.

Avand in vedere numarul crescut de procedee tehnice si nivelul

tehnic superior la care trebuie insusite, ne putem da seama ca solicitarea
calitatilor motrice este una dintre cele mai complexe.

In literatura de specialitate tot mai multi autori acorda o importanta

deosebita puterii. DupaI. Cornianu, Raiko Petrov, Vascul Popovici, Ghe.
Cismas, puterea este o expresie a imbinarii perfecte dintre viteza si forta,
element sinonim cu detenta musculara in alte ramuri de sport.

Puterea reprezinta cantitatea de lucru efectuata de sportivi in

unitatea de timp.

Forta. De-a lungul timpului luptele si-au capatat atributul de sport al

barbatilor puternici. Cu toata evolutia tehnicii, forta detine un rol important
in instruirea luptatorilor. Multi autori clasifica efortul de forta specific
luptelor dupa actiunea de baza efectuata. Aceasta clasificare are un avantaj
functional si operator pentru antrenor, facand o legatura mai directa intre
obiectivele dezvoltarii fortei si mijloacele folosite. Astfel deosebim: forta de
apucare, forta de ridicare, forta de trantire, forta de fixare a adversarului.

Un alt aspect este legat de pregatirea luptatorilor prin mijloace

specifice contractiilor izometrice, necesare datorita prezentei acestui tip de
contractii in cadrul structurilor motrice.

Durata unei contractii nu trebuie sa depasasca 5-6 secunde, iar volumul

integral al acestora sa nu depasasca 15% din intregul proces de
antrenament.
 Exercitiile de forta sunt folosite mai ales in procesul de instruire si de
antrenament al juniorilor. Ele nu trebuie neglijate, dar in acelasi timp
trebuie aplicate in concordanta cu particularitatile de varsta.

Viteza. Datorita necesitatii invatarii corecte si mai ales pentru o

aplicare eficienta a tehnicii si tacticii luptelor in concurs, luptatorii au nevoie
de o foarte buna viteza de reactie, de executie, de repetitie, de deplasare
in suprafete restranse si de deplasare a segmentelor corpului.

Viteza se perfectioneaza datorita rapiditatii cu care trebuie solutionate

pozitiile de contact cu adversarul prin executare a atacului apararii si
contraatacului.

Aceasta calitate se manifesta pe fondul fortei si rezistentei in

conditiile unei coordonari precise a miscarilor.

Datorita contactului permanent cu adversarul se creeaza o ambianta

speciala de manifestare si dezvoltare a vitezei.

Viteza luptatorului este contionata de:

- rapiditatea perceptiei stimulului

- transmiterea impulsului nervos la scoarta cerebrala

- transmiterea impulsului nervos din centrii senzoriali de cei motorii

- transmiterea impulsului motor aferent

- receptionarea impulsului nervos motor de catre muschi si

rapiditatea contractiei musculare.

In multe situatii o viteza buna de executie poate suplini unele lipsuri

in dezvoltarea fortei.

In instruirea luptatorilor trebuie sa se tina seama de nivelul de

dezvoltare al vitezei sub formele sale, deoarece procedeele de aruncare
(in special) nu pot fi executate cu sansa de reusita decat de catre
luptatorii ce pseda o buna viteza de executie.
 Datorita faptului ca manifestarea vitezei in formele specifice
enuntate este influentata de calitate sistemului neuro-muscular,
dezvoltarea sa este in multe situatii limitata.

Dezvoltarea vitezei poate incepe la 11-12 ani , iar mijloacele folosite

trebuie sa fie cat mai naturale, de scurta durata si sa necesite o coordonare
deosebita.

Preocuparea pentru dezvoltarea vitezei trebuie sa fie corelata foarte

bine cu preocuparea pentru dezvoltarea fortei si a capacitatilor
coordinative.

Capacitatea coordinativa. Datorita structurilor diferite ale

procedeelor tehnice se solicita in mod deosebit capacitatea coordinativa a
individului, jucand totodata un rol important in invatarea corecta.

Dupa mai multi specialisti (A. Medvev, I. Baciu, B. Radev, E. Velcev,

s.a.), citati de Ghe.Cismas in lucrarea „Instruirea Juniorilor”, capacitatea
coordinativa reprezinta o calitate motrica deosebit de complexa, care
permite orientarea mai rapida si mai precisa a luptatorului in situatiile
dificile din timpul disputelor.

Capacitatea coordinativa se dezvolta in cadrul luptelor datorita

numarului mare de procedee ce trebuie invatate. Totodata alternarea
executiilor, procedeelor de ducere la sol cu procedee de aruncare si
procedee de doborare contribuie la acelasi efect.

Capacitatea coordinativa se dezvolta in conditii mereu schimbatoare

datorate pozitiei de lupta, reactiei adversarului si in special datorita
schimbului de adversari.

In scopul dezvoltarii ei se folosesc mijloace specifice, preferandu-se

cele cu un grad ridicat de complexitate (ducere la sol cu tractiune de brat,
ducere la parter cu trecere la spate pe sub brat, rasturnare cu fixarea
bratului si a coapsei opuse) executarea acestora in tempouri diferite si pe
ambele parti.

Capacitatea coordinativa trebuie sa asigure luptatorului usuri

nta si corectitudinea executiilor, posibilitatea efectuarii unei varietati mari
de prize si largi posibilitati de a executa combinatii tactice, avandu-se in
vedere faptul ca luptele sunt compuse din miscari naturale dintre cele mai
diverse,cuprinse pe un larg evantai motric.

Folosirea aceluiasi procedeu tehnic de lupta cu diferiti adversari

inseamna de fiecare data o noua adaptare la particularitatile morfologice,
motrice si tehnice ale acestora.

Mobilitatea. Tehnica luptelor impune o mare mobilitate articulara,

elasticitate si suplete musculara.

Coloana vertebrala (zona cervicala si lombara) articulatia scapulo-

humerala si coxo-femurala influenteaza direct modul in care pot fi insusite
si executate procedeele tehnice.

Dupa Ghe. Cismas „o buna mobilitate a coloanei vertebrale

reprezinta o garantie pentru invatarea procedeelor de aruncare peste piept,
in timp ce o buna mobilitate in articulatia scopulo-humerala contribuie la
invatarea procedeelor de aruncare peste sold”.

Pentru un bun plasament atat in lupta la sol cat si in lupta in

picioare este necesara o buna mobilitate in articulatia coxo-femurala.

Podul este o pozitie intalnita in timpul luptei si solicita o buna

mobilitate in toate articulatiile amintite.

Folosirea podului in aparare si atac contribuie la dezvoltarea

mobilitatii coloanei vertebrale intr-un mod special (in hiperextensie si
rasucire) iar pe de alta parte la manifestarea integrativa a mobilitatii (ca
semn al amplitudinii miscarii) fortei si vitezei de executie.

Luptele reprezinta una din ramurile de sport in care mobilitatea se

afla la egalitate valorica cu celelalte calitati motrice.

Raportul forta-mobilitate reprezinta un punct important in procesul

pregatirii luptatorilor prin echilibrul sau.

Mobilitatea contribuie la insusirea unor procedee spectaculoase si

deosebit de eficiente cum sunt: saltul la un brat, saltul cu centurare din
fata si din spate, saltul la ambele brate, aruncarea peste sold cu fixarea
trunchiului s.a.

Un accent deosebit in pregatire se pune pe lucrul pentru dezvoltarea

mobilitatii in raport cu celelalte calitati motrice, mai ales cu forta. Trebuie
gasit pentru fiecare sportiv raportul optim intre dezvoltarea fortei si
dezvoltarea mobilitatii.

Mijloacele specifice pot asigura acest lucru cu conditia ca ele sa aiba

un caracter permanent in cadrul lectiilor de antrenament.

Rezistenta. Reprezinta fondul pe care se manifesta in cadrul luptei

toate celelalte calitati motrice pe o durata stabilita regulamentar.

Prin caracteristicile tipului de efort specific, rezistenta asigura

posibilitatea afirmarii optime a celorlalte calitati motrice.

Rezistenta devine indispensabila chiar si celui mai neinsemnat

obiectiv de performanta.

In timpul luptei se solicita o rezistenta in regim de forta si viteza.

Rezistenta specifica trebuie dezvoltata pe fondul rezistentei generale.

Dupa Gh. Cismas „Dezvoltarea rezistentei este stimulata de eforturile

depuse in vederea initierii si desfasurarii unor procedee tehnice de atac,
aparare si contraatac in care forta si viteza detin o pozitie prioritara, dar
care deschide pentru adversar noi posibilitati de continuare a luptei a caror
durata si solicitare nu pot fi apreciate dinainte”.

Din aceasta rezulta ca rezistenta specifica are o trasatura definitorie,

concretizata in disponibilitatile de efort pe care trebuie sa le dovedeasca
orice luptator, astfel incat oricare ar fi evolutia luptei trebuie sa se realizeze
o adoptare optima la solicitarile
acestuia. Mijloacele pentru dezvoltarea rezistentei specifice sunt
reprezentate de diferite forme de angajare privite sub aspectul duratei,
intensitatii si al marimii pauzelor dintre reprize.
 Concursul este caracterizat printr-un mare consum de oxigen si
prelungirea brusca a efortului anaerob. Astfel, respiratia are un rol deosebit
de important.

La luptatorii juniori se poate observa o slaba coordonare intre

miscarile respiratorii si miscarile segmentelor corpului insotite de aritmie
evidenta in special la inceputul si sfarsitul disputei. La toate acestea se mai
adauga si apucarile adversarului peste torace si abdomen sau asezarea
greutatii corpului deasupra in lupta la sol.

Lupta din timpul concursului se caracterizeaza printr-un dinamism

deosebit. Procedeele tehnice de atac si aparare se succed fara intrerupere,
fapt ce solicita in mod deosebit rezistenta luptatorului. Datorita faptului ca
odihna in timpul luptei contravine regulamentului, relaxarea luptatorului
capata o noua semnificatie.

Avand in vedere faptul ca luptele dezvolta rezistenta in conditiile

efortului de tip mixt aerob-anaerob in care intalnim frecvent varfuri
anaerobe, trebuie evitate contractiile musculare inutile, inclestarile care nu
permit un avantaj privind fixarea prizei, actionarea pe seama unor parghii
dezavantajoase-in special la lupta la sol-evitarea fixarilor in pozitia
periculoasa de tus.

Aceste masuri se vor lua pentru pastrarea unui ritm crescut de lupta
pe fondul unei stari de prospetime a organismului.

Pentru mentinerea pozitiei fundamentale este solicitata in mod

deosebit musculatura extensoare a picioarelor mai mult sub aspectul
rezistentei. Astfel, toate pozitiile cu picioarele (complet) intinse vor fi mai
economicoase din punct de vedere al solicitarii, dar in acelasi timp reduc
usurinta de deplasare si maresc gradul de vulnerabilitate. Privind atacul
adversarului, acestuia i se usureaza manevrele de a dobori prin intrare la
centura sau coapse.

Efectuarea prizelor si a dezechilibrarilor necesita o buna forta in

musculatura flexoare a bratelor si a antebratelor si totodata o indemanare
crescuta.
 Podul este pozitia de hiperextensie a corpului luptatorului, cu contact
pe frunte si talpi, folosita atat in tehnica de aparare cat si in tehnica de
atac. Este elementul tehnic ce evidentiaza o forta superioara a musculaturii
extensoare a cefei si spatelui si printr-o mobilitate crescuta in zonele
lombare si cervicale a coloanei vertebrale.

Rostogolirile sunt acele elemente tehnice prin care atacantul il

determina pe aparator sa se invarta in jurul axului sau longitudinal
,trecandu-l prin sau fixandu-l in pozitie periculoasa de tus. Pentru
executarea acestora sunt necesare apucari si fixari ale cefei, bratelor,
trunchiului, picioarelor necesitand o buna forta de apucare, orientere
spatiala, mobilitate crescuta a coloanei vertebrale si a centurii pelviene.

Rasturnarile sunt elementele tehnice prin care

aparatorul este purtat in plan antero-posterior printr-o miscare de inversare
a axului longitudinal. Pentru executarea lor trebuie o forta crescuta a
musculaturii extensoare a trunchiului si a musculaturii flexoare a bratelor,
deci forta de ridicare.

Doborarile cuprind elemente tehnice executate dinaintea spre

inapoia aparatorului, in urma carora acesta cade in pozitia periculoasa de
tus. Sunt actiuni de impingeri bruste si rapide care provoaca o cadere
rapida spre inapoi. Executarea acestora solicita forta musculaturii
scapulare, viteza de executie si de deplasare a segmentelor corpului.

Aruncarile sunt elemente tehnice prin care adversarul este desprins

de pe saltea si proiectat pe o traiectorie care-i asigura o faza de zbor,
luand contact cu salteaua in pozitie periculoasa de tus.

Acestea sunt elementele tehnice care solicita la nivel inalt toate

calitatile motrice. Ele se bazeaza pe o buna forta de apucare si ridicare,
coordonare si mobilitate la nivelul coloanei vertebrale si a centurii
scapulare.

La aruncarile spre inainte (peste sold si peste spate) pe langa

forta musculaturii extensoare a picioarelor, este solicitata si musculatura
flexoare a trunchiului.

Radu Mateescu