Universitatea ,, Dunărea de Jos” din Galați.

Facultatea Transfrontalieră
Program de studii universitare de licență : Piscicultură și Acvacultură

Referat
Disciplina: Educația fizică
Tema 21: Începuturile fotbalului românesc

Student: Tataru Ion

PA 1

Cahul, 2023
 Cuprins
Introducere........................................................................................................................................................3
Începuturile fotbalului românesc.......................................................................................................................4
Concluzii.........................................................................................................................................................10
Bibliografie.....................................................................................................................................................11
 Introducere
În 1909 apare primul organism de conducere a activităţii fotbaliştilor, Asociaţia Societăţilor
Sportive din România, devenită ulterior „Asociaţiunea Cluburilor de Fotbal”, având sediul la
Bucureşti şi ca preşedinte pe Mario Gebauer.
Tot în 1909, începe primul campionat naţional de fotbal, care va fi câştigat, în primăvara
anului următor, de „Olimpia” Bucureşti, care fusese prima echipă înființată în România  la anul
1904.
La 1 decembrie 1912, „Asociaţiunea Cluburilor de Fotbal” se va afilia la Comisia Centrală
de Fotbal Asociaţie (preşedinte Mario Gebaur, secretar Lazăr Breyer), care la rândul său făcea parte
din Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR), înfiinţată tot în 1912.
Vor apărea echipele „Venus” Bucureşti şi „Prahova” Ploieşti, în 1915; „Sportul Studenţesc”
Bucureşti, în 1916; CA Oradea şi „Chinezul” Timişoara în 1910, şi AMFA Arad, în 1911, potrivit
„Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România”.
 Începuturile fotbalului românesc
Într-o societate în care aristocrații practicau tenis, rugby, automobilism și aviație, fotbalul s-a
prezentat, încă de la începuturi, ca fiind un sport pentru toți, pentru oamenii simplii, care erau
majoritari.
Contemporanii au descris aceste începuturi drept „romantice”, iar istoricii le-au numit, pe
drept cuvânt, spune cercetătorul științific Bogdan Popa, „timide”. În scurt timp de la apariție însă,
fotbalul a devenit cel mai popular sport din România.
Amatorismul a fost înlocuit de profesionalism, au apărut primele vedete și transferuri, iar
teatrul a devenit mai puțin frecventat, din cauza numărului mare de români interesați de fotbal.
Ca perioadă, sportul ce avea să fie denumit fotbal apare în Transilvania și în Vechiul Regat
înainte de începutul Primului Război Mondial. Străinii și studenții care fuseseră plecați la studii în
străinătate sunt considerați fondatorii fotbalului românesc.
Unul dintre acești studenți este Mario Gebauer: una dintre legendele Vechiului Regat spune
că el ar fi primul om care a adus o minge de fotbal în țară, la final de secol XIX, povestește istoricul
Pompiliu Constantin.
De la întâia minge, la a face cunoscută noua formă de activitate în rândul maselor, nu a fost
nevoie de prea mult efort. Oamenii vedeau în el un joc de echipă, imprevizibil și, mai presus de
toate, democratic, explică Bogdan Popa.

Meci de fotbal în anul 1905.

Pe lângă simplitate și posibilitatea ca oricine să ia parte la el, fotbalul a fost popularizat și de
Primul Război Mondial, care presupunea și nevoia de divertisment a celor care luptau pe front.
„Poate părea paradoxal, dar așa s-a întâmplat, pentru că pe front, dar nu numai, sportul a
suferit un proces de aculturație. Ce înseamnă lucrul ăsta? Adică pe front s-au întâlnit categorii
sociale diferite, oameni de la oraș cu oameni de la țară, iar cei care practicau sporturi i-au învățat și
pe cei care nu știau să practice astfel de activități”, spune istoricul Pompiliu Constantin.
Astfel, fotbalul s-a dezvoltat ca fenomen urban și presupunea, pe lângă un spațiu în care să
joci, și timp. De obicei era vorba de timpul liber al muncitorilor din marile centre industriale ale
Vechiului Regat, cum ar fi București și Ploiești, sau din Austro-Ungaria, unde fotbalul era mai
dezvoltat, din orașe ca Timișoara, Arad și Cluj, spune cercetătorul Bogdan Popa.
În cadrul fabricilor, din nevoia de relaxare, și femeile vor juca fotbal. Între 1916 și 1918
evoluează sportul feminin, interval de doi ani în care bărbații români sunt plecați la război și femeile
vor prelua din atribuțiilor lor. Printre aceste sporturi practicate se numără și fotbalul, adaugă
Pompiliu Constantin.
Momentul de ascensiune al fotbalului este după finalizarea din 1918 a Primului Război
Mondial, când are loc Marea Unire și începe perioada interbelică. Apar tot mai multe publicații
specializate, se organizează campionate, iar în cazul României a contat și expansiunea teritorial,
pentru că noile provincii alipite Vechiului Regat aduceau cu sine un mai mare nivel al activităților
sportive.
„E foarte important momentul Unirii din 1918, pentru că Transilvania, Banatul și Bucovina,
care sunt teritorii mult mai industrializate, vin cu o altă infrastructură, cu altă aplecare față de sport
și atunci lucrurile se echilibrează destul de greu. Bucureștiul devine un centru sportiv de primă mână
abia spre sfârșitul anilor 1920 și de atunci va concentra toate energiile”, spune Bogdan Popa.
După 1918, în România, fotbalul a devenit cel mai popular sport național și a „sufocat” restul
celorlalte 20 de discipline sportive pe care le mai aveam, adaugă Bogdan Popa.
După apariție și dezvoltare ca fenomen urban în primă fază, fotbalul ajunge, în perioada
interbelică, să fie un fenomen social. Atunci apar primele cluburi de fotbal și primele „vedete” din
domeniu. Deși cei care jucau erau puțini la număr, spectatorii erau mulți.
De la amatorism și amatorism mascat se ajunge la profesionalism, și din ce în ce mai multe
resurse sunt îndreptate către fotbal.

Prima echipă a Universității Cluj. Toți jucătorii erau studenți: fie la Medicină și Drept, fie la
Politehnică sau studii Economice.
Conform jurnaliștilor din anii '20, care au documentat apariția primelor echipe de fotbal,
persoana care deținea o mingea putea să fie simultan președinte, antrenor și căpitan al echipei, dar o
minge costa mulți bani, explică Bogdan Popa.
Era nevoie de un grup de entuziaști care să găsească o finanțare, care să identifice o suprafață
pe care să poată să amenajeze întâi teren, apoi să construiască un stadion cu tribune și vestiare.
Primele cluburi apar și funcționează în baza unei legi din 1922, a organizațiilor non-
guvernamentale, după cum se numeau la momentul respectiv. Legea educației fizice, care va
reglementa mai târziu echipele de fotbal, va apărea abia în 1929, moment în care sportul avea să fie
un subiect mai discutat.
Pentru a juca fotbal la un nivel avansat, „te duceai și te înscriai la un club”. Era nevoie de o
legitimație, care era înregistrată la Federația de Fotbal, apărută, într-o formă profesionistă în anii '30.
„Efectiv oricine putea să se joace fotbal”, spune Pompiliu Constantin.
Convocările pentru antrenamente se făceau, în perioada interbelică, în presă cu câteva zile
înainte de activitatea propriu-zisă. „Deci putea să facă parte oricine dintr-un club”.
„De altfel, perioada interbelică este foarte interesantă pentru că e caracterizată de un
fenomen care se numește polisportivitate. Adică oamenii puteau să practice mai multe sporturi,
tocmai pentru că antrenamentele erau mai rare decât presupune sportul profesionist astăzi. Și avem
inclusiv fotbaliști din echipa națională a României care practică în același timp fotbal, patinaj
artistic, hochei pe gheață – ceea ce astăzi ni s-ar părea absolut inimaginabil”, adaugă acesta.
Regulile jocului diferă față de cele de azi, însă și pe atunci existau noțiuni precum „fault”,
„hand” și „ofsaid”.
„Așezarea în teren diferă. Implicarea fizică a jucătorilor, adică pregătirea fizică diferă. E un
joc în care circulă mai mult mingea, în care oamenii aleargă mai puțin”, spune Bogdan Popa.
„Echipele de viteziști sunt echipele care încep să aibă succese foarte mari, pentru că se mișcă
mai mult, cum era Ripensia Timișoara, care la un moment dat practica un joc în viteză, care îi cam
deruta pe adversarii obișnuiți să plimbe mingea între oameni și nu să alerge foarte mult după ea”.
 În vârful topului celor mai importante și reprezentative echipe ale vechiului fotbal românesc,
realizat de cercetătorul Bogdan Popa și istoricul Pompiliu Constantin, se regăsește Ripensia
Timișoara - „prima echipă profesionistă, în adevăratul sens al cuvântului, din România” - care
fusese alcătuită de Cornel Lazăr, cel care pusese bazele unei alte echipe, Chinezul Timișoara.
„Practic, Ripensia când apare, în 1929 – 1930, nu are voie să joace în campionatul național,
în celebra divizie A, pentru că este profesionistă. Încă exista o regulă din așa-zisa perioadă
«romantică», în care sportul nu este ceva pentru bani, sportul este ceva pentru sănătate, pentru
societate. Și atunci jucătorii sunt aparent amatori”, detaliază Bogdan Popa.
Conform cronicilor vremii, adaugă Pompiliu Constantin, Ripensia era echipa din țară cu cei
mai mulți spectatori, având în palmares și un număr mare de trofee.
„Și mai este ceva. Este o echipă formată din jucători care au crescut împreună, în aceleași
cartiere. Sunt jucători care știu exact unde să se găsească. Sunt jucători care știu exact unde sunt
ceilalți”, mai spune Bogdan Popa.

Ripensia Timișoara la obținerea titlului de campioană națională (1933).

Un alt club relevant pentru perioada interbelică este Rapid București, „specialista Cupei
României”, după cum a numit-o Pompiliu Constantin. Echipa avea o componentă economică,
finanțare venind din partea Căilor Ferate. În plus, mai spune Bogdan Popa, Rapid avea și o bază de
suporteri stabilă; nu doar în București, ci în toată țara.
Următoarea pe listă este Venus București, câștigătoarea a numeroase campionate, un club
descris de Bogdan Popa ca „foarte interesant”.
„Este o echipă în care banii și protecția politică contează foarte mult. E o echipă care își
permite să transfere jucători. Practic, transferurile sunt ceva ce apar în anii '30, sunt un fenomen al
anilor 1930. Marii jucătorii încep să plece pentru bani către echipele profesioniste și echipele care își
permit să-i plătească, cum este Venus”.
La aceste echipe, se adaugă și cluburile minorităților, ca Maccabi. „Cluburile minorități
evreiești erau destul de bine implementate - la nivel de performanță și prezență în competițiile
naționale erau foarte prezente”, spune Pompiliu Constantin.
Alte cluburi reprezentative din perioada regalității sunt Universitatea Cluj, Amefa Arad,
Clubul Atletic Oradea, care în 1940, când Transilvania de Nord este cedată Ungariei, este
campioană în ambele țări, spune Bogdan Popa. „Este un fenomen aparte”.
„E o geografie foarte ciudată, pentru că sunt câteva centre în Ardeal și București, în care se
luptă practic pentru campionat și cupă în fiecare an”.
Pe lângă toate echipele sportive din țară, România avea și o „națională”, sub umbrela căreia
jucau cei mai buni sportivi. Unii erau veniți de la echipe mai mici, dar cu performanțe, precum
Juventus București și Colțea Brașov, adaugă Bogdan Popa.
Performanțele acesteia au fost înregistrate formal începând cu anul 1922, când a avut loc
meciul dintre România Regală și Serbia Regală, meci jucat la Belgrad și câștigat de echipa
României.
 „E foarte interesant, că înainte mai avem niște încercări de a trimite echipa naționale la
diverse competiții. Avem în 1912/13 o echipă națională formată din muncitori englezi, germani și
câțiva români care merge la Constantinopol și joacă un meci contra echipei naționale a Turciei. Însă
e greu de documentat acel meci. Nu prea avem surse de arhivă. Avem câteva articole de presă...
aceasta este o dimensiune a sportului interbelic”, spune Bogdan Popa.
„Echipa națională este un caz foarte interesant, pentru că la prima vedere reunește toată
diversitatea României Mari. Avem acolo etnici români, avem etnici maghiar, germani, evrei, din
toate centrele mari ale țării, din toate regiunile”.

Finala primei ediții a Cupei României, organizată la București, în 1934. Ripensia a câștigat în fața
Universității Cluj cu 5-0. La meci a fost prezent și Regele Mihai.
Bogdan Popa povestește că echipa nu avea foarte multe rezultate, victoria de la Belgrad fiind
un caz izolat. Totuși, după 10 ani de înfrângeri, la începutul anilor '30, apar primele rezultate
semnificative. Atunci se arată și interesul presei pentru sport și implicit fotbal: întâi cu o mică
rubrică, după cu o pagină, iar la final mai multe pagini.
„Echipa națională mai are o problemă. Există la un moment dat niște voci în spațiul public
care cer să fie trimiși pe teren doar români. «E echipa României, nu mai vrem germani pe teren, nu
mai vrem unguri pe teren, nu mai vreme evrei». Din fericire, oamenii din mediul sportiv și-au dat
seama că dacă trimiți așa o echipă pe teren, n-ai nicio șansă să câștigi. Și că nu ăsta este spiritul
sportului de fapt. Că trebuie să arătăm înțelegere, că trebuie să arătăm că dacă suntem cetățeni ai
aceleiași țări, nu există cetățeni de rang întâi și cetățeni de rangul doi”, adaugă acesta.
În urma evenimentului, comitetele de selecție și-au făcut bine treaba și cu rare excepții au
existat echipe formate pe criterii etnice. Criteriul era cel al valorii, nu cel al apartenenței.
Din punct de vedere al resurselor materiale, în comparație cu situația altor țări, fotbalul
românesc arăta „destul de bine”, analizează situația Pompiliu Constantin. O persoană talentată la
fotbal avea toate șansele de a duce un trai bun cu banii câștigați de pe urma sportului.
„În momentul de față există un decalaj mult mai mare, comparativ cu fotbalul din vestul
Europei, față de cel care exista în perioada interbelică; și mă refer la salarii, în primul rând. Adică
fotbaliști din campionatul României puteau rivaliza la salarii cu fotbaliști din Franța. Adică Baratky,
în momentul în care a venit la Rapid, a primit o sumă pe care i-ar fi oferit-o și cei de la Lille, vice-
campiona Franței la momentu respectiv”.
La capitolul infrastructură însă, situația nu era la fel de bună. Existau câteva stadioane
moderne, nu foarte multe, apărute în mare parte în perioada interbelică. Spre exemplu, stadionul
ONEF, construit în anii '20, care a fost demolat în anii '80, pentru construcția Casei Poporului.
Stadionul Giulești este un alt exemplu - a fost construit în anii '30 și a fost considerat printre cele
mai moderne din centrul și estul Europei, potrivit lui Pompiliu Constantin.
„Există stadionul din Cluj, care a fost construit pentru echipa Universității și ca parc sportiv.
Este un parc multisportiv, în care toți studenții practic au acces și în care Universitatea Cluj, echipa
formală a Universității din Cluj, are acces. Există stadioane la Timișoara, la Arad, la Oradea. Nu
sunt foarte mari, evident, și sunt construite, în general, printr-o colaborare a investitorilor privați,
care veneau cu mulți bani, și a autorităților locale”.

Echipa Universității Cluj.

Conform oficialilor din lumea fotbalului, resursele îndreptate către sport nu erau suficiente,
povestește Bogdan Popa, cerând în continuu mai mulți bani de la stat.
„Acum nici statul nu are foarte mult să dea. Orice am orice am crede despre România
interbelică, nu este un stat foarte bogat. Este un stat care trebuie să investească în multe direcții și
atunci banii pentru sport nu sunt chiar cei mai mulți”.
Ca reacție la doleanțe vin sponsorii și sponsorizările, care au o contribuție la expansiunea
domeniului pe plan național, afirmă Pompiliu Constantin. Tot aici se nasc și primele figuri notorii,
ca Dobay și Baratky, care se transferă în străinătate. „Fotbaliștii ajung la fel de cunoscuți ca membrii
familiei regale”.
Aceștia ajung să fie figurile centrale ale unor reclame, iar în anii '30 există un incident
nostim, spune Pompiliu Constantin, pe această temă.
„Mai mulți fotbaliști din prima ligă au dat în judecată o fabrică de ciocolată, care le-a folosit
imaginea fără a-i consulta și fără a-i plăti. Deci puteai să faci bani de pe urma fotbaliștilor și la
rândul lor ei făceau bani dacă erau suficienți de talentați”.
În perioada interbelică, sportul a jucat un rol important în țară. Existau politici pentru
promovarea acestor activități, însă nu erau multe prevederi legate strict de fotbal. Din cadrul familiei
regale, Carol al II-lea a fost cel care a patronat mișcarea sportivă. A făcut-o și înainte de Primul
Război Mondial, dar mai ales între 1930 și 1940.
Ziua încoronării sale, 8 iunie, a devenit la un moment dat „Ziua Tineretului și Sportului” în
România, spune Bogdan Popa, iar politicile lui Carol al II-lea țin mai mult de tineret, decât de fotbal.
„Într-un interviu, de altfel, el spunea că nici nu-i place foarte mult fotbalul. Lui îi plăceau schiul,
cursele de automobilism; a și fost implicat într-o cursă de automobilism în anii '20. Dar e o politică,
în general, de a orienta tineretul spre sport”.
În ceea ce ține de regulile jocului, diferite de cele din prezent, se pot face mențiuni legate de
sistemul de joc și abordările tactice. Spre exemplu, era foarte puțin probabil ca un fundaș să și
marcheze, iar schimbările între jucători se puteau face doar în urma unor protocoale sau unor
accidentări foarte grave.
O altă situația diferită de cea de azi: pe atunci se folosea un sistem de 2-3-5, explică
Pompiliu Constantin. „Adică doi fundași, trei mijlocași, cinci atacanți. Astăzi este exact invers”.

Venus București a câștigat de opt ori Campionatul Ligii I.

 Rolul arbitrul nu era la fel de important în urmă cu aproape un veac precum în prezent. Iar
dacă acum arbitrul este cel care observă și sancționează, în trecut sarcina aparținea jucătorilor, care
trebuiau să-și recunoască vina.
Jocul în sine era mult mai lent, mult mai tehnic, antrenamentele erau mult mai rare, în cele
mai bune cazuri erau două antrenamente pe săptămână - și asta în cazul cluburilor de top, explică
Pompiliu Constantin.
„Antrenamentele, și ele, ca formă difereau foarte mult de cele de astăzi. Antrenamentele, la
vremea respectivă, începeau cu niște ture de teren, după care jucătorii efectiv jucau fotbal. Nu exista
noțiunea de a lucra partea fizică și tactică”.
Deosebiri se remarcă și la echipamentul sportivilor, care era mai simplu. Nu existau numere
și nume pe tricouri, dar, spune Pompiliu Constantin, jucătorii erau ușor de recunoscut pentru poziția
lor în teren.
„Numerele pe tricou au apărut undeva în anii '30 în România. Numele pe tricou au părut abia
în anii '80, deci sunt o invenție relativ nouă”.
Situațiile în fața cărora au fost puși fotbaliștii erau mai grele - la propriu, relatează Bogdan
Popa. „Aveau parte de terenuri mai grele, cu terenuri denivelate și cu iarbă ciudată, iar echipamentul
nu îi ajută foarte mult. În fond nu echipamentul, cât exercițiu fizic contează foarte mult, și evident să
ai și unde să-l practici”.
Ca o ultimă diferență față de anul 2022, în regalitate, predictibilitatea meciurilor era pusă sub
semnul întrebării. Din cauza inițiativelor numeroase din anii '20, de a crea echipe de fotbal, în timp,
multe au fost desființate, ceea ce a afectat programul de desfășurare a meciurilor.
„Multe meciuri se anunțau în presă și existau echipe care nu puteau strânge numărul de
jucători, așa că nu se prezentau la meciuri. Există multe probleme din acest punct de vedere în
perioada interbelică, însă la nivelul primei ligi, celei de-a doua ligii, ele sunt rezolvate treptat
începutul anilor '30”, spune Pompiliu Constantin.
Cu alte cuvinte, explică el, în situația programărilor meciurilor exista „multă improvizație”.
Printr-o situație similară a trecut și finala primei ediții a Cupei României din 1934: momentul a fost
amânat din luna iunie pe octombrie.
 Concluzii
O altă concluzie extrem de populară în discuțiile cotidiene legate de societatea noastră și de România
în general este că „țările din occident sunt cu zeci de ani înaintea noastră”. În fotbal, acest decalaj poate fi mai
ușor cuantificat, cu ajutorul unor date specifice. Dacă în Anglia se disputa prima finală de Cupă în 1872, după
un turneu ce avea la start nu mai puțin de 15 echipe, la noi lucrurile s-au mișcat mult mai greu.
 Bibliografie
1. Începutul fotbalului românesc – wear the football
2. Istoria fotbalului românesc - Istoria fotbalului românescAtlasSport
3. Istoria fotbalului românesc. FRF – 90 de ani – Evenimentul Istoric
4. Aşa a început fotbalul românesc (I) (historia.ro)