HANDBAL

FUNDAMENTE ȘTIINȚIFICE ALE

JOCURILOR SPORTIVE
 Structura disciplinei
• Curs 14 ore
• Lucrări practice 28 ore
Cerințe minime pentru intrarea în examen
• Prezență curs 50%
• Prezență Lp-uri 80%
• Promovarea parcursului aplicativ
Notare
• Nota parcurs aplicativ 40%
• Nota examen scris 60%
• Minim nota 5 la fiecare probă
 Conținut
• Aspecte generale și specifice privind jocul de handbal. Regulamentul jocului.
• Poziția fundamentală pentru jocul de atac și apărare. Ținerea, prinderea și
pasarea mingii. Atacul pozițional; sistemul de atac cu un pivot. Apărarea pe zonă;
sistemul de apărare pe zonă 6:0.
• Driblingul, aruncările la poartă din săritură, pasele speciale, pasarea mingii în
pătrundere succesivă.
• Aruncările la poartă cu sprijin pe sol și de pe extremă.
• Atacarea jucătorului cu mingea, deplasarea în teren, fentele sau mișcările
înșelătoare, deposedarea adversarului.
• Fazele atacului și apărării
• Depășirea, încrucișarea, blocarea aruncărilor la poartă. Recapitulare și pregătirea
examenului scris.
 Bibliografie
• Biro F., Roman C., Dragoş P., (2002) –Handbal –iniţiere, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea;
• Biro F., Roman C., (2010) –Handbal –iniţiere, ediția a 2-a; Editura
Universităţii din Oradea, Oradea;
• Ghermănescu, I.K., Gogâlţan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) –
Teoria şi metodica handbalului, Editura Sport- Turism;
• Zamfir, G., Florean, M., Toniţa, T. (2001) –Handbal, Teorie şi Metodică,
Cluj-Napoca.
 Reguli ale jocului de handbal
• Două echipe de câte 7 jucători, 6 jucători de câmp și un portar;
• Să înscrii un gol trebuie să arunci mingea în poartă, mingea trebuie să
treacă complet de linia porții iar jucătorul nu are voie să calce în
semicerc;
• Semicercul are raza de 6m iar linia de aruncări libere are raza de 9m
(semicercul de 9m);
• Poarta are dimensiunea de 3m lățime și 2m înălțime
• Terenul are dimensiunea de 20x40 m;
• Lovitura de începere; 3 secunde; regula pașilor; dribling; joc pasiv;
fault; durata 2x3+prelungiri; semicercul; 7m; picior; cartonașe,
eliminarea i eliminarea definitivă; schimbările de jucători.
 CARACTERISTICILE JOCULUI DE HANDBAL
• Handbalul poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice de
bază ale omului (alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea), îmbinate
armonios cu deprinderile motrice specifice, simple, accesibile şi
atractive.

• Este un joc colectiv, care se desfăşoară în alergare, uneori în cea mai

mare viteză, ceea ce imprimă un caracter dinamic. Din acest motiv
este numit de unii autori şi “atletism cu mingea”.
• Handbalul este un joc cu influenţe pozitive asupra motricităţii,
contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă, cât şi asupra psihicului
celor ce-l practică, ceea ce îi conferă, pe lângă atributele sale de joc
sportiv practicat în competiţii şi atributele de mijloc al educaţiei fizice
şi de sport complementar cu o serie de influenţe pozitive asupra
pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri sportive

• Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate

cu mâna, jocul de handbal poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă,
fără a fi necesară o pregătire specială îndelungată
• Handbalul are o tehnică simplă şi este uşor de învăţat ceea ce permite
practicarea lui cu uşurinţă de către copii şi tineri de ambele sexe,
bărbaţi şi femei, chiar de oameni de vârstă ceva mai înaintată, cu scop
recreativ şi ca sport de masă.

• Handbalul practicat sub îndrumare competentă, pe lângă calităţile

fizice, dezvoltă voinţa, combativitatea, iniţiativa, perseverenţa, curajul
şi calităţile morale ca respectul faţă de adversar.
 TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL
• Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi
motrice specifice în formă şi conţinut, care se referă la manevrarea
mingii, precum şi la deplasările jucătorilor în vederea acestei
manevrări, care se desfăşoară după legile activităţii nervoase
superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului
maxim în joc.

• Leon Teodorescu, 1966

• În cadrul jocului de handbal formele generale de mişcare
sunt cunoscute sub denumirea de “elemente tehnice”.

• Modul concret de execuţie al elementului tehnic poartă

denumirea de “procedeu tehnic”.
 TACTICA JOCULUI DE HANDBAL
• Tactica jocului de handbal constă în organizarea şi coordonarea
acţiunilor jucătorilor, prin folosirea conştientă în limita regulamentului
şi moralei sportive a celor mai corespunzătoare complexe de
procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii,
precum şi lipsurile în pregătire ale adversarilor.

• Leon Teodorescu, 1966

 TEHNICA JOCULUI DE ATAC

• Tehnica jocului de handbal cuprinde următoarele elemente şi

procedee:
Poziţia fundamentală

• înaltă,
• medie,
• joasă
Mişcarea în teren (deplasarea în teren):
• alergarea accelerată;
• alergarea lansată;
• alergarea cu schimbare de direcţie;
• deplasări cu diferite structuri de paşi (încrucişat, adăugat) cerute de
posturi sau de faze;
• retragerea cu spatele (alergare cu spatele);
• schimbare simplă sau dublă de direcţie;
• opriri (într-un timp sau în doi timpi ), porniri din diferite poziţii (de pe
loc sau din luptă cu adversarul);
• sărituri (de pe loc , din deplasare , cu bătaie-desprindere de pe
piciorul stâng, drept, pe ambele picioare) ;
• întoarceri (de pe loc, din deplasare).
Ţinerea mingii:
• cu două mâni;
• cu o mână;
• prin apucare;
• în echilibru;
• la diferite înălţimi ale corpului.
Prinderea mingii: de pe loc, din deplasare, din
săritură:
• cu o mână;
• cu două mâini;
• culegerea mingii;
• stoparea mingii.
Pasarea mingii se execută:
• de pe loc;
• din deplasare;
• din săritură;
• precedată de pas încrucişat, pas adăugat, pas săltat.
Transmiterea mingii din punct de vedere al
acţiunii braţului se poate executa:
• prin lansare;
• împingere;
• azvârlire;
• în funcţie de traiectoria mingii: direct sau cu pământul ;
• în funcţie de direcţia de transmitere spre înainte , spre înapoi, prin
împingere, prin deviere;
• cu braţul îndemânatic, cu braţul neîndemânatic.
Pasarea mingii cu o mână:
• Pasa azvârlită:
• pe deasupra umărului;
• lateral pe lângă umăr;
• lateral pe lângă bazin.
• Pasa lansată:
• pe lângă bazin;
• lateral pe lângă umăr.
• Pasa prin împingere:
• de la nivelul umărului;
• de la nivelul pieptului.
Pasarea mingii cu două mâini:
• pe deasupra capului;
• pe deasupra umărului;
• de la nivelul pieptului;
• de la nivelul bazinului;
• prin devierea traiectoriei.
Pasele speciale:
• pasa din pronaţie;
• pasa pe la spate ;
• pasa cu pământul;
• pasa înapoi pe deasupra umărului;
• pasa printre picioare;
• pasa pe sub axilă;
• pasa cu spatele (în direcţia de desfăşurare a jocului).
Driblingul:
• simplu;
• multiplu;
• de pe loc; din deplasare;
• cu schimbare de direcţie;
• pentru depăşirea apărătorilor.
Aruncarea la poartă se execută cu o mână sau
cu două mâini prin:
• azvârlire;
• lansare;
• împingere;
• lovire;
• deviere;
• pe la spate .
Aruncarea azvârlită (cel mai des utilizată):
• - pe deasupra umărului cu cotul îndoit la aproximativ 900;
• - pe deasupra umărului cu braţul - întins;
- lateral pe lângă umăr;
• - de la nivelul bazinului;
• - pe lângă genunchi;
• - pe deasupra capului prin evitare.
Aruncările la poartă se execută de pe loc și din
deplasare;
Alţi autori le clasifică astfel:
• aruncări din sprijin pe sol;
• aruncări din săritură.
• de la distanță
• de la semidistanţă
• de la semicercul de 6m
• cu braţul îndemânatic
• cu braţul neîndemânatic
Aruncările la poartă:
• de pe loc;
• din sprijin pe sol (din alergare, precedate de pas adăugat, precedate
de pas adăugat, precedate de pas săltat);
• din săritură: de la distanţă; de la 6m; cu elan de 1, 2 , 3 paşi; cu
bătaie–desprindere (pe piciorul din partea braţului de aruncare; pe
piciorul opus braţului de aruncare; pe ambele picioare); precedată de
pas încrucişat; pas adăugat; pas săltat; de pe extrema stângă (cu
bătaie pe piciorul stâng şi aterizare pe piciorul drept; cu bătaie pe
piciorul stâng şi aterizare pe piciorul stâng; cu bătaie pe piciorul drept
şi aterizare pe piciorul drept); de pe extrema dreaptă prin evitare.
Fentele:
• fente de depăşire individuală a adversarului: fenta simplă de pornire;
dublă de pornire; schimbare simplă de direcție; dublă de direcţie;
fentă cu piruetă.
• fenta de pasare: fentă de pasă urmată de altă pasă; fentă de pasă
urmată de aruncare; fentă de pasă urmată de depăşire individuală.
• fenta de aruncare la poartă: fentă de aruncare la poartă urmată de
pasă; fentă de aruncare la poartă urmată de alt procedeu de
aruncare; fentă de aruncare la poartă urmată de depăşire individuală.
• fente combinate
• depăşirea.
METODICA ÎNVĂŢĂRII TEHNICII JOCULUI DE
HANDBAL
• Învăţarea tehnicii jocului de handbal este caracterizată de legile şi
etapele învăţării actelor şi acţiunilor motrice, desigur cu unele note
diferenţiate , specifice, determinate de particularităţile handbalului
dar şi de particularităţile copiilor asociate cu baza materială.

• Etapele învăţării tehnice sunt următoarele:

după Martin(1977), citat de Weinek(1983), şi

completate de A. Dragnea (1996)
I. Etapa informării şi a reprezentării
• în care se creează pe baza explicaţiilor şi a mijloacelor intuitive,
concepţia şi bazele procedeului ce urmează a se învăţa.
• ca urmare, se elaborează un plan de acţiune, determinat în mare
măsură de experienţa motrică anterioară, de nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice, de capacitatea de efort şi de spiritul de observaţie.
• Profesorul va enunţa elementul sau procedeul tehnic prin termeni
specifici handbalului, într-un mod care să stârnească interesul.
Prezentarea va fi clară, concisă, sugestivă, adaptată cunoştinţelor, va
scoate în evidenţă caracteristicile mişcării, din care să rezulte ceea ce
este corect şi eficace şi ceea ce este greşit.

• Descrierea tehnicii de execuţie va cuprinde termeni adaptaţi nivelului

de cunoştinţe al elevilor. Se vor utiliza planşe, postere, kinograme,
fotografii, înregistrări video etc.
• Demonstrarea, are ca scop formarea reprezentării mişcărilor cât mai
exacte ale procedeului tehnic. Procedeul va fi demonstrat global în
condiţii cât mai apropiate de joc, de către profesor sau un elev cu un
nivel de instruire superior clasei.
• Pentru a accentua secvenţele motrice cele mai importante de care
depinde execuţia celorlalte componente ale tehnicii, se va efectua o
demonstraţie specială.
• Exemplu: bătaia-desprinderea la aruncarea la poartă din săritură.
Unghiul din care privesc elevii execuţia unui procedeu va fi din lateral
şi de pe partea braţului de aruncare.
II. Etapa mişcărilor ,,grosiere” sau insuficient
diferenţiate
• Este caracterizată de primele execuţii ale procedeelor tehnice în care
informarea principală a subiectului e constituită din indicaţii ale
profesorului.
• Aspectele aferente acestei etape sunt: efort excesiv; ritm sacadat
(impropriu), amplitudine şi precizie scăzute, mişcări inutile, greşite;
legături insuficiente între diferite faze ale mişcării; lipsa cursivităţii;
dereglări ale ritmului de execuţiei.
• Această etapă este hotărâtoare în învăţarea corectă.
• Dacă se însuşesc actele motrice cu traiectorii neadecvate, sau
amplitudini necorespunzătoare, ele constituie tot atâtea greşeli care
mai târziu, vor fi greu de corectat. Ca atare se impun anumite măsuri
(folosirea mijloacelor ajutătoare, efectuarea cu restricţie a
procedeelor tehnice) şi metode care să favorizeze exersarea corectă.
Acestea se vor referi în principal la componentele mecanismului de
bază al procedeului tehnic.
Corectarea greşelilor:

• nu se vor corecta concomitent mai multe greşeli; se va corecta

imediat greşeala principală, aceasta se va căuta la faza principală, apoi
se caută cauza greşelii; exerciţiile de corectare se vor utiliza până la
atingerea scopului propus.
III. Etapa coordonării fine şi a consolidării
procedeelor tehnice

• are ca trăsături esenţiale: efectuarea corectă a mişcării, de regulă în

condiţii standard, se îmbunătăţeşte constanţa execuţiei mişcării, se
va dezvolta cursivitatea mişcării.
• Informaţiile transmise se referă la perfecţionarea unor detalii de
execuţie care determină execuţia cu fineţe a procedeului tehnic.
IV. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării
procedeului tehnic

• este caracterizată de execuţia acestuia în condiţii noi, variate, cu indici

superiori de eficienţă (coordonare, precizie, ritm, cursivitate ). Elevul
este capabil să-şi adapteze execuţiile oricând, la cele mai variate
condiţii externe.
POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE
ATAC
• Jucătorul care urmează să primească mingea este orientat cu faţa
spre coechipierul de la care va primi pasa, cu braţele îndoite din coate
şi îndreptate în direcţia mingii, genunchii sunt îndoiţi, iar piciorul opus
braţului îndemânatic este plasat înaintea celuilalt. Trunchiul este
puţin îndoit şi spatele uşor rotunjit.
• Poziţia fundamentală trebuie să înlesnească efectuarea tuturor
mişcărilor legate de deplasarea în teren, prinderea mingii, fentele şi
aruncarea la poartă cu uşurinţă.
• Poziţia fundamentală în atac, variază în funcţie de situaţia de joc,
precum şi de postul jucat (ex. poziţia interului faţă de poziţia
pivotului, etc.).
POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE
APĂRARE
• Adoptând această poziţie, apărătorul îndeplineşte toate condiţiile
pentru a reacţiona în cel mai scurt timp fie la mişcările înşelătoare ale
atacantului, fie la acţiunile lui decisive, cum ar fi pătrunderile,
depăşirile individuale sau aruncările la poartă.
• Jucătorul este cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, greutatea
egal repartizata pe ambele picioare, mai mult pe pingea, flexate din
articulaţiile gleznei, genunchiului si soldului. Bazinul este uşor retras,
trunchiul puţin aplecat, braţele lateral sus, uşor îndoite din coate,
privirea urmăreşte mingea, acţiunile atacanţilor şi ale coechipierilor.
ŢINEREA MINGII
• Între prindere şi aruncare (pasare), mingea se ţine cu două mâini sau
cu o mână (timpul permis de regulamentul de joc pentru ţinerea
mingii este de trei secunde).
• Mingea se ţine cu două mâini; cu degetele mari apropiate, celelalte
răsfirate mult pe minge, cuprinzând o suprafaţă cât mai mare din
minge (măreşte siguranţa).
• În urma mişcărilor corespunzătoare de pregătire, din această poziţie
mingea poate fi pasată, condusă (dribling) sau aruncată la poartă.
• Mingea poate fi ţinută şi cu o mână prin apucare sau în echilibru.
Ţinerea în echilibru a mingii este întrebuinţată de către jucătorii cu
mână mică şi copii, fiind necesară o tehnică mai bună, în manevrarea
mingii.
PRINDEREA MINGII
• Prinderea mingii este un element tehnic de bază în jocul de handbal,
prin care jucătorul intră în posesia mingii trimisă de un coechipier sau
interceptată de la un adversar.
• Prinderea corectă a mingii depinde în primul rând de jucătorul care
execută şi este influenţată de anumiţi factori care pot uşura sau
îngreuna execuţia de care trebuie să se ţină seama: viteza de zbor şi
traiectoria mingii; plasamentul şi modul de acţionare al adversarului;
poziţia jucătorului care prinde mingea faţă de jucătorul care pasează;
viteza şi direcţia de deplasare în teren a jucătorilor.
 Prinderea mingii cu două mâini în dreptul
pieptului
• Jucătorul adoptă poziţia fundamentală specifică jocului de atac şi îşi
îndreaptă privirea şi braţele spre direcţia din care va primi mingea.
Întreaga ţinută a corpului, a braţelor şi a degetelor trebuie să fie relaxată
în faza de aşteptare a mingii.
• Jucătorul observând traiectoria şi direcţia mingii, va ieşi în întâmpinarea
ei executând 1-3 paşi.
• Braţele se întind în întâmpinarea mingii, palmele sunt orientate cu faţa în
jos şi puţin înainte. Degetele mari apropiate şi restul degetelor răsfirate
formând astfel împreună cu palma o ,,cupă”.
• Mingea ia contactul cu vârfurile degetelor, apoi intră în ,,cupa” formată de
podul palmei şi degete, oprindu-se din cauza rezistenţei opuse de degetele
mari. Şocul care se produce în momentul contactului dintre minge şi
degete este amortizat de îndoirea progresivă a braţelor, de articulaţia
pumnului, cotului simultan cu trecerea greutății corpului pe piciorul din
spate.
• Pentru prinderea mingilor joase, care vin sub nivelul bazinului se foloseşte
priza inversă, cu degetele mici apropiate; palma este orientată spre
înainte; degetele sunt îndreptate spre sol.
PASAREA MINGII
• Pasarea mingii este un procedeu tehnic de bază care se foloseşte cu
scopul de a transmite mingea de la un jucător la altul. Aşadar pasa
este compusă dintr-o ţinere şi o aruncare. Este principalul element
tehnic de legătură în cadrul acţiunilor colective folosite în timpul unui
joc, în vederea înscrierii golului. În funcţie de situaţia tactică
respectivă pasa poate fi dată direct, cu boltă, cu pământul sau
precedată de o fentă. Jucătorul cu mingea hotărăşte când, unde şi cu
ce procedeu tehnic o transmite. De obicei dacă adversarii nu
acţionează îndeaproape, mingea este transmisă direct, pasa fiind
precedată de un contact vizual între coechipieri.
PASA AZVÂRLITĂ CU O MÂNĂ PE DEASUPRA
UMĂRULUI
• Acest procedeu tehnic de pasare este cel mai des folosit în jocul de
handbal, deoarece se poate executa cu uşurinţă, viteză, forţă şi nu în
ultimul rând cu o precizie mare din orice poziţie. Pentru realizarea
pasei, jucătorul foloseşte aruncarea azvârlită.
• Braţul stâng îndoit uşor din cot cu palma orientată în jos, este ţinut la
nivelul pieptului.
• Braţul drept (care ţine mingea prin apucare sau în echilibru) este
îndoit din cot într-un unghi care se apropie de 900.
• În prima fază, în care mingea este dusă deasupra umărului, greutatea
corpului este repartizată mai mult pe piciorul din spate.
• Pasarea începe printr-un impuls pornit din vârful piciorului din spate
şi care se propagă sub forma unei unde către extremitatea membrului
superior se cumulează cu celelalte impulsuri date succesiv sau
simultan de musculatura membrului inferior, musculatura abdominală
musculatura umărului şi musculatura extensoare a braţului aruncător,
astfel mingea este azvârlită în direcţia şi locul dorit.
• Degetele şi articulaţia pumnului au un rol decisiv în dirijarea mingii,
având posibilitatea ca şi în timpul efectuării pasei să schimbe direcţia
de pasare.
 Pasele speciale
Pasa din pronaţie
• Spre a transmite mingea ţinută în
dreptul pieptului, jucătorul
răsuceşte palma în afară, în
mişcarea de pronaţie, cu cotul
uşor îndoit. Din această poziţie,
braţul se duce lateral în direcţia
viitorului zbor al mingii, cotul se
extinde puternic iar palma
împinge în minge, executând în
final şi o flexie pe antebraţ.
 Pasa pe la spate
• Executantul aflat în poziție pregătitoare pentru aruncarea cu sprijin pe sol se
opreşte brusc şi, în loc să execute mişcarea de tracţiune asupra mingii, se
apleacă ceva mai mult în faţă şi lansează mingea spre coechipier printr-o
mişcare prin spatele corpului. În această mişcare, braţul pendulează dinainte-
înapoi, prin spatele corpului, şi mingea este lansată spre coechipierul aflat în
urma jucătorului din linia de 9m.
Pasa înapoi pe deasupra umărului
• Mişcarea pregătitoare este asemănătoare cu cea a unei pase zvârlite.
Când mingea ajunge deasupra umărului, jucătorul răsuceşte palmă
spre interior (supinatie), urmată de o uşoară îndoire a braţului şi de
flexia palmei pe antebraţ, pasând unui coechipier aflat în spatele sau.
Pasa printre picioare
• se execută după ce jucătorul se pregăteşte să arunce la poartă prin
procedeul pe lângă sold, sau pe lângă genunchi. La terminarea
mişcării pregătitoare de aruncare la poartă, atacantul lasă braţul cu
mingea să penduleze în jos şi transmite mingea pe sub coapsă
piciorului, care este mult îndoit în faţă. (fandare).
 Atacul poziţional
• Această formă de atac se utilizează cu justificare tactică în situaţiile
când apărarea a avut timp suficient pentru organizare şi nu poate fi
depăşită imediat sau când echipa care atacă urmăreşte să câştige
timp, menţinând astfel rezultatul care îi este favorabil.
• În prima fază a atacului poziţional, prin circulaţia activă a mingii, prin
unele fente de pătrundere făcute din când în când de unul sau altul
dintre atacanţi, apărătorilor nu trebuie să li se lase nici un moment de
odihnă. Se creează astfel condiţia aplicării unei combinaţii tactice de
bază sau a unui mijloc al tacticii colective care să-i surprindă pe
apărători, permiţând echipei în atac să finalizeze.
• Aruncătorii la poartă de la distanţă acţionează în zona interilor,
schimbând din când în când locurile între ei.
• Extremele, plasate pe colţurile şi marginile terenului, ţin desfăcută
apărarea. Atunci când mingea se îndepărtează de extremă, aceasta se
deplasează pe colţul terenului. Când însă mingea se apropie de ea,
extrema poate schimba locul cu pivotul sau pivoţii, provocând în acest
fel dificultăţi de preluare şi de predare a atacanţilor.
• Pivotul se infiltrează la semicerc şi, prin jocul său, încearcă să fixeze pe
semicerc un apărător aflat în dreptul celui mai bun aruncător la
poartă de la distanţă. Prin mişcări intermitente pe semicerc, pivotul
pune probleme de marcaj mai multor apărători în acelaşi timp.
• Dacă apărarea adversă este retrasă pe semicerc, sarcina de a marca
revine interilor şi centrului şi mai rar jucătorilor de semicerc. Dacă
însă adversarii practică o apărare avansată, atacul poziţional trebuie
să se desfăşoare astfel încât jucătorii de semicerc să fie angajaţi la
momentul oportun pentru a înscrie.
Sistemul de atac cu un pivot
• În atacul poziţional, pivotul se plasează între apărătorul intermediar și
cel central. Din când în când, porneşte în circulaţie pe semicerc, odată
cu circulaţia mingii, şi se aşează simetric în cealaltă parte. Prin
deplasarea pivotului pe semicerc, acesta izbuteşte să preocupe mai
mulţi apărători deodată şi prin aceasta să faciliteze construirea unei
faze decisive de către ceilalţi coechipieri. Pivotul, prin jocul său
poziţional, caută să fixeze lângă el unul sau mai mulţi apărători,
înlesnind astfel jocul celor din linia de 9m.
• În cazul acestui sistem de atac extremele se deplasează în
permanenţă în întâmpinarea mingii, demarcându-se dinspre colţul
terenului spre linia de centru, apoi, după pasarea mingii, se îndreaptă,
obligatoriu, spre colţul terenului, ceea ce are darul să desfacă
apărarea adversă şi să o menţină pe un front larg.
• Interii şi centrul acţionează în pătrunderea succesivă, ameninţând în
permanenţă poarta şi urmărind crearea unei situaţii favorabile
folosirii unei combinaţii tactice de bază pentru finalizare.
 Apărarea pe zonă
• În apărarea pe zonă, fiecare apărător răspunde de o anumită porţiune
de teren în care îşi marchează cu grijă adversarul, împiedicându-l în
acţiuni şi mai ales în pătrunderea sau aruncarea la poartă.
• Apărătorul exercită marcajul asupra adversarului respectiv atâta timp
cât acesta se găseşte în perimetrul său de apărare. Când adversarul a
trecut într-o zonă vecină, el este predat altui apărător, care-l preia şi
răspunde în continuare de activitatea acestuia.
• Caracteristice pentru apărarea pe zonă
sunt: mişcarea de translaţie şi ieşirea
la adversarul cu mingea. Mişcarea de
translaţie, determinată de locul şi
direcţia de atac a adversarilor, se
execută în faţa semicercului, de către
toţi apărătorii cu scopul aglomerării
porţiunii de teren unde combină sau
acţionează individual adversarii.
• Mişcarea de translaţie este însoţită şi de ieşirea succesivă a
apărătorilor în faţă, cu scopul de a-l ataca pe adversarul cu mingea
când se găseşte într-o poziţie de unde poate arunca periculos la
poartă. Locul rămas liber în dispozitivul de apărare ca urmare a
acestor ieşiri este acoperit prin mişcarea de translaţie a celor doi
apărători învecinaţi, care se apropie unul de altul la distanţa
corespunzătoare fazei respective de joc. După ce atacantul pasează
mingea, apărătorul se retrage în dispozitivul de apărare, acţionând în
continuare în funcţie de fază.
• Dacă, în momentul în care un apărător din zonă a ieşit în faţă pentru a
ataca adversarul cu mingea, un alt atacant se infiltrează din altă zonă
prin spatele său, atunci apărătorul care răspunde de el îl urmăreşte
până la următorul coechipier, deplasându-se lateral pe o distanţă mai
mare.
• Ajutorul reciproc, preluarea, predarea şi marcarea adversarilor,
atacarea omului cu mingea, dublajul în apărare sunt cele mai
importante mijloace tactice individuale şi colective pe care apărătorii
trebuie să le execute cu precizie, uneori în fracţiuni de secundă.
Sistemul de apărare pe zonă 6 : 0
• În cadrul acestui sistem de apărare, jucătorii se plasează pe
semicercul de la 6m sau puţin mai în faţă, într-o singură linie, la
intervale de 2-3m depărtare unul de altul. Prin această aşezare se
urmăreşte acoperirea unei porţiuni cât mai mari din lungimea
semicercului. Apărătorii 2 şi 7 se numesc apărători laterali, cei cu
numele 3 şi 6 – apărători intermediari, iar cei cu numerele 4 şi 5 –
apărători centrali.
• Dacă un adversar ameninţă
poarta din poziţia lui cu
mingea sau se pregăteşte să
arunce la poartă, atunci
apărătorul din dreptul zonei
respective iese înainte, îl
atacă şi încearcă să
blocheze aruncarea.

De obicei, în locul rămas liber în apărare, se infiltrează pivotul advers, care

poate fi angajat.
Pentru prevenirea acestei posibilităţi, apărătorii învecinaţi, prin mişcarea de
translaţie pe care o fac, îl dublează şi închid acest culoar, împiedicând acţiunea
pivotului. Apărătorul central stâng (4) îl preia şi-l marchează strâns.
 Driblingul
• Învăţarea driblingului în
jocul de handbal este
obligatorie, deoarece
este un element tehnic
cu ajutorul căruia
jucătorul se poate
deplasa cu mingea în
teren pe diferite distanţe
şi direcţii, din mers sau
din alergare.
 Driblingul simplu
• Constă dintr-o împingere a mingii în sol şi reprinderea ei. Se execută
în felul următor: după intrarea în posesia mingii, jucătorul are voie să
facă în continuare trei paşi cu mingea în mână, după care, înainte de a
face cel de-al patrulea pas, trebuie să bată mingea în sol. Mingea care
ricoşează este prinsă de jucător cu două mâini sau cu una.
 Driblingul multiplu
• Jucătorul aflat în poziţie fundamentală, cu mingea ţinută în priză simetrică la
nivelul pieptului, o duce în lateral către braţul de dribling, având mâna cu care va
dribla deasupra, iar cealaltă dedesubt. Urmează împingerea mingii vertical către
sol prin mişcarea de extensie a antebraţului pe braţ şi flexia palmară energică.
Impulsia mingii spre sol se face uşor lateral şi în faţă.
• Celălalt braţ, cu cotul îndoit şi deplasat uşor în lateral, are rolul de a asigura
protecţia mingii. După ricoşarea din sol, contactul cu mingea se reia, încă pe
traiectoria ei ascendentă, cu faţa internă a falangelor degetelor. Degetele
răsfirate, pentru a cuprinde o suprafaţă cât mai mare, se aşează pe partea
superioară a calotei mingii. Prin flexia antebraţului din articulaţia cotului şi o
uşoară extensie dorsală a mâinii din articulaţia pumnului se realizează
amortizarea forţei ascensionale şi se obţine un bun control al mingii. După
amortizare, printr-o mişcare de extensie din articulaţia cotului şi o flexie palmară,
se imprimă mingii o nouă impulsie spre sol. Pe timpul efectuării driblingului capul
este ridicat, privirea încearcă să cuprindă o parte cât mai mare a terenului de joc.
 Driblingul din deplasare
• Execuţia driblingului din deplasare, în mare parte, este asemănătoare
cu tehnica de execuţie a driblingului de pe loc. Diferă faptul că
jucătorul se află în deplasare, suprafaţa de contact cu axele mingii şi
unghiul de impulsie. În cazul driblingului din deplasare înainte
contactul cu mingea se face înaintea axului vertical. În deplasare
impulsul este astfel imprimat ca mingea să atingă solul înaintea
executantului şi uşor în lateral.
Unghiul de impulsie depinde de
viteza de deplasare. Cu cât viteza
de deplasare este mai mare,
unghiul de impulsie este mai mic,
şi invers.
 Aruncarea la poartă de pe loc

• Jucătorul are aşezat în faţă piciorul opus

braţului de aruncare şi ţine mingea în dreptul
pieptului. Execută mişcarea pregătitoare prin
ducerea braţului cu mingea înapoi deasupra
umărului, concomitent cu răsucirea uşoară a
trunchiului spre partea braţului de aruncare şi
efectuarea unui pas scurt înapoi cu piciorul din
partea braţului de aruncare.
Greutatea corpului se lasă mai mult pe piciorul din spate, iar braţul opus se ridică
la nivelul umărului îndoit din articulaţia cotului. Cu aceasta se încheie mişcarea
pregătitoare.
• Din această poziţie, pentru a executa aruncarea jucătorul contractă musculatura
piciorului din spate , care se extinde brusc şi împinge corpul înainte.
• Urmează mişcarea de azvârlire a mingii care este compusă din două faze:
tracţiune: începe din momentul în care braţul cu mingea a terminat mişcarea
pregătitoare şi durează până ajunge în dreptul umărului; de aici urmează faza
de împingere a mingii care se termină în momentul în care mingea părăseşte
mâna jucătorului.
• Răsucirea trunchiului conduce mişcarea braţului iar flexia trunchiului înainte are
rolul de a închide mişcarea de azvârlire şi de a dirija traiectoria mingii spre
poartă.
• Ultimul impuls este dat mingii de flexia palmei pe antebraţ dar şi degetele
mâinii au sarcina de a orienta traiectoria mingii.
 Aruncarea la poartă cu pas adăugat
• Jucătorul se îndreaptă în viteză spre poarta adversă şi primeşte mingea de la un
coechipier. Se prinde mingea în momentul în care se păşeşte cu piciorul drept în
faţă după care se face un pas normal cu stângul, păstrând vârful piciorului orientat
în direcţia deplasării, greutatea pe piciorul din spate. Urmează pasul cu piciorul
drept, pe care începe de fapt şi mişcarea pregătitoare a braţului cu mingea pentru
aruncare. Acest pas se face numai până în dreptul piciorului stâng, cu vârful
orientat tot oblic înainte. Greutatea corpului se lasă pe piciorul drept şi astfel se
poate face încă un pas cu stângul înainte. În acelaşi timp, mingea este dusă înapoi,
deasupra umărului drept, şi prin aceasta se termină mişcarea pregătitoare pentru
aruncare. Piciorul drept împinge în sus şi înainte, trecând astfel greutatea corpului
pe stângul, care s-a blocat în faţă. Trunchiul se îndoaie puternic pe bazin, iar braţul
drept, prin aruncare azvârlită pe deasupra umărului, trimite mingea puternic spre
poartă.
 Aruncare la poartă cu pas încrucişat
• Să presupunem că jucătorul se îndreaptă în viteză spre poarta adversă şi
primeşte mingea de la un coechipier. În această situaţie, jucătorul trebuie să
prindă mingea cu ambele mâini în momentul în care păşeşte cu piciorul drept
în faţă. Apoi, face un pas cu stângul, punând laba piciorului pe sol cu vârful
puţin orientat spre dreapta, ceea ce permite o răsucire mai accentuată a
trunchiului în aceeaşi direcţie.
• Prin trecerea piciorului drept în faţă, începe mişcarea pregătitoare de aruncare,
în care trunchiul se răsuceşte şi mai mult spre dreapta. În acest fel, piciorul
drept încrucişează stângul, trecând prin faţa acestuia, iar trunchiul,
concomitent cu ducerea braţului drept cu mingea înapoi, se răsuceşte
accentuat spre dreapta. Cu ducerea piciorului stâng în faţă şi fixarea lui pe sol,
se încheie faza pregătitoare a aruncării.
• În continuare, jucătorul împinge puternic din piciorul drept, trece greutatea
corpului pe piciorul din faţă şi aruncă mingea printr-o mişcare de azvârlire.
 Aruncarea la poartă cu pas săltat
• Din punct de vedere tehnic, succesiunea mişcărilor este următoarea: în
timpul deplasării spre poartă, la momentul şi distanţa potrivită, jucătorul
prinde mingea cu ambele mâini, pe piciorul drept sau stâng. În clipa în
care pune piciorul drept pe sol şi se hotărăşte să arunce, lasă greutatea
corpului pe piciorul drept şi execută un pas săltat, adică o săritură dublă
pe piciorul drept.
• La aterizare, laba piciorului drept este orientată spre dreapta.
• În timpul pasului săltat, mingea se duce deasupra umărului drept mult
înapoi, pregătită pentru aruncarea propriu-zisă.
• După terminarea pasului săltat, piciorul stâng se aşează în faţă, pe sol cu
vârful orientat înainte, realizând blocarea, după care urmează aruncarea
la poartă.
 Aruncarea la poarta din alergare
• Aruncarea la poartă din alergare se execută de pe piciorul de pe partea
brațului de aruncare, în orice viteză, fără schimbarea ritmului de mişcare a
picioarelor sau a poziţiei lor normale din timpul alergării.
• Jucătorul care se îndreaptă spre poartă în dribling, prinde mingea care
ricoşează din sol atunci când se găseşte în sprijin pe piciorul stâng. În
timpul pendulării piciorului drept înainte, jucătorul duce mingea deasupra
umărului drept, pregătindu-se de aruncare.
• După ce piciorul drept a luat contact cu solul, începe faza de tracţiune a
braţului drept care coincide şi cu pendularea piciorului stâng înainte.
Mingea părăseşte mâna aruncătorului (înainte ca piciorul stâng să intre în
contact cu solul) după ce i s-a imprimat direcţia printr-o mişcare finală din
articulaţia pumnului şi din degete.
 Aruncarea la poartă din săritură
• Este procedeul tehnic cel mai utilizat pentru finalizare deoarece:
• permite executarea unor aruncări de la distanţă peste apărători;
• executarea aruncării se poate face în funcţie de mişcările
apărătorilor;
• dacă se efectuează săritura în lungime atunci distanţa faţă de
poartă se micşorează;
• asigură posibilitatea măririi unghiului de aruncare;
• favorizează demarcajul coechipierilor;
• permite efectuarea fentelor de aruncare şi de pasare în timpul
zborului.
 Se execută astfel:
• Jucătorul prinde mingea cu două mâini,
bătaia pentru săritură se face pe piciorul
stâng, printr-o rulare a labei piciorului
dinspre călcâi, talpă, vârf şi extinderea
energică a piciorului ceea ce are ca
rezultat aruncarea corpului în sus, pe
traiectoria dorită. La înălţarea corpului
contribuie şi pendularea energică a
piciorului drept care se ridică spre piept,
cu genunchiul îndoit. În momentul
sprijinirii piciorului stâng pe sol, mingea
se ţine cu ambele mâini în dreptul
abdomenului.
• Concomitent cu bătaia pe piciorul stâng şi săritura, mingea se duce
deasupra umărului drept, fiind împinsă cu mâna stângă în mâna
dreaptă şi sprijinită de aceasta o bună parte din mişcarea pregătitoare
pentru aruncare.
• Jucătorul este cu umărul spre poartă şi piciorul drept este îndoit la 90
grade şi răsucit spre exterior. Atunci când corpul jucătorului a ajuns în
momentul cel mai înalt al săriturii, iar mingea se află în punctul final
al mişcării pregătitoare, începe mişcarea de aruncare propriu-zisă.
• Braţul drept efectuează aruncarea, azvârlind mingea înainte. Pentru a
ajuta şi mai mult acţiunea braţului aruncător, cât şi menţinerea
echilibrului – atât în faza de tracţiune, cât şi în cea de împingere
asupra mingii – piciorul drept se întinde şi se trage energic dinainte
înapoi într-o mişcare de pendulare. Urmează aterizarea, care se face
pe piciorul de bătaie.
 Pasarea mingii în pătrundere succesivă
• În cadrul paselor de pătrundere succesivă, fiecare jucător prinde mingea în
alergare spre poartă, execută o fentă de aruncare şi apoi pasează coechipierului
învecinat, în direcția de circulație a mingii.
• După primirea mingii, extrema stângă, ceva mai retrasă, execută mişcarea de
pătrundere în adâncime, atrăgând apărătorul lateral şi silindu-l să o marcheze. În
momentul în care este atacată de apărător, extrema pasează mingea interului
stâng, care se găsește în pătrundere spre poartă.
• De îndată ce este atacat și împiedicat să pătrundă, pasează centrului.
• Acesta va proceda în mod similar, transmițând apoi mingea interului drept.
• Interul drept atacă printre apărătorul intermediar și cel lateral, obligându-l pe
acesta din urmă să acorde ajutor intermediarului, ceea ce duce la eliberarea
extremei printr-un demarcaj indirect.
• Interul pasează extremei, care va arunca la poartă dacă apreciază că situația este
favorabilă .
 Fentele sau mişcările înşelătoare

• sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu

segmentele lui, cu şi fără minge, pe loc şi din
deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe
adversar asupra adevăratelor intenţii viitoare.
 Fenta simplă de pornire
Schimbarea simplă de direcţie
 Fenta dublă de pornire
Schimbarea dubă de direcţie
 Schimbarea simplă de direcţie

• Acest procedeu tehnic de înşelare a adversarului se foloseşte

atunci când atacantul, schimbând direcţia, izbuteşte să
ocolească apărătorul şi să-l depăşească.
• Atacantul face un pas oblic lateral, lăsând apărătorului
impresia că se va deplasa în această nouă direcţie. În
realitate, atacantul frânează pe piciorul cu care a făcut pasul
oblic lateral şi împinge puternic în direcţia opusă, direcţie în
care îşi continuă de fapt deplasarea.