UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS DIN GALAȚI

FACULTATEA DE INGINERIE
DEPARTAMENTUL INGINERIA MATERIALELOR SI A MEDIULUI

Tema:
“Voleiul pe plajă referat”
La disciplina: Educație fizică

Verificat:Ciprian Zanfir

Efectuat: Cravcenco Olga

Cahul 2023
 Cuprins:
1. Introducere;
2. Caracteristicile principale ale voleiului;
3. Descrierea si metodica invatarii procedeelor tehnice
pasa cu doua maini si peste cap;
4. Descrierea si metodica învăţării procedeului tehnic
serviciul de jos din faţă.

Introducere :
 Voleiul este un joc sportiv inventat în anul 1895, de către profesorul
american William G. Morgan, care preda educaţia fizică la Colegiul din
oraşul Holyoke, statul Massachusetts - USA -, inspirându-se din tenisul de
câmp. La început a primit denumirea de „La minonette”, iar după un an s-a
consacrat ca Volley-Ball.
Jocul fiind atractiv, a cunoscut o dezvoltare rapidă, practicându-se în
toate continentele, cu reguli improvizate privind mărimea terenului, mingea
de joc, numărul jucătorilor, înăltimea fileului, durata seturilor, numărul
paselor etc. În răspândirea voleiului pe plan internaţional rolul hotărâtor 1-
a jucat „Asociaţia Tineretului Creştin din USA”, cunoscută sub denumirea
de YMCA, el fiind practicat în special de către elevi, studenţi şi militari.
Prin intermediul studenţilor şi militarilor, voleiul a ajuns şi în tara
noastră în anul 1920, s-a dezvoltat în şcoli, facultati, asociaţii sportive,
cluburi sportive etc., orgamzându-se întreceri la nivel local, regional şi
naţional.
Câteva date de referinţă:
• 1947 - 20 aprilie, ia fiinta, la Paris, Federaţia Internaţională de
Volley-Ball (F.I.V.B.), în prezenţa reprezentanţilor din 14 tan, pnntre care şi
România;
• 1948 - la masculin şi 1949 - la feminin, se organizează primele
Campionate Europene;
• 1949 - la masculin şi 1950 - la feminin, se desfasoară primele
Campionate Mondiale;
• 1958 - se constituie Federaţia Română de Volei (F.R.V.), ca o
continuatoare a Federaţiei Române de Baschet şi Volei din 1931 şi a
Inspecţiei Centrale pentru Volei, din 1949;
• 1964 - voleiul intră în sporturile olimpice la Tokio;
• 1992 - voleiul de plajă devine disciplină olimpică (Beach volleyball).
 2. Caracteristicile principale ale voleiului
În familia jocurilor sportive de echipă, voleiul se particularizează prin
următoarele:
• fiecare echipă joacă în câmpul propriu, fără contact direct cu
adversarii, fiind despărţiţi de fileu;

• mingea poate fi jucată (lovită) cu orice parte a corpului (mâini,

picioare, cap, trunchi etc.) în propriul câmp de joe şi în afara lui, în limita
celor 3 lovituri clasice (sau 4, când mingea atinge blocajul) fără a fi însă
reţinută;
• se joacă pe seturi şi puncte, fără a se putea limita durata într-un timp
fix, fiind obligatorie rotaţia la serviciu;
• mare accesibilitate de practicare pentru toate vârstele şi sexele,
având în vedere că necesită un teren limitat şi un inventar redus (minge,
fileu şi 2 stâlpi), reguli şi procedee simple, echipament sumar etc.
Practicat la nivel de performanta, voleiul este eel mai dificil şi eel mai
pretenţios joe sportiv, urmare a însuşirii foarte greoaie a elementelor şi
procedeelor tehnice şi a combinaţiilor tactice în atac şi apărare, cât şi a
realizării unei pregătiri fizice de excepţie, completate de cunoştinţele
teoretice şi de calitatile moral-volitive.

3. DESCRIEREA SI METODICA INVATARII PROCEDEELOR

TEHNICE PASA CU DOUA MAINI SI PESTE CAP
În jocurile sportive, prin tehnică se înţelege: „un sistem de mişcări
integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi principii,
deprinderi), specializate şi perfecţionate, cu ajutorul cărora se rezolvă
scopul şi sarcinile de atac şi apărare ale jocului”.
Unii autori susţin că „priceperile şi deprinderile tehnice pot fi
automatizate”, ceea ce în jocurile sportive nu se poate realiza, ele pot fi
„perfecţionate”.
Particulanzat la volei, tehnica reprezintă (după prof. Leon Teodorescu)
„un ansamblu de actiuni motrice, specifice ca formă şi conţinut, care
constau din lovirea mingii şi deplasările jucătorilor, realizate în scopul
practicării cu eficienta maximă a jocului, în concordanta cu regulamentele
actuale”.
În volei, spre deosebire de alte jocuri, în care mingea este prinsă şi
aruncată, acţiunea la minge se efectuează prin lovire cu orice parte a
corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.), în once moment al jocului, cu
excepţia serviciului care se efectuează numai cu mâna.

Asupra tehnicii voleiului o contribuţie de seamă o are şi regulamentul,

care interzice „ţinerea mingii” la executarea pasei şi permite doar 3 lovituri
fiecărei echipe, în câmpul propriu de joc.
Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două
categoni - specifice atacului şi apărarii.

Elemente specifice atacului:

• Pasa;
• Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
• Serviciul;
• Lovitura de atac.
Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii;
• Blocajul;
• Plonjonul;
• Dublarea si plasamentul.

Specifice voleiului sunt 3 poziţii fundamentale: înaltă, medie şi joasă

(Fig.1) şi deplasarile pe distanta scurta prin pas adăugat, alergare şi
sarituri (predominante cu desprindere simultană pe doua picioare).

a) b) c)
Fig. 1. a) poziţia înaltă; b) poziţia medie; c) poziţia joasă
Pasa
Este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea
de la un jucător la altul, pentru a organiza combinatiile tactice de atac.
Execuţia ei este foarte pretentioasă, urmare a faptului că primirea şi
transmiterea mingii se realizează simultan, fara a o retine.
Unii tehnicieni exclud termenul de pasă şi-1 înlocuiesc cu „ridicarea
mingii pentru atac”, expresie total greşită. Atacul este o acţiune tactică şi nu
un procedeu tehnic.

Ridicarea mingii pentru executarea lovituni de atac, este o „pasă

speciala", care necesită o abordare aprofundată.

Pasa de sus cu 2 mâini înainte

Poziţia iniţiala. Jucătorul stă în poziţie medie, cu tălpile picioarelor
depărtate si decalate, cu genunchii uşor îndoiţi trunchiul puţin înclinat spre
înainte, braţele indoite din cot şi ridicate cu palmele la nivelul frunţii, cu
degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre mingea (Fig. 2).
Execuţia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea
în cupă, se realizează o uşoară amortizare prin
elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi puţină
ghemuire din genunchi, urmate imediat de o extensie din
gleznă, genunchi, solduri, cu întinderea braţelor şi
împingerea cu toate degetele până la eliberarea mingii din
cupa .
Pozitia finală. După eliberarea mingii, jucătorul
urmăreste direcţia de transmitere a ei si se pregăteste
pentru acţiunea următoare.

Fig. 2

Principalele greseli de execuţie:

• nu se executa corect deplasarea la minge;
• talpile picioarelor nu sunt depărtate şi decalate corespunzator, pentru
a asigura o bază de susţinere echilibrată;
• nu se realizează corect amortizarea şi extensia, favorizând „tinerea
mingii”; cupa realizată este rigidă;
•braţele nu împing în mod egal mingea, dandu-i o traiectorie
imprevizibilă; privirea nu urmăreşte mingea.
 Fig. 3 Fig. 4

Pasa de sus cu două mâini înapoi (peste cap)

Poziţia iniţiala. Jucătorul intră sub traiectoria mingii cu picioarele mai
depărtate decât latimea umerilor, braţele sunt îndoite din coate, cu palmele
deasupra capului avand degetele răsfirate, pentru a realiza o cupă adâncă şi
elastică.
Execuţia propriu-zisă. Se ia contactul cu mingea deasupra capului,
concomitent cu o ghemuire mai accentuată, cu trunchiul pe verticală.
Urmează extinderea prin întinderea picioarelor, trunchiului şi a braţelor în
sus şi spre înapoi, simultan cu conducerea mingii şi eliberarea ei din cupă,
prin arcuirea trunchiului şi proiectarea mult a bazinului în fata.
Poziţia finală. O dată cu eliberarea mingii, jucătorul urmăreşte cu
privirea traiectoria ei şi se întoarce pentru a fi pregătit să acţioneze în faza
următoare.
 Fig. 5

Principalele greseli de execuţie:

• jucătorul nu intră sub traiectoria mingii pentru a realiza primirea ei
deasupra capului;
• braţele nu conduc mingea în sus şi spre înapoi;
• bazinul nu se proiectează înspre înainte şi astfel nu se realizează
arcuirea trunchiului;
• privirea jucătorului nu urmăreşte mingea.
4. DESCRIEREA SI METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI TEHNIC
SERVICIUL DE JOS DIN FAŢĂ

Serviciul
Este elementul tehnic prin care se lansează mingea în joc, de către
jucătorul din zona 1, ce se află în spaţiul de serviciu, lovind-o numai cu
mâna. Jucătorul execută, de regulă, procedeul tehnic preferat s-au pe cel
indicat în situaţia de joc respectivă.
Serviciul de jos din faţă
Procedeul este specific începătorilor şi se învaţa destul de uşor.
Poziţia iniţiala. Executantul se află înapoia liniei de fund a terenului,
în spaţiul de serviciu, cu fata orientată spre fileu, linia umerilor fiind
paralelă cu fileul, picioarele sunt departate şi decalate, cu greutatea
corpului repartizată în mod egal pe ele, piciorul opus braţului îndemânatic
(lovitor) este în fata, iar mingea se află în palma celeilalte maini, la nivelul
şoldului.
Execuţia propriu-zisă. Jucătorul trece greutatea corpului pe piciorul din
spate, concomitent cu ducerea bratului lovitor întins înapoi, pe lângă corp,
cu palma căus şi cu articulate pumnului blocată, apoi printr-o uşoară
ghemuire şi împingere energică din piciorul din spate se trece greutatea pe
piciorul din fata şi braţul lovitor pendulează întins din articulate umarlui
înainte si loveşte puternic mingea, aruncată, în calota inferioară, dându-i o
traiectorie ascendentă pentru a trece peste fileu în câmpul de joc al
adversarului.
Poziţia finala. După lovirea mingii, braţul continuă pendularea, iar
piciorul din spate paseşte înainte şi jucătorul intră în teren pentru a lua
parte la joc.

Fig. 6
 Principalele greşeli de execuţie:
• nu se realizează trecerea greutatii pe piciorul din fata, concomitent cu
pendularea energică a braţului lovitor spre înainte;
• se îndoaie cotul mainii care loveşte şi mingea ia o traiectorie greşită;
• mingea este aruncată greşit şi se realizează lovirea mult peste nivelul
şoldului;
• jucătorul, după executarea serviciului, rămâne în afara terenului.