realizat de Balici Danut

FOTBALUL IN TIMPUL
COMUNISMULUI
A fost comunismul epoca de aur a fotbalului românesc?
Nu puțini par a crede asta. Dar, de fapt, vreme de peste două decenii și jumătate, după 23 august 1944
și începutul comunizării României, fotbalul s-a chinuit fără mare succes să atingă nivelul performanțelor
dintre cele două războaie mondiale.

Profesionismul, o rămășiță capitalistă, este interzis în

1948. Toți fotbaliștii și antrenorii devin, peste noapte,
amatori (de fapt profesioniști deghizați). Multe cluburi de
tradiție, precum Chinezul, Ripensia, Venus sau Carmen
sunt desființate sau dispar prin fuziuni forțate.

Autoritățile comuniste înființează cluburi

noi după modelul sovietic. În iunie 1947,
armata își înființează clubul sportiv ASA
(apoi CSCA, CCA și din 1961 Steaua), a
cărui echipă de fotbal primește un loc
direct în prima divizie, prin excluderea lui
Carmen București, echipa avocatului Ionel
Mociorniță.
Un an mai târziu, Ministerul de Interne își întemeiază propria grupare, și ea acceptată direct în
întâiul eșalon : Dinamo. Echipa de fotbal a contopit forțat două entități antagoniste: Ciocanul,
reprezentanta comunității evreiești bucureștene, și Unirea Tricolor, clubul din Obor cu simpatii
legionare.
Armata și miliția, prin brațele (sau picioarele) lor sportive, pun sub obroc fotbalul românesc. Prin
varii metode, de la alocări de fonduri preferențiale, înrolarea celor mai buni jucători, urmărire penală,
trucări de meciuri, mită, șantaj, construirea unor rețele de echipe „prietene” sau de arbitri corupți,
Steaua (14) și Dinamo (13) câștigă două treimi din titlurile de campioană până în 1989.
Ceaușescu, criticat pentru metode nepartinice în fotbal

Transferurile jucătorilor de la un club la altul

au fost interzise din 1948 până în 1953.
Singura excepție admisă era pentru
satisfacerea stagiului militar.
S-a născut astfel un monopol al cluburilor
armatei și internelor asupra celor mai buni
jucători din țară, recrutați cu sutele spre a
slăbi orice potențială concurență.
Deja, în mai 1953, o ședință a Secției de Propagandă și
Agitație a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român punea în discuție „unele manifestări
nesănătoase în domeniul fotbalului”. Lista era deja
lungă: încăierări în tribune între ofițeri de armată și cei
de la Interne, intimidarea și mituirea arbitrilor, precum și
atitudini neprincipiale ale cluburilor militare față de cele
sindicale (în special cele ale minerilor și petroliștilor).
Tânărul Nicolae Ceaușescu, general-maior, desi nu
făcuse stagiul militar, ministru adjunct al apărării și șef
al Direcției Superioare Politice a Armatei, responsabil
de CCA, este criticat pentru „metode inadmisibile” și
nepartinice în fotbal. Urmare a acestei întruniri de
partid, cluburile satelit ale lui Dinamo sunt desființate,
după ce armata hotărâse în pauza competițională de
iarnă dintre turul și returul campionatului să își
suprime formațiile din țară.
Motivul? Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc își
învinsese surata mai mare de la București și
condusese clasamentul până în ultima etapă a turului.
Degrevată de insolenta concurență internă, CCA
câștiga titlul.
 Amatorismul, o farsă politică
Întreaga structură a fotbalului din lagărul comunist era o farsă politică.
Fotbaliștii din România, la fel ca în URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia sau Ungaria, erau profesioni ști deghiza ți.
Oficial, erau angajați ca ofițeri, grada ți, mineri, muncitori, spre a nu contrazice dogma oficială a amatorismului, dar în fapt erau 100% sportivi.
Sportul era unul dintre instrumentele de propagandă din larga panoplie a sistemului comunist. URSS și sateli ții ei au investit serios după al Doilea Război
Mondial în infrastructura sportivă, dar și în cercetarea medicală consacrată ameliorării performan țelor. Medaliile olimpice sau mondiale serveau teza
Partidului unic despre superioritatea societă ții comuniste fa ță de cea capitalistă.
La Jocurile Olimpice puteau participa doar sportivii amatori. Cei profesioni ști nu erau accepta ți, astfel încât „amatorii” estici sus ținu ți de stat au beneficiat
până la prăbușirea comunismului de un considerabil avantaj asupra competitorilor amatori din Occident.
Fotbalul era însă sport profesionist de la sfâr șitul secolului al XIX-lea, iar FIFA primise profesioni știi încă de la prima edi ție a Campionatului Mondial.
În consecință, cluburile și echipele naționale ale statelor comuniste nu înregistrau acelea și succese ca în alte discipline. Dată fiind popularitatea globală a
fotbalului, toate țările comuniste s-au străduit să creeze condi ții pentru ca echipele lor să ob țină performan țe interna ționale, în confruntarea cu profesioni știi
vest-europeni sau sud-americani.
În Republica Populară Română, importan ța politică a fotbalului ca vector de imagine externă era deja subliniată în discu țiile din 1953 ale Sec ției de
Propagandă și Agitație a CC al PMR.
Generalul Dumitru Petrescu, veteran comunist și ministru de finan țe, deja implicat în manevrele din 1947 prin care CCA fusese primită în prima divizie, se
pronunța avizat: „Pierzând meciurile internaţionale, pierdem şi din punct de vedere politic. Se poate face afirmaţia că fotbalul, cu toate condiţiile favorabile
create, nu este la înălţimea prestigiului Republicii noastre. ” România comunistă era un stat totalitar. Fotbalul făcea parte din sfera publică, iar toate cluburile
se aflau prin urmare sub controlul direct al Partidului.
Erau organizate în subordinea unor ministere (Apărare: Steaua, ASA Târgu Mure ș; Interne: Dinamo, Victoria Bucure ști; Transporturi – căi ferate: Rapid, CFR
Cluj), a unor instituții de învățământ superior (Universitatea Craiova, Sportul Studenţesc,

Politehnica Timişoara, Politehnica Iaşi, „U” Cluj), a sindicatelor (minerit, industrie grea: Jiul Petro șani, FC Baia Mare) sau a unor fabrici, uzine și combinate
(UTA Arad, Corvinul Hunedoara, Oțelul Gala ți).
Autoritățile locale și/sau centrale se implicau în administrarea cluburilor, inclusiv concurând între ele spre ob ținerea transferului unor jucători, pentru care se
duceau puternice lupte de culise.
Palmaresul fotbalistic al României este cel mai slab dintre țările membre ale fostului Pact de la
Varșovia. Nu îl putem compara nici cu cel al fostei Iugoslavii, care nu făcea parte din amintitul Pact.
Perioada de vârf a fotbalului românesc a început în anii 1980, când Steaua triumfa în Cupa
Campionilor Europeni din 1986, după o finală contra FC Barcelona, disputată în Spania, o performanță
unică pentru un club din spatele Cortinei de Fier.

Echipa militară și-a adjudecat și Supercupa

Europei 1987, contra lui Dinamo Kiev, învingătoarea
Cupei Cupelor 1986. Și-a confirmat valoarea cu o
altă finală a Cupei Campionilor în 1989 și o
semifinală în 1988.
Deja Universitatea Craiova atinsese semifinalele
Cupei UEFA 1982-1983 (a treia competiție ca valoare),
iar Dinamo pe cele ale Cupei Campionilor în 1983-1984.
Anii 1980 consfințeau și o treptată izolare pe plan internațional a României. Ceaușescu rupea
legăturile cu Occidentul, pe care le clădise în primii săi ani la cârma țării. Ba chiar reducea nivelul
cooperării și cu țările comuniste. În timp ce URSS sub conducerea lui Mihail Gorbaciov se angaja
pe calea reformelor, România se demarca tot mai mult pe drumul restalinizării. Puterea politică se
concentrase din ce în ce mai mult în mâinile unui cerc restrâns din jurul lui Ceaușescu. Cultul
personalității dictatorului era alimentat la foc continuu de o mașinărie de propagandă care trâmbița
rolul major pe care Bucureștiul l-ar fi jucat în relațiile internaționale. În realitate, România se
transforma într-un stat paria.