Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autor
ISBN 978-606-527-102-9
2
Cuprins
Argument/Cuvânt înainte.....................................................................................................................5
Capitolul I. Introducere în problematica atletismului..........................................................................6
Scop..............................................................................................................................................6
Obiective operaţionale..................................................................................................................6
1.1. Evoluţia atletismului pe plan mondial...........................................................................................7
1.2. Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs.........................................................11
1.3. Evoluţia atletismului în ţara noastră............................................................................................18
1.4. Atletismul Handisport..................................................................................................................20
Rezumat......................................................................................................................................26
Bibliografie.................................................................................................................................26
Capitolul II. Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism.................27
Scop............................................................................................................................................27
Obiective operaţionale................................................................................................................27
2.1 Convenţii şi repere........................................................................................................................27
2.2. Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism............................29
2.3. Componentele mişcării unui corp................................................................................................31
2.4. Acţiunea muşchilor asupra oaselor..............................................................................................33
2.5. Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor.......................................................................34
Rezumat......................................................................................................................................35
Bibliografie.................................................................................................................................35
Capitolul III. Şcoala alergării.............................................................................................................36
Scop............................................................................................................................................36
Obiective operaţionale................................................................................................................36
3.1. Exerciţiile din şcoala alergării.....................................................................................................36
Alergarea uşoară (A.u.).............................................................................................................36
Alergarea cu genunchii sus (aGs)...............................................................................................39
Alergarea cu pendularea gambei înainte (aPgÎ).........................................................................42
Alergare cu gambele întinse înainte...........................................................................................42
Alergare cu gambele întinse înapoi...........................................................................................43
Alergare laterală cu paşi încrucişaţi...........................................................................................44
Alergarea laterală cu paşi adăugaţi (a.l.p.ad.)............................................................................45
Rezumat......................................................................................................................................46
Bibliografie.................................................................................................................................46
Capitolul IV. Şcoala săriturii..............................................................................................................47
Scop............................................................................................................................................47
Obiective operaţionale................................................................................................................47
4.2. Exerciţiile din şcoala săriturii......................................................................................................47
Săriturile pe loc cu desprindere pe două picioare.......................................................................47
Săriturile pe loc cu desprindere pe un picior..............................................................................49
Sărituri pe, de pe, peste obstacole..............................................................................................50
Pasul săltat (P.Sl)........................................................................................................................52
Pasul sărit (P.Sr).........................................................................................................................53
Combinaţii de sărituri.................................................................................................................54
Rezumat......................................................................................................................................59
Bibliografie.................................................................................................................................59
Capitolul V. Şcoala aruncării..............................................................................................................60
Scop............................................................................................................................................60
Obiective operaţionale................................................................................................................60
5.2. Exerciţiile din şcoala aruncării....................................................................................................60
3
Aruncarea tip azvârlire...............................................................................................................60
Aruncarea tip împingere............................................................................................................63
Aruncarea tip lansare.................................................................................................................65
Aruncarea mingii de oină (mingii mici).....................................................................................69
Rezumat......................................................................................................................................71
Bibliografie.................................................................................................................................72
4
Argument/Cuvânt înainte
Atletismul înmănunchează deprinderi motrice de largă utilitate practică din viaţa cotidiană a
omului, ce izvorăsc din formele sale fundamentale de mişcare, exprimate prin: mers, alergări,
sărituri şi aruncări.
Atletismul este definit în dicţionarul de Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului (lucrare
elaborată de Comisia română de terminologie, 1973) ca fiind un sistem de exerciţii naturale şi
stilizate, practicat sub forma marşului, alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, în scopul dezvoltării
calităţilor motrice şi obţinerii unor performanţe în competiţiile sportive.
Aşa cum reiese din această definiţie, acceptată de majoritatea specialiştilor, în funcţie de scopul
urmărit, atletismul se poate constitui ca mijloc al educaţiei fizice, prin exerciţiile sale de mers,
alergări, sărituri şi aruncări sau ca o ramură sportivă, prin sistemul probelor atletice.
De asemenea, nu se poate concepe şi realiza creşterea pregătirii fizice a unui sportiv de
performanţă, fără aportul mijloacelor din atletism.
Dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice de viteză, forţă dinamică şi rezistenţă, în scopul
îmbunătăţirii pregătirii fizice, se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin mijloacele specifice
atletismului. Din aceste motive, noţiunea de pregătire atletică tinde să înlocuiască, în multe ţări, pe
cea de pregătire fizică, simbolizând tocmai perfecţiunea şi armonia atletului. Ca ramură sportivă ce
urmăreşte obţinerea marilor performanţe în întreceri individuale, atletismul a cucerit de mult toate
meridianele globului, impunându-se autoritar în ierarhia sporturilor prin incredibilele lui recorduri,
înzestrate cu o valoare simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane.
5
Cătălina Ababei
Scop
Familiarizarea studenţilor cu principalele aspecte privind evoluţia probelor atletice, a
competiţiilor, a materialelor de concurs, precum şi a organizării atletismului pe plan
internaţional
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Identifice evenimentele care au contribuit la evoluţia atletismului pe plan internaţional
Înţeleagă importanţa atletismului ca disciplină sportivă
6
Bazele generale ale atletismului
Atletismul poate fi considerat sportul de cea mai autentică provenienţă olimpică, deoarece
începuturile sale se confundă cu istoria Jocurilor Olimpice, a căror parte integrantă o constituia.
Toate serbările sau competiţiile din Grecia antică cuprindeau întreceri de atletism sub forma
alergărilor, săriturilor şi aruncărilor.
Alergările erau probele cele mai populare şi se desfăşurau pe o pistă cu nisip lungă de o stadie, ce
măsura aproximativ 192 m sau 600 de tălpi ale lui Hercule, puse cap la cap, după cum relatează una
din legendele născute din fantezia prodigioasă a poporului elen. Lăţimea pistei era de aproximativ
30 m, întoarcerea concurenţilor făcându-se prin ocolirea unui stâlp. Alergările de viteză se numeau
dromos, când se desfăşurau pe lungimea unei stadie şi diaulos, când se desfăşurau pe lungimea a
două stadii. Alergările de rezistenţă se numeau hippicos, când se desfăşurau pe lungimea a patru
stadii şi dolichos, când se alerga între 8 şi 24 de stadii. Probabil că denumirea modernă de stadion
provine de la aceste stadii.
Săriturile se practicau sub forma săriturii în lungime fără elan şi cu elan.
Săritura în lungime cu elan făcea parte din cadrul pentatlonului antic. Aruncările erau practicate
prin două probe: aruncarea suliţei şi aruncarea discului. Celebra statuie a discobolului realizată de
sculptorul Miron, atunci când Jocurile Olimpice se desfăşurau în toată splendoarea lor sub cerul
Eladei, imortalizează mişcarea superbă a aruncătorului, transmiţând-o peste veacuri ca un simbol al
atletismului. Punctul de mare atracţie al Jocurilor Olimpice antice l-a constituit pentatlonul.
Învingătorii pentatlonului, scria Aristotel în Retorica, sunt atleţi perfecţi, fiindcă au fost dăruiţi de
natură deopotrivă cu forţă, viteză, îndemânare şi curaj. Pentatlonul, proba atletului complet,
cuprindea săritura în lungime cu elan, alergarea de viteză (pe o stadie), aruncarea discului,
aruncarea suliţei şi lupta. Pentatlonul se disputa într-o singură zi, într-o îmbinare armonioasă a
probelor sale şi fixa ierarhia valorilor atletice, dând strălucire întrecerilor sportive din Grecia antică.
Începând cu anul 776 î.e.n. şi până în anul 392 e.n., Jocurile Olimpice antice s-au desfăşurat
aproape fără întrerupere, fiind întreţinută vie, timp de 12 secole, flacăra întrecerilor atletice.
Împăratul Teodosiu I, sub influenţa ideologiei creştine timpurii, interzice, în anul 394 e.n., printr-un
edict, desfăşurarea Jocurilor Olimpice, iar în anul 426 e.n. împăratul Teodosiu al II-lea ordona
distrugerea templelor şi clădirilor din Olimpia.
Jocurile din Olimpia au fost pentru greci, care aveau, fără îndoială, o vocaţie deosebită pentru
cultivarea armoniei dintre corp şi spirit, un simbol al perfecţiunii fără echivalent, contribuind la
7
Cătălina Ababei
realizarea unei faţete sclipitoare a ceea ce s-a numit "miracolul grec". În Evul Mediu, exerciţiile de
atletism îşi pierd strălucirea şi caracterul prosper, oferit cu atâta generozitate de Grecia antică.
Patria atletismului modern se consideră a fi Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare
a dezvoltării atletismului în această ţară, ia fiinţă în anul 1850 primul Club atletic pe lângă colegiile
şi Universitatea din Oxford.
Paternitatea atletismului modern, pe care şi-o arogă englezii, este susţinută şi prin standardizarea
de către ei a unor terenuri şi materiale atletice, rămase neschimbate până în zilele noastre, ca de
exemplu:
la alergări: lăţimea culoarului de alergare (1,22 m = 4 picioare), distanţa dintre garduri (9,14
m echivalentă cu 10 yarzi), distanţele de alergări în yarzi etc;
la sărituri: lărgimea pragului la săritura în lungime (1,22 m = 4 picioare);
la aruncări: greutatea ciocanului şi a greutăţii (7,257 kg = 16 livre), diametrul cercului de
aruncare a greutătii şi ciocanului (2,135 m = 7 picioare).
Evenimentul de referinţă de la sfârşitul secolului al XlX-lea l-a constituit lansarea, la data de 25
noiembrie 1892, în amfiteatrul Universităţii Sorbona, a ideii de renaştere a Jocurilor Olimpice
antice într-o viziune şi organizare modernă. Autorul acestui demers răsunător a fost ilustrul om de
cultură, francezul Pierre de Coubertain. Acesta a văzut în Jocurile Olimpice moderne o sărbătoare
sportivă de mare anvergură, ce urma să adune la startul întrecerilor tineri şi tinere de pe toate
continentele globului, fără deosebire de rasă, religie şi ideologie, reprezentând un instrument de
concordie, solidaritate şi pace.
La data de 23 iunie 1894, la Paris, reprezentanţi ai 49 de asociaţii din 12 ţări au hotărât
reînfiinţarea Jocurilor Olimpice moderne.
Prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, în semn de recunoştinţă faţă de cele antice şi de patria
lor, s-a desfăşurat la Atena în anul 1896, cu participarea a 12 ţări.
Atletismul este prezent la această primă ediţie inaugurală cu 12 probe, rezervate exclusiv
bărbaţilor, înregistrându-se şi primele recorduri olimpice: 100 m în 12.0, 400 m în 54.2, 800 m în
2:11.0, 1500 m în 4:33.2, maraton în 2h 58:50.0, 110 mg în 17.6, înălţime cu 1,81 m, lungime cu
6,35 m, prăjină cu 3,30 m, triplusalt cu 13,71 m, greutate cu 11,22 m şi disc cu 29,15 m.
La începutul veacului trecut, atletismul este preluat şi dezvoltat în foarte multe ţări din Europa şi
din alte continente, fapt ce a determinat înfiinţarea, la data de 17 iulie 1912, la Stockholm, a
Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator (I.A.A.F.). La primul Congres de constituire a acesteia
au participat delegaţi din 17 ţări: 13 europene, 3 americane şi una africană.
Acest eveniment de seamă din istoria atletismului modern, vine să legitimeze şi să organizeze
întreaga activitate atletică naţională şi internaţională pe baze unitare, închegând o colaborare
fructuoasă între naţiuni, spre un ţel final comun, dezvoltarea atletismului.
8
Bazele generale ale atletismului
Ca urmare a activităţii I.A.A.F., în anul 1913 se decide, la al doilea Congres al acesteia, ca
atletismul să cuprindă 30 de probe, iar Jocurile Olimpice să reprezinte singurele Campionate
Mondiale de atletism. Tot la acest Congres se elaborează, pentru prima dată, un regulament tehnic
pentru toate concursurile de atletism şi se hotărăşte omologarea recordurilor mondiale.
În anul 1921 este fondată Federaţia Sportivă Internaţională a Femeilor (F.S.I.F.), iar în anul 1923
se decide aderarea atletismului feminin la I.A.A.F. În urma acestei hotărâri, se va înregistra prima
participare a femeilor la Jocurile Olimpice de la Amsterdam din anul 1928, la patru probe atletice,
câştigătoarele realizând şi primele recorduri olimpice la: 100 m (12.2 s), 4 x 100 m (48.3 s),
înălţime (1,59 m) şi disc (39,62 m).
Dezvoltarea accentuată a atletismului pe bătrânul nostru continent va duce la organizarea, în anul
1934, la Torino, a primei ediţii a Campionatelor Europene de Atletism, numai pentru bărbaţi. C.E.
se desfăşoară din patru în patru ani, la mijlocul intervalului olimpic (în anii pari). Începând cu anul
1966, se organizează C.E. de sală (în primii patru ani sub denumirea de Jocuri Europene de
Atletism) în fiecare an, iar din anul 1990, la doi ani o dată, în anii pari.
Începând cu anul 1938, participă la C.E. şi femeile, la 9 probe.
După o perioadă de stagnare, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi câţiva ani după acesta,
atletismul contemporan cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, determinată în special de fundamentarea
ştiinţifică a teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv şi a modernizării bazei materiale.
Creşterea continuă a performanţelor atletice este determinată, în foarte mare măsură, de progresul
convergent şi acţiunile interdisciplinare ale teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv din atletism
cu: ştiinţa sportului, biomecanica, fiziologia efortului fizic, biochimia, medicina sportivă,
farmacologia, psihologia sportivă, tehnologia informatică, managementul în sport etc. Toate aceste
eforturi, conjugate interdisciplinar, au dus în final la creşterea capacităţii de efort şi de performanţă
a atleţilor, ce se manifestă în fiecare an prin rezultate competiţionale spectaculoase, atestând faptul
că bătălia pentru noi recorduri este departe de a fi încheiată. Ea este susţinută de redutabile şcoli
naţionale de atletism, pe probe sau grupe de probe, ce îşi dispută întâietatea pe drumul, din ce în ce
mai abrupt, care duce spre medalii sau recorduri.
Datorită valenţelor sale formative şi competitive deosebite, atletismul face parte din toate
sistemele moderne de educaţie fizică şi sport, mapamondul atletic necunoscând azi pete albe.
Ca urmare a dezvoltării impetuoase a atletismului la scară mondială, s-a simţit nevoia lărgirii
sistemului său competiţional, cu un campionat deschis spre atleţi din toată lumea. Se înfiinţează
astfel, începând cu anul 1983, Campionatele Mondiale de Atletism (C.M.) în aer liber. Prima ediţie
s-a desfăşurat în acelaşi an la Helsinki, ele fiind organizate în anul premergător J.O. Până în 1993,
C.M. se desfăşurau o dată la patru ani, din 1993 acestea au loc o dată la doi ani, în anii impari. În
anul 1985 iau fiinţă C.M. de sală, care se desfăşoară din doi în doi ani, în anii impari.
9
Cătălina Ababei
Ca urmare a adaptării atletismului mondial la cerinţele sportului profesionist, la Congresul
I.A.A.F. din anul 2001, aceasta îşi schimbă denumirea în Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de
Atletism (iniţialele rămânând aceleaşi).
Într-o lume modernă, dominată din ce în ce mai mult de sedentarism şi stres, mijloacele
atletismului, în special alergările sub forma joggingului, sunt preluate de milioane de oameni de
toate vârstele, ca un principal mijloc de întreţinere a sănătăţii, creşterii condiţiei fizice şi relaxării
psihice.
Atletismul beneficiază, în zilele noastre, de stadioane minunate, concepute într-o arhitectură de
avangardă, din coloşi de beton, metal şi sticlă, cu piste sintetice armonios colorate, care le conferă
strălucirea unor temple, străjuite de camere de luat vederi şi calculatoare.
Punctul de referinţă pentru dezvoltarea bazei materiale a atletismului l-a constituit introducerea
materialului sintetic pe pistele atletice, începînd cu Jocurile Olimpice din anul 1968 de la Ciudad de
Mexico.
Alte repere importante de progres în acest domeniu sunt constituite de următoarele realizări:
- piste circulare cu 8 culoare (şi chiar cu 10 în linie dreaptă) şi sectoare acoperite sintetic;
- apariţia prăjinilor din fibre de sticlă, la începutul deceniului al 7-lea, care au ridicat vertiginos
valoarea performanţelor la această probă;
- introducerea saltelelor moi de burete la săritura cu prăjina şi la săritura în înălţime, fapt ce a
facilitat apariţia tehnicii cu răsturnare dorsală;
- echipament de concurs şi, mai ales, pantofii cu cuie, de o calitate excepţională, ce îmbină
comoditatea cu eficienţa;
- cronometrajul electronic şi competiţii în întregime asistate de reţele de calculatoare şi camere de
luat vederi.
Atletismul modern are o existenţă organizată de peste 100 de ani şi nu pare deloc o disciplină
plafonată. Drumul său este în continuare ascendent, alimentat de aspiraţia perpetuă a fiinţei umane
spre perfecţiune şi autodepăşire.
10
Bazele generale ale atletismului
Problema descoperirii startului de jos este încă controversată de mai mulţi autori şi
inventatori, astfel că nu se poate spune cu toată certitudinea care este descoperitorul startului de jos
care a revoluţionat în cel mai înalt grad evoluţia ulterioară a performanţelor în probele de sprint.
Primul despre care se spune că ar fi utiliza startul de jos este William B. Curtis, la data de
11.11.1868, la New York.
13
Cătălina Ababei
După o serie de cercetări efectuate de către RL Quercetany, rezultă că primul care ar fi utilizat
startul de jos în forma actuală a fost scoţianul Bobby Mc. Donald. Aceasta se întâmpla în 1884.
Pe de altă parte, antrenorul Universităţii Yale, Mike Murphy, scrie în cartea sa de atletism că el ar
fi inventat startul de jos. Murphy a fost antrenorul lui Charles Sherill, primul atlet care a fost văzut
luând startul de jos la mai multe concursuri, demonstrând prin victoriile obţinute avantajele
categorice ale noului procedeu.
Începutul secolului al XX-lea: Walter Christie a pus la punct startul modern cu atletul său,
Forest Smilthson (cel mai rapid din SUA, în 1908, la cursa de 60 de metri).
Alte reglementări importante:
1900 : Sosirea este marcată cu un fir care este rupt de primul sosit. La săritura cu prăjina este
inventat principiul tamponului, prin săparea unei găuri în sol, care să asigure stabilitatea prijinii.
1904 : Jocurile Olimpice de la Saint Louis : prima evoluţie a unui atlet de culoare (George Poage,
SUA – clasat al 3-lea la 200 m garduri şi la 400 m garduri)
23 aprilie 1904, Oakland (California) : Apariţia prajinii din bambus. Mai supla şi mai uşoară, ea a
contribuit la stabilirea unui nou record mondial, de 3 m 69, de către Norman Dole.
1912 : - Este luată în considerare viteza vântului (maxim 2m/s pentru omologarea unui record)
- La Jocurile Olimpice de la Stockholm : apariţia fotografiei de finiş pentru departajarea
concurenţilor sosiţi aproape simultan
- Prima folosire a pistolului electric
- Introducerea controlului medical: din 1912, pentru a lua startul la maraton este cerut un
certificat medical (aceasta n-a prevenit însă moartea prin epuizare şi deshidratare a
portughezului Fernando Lazaro).
1913 : În august, înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Atletism.
1922 : Utilizarea pantofilor cu cuie, special pentru probele de garduri şi sărituri, cros şi sprint
1924 : La Jocurile Olimpice de la Paris, iubitorii sportului pot urmări probele în direct, la radio.
Comentatorul se afla în nacela unui balon, deasupra stadionului. Pentru prima dată la Jocurile
Olimpice pe un stadion răsună difuzoare.
Fotografia de finiş, încă neclară, a fost prezentă şi la Jocurile Olimpice de la Paris .Este pentru
prima dată când s-a hotărât şi s-a aplicat limitarea starturilor greşite: orice altlet care provoca două
starturi greşite era penalizat cu a suta parte din distanţa cursei (1 metru pentru cursa de 100 m, 2
pentru cea de 200 m, 4 m pentru cea de 400 m etc.).
Al VII-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 14, 15 şi 16 iulie 1924, la Paris (67 delegaţi din 28 de
ţări) :
- Pentru a se reduce cheltuielile de organizare a Jocurilor Olimpice, IAAF accepta suprimarea
din program a următoarelor patru probe : 10 km marş, cross, 3000 m pe echipe şi pentatlon.
14
Bazele generale ale atletismului
- Pentru cursele de viteză, mai este folosită marcarea culoarelor cu tăruşi de 15 cm, dar
utilizarea corzilor între ţăruşi este considerată periculoasă şi corzile sunt înlocuite cu
panglici.
1926: Al VIII congres al IAAF, de pe 5-8 august 1926, de la Haga (Olanda) - 36 de delegaţi din 19
ţări:
- Federaţia de Atletism a Olandei prezintă primul aparat de proiecţie cu încetinitorul, aparat
care va fi folosit în 1926, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam.
- O linie trasată cu creta va înlocui panglicile şi ţăruşii care delimitau culoarele la cursele de
viteză.
- Pentru Jocurile Olimpice se prevede introducerea primelor probe feminine de atletism.
1928 : Al IX-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 27 iulie, 6 şi 7 august la Amsterdam ( 95 de
delegaţi din 31 de ţări):
- Se adoptă prima regulă anti-dopaj.
- Se cade de acord asupra definiţiei marşului: „Marşul este înaintarea pas cu pas, astfel încât
să se menţină un contact neîntrerupt cu solul”.
- 1930 : Apariţia blocurilor de start - "starting blocks" – care înlocuiesc găurile săpate în pistă.
Americanul Lorenzo del Riccio inventează principiul fotografiei de sosire.
Al X-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 20 şi 21 mai 1930, la Berlin (47 de delegaţi din 28 de ţări):
- Este oficializat cronometrajul electric.
- Folosirea recent apărutelor blocurilor de start rămâne interzisă.
1932 : Jocurile Olimpice de la Los Angeles
- Este inaugurat podiumul primilor trei clasaţi.
- Pentru departajarea învingătorului la 100 m este folosită o cameră : "Two Eyes camera" de
la Wester Electric
1934 : IAAF admite folosirea blocurilor de start ("starting blocks") pentru cursele de viteză (până la
800 m).
Al XII-lea congres al IAAF, din 28-29 august 1934, de la Stockholm (Suedia) – 42 delegaţi din 22
de ţări :
- Primele campionate ale Europei vor avea loc în perioada 7-9 septembrie 1934, la Torino
(Italia).
- O comisie mixtă IAAF/FSFI ia în consideraţie viitorul atletismului feminin.
- Tabelul de cotaţie Finlandaz devine tabelul oficial al IAAF.
1936 : La Jocurile Olimpice de la Berlin : firma germană Telefunken instalează pe stadion o cameră
electronică ce-i permite televiziunii germane (foto nr.6) să realizeze 8 ore pe zi de reportaj în direct.
Startul este dat cu ajutorul pistolului (foto nr.5)
15
Cătălina Ababei
Foto nr 5
Foto nr. 6
16
Bazele generale ale atletismului
1948 :
- Apariţia oficială a blocurilor de start la Jocurile Olimpice de la Londra.
Al XVI-lea congres al IAAF, 9-10 august 1948, la Londra (92 delegaţi din 45 de ţări) :
- printre noile federaţii afiliate apare şi Federaţia URSS;
- Devine obligatoriu certificatul de feminitate.
1949 : Folosirea primei prăjini din fibră de sticlă, inovaţie abandonată până în 1958.
1950 : Prăjina – se descoperă un aliaj de cupru-aluminiu.
1958 : Generalizarea prăjinilor din fibră de sticlă.
1960, Roma : Pentru prima dată Jocurile Olimpice sunt retransmise de Eurovision.
- Recordurile sunt omologate numai dacă pista măsoară maxim un sfert de milă (402,34 m), adică,
în general, 400 m.
În anii 60: Apariţia prăjinilor din fibră de sticlă este asociată apariţiei saltelelor din spumă, ceea ce
revoluţionează disciplina săriturilor cu prăjina.
1964 : Jocurile Olimpice de la Tokyo :
- Pentru prima dată competiţiile sunt retransmise prin Mondovision.
- apariţia pistelor sintetice de tip „Tartan”.
1972 : Primul sistem de cronometrare video.
1992 : Ansamblul Scan-o-vision al Jocurilor Olimpice de la Barcelona permite o înregistrare de
înaltă precizie (1/1000 de secundă).
La începutul secolului al XX-lea, atletismul românesc începe să fie mai bine organizat,
consemnându-se întreceri în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Galaţi etc, la probele de alergări pe
distanţe între 100 m şi 2000 m, la sărituri (lungime, înălţime, triplusalt, prăjină) şi la aruncarea
greutăţii.
Ca urmare a acestor acţiuni, la 1 decembrie 1912 are loc la Bucureşti şedinţa de constituire a
Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), primul organ central de conducere şi
îndrumare a întregii mişcări sportive, avându-l ca preşedinte şi membru fondator pe Ferdinand,
viitorul rege al României.
Tot în acest an se înfiinţează Comisia de Alergări pe Jos şi Concursuri, organism din care a luat
naştere Comisia de Atletism a F.S.S.R. cu rolul F.R.A. din zilele noastre, în care s-a şi transformat
prin atribuţiile sale.
17
Cătălina Ababei
Prima ediţie a Campionatului interşcolar de atletism a fost organizată la 26 mai 1912, în incinta
hipodromului Băneasa. Campionatul a fost dotat cu un trofeu transmisibil (o statuetă de bronz
reprezentând un alergător) şi a fost câştigat de echipa Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. La
acest concurs au fost consemnate următoarele rezultate: 100 m: 13.0, 400 m: 57.0, 500 m: 1:30,
prăjină: 2,20 m, aruncarea greutăţii: 9,91m.
În anul 1914, se înregistrează şi primele Campionate ale României, la 15 probe atletice.
După Primul Război Mondial, activitatea atletică se reia cu mai multă vigoare şi pe o arie mai
întinsă, afirmându-se noi centre de atletism la Cluj, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov etc.
Urmările catastrofale şi schimbările politice nefaste, produse de cel de al II-lea Război Mondial
în România, au generat o perioadă de stagnare în evoluţia atletismului românesc.
În anul 1948 se organizează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale
României.
Primul concurs atletic de sală se organizează la Bucureşti, în anul 1950.
În perioada care a urmat anilor 1950, atletismul românesc îşi croieşte, cu mari eforturi, drumul
afirmării sale legitime în ţară şi străinatate.
Începând cu anul 1960, anul Olimpiadei de la Roma, atleţii români deschid, prin aurul Iolandei
Balaş (înălţime) şi bronzul Liei Manoliu (disc), seria marilor succese ale atletismului românesc,
care îl vor ridica adesea pe primele trepte ale podiumului de premiere la competiţiile olimpice,
mondiale, europene şi balcanice.
Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către Asociaţia
Internaţională a Federaţiilor de Atletism (fosta Federaţia Internaţională de Atletism Amator), la care
sunt afiliate federaţiile de atletism naţionale. Funcţiile de conducere, coordonare şi control ale
I.A.A.F. sunt exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de ordin tehnic,
organizatoric, control antidoping, financiar etc.
Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului mondial,
I.A.A.F. a statornicit un sistem competiţional larg, care cuprinde, periodic şi intercalat, următoarele
principale competiţii la care participă şi ţara noastră:
Seniori:
C.M. în aer liber (în anii impari);
C.M. de cros (anual);
C.M. de alergare pe şosea - C.M. ekiden (în anii pari);
C.M. de sală (în anii impari);
C.M. de semi-maraton (anual);
Cupa Mondială de marş (în anii impari);
Finala de Grand Prix (anual);
18
Bazele generale ale atletismului
Cupa Mondială (în anii pari dintre J.O.)
Juniori:
C.M. în aer liber (în anii pari);
C.M. în aer liber - pentru cadeţi sub 23 ani (din 1999);
C.M. de cros (în anii pari);
Asociaţia Europeană de Atletism organizează, la rândul său, următoarele competiţii pentru
seniori, tineret şi juniori:
C.E. în aer liber (în anii pari dintre J.O.);
C.E. de sală (în anii pari);
C.E. de cros (anual);
C.E. de marş (anual);
C.E. de tineret în aer liber (în anii impari);
C.E. de juniori în aer liber (în anii impari);
Cupa Europei, pe echipe (anual).
I.A.A.F. ţine evidenţa şi omologhează recordurile mondiale de la competiţiile în aer liber la 68
probe (37 la bărbaţi şi 31 la femei), de la competiţiile de sală, la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la
femei) şi de la competiţiile în aer liber ale juniorilor la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei).
Asociaţia Europeană de Atletism (E.A.A.) ţine evidenţa şi omologhează recordurile europene
realizate la competiţiile în aer liber şi la competiţiile de sală, precum şi la competiţiile în aer liber
ale juniorilor, la aceleaşi probe menţionate la I.A.A.F. Datorită valorilor ridicate ale rezultatelor la
aceste competiţii, la majoritatea dintre ele se stabilesc baremuri de participare şi numărul de
participanţi dintr-o ţară.
În ţara noastră, întreaga activitate atletică este condusă de către Federaţia Română de Atletism
(F.R.A.) ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport.
Federaţia este condusă de un preşedinte şi un secretar general. Din federaţie mai fac parte
antrenorii federali pe grupe de probe.
Ea îşi exercită atribuţiile sale prin Biroul Federal şi prin comisiile şi colegiile centrale ale
Federaţiei (Colegiul Antrenorilor, Colegiul Arbitrilor, Comisia de Competiţii, Comisia de juniori),
organisme obşteşti formate din specialişti în aceste domenii. Federaţia Română de Atletism este
afiliată la Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism.
Pentru buna desfăşurare a activităţii competiţionale, F.R.A. stabileşte, din timp, un Calendar
competiţional intern şi internaţional, care cuprinde planificarea concursurilor pentru toate
categoriile de vârstă.
19
Cătălina Ababei
La puţină vreme după cel de-al II-lea Război Mondial, în 1948, doctorul Ludwig Guttman,
neurochirurg la spitalul Stroke Mandeville, pune la punct un program de activităţi fizice (baschet, tir
cu arcul) pentru foşti aviatori ai Royal Air Force care sufereau de paraplegie în urma unor răniri.
Cum Jocurile Olimpice se desfăşurau în acel moment la Londra, el a hotărât să organizeze, chiar în
ziua desfăşurării ceremoniei de deschidere a Jocurilor, prima întâlnire sportivă pentru persoanele cu
handicap locomotor, care se deplasau în scaun rulant.
Din 1951, competiţiile de acest gen se structurează şi se dezvoltă până la campionate ale
Europei şi ale lumii la numeroase discipline. În 1960, Roma găzduieşte 300 de atleţi din 10 ţări la
primele Jocuri Paraolimpice de vară. În octombrie 2000, la Sydney, numărul lor a fost de 5000,
reprezentând 170 de ţări.
Comitetul Internaţional Paraolimpic (IPC) a fost fondat în 1989, la Düsseldorf, ca instanţă
internaţională a tuturor sporturilor pentru atleţi cu handicap. IPC organizează Jocurile Paraolimpice
şi stabileşte calendarul internaţional de desfăşurare a campionatelor mondiale multi-handicap şi
jocurile mondiale pe diferite discipline sportive.
Este singura instituţie internaţională sub egida căreia sunt regrupate toate sporturile şi sportivii cu
orice fel de handicap. Sediul său este la Bonn, iar logo-ul este format din trei valuri – verde, roşu şi
albastru – simbolizând mintea, corpul şi sufletul, cele trei componente esenţiale ale oricărei fiinţe
umane : « Spirit, body and mind ».
Atleţii se încadrează în diferite categorii, în funcţie de nivelul de capacitate în sport şi, adeseori, în
funcţie de proba vizată (vezi tabelul) :
sportivi amputaţi de membrele inferioare şi superioare
infirmi locomotori-cerebrali (IMC – tulburări ale posturii şi ale mişcării mai mult sau mai
puţin severe) ;
sportivi cu deficinţe de văz;
ceilalţi (sportivi cu tulburări de locomoţie care nu aparţin categoriilor anterioare, ca, de
exemplu, persoanele suferind de nanism). (tabel nr.1)
20
Bazele generale ale atletismului
Tabel nr.1
Lungime X X X X
Înălţime X X X
Triplu salt X X
Greutate X X X X X X
Suliţă X X X X X X
Disc X X X X X X
Viteză X X X X X X
Semifond X X X X X
Fond X X X
Maraton X X X
Pentatlon X X X X
De subliniat este faptul că aceste informaţii pot varia în funcţie de gravitatea deficienţei
sportivului.
21
Cătălina Ababei
22
Bazele generale ale atletismului
Mascota celei de-a III-a Ediţii a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu
Handicap
Câteva repere :
Stadion cu 23 000 de locuri
1400 de sportivi cu deficienţe :
400 deficienţi de văz
500 sportivi în scaun rulant
300 sportivi cu amputări
200 sportivi cu infirmităţi locomotoare-cerebrale
200 de probe, adică mai mult de 900 de medalii acordate
700 de voluntari zilnic
44 000 de mese servite
14 campusuri de cazare
100 de oficiali : juriu, arbitri (FFA)
60 000 litri de apa pentru sportivi
75 de ore de competiţii.
În decembrie 1990 un grup de iniţiativă constituit din persoane cu afinităţi pentru activitatea
sportivă a persoanelor cu handicap s-a constituit în grupul fondatorilor Federaţiei Române a
Sportului pentru Handicapaţi, cum s-a numit federaţia noastră la începuturile sale.
Membrii acestui grup au fondat federaţia care s-a constituit prin ordinul ministrului
tineretului funcţionând în mod obştesc în cadrul Direcţiei Sportul pentru Toţi. Anul 1992 a venit să
confere oficializare federaţiei prin dorinţa Guvernului de atunci ca România să aibă reprezentanţi la
primele Jocuri Paralimpice pentru persoane cu handicap mintal, Madrid, Spania.
Participarea reprezentanţilor noştri a avut un impact social extraordinar prin obţinerea a 23
medalii - 10 aur, 6 argint, 7 bronz, la atletism, fotbal redus, nataţie, tenis de masă. Anul 2001
reglementează statutul juridic al federaţiei noastre. Prin aplicarea Legii 69 / 2000 federaţia noastră,
la fel ca şi toate celelalte federaţii naţionale sportive devine persoană juridică de drept privat şi de
utilitate publică. Tot atunci s-a modificat şi denumirea sub care există în prezent - FEDERAŢIA
ROMÂNA A SPORTULUI PENTRU PERSOANE CU HANDICAP. Deşi scopul principal al
FRSPH nu este unul de obţinere a performanţelor, este de remarcat că din anul 1992 până în prezent
23
Cătălina Ababei
sportivii cu handicap diferit, reprezentanţi ai României la competiţii internaţionale oficiale au
obţinut rezultate remarcabile.(Tabel nr. 2 şi 3)
3 medalii
Apuşcăşiţei Lenuţa atletism 800m
de bronz
Ţigleanu Mircea atletism lungime
Dumitru Viorel atletism greutate
Tabel nr.3
Alte competiţii şi rezultate:
24
Bazele generale ale atletismului
EVALUARE
Menţionaţi minimum 5 momente importante din evoluţia atletismului pe
plan mondial
Care sunt concursurile care alcătuiesc sistemul competiţional, în
atletism, pe plan mondial?
Cum este organizat atletismul pe plan naţional?
Cine a promovat atletismul handisport?
Care sunt competiţiile oficiale pentru persoanele cu disabilităţi?
Care sunt probele la care aceştia pot participa?
Rezumat
De-a lungul evoluţiei lor istorice, exerciţiile fundamentale de atletism, cu profund caracter
natural, s-au diversificat într-o multitudine de probe. Aceste probe au fost ordonate, după structura
lor specifică, în trei mari grupe: alergări, sărituri şi aruncări, la care s-au adăugat marşul şi
poliatloanele, formând, în totalitatea lor, sistemul probelor atletice.
Fiecare probă atletică din cadrul sistemului are un caracter autonom, determinat de structuri şi
reguli de desfăşurare proprii.
25
Cătălina Ababei
Bibliografie
Ababei, C., Atletismul peste veacuri, Editura Alma – Mater, Bacău, 2007
Ababei, C., Ababei, R., Repere istorice în evoluţia exerciţiului fizic, Editura Alma – Mater, Bacău,
2003
Ardelean, T., Alexandrescu, D., Tatus T., - Atletism , Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Gârleanu, D., Monografia probelor atletice , Ed. Sport-Turism Bucureşti, 1977
26
Bazele generale ale atletismului
Scop
O sursă importantă de înţelegere şi perfecţionare a tehnicii probelor atletice o constituie
cunoaşterea şi aplicarea legilor biomecanicii la studiul şi analiza acţiunilor motrice specifice
probelor atletice. Scopul principal al acestui capitol este de a contribui la o mai bună înţelegere a
acţiunilor motrice analizate, prin descrierea în mod sintetic a noţiunilor şi legilor din cadrul
biomecanicii.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Descopere greşelile care apar în decursul efectuării probelor atletice, precum şi cauzele
mecanice ale acestora
Cunoască momentele în care traiectoria C.G.C. poate sau nu poate fi modificată de acţiunea
forţelor interne.
Un plan sagital este reprezentat de orice plan antero-posterior ce împarte corpul în partea dreaptă
şi stângă. Planul care divide corpul în părţi egale poartă denumirea de medio-sagital.
Planul frontal
28
Bazele generale ale atletismului
Este planul vertical ce are o poziţie perpendiculară faţă de planul sagital şi împarte corpul în
partea anterioară (din faţă) şi partea posterioară (din spate). Planul frontal este paralel cu fruntea
atunci când privirea este aţintită spre înainte.
Redăm, în continuare, principalele noţiuni şi legi ale mecanicii, pe care le considerăm utile în
studiul tehnicii probelor de atletism.
Greutatea corpului
Reprezintă o mărime (forţă) determinată de atracţia pământului, ea variind de la ecuator la poli şi
de la nivelul mării la altitudine. Astfel, valoarea absolută a greutăţii (7257 gr) cântăreşte la Helsinki
şi Műnchen 7257gr, la Melbourne 7241 gr, la Tokio 7240 gr, la Mexico 7225 gr etc. Suliţa
cântăreşte la Helsinki 800 gr, iar la Mexico 796,6 gr. Greutatea discului este de 2000 gr la Helsinki
şi 1991,4 gr la Mexico.
29
Cătălina Ababei
Totuşi, se poate considera că variaţiile valorice ale greutăţii sunt foarte mici, deoarece nu
depăşesc 0,5% în două puncte diferite de pe suprafaţa pământului.
Unitatea de greutate este kilogram-forţa (kgf) şi reprezintă forţa cu care este atras de pământ un
litru de apă distilată aflat la nivelul mării, la temperatura de 4°C şi la latitudinea de 45°.
Masa corpului
Este o mărime invariabilă, determinată de cantitatea de substanţă pe care o conţine fiecare corp.
Atletul, greutatea, discul, suliţa etc au o masă invariabilă şi o greutate care variază în funcţie de
latitudinea şi altitudinea locului în care se face măsurătoarea. Unitatea de masă este kilogramul (kg)
şi reprezintă masa unui litru de apă distilată la 4 grade Celsius şi 760 milimetri coloană de mercur
presiune atmosferică. Kilogramul, unitatea de măsură a masei, nu trebuie confundat cu kilogram-
forţa, unitatea de măsură a greutăţii. Însuşirea specifică a masei o reprezintă inerţia.
Centrul de greutate
Asupra tuturor corpurilor acţionează forţa de gravitaţie care este centrată într-un punct imaginar
numit centru de greutate (C.G.). Centrul de greutate al unui obiect solid, cum ar fi în cazul probelor
de aruncări: greutatea, suliţa, discul, ciocanul sau mingea de oină, se proiectează într-un punct fix
situat în centrul acestora.
La corpul omenesc, în poziţia stând obişnuit, centrul de greutate se găseşte la nivelul dintre prima
şi a cincea vertebră sacrală, la circa 4-5 cm deasupra axei transversale a articulaţiilor coxo-femurale.
Acest punct variază în funcţie de vârstă, sex, conformaţia corporală, poziţia membrelor etc. Centrul
de greutate al corpului omenesc se deplasează în raport cu mişcările pe care acesta le efectuează.
Astfel, el se deplasează în sus când ridicăm braţele sau picioarele şi coboară când revenim la poziţia
normală.
În unele poziţii specifice activităţii atletice (startul de jos, săritura cu prăjina, săritura în înălţime
cu răsturnare dorsală sau rostogolire ventrală etc), proiecţia centrului de greutate se poate plasa
chiar în afara corpului atletului.
Legile fundamentale ale mecanicii au fost elaborate de către savantul Isaac Newton (1642-1727).
Prima lege a mecanicii stabileşte că: „orice corp rămâne în starea sa de repaus sau mişcare
rectilinie şi uniformă, atâta timp cât nu este silit de forţe aplicate asupra lui să-şi modifice această
stare”;
A doua lege a mecanicii defineşte raportul dintre forţă, masă şi acceleraţie, astfel: „acceleraţia
unui corp este direct proporţională cu mărimea forţei care o produce, având acelaşi sens cu această
forţă şi este invers proporţională cu masa corpului”. Din definiţie rezultă că mărimea forţei care
acţionează asupra unui corp se poate exprima prin formula F = ma. Astfel, dacă masa este
30
Bazele generale ale atletismului
constantă, cum este cazul probelor de aruncări, o forţă mai mare va produce o acceleraţie mai mare.
Odată ce obiectul este eliberat din mână, nici o altă forţă (internă) nu-l mai poate accelera. Faza de
zbor din cadrul probelor de sărituri, precum şi traiectoria de zbor a obiectelor probelor de aruncări
se supun acestei legi.
A treia lege a mecanicii arată că: "fiecărei forţe, numită acţiune, i se opune o forţă egală şi de sens
contrar, numită reacţiune". Un alergător exercită o forţă de apăsare pe suprafaţa solului în momentul
sprijinului pe acesta. În faza de impulsie se creează o forţă de reacţiune a reazemului, egală (numai
teoretic) şi de sens contrar, care va determina deplasarea corpului pe sol. Forţa de reacţie a
reazemului va fi cu atât mai apropiată de valoarea forţei de apăsare, cu cât suprafaţa reazemului va
fi mai dură (sau mai puţin deformabilă). Forţa de reacţie a reazemului face parte din cadrul forţelor
externe care acţionează asupra corpului atletului.
31
Cătălina Ababei
Exprimă durata mişcării şi se măsoară în atletism în sutimi de secundă, zecimi de secundă,
secunde, minute sau chiar ore. Măsurarea timpului de parcurgere al probelor atletice de alergări sau
marş se efectuează cu o foarte mare precizie prin folosirea cronometrajelor electronice. Acestea
sunt încorporate în camere de luat vederi care înregistrează momentul trecerii pieptului peste linia
de sosire. Competiţiile atletice asistate de cronometraje electronice cu camere de luat vederi şi
calculatoare cu software special elaborate, beneficiază de cea mai mare obiectivitate în evaluarea
rezultatelor atleţilor, prin departajări la sutimi de secundă.
Viteza
Indică iuţeala cu care se deplasează un obiect sau corpul omenesc. Ea se determină prin
măsurarea spaţiului străbătut în unitatea de timp.
Viteza este o mărime vectorială (are valoare, direcţie şi punct de aplicaţie) şi se poate reprezenta
şi compune grafic. Din punctul de vedere al vitezei, mişcările pot fi:
uniforme, când corpul parcurge spaţii egale în intervale de timp egale (ex. alergarea lansată
pe diferite distanţe: 20 m, 30 m, 50 m, 100 m, ultima parte a elanului la sărituri etc);
variate, când corpul străbate spaţii inegale în intervale de timp egale (de exemplu alergările
în tempo variat);
accelerate, când viteza corpului creşte (de exemplu alergarea de lansare de la start, prima
parte a elanului la sărituri etc);
încetinite, când viteza corpului scade (de exemplu continuarea alergării după linia de sosire,
faza de restabilire a echilibrului după aruncare, aterizarea la sărituri etc).
Acceleraţia
Este o mărime specifică mişcării neuniforme şi constă în variaţia vitezei în unitatea de timp. Ea se
exprimă prin formula: (vv0):t, în care a exprimă acceleraţia, V exprimă viteza finală, Vo exprimă
viteza iniţială şi t unitatea de timp. Unitatea de măsură a acceleraţiei este m/s. În cazul în care un
corp (atlet, obiect de aruncare etc) îşi pierde din viteză, vorbim de deceleraţie.
Inerţia
Este o forţă care acţionează asupra corpurilor, atât în timpul mişcării, cât şi în repaus. În funcţie
de efectul forţelor care acţionează asupra unui corp, inerţia poate fi:
inerţia de repaus, ce se manifestă atunci când o forţă scoate corpul din starea lui iniţială de repaus şi
are ca urmare deplasarea corpului în direcţie opusă acesteia;
inerţia de mişcare ce se manifestă ori de câte ori în cursul acesteia intervin frânări sau deceleraţii şi
are ca efect continuarea mişcării pe traiectoria pe care se deplasa corpul anterior apariţiei forţei de
frânare. O putem identifica la unele sărituri în lungime la începători, prin căderea corpului în faţă la
aterizare, în cazul în care călcâiele ating nisipul prea repede, sau mai corect spus, mult înapoia
punctului în care traiectoria de zbor a centrului de greutate atinge nisipul. Aceleaşi forţe ale inerţiei
32
Bazele generale ale atletismului
de mişcare se declanşează la aruncări, prin frânarea mişcării spre înainte a trenului inferior,
determinată de blocarea pe ultimul pas. Prin această acţiune, forţele de inerţie se vor dirija spre
trenul superior şi braţul de aruncare, favorizând eliberarea obiectului cu o viteză mai mare de
lansare.
Forţa
Este o mărime vectorială care, acţionând asupra unui corp, îi schimbă starea de mişcare faţă de
sistemele de referinţă iniţiale. Biomecanica studiază şi caută să pună în valoare forţele interne şi
externe care se exercită asupra corpului omenesc, precum şi efectele pe care acestea le produc.
Forţele interne sunt create în interiorul corpului atletului prin acţiunea muşchilor care trag oasele.
Forţele externe sunt cele care se exercită din exteriorul corpului, ca de exemplu gravitaţia, frecarea
cu aerul, viteza vântului etc.
Forţa se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori (o dreaptă cu săgeată). În
reprezentarea grafică a forţelor este necesar să se indice punctul de aplicare al forţei, direcţia şi
mărimea acesteia.
Când asupra unui corp acţionează mai multe forţe, ia naştere o forţă rezultantă. În cadrul forţelor
care acţionează în acelaşi sens, rezultanta va avea o valoare egală cu suma forţelor.
Dacă forţele acţionează în sens contrar, forţa rezultantă va fi egală cu diferenţa dintre ele.
În cazul a două forţe care formează între ele un unghi oarecare, rezultanta acţiunii acestora poate
fi determinată grafic cu ajutorul regulii paralelogramului forţelor.
Când într-o execuţie tehnică sunt utilizate mai multe grupe musculare şi mai multe articulaţii,
ordinea şi înlănţuirea acestora, în timp, devine foarte importantă. O mişcare va trebui să înceapă
prin punerea în acţiune a grupelor musculare mari şi să continue progresiv până la muşchii cei mai
mici. Astfel, se produc forţe optime şi rezultanta va avea o valoare maximă.
La o aruncare a greutăţii bine sincronizată, mişcarea şoldului începe chiar în momentul decelerării
forţei de extensie generată de piciorul de sprijin (piciorul drept pentru cei care aruncă cu braţul
drept), mişcarea umărului începe chiar în momentul decelerării rotaţiei şoldului şi aşa mai departe.
33
Cătălina Ababei
Se produce în cazul în care muşchii, prin contracţiile lor, echilibrează momentul forţei de
rezistenţă, menţinând imobilă o parte a corpului. În timpul executării unui lucru de menţinere,
lungimea muşchilor nu se modifică.
De învingere
În această situaţie, contracţia muşchiului dezvoltă o forţă de tracţiune mai mare decât forţa de
rezistenţă, generând o mişcare în sensul tracţiunii. În aceste cazuri, muşchii se scurtează (faza de
impulsie în alergare, faza de desprindere la sărituri, efortul final la aruncări etc).
De cedare
Se produce în cazul în care momentul forţei de tracţiune al muşchilor este mai mic decât
momentul forţei de rezistenţă. Mişcarea va avea loc în sens contrar tracţiunii muşchilor prin
întinderea acestora. Acţiunea de cedare a tracţiunii muşchilor se produce în faza de aterizare la
sărituri, la aterizarea pe piciorul de atac la garduri, la restabilirea echilibrului corpului şi evitarea
depăşirii pragului după eliberarea materialelor la aruncări etc.
Tehnica probelor de alergări şi sărituri cuprinde faze de zbor în care corpul atletului este desprins
de sol, deplasându-se ca un sistem liber, supus legilor mecanicii.
În aceeaşi situaţie se găsesc greutatea, suliţa, discul sau ciocanul, după ce au părăsit mâna
aruncătorului. Conform legilor biomecanicii, traiectoria C.G.C. în timpul zborului nu poate fi
modificată de acţiunea forţelor interne datorită lipsei sprijinului, ea depinzând, în principal, de:
- viteza de desprindere;
- unghiul de desprindere;
- atracţia gravitaţională.
Apar în timpul fazei de zbor, în jurul C.G.C. Ele se manifestă sub formă de:
mişcări de rotaţie reale, care apar atunci când forţa de desprindere nu este aplicată pe direcţia C.G.,
corpul căpătând o mişcare de rotaţie în faţă. Aceste rotaţii sunt foarte vizibile la probele de sărituri,
în special la săritura în lungime prin procedeul ghemuit.
mişcări de rotaţie compensatorii, care se efectuează în jurul unei axe ce trece prin C.G.C. Ele sunt
cauzate numai de forţele interne produse de contracţiile musculare. Menirea lor este de a echilibra
34
Bazele generale ale atletismului
corpul atletului în zbor, fără a modifica traiectoria acestuia, întrucât se compun într-o rezultantă
nulă.
În execuţiile practice cele două tipuri de rotaţii apar suprapuse, realizând împreună echilibrarea
corpului în cadrul unor acţiuni tehnice cât mai eficiente.
EVALUARE
Care sunt principalele noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul
tehnicii probelor din atletism?
Ce înţelegeţi prin centrul de greutate al corpului?
Descrieţi componentele mişcării unui corp
Ce sunt mişcările de rotaţie şi cum se manifestă?
Rezumat
Biomecanica este o ştiinţă în continuă dezvoltare. Ea beneficiază azi de aportul extraordinar al
camerelor de luat vederi, ce au posibilitatea de a filma tridimensional, cu sute de imagini pe
secundă. Aceste imagini sunt transformate în imagini digitale şi transmise unor calculatoare
performante, care le vor prelucra pe baza unor programe speciale de analiză biomecanică a mişcării.
Rezultatele acestor prelucrări pot fi redate grafic sau sub forma unor tabele, ce vor cuantifica exact
parametrii acţiunii tehnice analizate. Dacă ne gândim că aceste imagini se obţin concomitent cu
execuţiile sportivilor la marile competiţii atletice (J.O., C.M., C.E.) şi că fiecare punct al imaginii
este memorat într-un calculator care furnizează apoi o serie de informaţii de interes tehnic (viteze,
acceleraţii, forţe, unghiuri, tipuri de execuţie, amplitudini, spaţii, direcţii etc), se înţelege uşor
importanţa acestor tehnologii în demersul de analiză şi perfecţionare continuă a tehnicii probelor
atletice.
Bibliografie
Ababei, C., Studii de analiză biomecanică în atletism, Editura Alma Mater, Bacău, 2007
Ifrim, M., Iliescu, A., Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978
Leonov, S., Biomecanica, Curs pentru studenţi ID, Universitatea din Bacău, 2000
35
Cătălina Ababei
Scop
Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala alergării”
concomitent cu explicarea importanţei acestora în corectarea şi perfecţionarea pasului de alergare,
în principal pe seama îmbunătăţirii coordonării neuro – musculare tipice şi a întăririi musculare şi
articulare
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Înţeleagă rolul şi eficienţa exerciţiilor din şcoala alergării în corectarea şi perfecţionarea
pasului de alergare;
Aplice exerciţiile din şcoala alergării în lecţiile de educaţie fizică în funcţie de
caracteristicile psihomotrice ale elevilor cu sau fără disabilităţi.
Exerciţiile ce fac parte din şcoala alergării sunt: alergarea uşoară, alergarea cu joc de gleznă,
alergarea cu genunchii sus, alergarea cu pendularea gambei înapoi, alergarea cu pendularea gambei
înainte, alergarea cu genunchii întinşi înainte, alergarea cu genunchii întinşi înapoi, alergarea
laterală cu paşi încrucişaţi, alergarea laterală cu paşi adăugaţi, alergarea cu pas lansat de semifond,
alergarea cu pas lansat de viteză, alergarea accelerată, alergarea peste obstacole. Acestea se învaţă,
în principal la învăţământul primar, se consolidează în învăţământul gimnazial şi sunt folosite ca
exerciţii de încălzire a organismului şi de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice în învăţământul
liceal.
Alergarea uşoară este deplasarea compusă dintr-o fază de zbor, alternată cu o fază de sprijin
când pe un picior când pe celălalt. Succesiunea paşilor de alergare este însoţită de mişcarea continuă
a braţelor înainte şi înapoi, dar întotdeauna braţ şi picior opus. Este principalul exerciţiu ce stă la
baza însuşirii probelor de alergare. Se caracterizează prin naturaleţe, relaxare, economicitate,
uşurinţă, ritm uniform şi tempo lent de deplasare. Deplasarea înainte este determinată de impulsia
uşoară a piciorului de sprijin, concomitent cu întinderea celor trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold)
36
Bazele generale ale atletismului
şi de desprinderea tălpii de pe sol. După momentul desprinderii, piciorul pendulează mai întâi
posterior, şi apoi anterior prin ridicarea uşoară a coapsei, proiectarea gambei înainte şi în final
coborârea tălpii pe sol pentru a realiza un nou contact. Mişcările caracteristice fazei de sprijin şi
celei de pendulare posterioară şi anterioară sunt realizate în mod economic, cu multă relaxare şi cu
amplitudine scăzută. Braţele se mişcă lejer pe lângă corp, îndoite din articulaţia cotului, cu degetele
palmelor uşor flexate. Trunchiul este drept, sau puţin înclinat înainte, capul în prelungirea
trunchiului, privirea înainte la nivelul orizontalei. Alergarea uşoară stimulează funcţia respiratorie şi
circulatorie, îmbunătăţeşte indicii de coordonare, dezvoltă rezistenţa aerobă, dezvoltă uşurinţa de
mişcare, supleţea şi forţa membrelor inferioare. Se poate aborda ca deprindere motrică ce trebuie
însuşită, se poate folosi ca element de legătură între diferite acţiuni motrice sau se poate combina cu
diferite acţiuni motrice.
demonstraţie şi explicaţie
mers uşor, alternat cu mers rapid, cu mişcarea energică a braţelor;
mers din ce în ce mai repede cu trecere în alergare uşoară pe distanţa de 20-30 m;
mers rapid cu trecere în alergare uşoară, urmată de mers uşor;
alergare uşoară, trecere în mers cu relaxare, şi din nou trecere în alergare uşoară ;
alergare uşoară în grup;
alergare uşoară pe teren variat.
37
Cătălina Ababei
Greşeli frecvente:
laba piciorului se aşează pe pingea sau pe călcâi;
talpa piciorului anterior nu se derulează călcâi- talpă- vârf;
umerii se ridică şi se crispează;
paşii sunt prea lungi;
braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului;
mişcarea braţelor nu respectă sincronizarea braţ şi picior opus;
Alergarea cu joc de gleznă este un mijloc care are la bază trecerea greutăţii corpului de pe un
picior pe celălalt, printr-o păşire scurtă şi aşezarea piciorului de sprijin pe pingea. Talpa piciorului,
se aşează întotdeauna pe vârf, pe direcţia de deplasare şi se derulează până ce călcâiul atinge solul.
Concomitent cu extensia articulaţiilor piciorului anterior se realizează flexia articulaţiilor
piciorului posterior însoţită de o rulare a labei piciorului călcâi – talpă - vârf, realizându-se astfel o
descărcare a acestuia, urmată de desprindere şi păşire înainte. Păşirea înainte a piciorului posterior
se realizează prin ridicarea uşoară a coapsei cu gamba uşor flexată şi glezna aproape întinsă, cu
vârful labei piciorului aproape de sol. Mişcarea de păşire a piciorului se realizează, la câţiva
centimetrii de nivelul solului. Braţele sunt îndoite din articulaţia cotului şi se mişcă energic pe lângă
corp înainte şi înapoi. Trunchiul are o poziţie verticală, capul se află în prelungirea trunchiului cu
privirea înainte, la nivelul orizontalei. Alergarea cu joc de gleznă contribuie la dezvoltarea forţei
membrelor inferioare, la îmbunătăţirea indicilor de coordonare şi de viteză, la dezvoltarea supleţei
articulare şi la însuşirea mecanismului de alergare.
Succesiunea metodică a învăţării:
joc de glezne efectuat din stând apropiat, înclinat, cu sprijin pe palme, la perete. Se execută
lent cu mare atenţie pe rularea şi derularea tălpii, trecerea greutăţii de pe un picior pe
celălalt şi orientarea mişcării genunchilor spre înainte;
38
Bazele generale ale atletismului
joc de glezne pe loc cu schimbări de ritm la diferite semnale vizuale sau acustice. Se
urmăreşte rularea completă a labei piciorului şi trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt,
fără lucrul braţelor;
joc de glezne pe loc, urmat de joc de glezne cu deplasare lentă, cu accent pe ridicarea uşoară
a coapsei şi a labei piciorului fără/cu lucru de braţe;
alergare cu joc de glezne cu deplasare pe o linie marcată ;
alergare cu joc de glezne în tempouri diferite;
alergare cu joc de glezne combinată cu alte exerciţii din şcoala alergării, pe distanţe şi
tempouri diferite.
Greşeli frecvente:
talpa piciorului anterior nu se derulează vârf –talpă -călcâi;
laba piciorului nu se aşează pe pingea ci pe călcâi sau pe toată talpa;
paşii sunt prea lungi;
braţele nu respectă sincronizarea braţ - picior opus;
privirea nu este înainte.
Alergarea cu joc de glezne se poate executa pe distanţe cuprinse între 10m şi 50m în funcţie
de particularităţile de vârstă, de gradul de pregătire al subiectului dar şi de obiectivul urmărit.
Are la bază o succesiune de contacte cu solul când pe un picior când pe celălalt, alternate cu o
fază scurtă de zbor. Coapsa piciorului de avântare se ridică până la orizontală cu gamba
perpendiculară pe sol, cu laba piciorului uşor extinsă şi vârful orientat spre sol, după care se coboară
pe sol, contactul luându-se pe pingea. În momentul coborârii piciorului de avântare, piciorul de
sprijin se desprinde de pe sol şi urcă spre orizontală cu genunchiul îndoit. Mişcarea de ridicare a
unui picior este simultană cu mişcarea de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe
39
Cătălina Ababei
pingea, fără să se realizeze o derulare completă ca la jocul de gleznă. Braţele îndoite din articulaţia
cotului se mişcă înainte şi înapoi în ritmul mişcării picioarelor, sincronizate braţ şi picior opus.
Trunchiul este vertical, cu capul în prelungirea trunchiului, cu privirea orientată înainte la nivelul
orizontalei. Lungimea pasului este în funcţie de lungimea membrelor inferioare şi de nivelul de
pregătire. Alergarea cu genunchii sus contribuie la însuşirea mecanismului de alergare,
îmbunătăţeşte indicii de coordonare şi de viteză, dezvoltă forţa membrelor inferioare, uşurinţa de
mişcare şi supleţea.
Succesiunea metodică a învăţării:
40
Bazele generale ale atletismului
centrului general de greutate (CGG). Lungimea pasului de deplasare pe fiecare picior este de 30-
70 cm. Trunchiul este înclinat înainte, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte la 10-15
m. Braţele se mişcă înainte şi înapoi pe lângă trunchi, cu coatele îndoite sau libere pe lîngă corp.
Alergarea cu pendularea gambei înapoi contribuie la dezvoltarea vitezei de execuţie,
îmbunătăţeşte indicii de coordonare, dezvoltă uşurinţa de mişcare şi contribuie la însuşirea
mecanismului de alergare.
din stând depărtat cu sprijin pe palme la perete lovirea şezutei când cu un călcâi când cu
celălalt;
mers cu lovirea şezutei la fiecare al 3 –lea pas;
alergare cu pendularea gambei înapoi pe loc cu dictarea ritmului prin bătaia din palme, cu
braţele libere pe lângă corp;
alergare cu pendularea gambei înapoi, cu deplasare, cu mişcarea braţelor cu coatele îndoite;
alergare cu pendularea gambei înapoi în tempouri alternate (lent, rapid);
alergare cu pendularea gambei înapoi alternată cu alte exerciţii din şcoala alergării;
alergare cu pendularea gambei înapoi cu viteză maximă.
Greşeli frecvente:
mers cu ridicarea coapsei peste orizontală şi pendularea gambei la fiecare al 3-lea pas;
alergare cu pendularea gambei înainte pe loc cu corectarea mişcărilor picioarelor;
alergare cu pendularea gambei înainte, cu deplasare, cu mişcarea braţelor cu coatele îndoite;
alergare cu pendularea gambei înainte alternată cu alte exerciţii din şcoala alergării;
Greşeli frecvente:
trunchiul prea înclinat spre înapoi;
lipsa de coordonarea între braţe şi picioare;
pendularea anterioară a gambelor prin lateral.
Distanţele de lucru şi numărul de repetări depind de vârstă, grad de pregătire şi obiectiv
urmărit.
Este un mijloc care are la bază o succesiune de contacte cu solul când pe un picior când pe
celălalt, alternate cu o fază de zbor. Piciorul de avântare se ridică până la aproximativ un unghi
de 450 cu genunchiul extins, cu vârful întins, după care se coboară şi se aşează pe sol pe pingea.
În momentul coborârii piciorului de avântare, piciorul de sprijin se desprinde de pe sol şi urcă la
450 cu articulaţia genunchiului blocată. Mişcarea de ridicare a unui picior este simultană cu
mişcarea de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe pingea, fără să se realizeze o
derulare. Braţele îndoite din articulaţia cotului se mişcă înainte şi înapoi în ritmul mişcării
42
Bazele generale ale atletismului
picioarelor, sincronizat braţ şi picior opus. Trunchiul este uşor înclinat înapoi, cu capul în
prelungirea trunchiului şi privirea orientată înainte la nivelul orizontalei. Lungimea pasului
depinde de lungimea membrelor inferioare. Alergarea cu gambele întinse înainte dezvoltă forţa
bolţii plantare, îmbunătăţeşte coordonarea şi viteza şi contribuie la însuşirea mecanismului de
alergare.
din mers, ridicarea alternativă a unui picior, extins din articulaţia genunchiului şi gleznei, la
450;
alergare cu gambele întinse pe loc, în care se corectează poziţia trunchiului, mişcarea
braţelor, mişcarea picioarelor;
alergare cu gambele întinse pe o linie marcată şi aşezarea tălpilor pe sol cu un decalaj lateral
cât mai mic;
alergare cu gambele întinse înainte cu alternarea ritmului de execuţie la diferite semnale
vizuale sau auditive;
Greşeli frecvente:
Alergarea cu gambele întinse înapoi este un mijloc care are la bază succesiunea de
contacte cu solul când pe un picior când pe celălalt, alternate cu o fază de zbor. Piciorul de
avântare se ridică înapoi cu genunchiul întins, cu laba piciorului uşor extinsă, cu vârful orientat
spre sol, după care se coboară şi se aşează pe sol pe pingea. Mişcarea de ridicare a unui picior
este simultană cu mişcarea de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe pingea şi
este urmat de o impulsie. Braţele uşor îndoite sau întinse din articulaţia cotului se mişcă înainte
şi înapoi în ritmul mişcării picioarelor, sincronizat braţ şi picior opus. Trunchiul este înclinat
înainte, cu capul în prelungirea trunchiului, cu privirea orientată înainte jos. Lungimea pasului
este cuprinsă de obicei între 20-60 cm, dar uneori poate fi mai mare în funcţie de lungimea
43
Cătălina Ababei
membrelor inferioare. Acest tip de alergare contribuie la dezvoltarea forţei membrelor inferioare
şi la îmbunătăţirea indicilor de coordonare.
alergare cu gambele întinse înapoi, pe loc, în care se corectează poziţia trunchiului, mişcarea
braţelor, mişcarea picioarelor;
alergare cu gambele întinse înapoi cu deplasare în ritm lent, cu accent pe coordonarea
mişcărilor;
alergare cu gambele întinse înapoi cu dictarea ritmului de alergare prin bătaia din palme;
alergare cu gambele întinse înapoi în tempouri variate;
alergare cu gambele întinse înapoi în combinaţie cu alte exerciţii din şcoala alergării.
Greşeli frecvente:
Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi este un exerciţiu ce stă la baza însuşirii elanului la proba
de aruncarea mingii de oină şi a suliţei. Ea se caracterizează printr-o coordonare deosebită şi se
poate executa cu partea stângă sau cu partea dreaptă pe direcţia de deplasare. Alergarea laterală cu
paşi încrucişaţi este compusă dintr-o trecere a piciorului de avântare, peste piciorul de sprijin. După
momentul desprinderii, piciorul drept (în cazul deplasării cu latura stângă pe direcţia de alergare)
pendulează în sus şi înainte, printr-o mişcare amplă de ridicare a coapsei la 90 0 peste piciorul de
sprijin, urmată de coborârea coapsei, întinderea gambei şi aşezarea tălpii pe sol, perpendicular pe
direcţia de deplasare, pentru a realiza un nou contact. După realizarea sprijinului pe piciorul drept,
piciorul stâng se deplasează înainte lateral spre stânga aproape razant cu solul şi se aşează pe toată
talpa. Această succesiune a paşilor încrucişaţi este însoţită de mişcarea continuă a braţelor înainte şi
înapoi, dar poate fi însoţită şi de menţinerea braţelor în diferite poziţii. Deplasarea se poate realiza
atât cu partea laterală stângă înainte aşa cum s-a descris anterior cât şi cu partea laterală dreaptă
înainte. Mişcările caracteristice fazei de sprijin şi celei de pendulare încrucişată sunt realizate în
44
Bazele generale ale atletismului
mod economic, cu multă relaxare. Trunchiul este drept, capul în prelungirea trunchiului, privirea
înainte la nivelul orizontalei.
Succesiunea metodică a învăţării:
mers lateral cu păşirea piciorului drept peste piciorul stâng pe direcţia de deplasare, cu
aşezarea labei piciorului pe toată talpa şi mutarea piciorului stâng spre stânga;
mers lateral încrucişat cu trecere în alergare cu pas încrucişat;
alergare cu pas încrucişat cu viteză scăzută de deplasare cu coordonarea mişcărilor;
alergare cu pas încrucişat alternată cu alergare uşoară sau cu un alt exerciţiu din şcoala
alergării;
alergare cu pas încrucişat cu tempo lent, alternată cu alergare cu pas încrucişat cu tempo
rapid;
organizarea de întreceri cu sarcini diferite.
Greşeli frecvente:
coapsa piciorului ce realizează încrucişarea nu se ridică la orizontală;
păşirea încrucişată a piciorului nu este suficient de lungă;
umerii în timpul deplasării sunt ridicaţi, crispaţi şi întorşi spre direcţia de alergare;
braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului şi nu se mişcă în ritm cu picioarele
trunchiul nu este vertical, privirea nu este înainte.
Distanţele de lucru şi numărul de repetări depind de vârstă, grad de pregătire şi obiectiv
urmărit.
Alergarea laterală cu paşi adăugaţi se caracterizează prin deplasarea cu partea laterală dreaptă
sau stângă pe direcţia de deplasare. Ea are la bază apropierea şi depărtarea picioarelor într-o
mişcare ce presupune o impulsie, un zbor, o aterizare. Impulsia, ce determină deplasarea laterală a
corpului, se realizează pe ambele picioare odată, dintr-o poziţie uşor depărtat lateral, cu articulaţiile
picioarelor semiflexate. După terminarea impulsiei în primul moment în urcare picioarele se
apropie, după care în coborâre picioarele se depărtează uşor şi se realizează o aterizare pe toată
talpa cu articulaţiile uşor îndoite urmând o nouă impulsie. În timpul impulsiei braţele ajută mişcarea
de desprindere-înălţare printr-o ducere laterală în sus şi revin pe lângă corp odată cu aterizarea.
Trunchiul este drept-vertical, cu capul în prelungirea trunchiului.
Succesiunea metodică a învăţării:
mers lateral cu paşi adăugaţi;
45
Cătălina Ababei
alergare laterală cu paşi adăugaţi într-un tempo - lent;
alergare laterală cu paşi adăugaţi cu desprindere şi deplasare cât mai lungă;
alergare laterală cu paşi adăugaţi cu desprindere şi zbor cât mai înalt;
organizarea de întreceri cu următoarele sarcini: deplasare cât mai rapidă, deplasare cât mai
înaltă, deplasarea numai pe pingea etc.
Greşeli frecvente:
laba piciorului se aşează pe pingea sau pe călcâi.
mişcarea braţelor nu se sincronizează cu impulsia picioarelor.
trunchiul este înclinat înainte sau pe spate, privirea nu este înainte.
aterizarea se face cu genunchii întinşi.
În afara exerciţiilor ce vizează însuşirea tehnicii de execuţie, jocurile de mişcare pot urmări
atât învăţarea anumitor componente motrice ale alegării cât şi dezvoltarea vitezei şi rezistenţei, sub
toate formele de manifestare.
EVALUARE
Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala alergării”
Descrieţi din punct de vedere tehnic şi metodic trei dintre acestea
Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala alergării” în
perfecţionarea pasului de alergare
Rezumat
Exerciţiile din „Şcoala alergării” vin în sprijinul realizării unei deplasări cât mai rapide prin
acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. Prin efectuarea lor se
angrenează sistemele osteo –muscular, ligamentar, precum şi aparatul cardiorespirator şi
cardiovascular.
Bibliografie
Ababei, C., Atletism –curs pentru institutori (ID), Universitatea din Bacău, 2001
Bran, E.,L., Metodica predării exerciţiilor de atletism, Edit. Did. şi pedagogică, Bucureşti, 1965
Mihailescu L., Atletism- Tehnica, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
Mihailescu, L., Atletism in scoala, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
46
Bazele generale ale atletismului
Raţă G., Ababei, C., Predarea atletismului în şcoală, Editura Alma Mater, Bacău, 2003
Scop
Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala săriturii”
concomitent cu explicarea importanţei acestora în corectarea şi perfecţionarea fazelor unei sărituri.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
47
Cătălina Ababei
Săritura pe loc, cu desprindere pe ambele picioare este un mijloc de bază al şcolii săriturii.
Tehnica executării acesteia, este simplă şi se bazează pe desprinderea membrelor inferioare, care
conduc la realizarea unui zbor mai mult sau mai puţin înalt, printr-o impulsie scurtă şi energică.
La aterizare, contactul cu solul se realizează pe pingea, cu genunchii uşor flexaţi. Braţele sunt
îndoite din articulaţia cotului şi au rol de echilibrare şi de avântare în cazul unei noi desprinderi.
Trunchiul este drept, capul în prelungirea acestuia, iar musculatura lombară este tensionată
pentru a face faţă şocului de aterizare. Acest mijloc este folosit în scopul însuşirii mişcării de
cedare – învingere şi de realizare a coordonării între segmentele corpului.
Greşeli frecvente:
48
Bazele generale ale atletismului
aşezarea labei piciorului pe călcâi;
poziţie defectuoasă a trunchiului (înclinat prea înainte sau prea înapoi);
extensie incompletă a picioarelor;
impulsie insuficientă;
mişcări nesincronizate ale braţelor cu picioarele;
privirea în pământ.
Numărul de sărituri succesive depinde de vârstă, de gradul de pregătire al elevilor, dar şi
de obiectivul urmărit. Un număr relativ mare de desprinderi, duce la o frecvenţă cardiacă de 170-
180 bătăi pe minut ceea ce dovedeşte intensitatea mare a efortului.
Greşeli frecvente:
aşezarea labei piciorului pe călcâi sau pe pingea;
impulsie incompletă, şi ca urmare un zbor mai puţin înalt;
poziţie defectuoasă a trunchiului (prea înclinată sau îndoită lateral);
mişcare nesincronizată a braţelor cu picioarele.
Este un exerciţiu mai solicitant decât cel cu desprindere pe ambele picioare, de aceea după un
anumit număr de repetări (10-15) se indică alternarea piciorului de desprindere.
49
Cătălina Ababei
Sărituri pe, de pe, peste obstacole
Aceste exerciţii au un rol deosebit în sporirea bagajului motric, dacă se respectă înălţimea
optimă de lucru, adecvată particularităţilor anatomo-funcţionale şi psihice ale vârstei. Obstacolele
pot fi mai înalte sau mai late în funcţie de scopul urmărit. Se va acorda o atenţie deosebită însuşirii
corecte a exerciţiilor şi asigurării (chiar ajutorării) corespunzătoare a elevilor. Se execută fie prin
desprinderi pe ambele picioare fie pe un picior, cu flexie mai mare sau mai mică din articulaţia
genunchiului. Execuţia tehnică a acestor exerciţii se bazează pe modalitatea de efectuare a
exerciţiilor anterior descrise cu sarcina de a trece peste obstacole, de a ateriza pe obstacole sau de a
se desprinde de pe obstacole. Un rol important îl are locul de realizare al desprinderii care trebuie
să fie cel potrivit pentru executarea sarcinii.
Greşeli frecvente:
atacarea obstacolului prea aproape sau prea departe;
nesincronizarea segmentelor (braţe – picioare);
aterizarea rigidă sau înfrânată (aterizare pe călcâi).
50
Bazele generale ale atletismului
Aceste sărituri se pot executa pe distanţe cuprinse între 10 şi 50 m în funcţie de vârstă şi
gradul de pregătire al executanţilor. Se repetă de 2-6 ori în funcţie de obiectivul urmărit.
Tehnica săriturilor în lungime de pe loc este relativ simplă şi cuprinde următoarele faze:
1. Îndoirea genunchilor şi ducerea braţelor înapoi, fază ce permite o poziţie de încărcare cu energie
potenţială pentru următoarea fază.
2. Desprinderea tălpilor picioarelor de pe sol şi proiectarea corpului înainte, aspecte determinate
de impulsia puternică la nivelul ambelor picioare, concomitent cu avântarea braţelor înainte;
3. Aterizarea, faza de reluare a contactului cu solul se realizează pe ambele picioare odată cu
tracţiunea braţelor spre înapoi şi proiectarea bazinului înainte pentru a împiedica căderea
corpului înapoi.
Greşeli frecvente:
lipsa coordonării între balansul braţelor şi
impulsia picioarelor;
balansarea îndelungată a braţelor;
51
Cătălina Ababei
impulsie incompletă cu aplecarea exagerată a trunchiului în faţă;
aterizare defectuoasă.
În timpul lecţiei de educaţie fizică sau de antrenament, se pot executa un număr de 6-10 sărituri
în lungime fără elan, în funcţie de obiectivul urmărit şi de nivelul de pregătire al elevilor.
Pasul săltat reprezintă un exerciţiu de bază al şcolii săriturii cu rol în însuşirea unei impulsii
care să ducă la un zbor cât mai înalt . Pasul săltat este format din:
faza de impulsie cu desprinderea piciorului de sprijin concomitent cu avântarea
celuilalt picior, cu coapsa la orizontală şi gamba perpendiculară pe sol,
faza de zbor care se caracterizează prin menţinerea unei poziţii de extensie a corpului
în axul longitudinal şi,
faza de aterizare tot pe piciorul de desprindere. Piciorul de avântare coboară spre
sol unde talpa se aşează înaintea proiecţiei centrului de greutate, urmând un nou pas
săltat. În timpul zborului trunchiul este drept iar braţele se mişcă coordonat braţ şi
picior opus.
Greşeli frecvente:
impulsie incompletă determinată de neextinderea piciorului de
impulsie;
52
Bazele generale ale atletismului
coapsa nu se ridică şi nu se menţine la un unghi de 90 0 faţă de trunchi, iar gamba nu este
perpendiculară pe sol;
acţiunea braţului şi piciorului este de aceeaşi parte, simetric, în loc de braţ şi picior opus;
trunchiul este prea înclinat spre înainte sau spre înapoi.
Pasul săltat se execută de obicei pe distanţe cuprinse între 10 şi 50m, în 2- 4 serii, în funcţie
de vârstă, nivel de pregătire şi obiectiv stabilit.
Pasul sărit se compune dintr-o fază de impulsie, urmată de desprinderea piciorului de sprijin,
concomitent cu avântarea celuilalt picior spre înainte, o fază de zbor caracterizat prin menţinerea
piciorului de impulsie întins sau uşor îndoit spre înapoi şi a celui de avântare la orizontală îndoit din
articulaţia genunchiului şi o aterizare realizată pe piciorul de avântare, care în momentul luării
contactului cu solul devine în prima parte picior de amortizare, iar în partea a doua de impulsie.
Impulsia se încheie cu extensia maximă a piciorului de sprijin. În timpul zborului trunchiul poate fi
pe verticală sau uşor înclinat înainte. Braţele se deplasează ca în alergare, cu rol de echilibru şi de
avântare.
Combinaţii de sărituri
Exerciţiile prezentate anterior se pot executa într-o formă multiplă de combinaţii. Aceste
combinaţii conduc la dezvoltarea aptitudinilor motrice amintite anterior.
Tipuri de combinaţii:
combinaţii de paşi săltaţi cu paşi săriţi;
desprinderi în pas săltat sau pas sărit la 1, 3, 5, paşi de mers sau alergare;
succesiuni de paşi săltaţi finalizate cu aterizare în groapa de nisip printr-o săritură în
lungime;
succesiuni de paşi săriţi finalizate cu aterizare în groapa de nisip printr-o săritură în
lungime;
combinaţii de paşi săltaţi sau săriţi cu sărituri pe, de pe, peste
obstacole;
salturi succesive pe acelaşi picior.
Toate tipurile de combinaţii se pot executa sub formă de
întrecere în ştafete sau parcursuri aplicative. Numărul de repetări sau
distanţele pe care se execută se stabilesc în funcţie de obiectivul
urmărit şi de nivelul de pregătire al subiecţilor.
54
Bazele generale ale atletismului
Având în vedere faptul că mecanismul de bază al săriturii în lungime este reprezentat de
bătaie, este esenţial ca în metodica învăţării săriturii în lungime să se folosească jocuri de mişcare
pentru învăţarea bătăii şi a desprinderii cum ar fi:
"Undiţa"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Jucătorii se aşează în cerc. Conducătorul care stă în centru, învârteşte o sfoară,
care are legat la capătul ei un săculeţ. Învârtirea o face în aşa fel, ca săculeţul să treacă pe sub
picioarele jucătorilor din cerc. Copiii sar. Cine atinge săculeţul pierde. Elevii care nu ating niciodată
săculeţul sunt câştigători.
" Lupta raţelor"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Doi jucători se aşează în ghemuit, ţinându-şi genunchii cu braţele. În această
poziţie ei sar, se apropie unul de altul, căutând ca prin diferite mijloace să-l facă pe adversar să-şi
piardă echilibrul. Jocul poate continua până la stabilirea învingătorilor sau prin întreceri pe echipe.
"Cursa pe perechi"
56
Bazele generale ale atletismului
Acţiunea: Colectivul se împarte în grupe de câte trei; doi în faţă şi al treilea în spate. Cel din
spate prinde în fiecare mâna piciorul dinspre interior al celor doi din faţă, care la rândul lor, prind cu
mâna dinspre interior ,piciorul liber, întins în faţă, al colegului lor .La comanda profesorului
echipele se deplasează sărind într-un picior, spre linia de sosire. Câştigă echipa care ajunge prima la
linia de sosire. În continuare cursa se repetă, jucătorii schimbându-şi între ei rolurile.
"Cine face cele mai puţine sărituri"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Grupa este împărţită în echipe de cate doi, aşezaţi faţă în faţă, prinşi de mâini. Unul se
află în poziţia stând. Cel care stă în ghemuit execută o săritură în lungime cu bătaie pe ambele
picioare, iar celalalt îl trage cu toata puterea în faţă. Câştigă perechea care dintr-un anumit număr de
sărituri ajunge cel mai departe. Jocul se continuă, jucătorii inversându-şi rolurile.
"Ocupă cercul liber"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Jucătorii se aşează în cerc, cu faţa spre interior, intervalul dintre ei fiind de două
lungimi de braţ. Fiecare jucător va trasa în jurul sau un cerc cu diametrul de circa un metru. În
centrul cercului, care s-a format din cerculeţele trasate, se mai trasează încă un cerc a cărui margine
va fi la distanţa de circa l metru de celelalte cercuri. Unul dintre jucători trece în cercul din mijloc,
rămânând în felul acesta un cerc liber. Jucătorul din mijloc caută să ocupe cercul liber, iar ceilalţi să
evite acest lucru sărind în cercul vecin. Atunci când elevul din mijloc reuşeşte să ocupe cercul liber,
la mijloc va trece elevul căruia îi aparţine cercul şi jocul continuă.
"Cursa într-un picior"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Jocul se desfăşoară prin folosirea a 28 de elevi Se organizează ştafetă între două
echipe, schimbarea ştafetei se face în suveică, cu două grupe ale aceleiaşi echipe faţă în faţă, sau
prin parcurgerea de către fiecare jucător a drumului dus - întors. Jucătorii se deplasează într-un fel
original, sărind într-un picior, piciorul liber se ţine în sus îndoit din genunchi şi având trecut pe sub
el braţul de aceeaşi parte, mâna acestuia apucând strâns nasul jucătorului.
Tot timpul parcursului se va păstra poziţia de apucare a nasului cu mâna. Dacă cumva mâna
nu mai este în contact cu nasul, jucătorul nu mai are voie să înainteze până ce nu reia poziţia.
Predarea ştafetei se face prin atingerea celor doi jucători înapoia liniei de plecare. Distanţa
pe care jucătorul trebuie să o parcurgă într-un picior nu va depăşi 15 m.
"Vulpea şchioapă"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Jocul se desfăşoară pe un teren curat. Participă -trei echipe a câte 9 jucători. Se
trasează vizibil o linie de plecare şi mai departe, la 8 -10 m., o linie de întoarcere. Echipele
57
Cătălina Ababei
participante, două sau mai multe, se aliniază pe câte un şir înapoia liniei de plecare. Jocul constă în
parcurgerea distanţei dus întors, prin săritura în trei labe, adică cu corpul ghemuit şi sprijinit de sol
în două mâini şi un picior. Al doilea picior, cu genunchiul îndoit, se ridică în sus. Săritura se execută
prin mişcarea alternativă a mâinilor şi piciorului de sprijin; se aruncă întâi mâinile înainte, după care
se apropie piciorul.
Poziţia iniţială trebuie păstrată pe întregul parcurs, la linia de întoarcere putându-se schimba
piciorul de sprijin.
"Ozdrop"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
Acţiunea: Participă patru echipe a câte 4 jucători. Cu ajutorul a câte patru căpitani aleşi formăm
patru echipe egale din punct de vedere numeric şi valoric. Prin tragere la sorţi se stabileşte rolul
echipelor (care stau capră şi care urmează să sară). Echipele care vor sta capre se vor aşeza la un
perete în felul următor: căpitanii echipelor se plasează cu spatele lipit de perete şi cu picioarele
depărtate. Un al doilea jucător din fiecare echipă se aşează capră, cu picioarele mult depărtate, cu
mâinile sprijinite în perete şi cu fruntea sprijinită în mâinile căpitanului, pe care acesta le ţine
întinse în jos, cu degetele încleştate. Al treilea jucător şi următorii se aşează capră, unul după altul,
cu capul între picioarele celui din faţă şi cu umerii bine sprijiniţi în coapsele acestuia, prinzându-i
coapsele cu mâinile. După ce şi ultimul jucător s-a aşezat capră, la o distanţă convenabilă în spatele
lui se trasează o linie de bătaie.
Jucătorii din echipa săritorilor se aliniază în ordine valorică, cel mai bun în faţă şi cel mai
slab la urmă. La semnal primul jucător îşi ia elanul şi caută să sară cât mai aproape de căpitan,
rămânând pe poziţia călare. În continuare sar următorii, unii după alţii, căutând să se menţină în
echilibru călare. Când ultimul săritor a sărit şi s-a menţinut călare, bate de trei ori din palme şi jocul
se reia.
Se repetă de 4 -5 ori. Dacă în timpul elanului unul dintre jucătorii echipei care sare depăşeşte
linia de bătaie, rolul echipelor se schimbă. Dacă în timpul săriturilor capra se dărâmă, jocul se reia
de la început, păstrându-se rolurile iniţiale.Dacă jucătorii care sar nu reuşesc să se menţină în
echilibru şi unul din ei sau mai mulţi cad jos sau se sprijină cu piciorul de pământ se inversează
rolurile. Dacă întreaga echipă a sărit şi s-a menţinut călare până când ultimul săritor a bătut de trei
ori din palme, iar echipa care stă capră a rezistat, jocul se reia după o nouă tragere la sorţi.
58
Bazele generale ale atletismului
EVALUARE
Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala săriturii”
Descrieţi din punct de vedere tehnic şi metodic trei dintre acestea
Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala săriturii” în
învăţarea şi perfecţionarea fazelor sărituri, în funcţie de particularităţile
tehnice ale acesteia
Rezumat
Săriturile reprezintă deprinderi motrice naturale cu un larg caracter aplicativ în viaţa
cotidiană. Însuşite şi utilizate ca mijloace în conţinutul educaţiei fizice, ele contribuie la stimularea
marilor funcţiuni, la creşterea exitabilităţii sistemului nervos central, dezvoltarea tonicităţii şi
troficităţii musculaturii, întărirea sistemului osteo-ligamentar, dezvoltarea calităţilor motrice forţa,
viteza şi îndemânarea, sporirea capacităţii de orientare spaţio-temporală, cât şi la educarea unor
trăsături pozitive ale personalităţii (hotărâre, curaj, voinţă, stăpânire de sine, încredere în forţele
proprii).
Bibliografie
Ababei, C., Atletism –curs pentru institutori, (ID), Universitatea din Bacău, 2001
Bran, E.,L., Metodica predării exerciţiilor de atletism, Edit. Did. şi pedagogică, Bucureşti, 1965
Corneşanu, T., Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari, Bucureşti , Ed. Stadion, 1970
Gârleanu, D., Firea, V., Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Bucureşti, Ed. Stadion, 1972
Mihailescu L., Atletism- Tehnica, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
Mihailescu, L., Atletism in scoala, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
Raţă G., Ababei, C., Predarea atletismului în şcoală, Editura Alma Mater, Bacău, 2003
59
Cătălina Ababei
Scop
Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala
aruncării” concomitent cu explicarea importanţei acestora în însuşirea mecanismului de bază
al aruncării, în funcţie de particularităţile tehnice ale acesteia.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
aruncări cu o mână.
Dintre exerciţiile de aruncări azvârlite cu o mână, aruncarea mingii mici (mingii de oină) cu
elan este considerată probă atletică de concurs pentru copiii de până la 14 ani.
60
Bazele generale ale atletismului
Aruncarea azvârlită cu două mâini
Aruncarea cu două mâini este un exerciţiu de iniţiere în procedeul de aruncare azvârlită.
Obiectele folosite în aruncare se ţin cu amândouă mâinile deasupra, lateral stânga sau dreapta
capului, cu coatele întinse sau îndoite. Mişcarea de azvârlire se execută din aceste poziţii ale
braţelor printr-o mişcare de tracţiune şi azvârlire înainte sus sau este precedată de ducerea
braţelor înapoi, urmată de tragerea înainte a braţelor cu coatele îndoite şi întinderea - extensia
rapidă a antebraţelor cu eliberarea obiectelor.
62
Bazele generale ale atletismului
umeri se ridică şi se crispează;
nu se execută mişcarea de biciuire a braţului.
Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început (6-8m) după care se
măresc distanţele la 10-15m. Se execută un număr mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (15-
20 aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).
Mişcarea de aruncare împinsă este deprinderea ce stă la baza învăţării probei de aruncare a
greutăţii. Ea se poate realiza prin folosirea unor exerciţii variate în funcţie de poziţia corpului,
traiectoria obiectului împins, natura obiectelor, etc.
Mişcarea de aruncare împinsă se învaţă pe baza însuşirii în următoarele tipuri de exerciţii:
Greşeli frecvente:
mişcarea de împingere nu este suficient de energică;
antebraţele nu execută mişcarea de extensie pe braţe;
63
Cătălina Ababei
umerii se ridică şi se crispează;
genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de împingere a braţelor.
Este indicat lucrul pe perechi cu mai multe obiecte pentru a se exersa de cât mai multe ori, şi
folosirea întrecerilor după ce exerciţiile au fost însuşite.
din stând depărtat cu faţa pe direcţia de aruncare, împingerea unor obiecte uşoare (mingi
medicinale, greutăţi mici) spre un partener, cu sau fără îndoirea genunchilor;
64
Bazele generale ale atletismului
aruncări împinse la ţinte orizontale sau verticale cu răsucirea trunchiului şi cu sau fără
îndoirea genunchilor;
aruncări împinse cu diferite obiecte cu întrecere.
Greşeli frecvente:
braţul de aruncare nu se extinde printr-o mişcare de ridicare înainte sus;
braţul de aruncare nu realizează o împingere completă până în vârful degetelor;
cotul este prea aproape de trunchi sau prea ridicat;
picioarele nu se extind după îndoire.
Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început după care se măresc
distanţele în funcţie de particularităţile de vârstă şi de pregătire ale elevilor. Se execută un număr
mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (10- 15 aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă
obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).
Mişcarea de aruncare tip lansare este deprinderea care stă la baza învăţării probei de aruncare
a discului şi a ciocanului. Se poate realiza prin folosirea unor exerciţii variate, în funcţie de poziţia
corpului, traiectoria obiectului lansat, natura obiectelor, etc.
Mişcarea de aruncare lansată se învăţă pe baza însuşirii următoarelor tipuri de exerciţii:
65
Cătălina Ababei
din stând depărtat sagital cu faţa pe direcţia de aruncare, lansarea cu două mâini a unor
obiecte prin lateral din înapoi spre înainte sus, cu sau fără răsucirea uşoară a trunchiului;
din stând pe genunchi lansarea cu două mâini unor obiecte prin lateral, din înapoi spre
înainte sus, cu două mâini la un partener;
acelaşi exerciţiu, dar lansarea să fie cât mai departe;
acelaşi exerciţiu, dar lansarea să se execute cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor.
Greşeli frecvente:
mişcarea de lansare nu este suficient de energică;
braţele nu execută mişcarea de tracţiune a obiectelor;
umerii se ridică şi se crispează;
genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de tracţiune a braţelor.
Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început după care se măresc
distanţele în funcţie de particularităţile de vârstă şi de pregătire ale elevilor. Se execută un număr
mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (10- 15 aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă
obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).
66
Bazele generale ale atletismului
acelaşi exerciţiu dar lansarea să fie cât mai departe;
acelaşi exerciţiu cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor.
Greşeli frecvente:
mişcarea de lansare nu este suficient de energică;
braţul nu execută mişcarea de tracţiune a obiectelor;
umeri se ridică şi se crispează;
genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de tracţiune a braţului;
Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început după care se măresc
distanţele în funcţie de particularităţile de vârstă şi de pregătire ale elevilor. Se execută un număr
mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (10- 15 aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă
obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).
„Lupta in cerc”
Locul de desfăşurare - sala sau terenul de
sport
Acţiunea: Se desenează cercuri cu raza de
1 m. Copiii, câte doi intra în cerc şi caută să se
împingă afară din cerc, cu ajutorul braţelor. Când
scot un picior sau amândouă din cerc, sunt
penalizaţi cu un punct minus, iar cel care rămâne
în cerc primeşte un punct plus. Câştigă elevul
care adună cele mai multe puncte
"Ruperea lanţului"
Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.
67
Cătălina Ababei
Acţiunea: Participă -două echipe a câte 7 jucători. Efectivul este împărţit în două echipe egale ca
număr, se aşează pe două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă de 25 -30 m; rândurile se ţin strâns de
mână. Un jucător din echipă pleacă la adversar, se plimbă de-a lungul rândului advers şi la un
moment dat, încearcă să rupă rândul prin surprindere. Dacă jucătorul reuşeşte să rupă rândul, ia
ambii elevi adversari printre care a trecut. Dacă jucătorul nu reuşeşte să rupă rândul o ia la fugă şi
este urmărit, iar atunci când este prins devine prizonier.
Câştigă echipa care la sfârşitul jocului are mai mulţi prizonieri.
Jocul se organizează numai cu băieţii clasei; distanţa dintre rânduri se fixează în funcţie de
vârsta jucătorilor. Se va urmări ca fiecare jucător să participe efectiv la joc, nepermiţându-se
înlocuirea unui jucător slab cu unul puternic.
“Ţinta mişcătoare”
Locul de desfăşurare - sala sau terenul de sport
Acţiunea: Două echipe aşezate faţă în faţă ( pe perechi), la distanţă de 1 m, au câte o minge de
oină plasată înainte pe sol, la semnal, echipa indicată ridică mingea şi încearcă să-i lovească pe cei
din echipa adversă care se feresc, deplasându-se în alergare, într-o zonă delimitată. Cei care şi-au
lovit adversarul primesc un punct pentru echipa lor. Câştigă echipa care acumulează mai multe
puncte.
68
Bazele generale ale atletismului
“Aruncare la ţintă”
Locul de desfăşurare - sala sau terenul de sport
Acţiunea: Copii/elevii, împărţiţi pe echipe, aruncă la ţintă orizontală, în groapa cu nisip, în
cutii de ladă, plasate la diferite distanţe şi în poziţii variate, într-un pătrat sau cerc desenat pe sol,
etc. Câştigă echipa care a acumulat cele mai multe puncte.
“ Mingea la perete”
Locul de desfăşurare - sala sau terenul de sport
Acţiunea: Două sau mai multe echipe sunt aliniate în formaţie pe şiruri cu faţa la perete, la o
distanţă de 8-10 m. Primii copii/elevi, din fiecare echipă au câte o minge de oină. La semnal aceştia
aruncă mingea în perete, o recuperează, după care o transmit următorilor care execută acelaşi lucru.
Câştigă echipa care termină mai repede de aruncat.
“Trăgătorul perfect”
Locul de desfăşurare - sala sau terenul de sport
Acţiunea: Copiii se aşează într-un cerc cu diametrul de 10 m. Fiecare elev are câte o minge
de oină în mână. În centrul cercului profesorul aruncă în sus o minge de volei, fotbal sau baschet, pe
care copiii încearcă să o nimerească. Câştigă elevul care a nimerit de mai multe ori mingea
aruncată.
Aruncarea mingii de oină reprezintă o fază avansată a aruncărilor azvârlite întrucât apar
mai multe elemente combinate în execuţia acestui exerciţiu. Reprezintă practic exerciţiul de bază
în învăţarea aruncării suliţei.
Faza de elan constă într-o deplasare de 7-8 paşi de alergare urmată de un pas încrucişat
concomitent cu :
răsucirea trunchiului;
înclinarea acestuia înapoi;
ducerea braţului de aruncare înapoi pe aceeaşi linie cu umerii.
69
Cătălina Ababei
Elanul se termină cu blocajul piciorului opus braţului de aruncare.
Efortul final constă într-o mişcare de extensie-răsucire a trunchiului cu deplasare spre
direcţia de aruncare şi de tracţiune a braţului spre înainte sus cu cotul îndoit. Ultima parte a efortului
final îl reprezintă mişcarea de întindere a antebraţului pe braţ, biciuirea din articulaţia pumnului şi
eliberarea mingii.
70
Bazele generale ale atletismului
din alergare cu joc de glezne sau alergare uşoară, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte
cu braţul de aruncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de
aruncare şi azvârlirea mingii;
din alergare uşoară, la o linie trasată pe sol, pas cu piciorul opus braţului de aruncare, pas
încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şi ducerea braţului aruncător
înapoi, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;
aruncarea mingii de oină cu elan complet de 10-15 paşi la distanţă;
aruncarea mingii de oină cu elan complet cu întrecere.
Greşeli frecvente:
braţul aruncător nu se duce înapoi pe primul pas al paşilor de aruncare;
alergarea pe elan se face pe călcâie sau pe toată talpa;
cotul nu trece pe deasupra umărului în momentul aruncării;
mingea nu se eliberează în momentul potrivit.
Exerciţiile se pot repeta de 10-15 ori. La începători se lucrează pe perechi aşezate la distanţe
mici de 10-15 m. Distanţele între coechipieri cresc în funcţie de creşterea valorii aruncării.
EVALUARE
Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala aruncării”
Descrieţi din punct de vedere tehnic şi metodic trei dintre acestea
Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala aruncării” în
învăţarea şi perfecţionarea fazelor aruncării, în funcţie de particularităţile
tehnice ale acesteia
Rezumat
Aruncarea reprezintă proiectarea unor obiecte în spaţiu prin acţiunea forţelor rezultate din
efortul muscular. În abordarea aruncărilor este necesară înţelegerea exactă a următorilor termeni
specifici:
- priza: reprezintă modalitatea prin care obiectul care se aruncă este ţinut, sprijinit sau susţinut;
- azvârlirea, lansarea sau împingerea reprezintă mecanismele de bază ale aruncărilor. Fiecare
mecanism corespunde unei anumite aruncări. Astfel, azvârlirea este mecanismul de bază în cazul
71
Cătălina Ababei
aruncării mingii de oină şi al aruncării suliţei, împingerea este caracteristică aruncării greutăţii, iar
lansarea aruncării discului şi a ciocanului.
Bibliografie
Ababei, C., Atletism –Curs pentru institutori, (ID), Universitatea din Bacău, 2001
Bran, E.,L., Metodica predării exerciţiilor de atletism, Edit. Did. şi pedagogică, Bucureşti, 1965
Corneşanu, T., Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari, Bucureşti , Ed. Stadion, 1970
Gârleanu, D., Firea, V., Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Bucureşti, Ed. Stadion, 1972
Mihailescu L., Atletism- Tehnica, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
Mihailescu, L., Atletism in scoala, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001
Raţă G., Ababei, C., Predarea atletismului în şcoală, Editura Alma Mater, Bacău, 2003
72