ARGUMENT

Fotbalul, spectacolul care aduce pe stadion şi în faţa micilor ecrane

milioane de oameni, îşi extinde rapid aria de existenţă, trăgând în mrejele lui
tot mai mulţi practicanţi interesaţi de joc pentru plăcere, dar şi pentru
practicarea acestuia ca sport de performanţă.
Îndrăgit de milioane de oameni, practicat cu ardoare de alte milioane,
fotbalul îşi are originea în negura veacurilor practicat la început sub forma
unor jocuri rudimentare (în China se juca acum 2500 de ani cu un obiect
umplut cu păr, în Grecia antică se folosea în joc o băşică umflată cu aer,
denumită Aporaxis sau Episkiros) evoluând pe parcursul timpului odată cu
ascensiunea societăţii.
Evoluţia jocului este datorată în principal perfecţionării procesului de
antrenament, a sistemelor de joc, elementelor tehnice, care fac ca spectacolul
sportiv, cât şi “actorii” care îl produc să atragă în fenomenul fotbalistic
mijloace financiare imense, implicând participarea unor ştiinţe conexe care
devin pe parcurs principalele componente ale motivaţiei de declanşare a
potenţialului fizico-tehnic şi tactic al jucătorilor.
Am ales această temă pentru a evidenţia evoluţia şi importanţa
jocului de fotbal care de-a lungul timpului ne-a încântat privirile prin
spectacolele oferite şi prin jucătorii talentaţi care ne-au reprezentat ţara în
nenumărate competiţii naţionale şi internaţionale.
 CAPITOLUL I.
EVOLUŢIA JOCULUI DE FOTBAL
I.1. Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial

Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire
dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la
majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii,
chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc.
Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării,
nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei,
care orânduia desfăşurarea lor.
Legendele chinezeşti povestesc că, cu milenii înainte de Hristos s-a
răspândit un joc asemănător fotbalului, aşa numită: “tsu-chu” şi pentru
jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie
jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea
printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de
30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte
introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură.
Istoria sportivă a Greciei antice mentionează existenţa jocului cu
mingea în ziua a V-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat
jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit
de greci: “EPISKROS”.
După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu
mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă,
numindu-l: “HARPASTUM”.
 Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM,
reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu.
Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de
către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se
angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii
legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: “calceus” de unde şi
denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: “CALCO”.
Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost “CÂMPUL
LUI MARTE” de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpastum se desfăşura
după unele reguli ca: cele două echipe, egale, erau formate din jucători de
atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la
ţintă, dincolo de linia trasată la cele două capete ale terenului de joc.
În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte
denumiri: “SOULE” sau “MOLLAT” în Bretania; “BELLE”, “ETOFFE”
sau “BOISE” în Normandia; “CHOULE” în Picardia, etc.
În Anglia- practicarea joculul de fotbal este atestată în ultimele secole
î.Hr., fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui lulius Cezar,
care cucerise Britania (55- 54 î.Hr.) să părăsească insula. Cronicarii au
consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la
fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul
HARPASTUM pe meleagurile britanice.
Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce
angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite
mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina
cu victime, pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici.
Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele
monarhilor englezi: Eduard al II- lea în 1314, Eduard al III- lea în 1349 şi
1365, Richard al II- lea în 1389, Henric al IV- lea în 1401, James al III- lea
în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii
care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic.
Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin
edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru
interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului
cu arcul, denumeşte pentru prima data jocul: “FOOT-BALL”, ceea ce
înseamnă: “foot”=picior; iar “ball”= minge.
Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt
demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul
revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune
jocul de fotbal.
Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot,
reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru
protejarea integrităţii corporale a jucătorilor.
Extins în toate şcolile, colegille şi universităţile engleze, jocul de
fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate.
Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a
necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale
de fotbal, dintre care cea engleză a deschis era modernă a jocului, iîn anul
1863.
După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel:
Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895,
Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa
de Sud, Noua Zeelandă în 1900, etc.
În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din iniţiativa
francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordulul de înfiinţare a
F.I.F.A (Federaţia lnternaţională de Fotbal Asociaţie), la care au aderat şapte
federaţii naţionale: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi
Suedia. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume, din anul 1863,
nu a participat la înfiinţarea F.I.F.A (1904), devenind afiliată doar în 1906.

De-a lungul istoriei sale, F.I.F.A a avut până în prezent 8 preşedinţi:

- Robert Guerin (Franţa, 1904-1906),

- Daniel Burley Woolfall (Anglia, 1906-1918),

- Jules Rimet (Franţa, 1921-1954),

- Rodolphe William Seeldrayers (Belgia, 1954-1 955),

- Arthur Drewry (Anglia,1955-1961),

- Stanley Rous (Anglia,1961-1974),

- Joao Havelange (Brazilia 1974-1998),

- Sep Blater (Elveţia) din 1998.

 I.2. Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România

Practicarea exerciţiilor fizice, inclusiv jocurile cu mingea în general,

şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre,
Histria, Tomis şi Calatis, unde în ultimele secole î.Hr. şi în sec. I-XI tinerii
din gimnaziu erau supuşi unui “antrenament” fizic şi intelectual întocmai ca
în Atena.
În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători tradiţionale, jocurile
cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în
afara acestora. Se cunoştea că “pila” (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor,
confirmându-se astfel existenţa “harpastumului” roman care a evoluat de-a
lungul secolelor până în fotbalul actual.
În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti
cele mai importante repere:
- 1884 - la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr.
Emil Bădescu- unde se practica fotbabul după reguli aproximativ identice cu
cele de azi.
- 1899 - este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario
Ghebauer - student în Elveţia (Econou în lucrarea “Footbal” publicată în
1935) - în Bucureşti.
- 1896 - în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă
şoseaua Kiseleff (în lucrarea - ,,Sportul românesc de-a lungul anilor” de
Emil Ghibu şi Ion Todan).
- 1899-1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara, iar
jocurile se disputau pe ,,Câmpul Târgului” de pe calea Aradulul (biograful
losif Duda al fotbalului timişorean), unde de două ori pe săptàămână tinerii
practicau jocul.
 I.3. Apariţia echipelor organizate

- 1899 — 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe

teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar, cu arbitrii şi
22 de jucători, având o durată de 2 reprize a 45 de minute
fiecare, între două echipe aparţinând ,Societăţii fotbaliştilor
din Arad”.
- 1904 — se formează prima echipă românească de fotbal în
Bucureşti ,,SPORT CLUB OLIMPIA” din initiaţiva lui Mario
Ghebauer şi Lazăr Breyer.
- - 1909 — ia fiinţă ,,Asociaţia Cluburilor de Fotbal din
România” având ca scop îndrumarea şi coordonarea activităţii
fotbalistice din România, asociaţie care de fapt a creat nucleul
viitoarei F.R.F.
- - 1910 — se înfiinţează ,,Clubul Atletic Oradea” (C.A.O.)
şi ,,Chinezul Timişoara”, A.M.E.F.A. (Asociaţia Muncitorilor
pentru Educaţie Fizică Arad) şi RG.M.T. (Reuniunea de
Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara); se inaugurează la
Cluj ,,Stadionul Oraşului” cu o capacitate de 12.000 de locuri,
situat pe locul actualului stadion municipal.
- 1912 — se înfiinţează F.S.S.R. ( Federaţia Societăţilor de
Sport din România ) cu implicaţii asupra fotbalului,
reprezentat prin Comisia de Fotbal — Asociaţie.
- 1912 — ia fiinţă ,,Asociaţiunile sportive şcolare” ale liceelor
din capitală (Gh. Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, M. Viteazul,
D. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.
- - 1919 — se înfiinţează ,,Uniunea Cluburilor de Fotbal
Asociaţie” (U.C.F.A.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer,
cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti,
facânduse demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal.
- 1924 — prima participare a echipei României la Olimpiada de
la Paris, unde este eliminată de Olanda (0-6).
- 1928 — participare în ,,Cupa Europei Centrale” — victorie cu
Turcia (4-2) la Arad şi infrângere cu Iugoslavia (1-3) la
Belgrad.
- 1929 — apariţia ,,Legii Educaţiei Fizice”.
- 1930, la 16 februarie ia fiinţă ,,FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE
FOTBAL - ASOCIAŢIE” (F.R.F.A.) având ca preşedinte pe
Aurel Leucuţia, vicepreşedinte Paul Nedelcovici, secretar
general Octav Luchide.
- 1931 — se organizează prima ediţie a ,,CUPEI ROMÂNIEI”.
- 1953 — s-a inaugurat la 2 august stadionul ,,23 august”,
actualul ,,Lia Manoliu” cu o capacitate de 70.000 de locuri.
- 1954 — România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de
- la Budapesta.
- 1955 — prima participare la ,,Turneul U.E.F.A.” pentru
echipe nationale de juniori
- 1956 — prima participare a unei echipe româneşti la „Cupa
Campionilor Europeni” prin Dinamo Bucureşti.
- 1962 — câştigăm ,,Turneul U.E.F.A.” desfăşurat la Bucureşti.
- 1986 — STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor
Europeni.
 I.4. Istoricul regulamentului de joc

Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au

avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum
reiese dintr-o cronică a timpului: ,,fără a ţine seama de timp sau anotimp,
orăşenii disputau partide inverşunate pe străzile oraşelor, întrebuinţând
mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase, lucru
ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori,
majoritatea lor involuntari şi paşnici.
În acele împrejurări a apărut prima ,,CUTUMA” a jocului care a
stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri, având
marcat locul de ţintă - la cele două capete ale terenului - prin doi stâlpi la 1
metru distanţă, prin care trebuia să treacă mingea, pentru înscrierea unui
punct valabil. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită, care încresta
cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea
unui cap de om şi era confecţionată din piele.
Câteva date mai semnificative privind ,,evoluţia” regulamentului,
unde articolele au devenit LEGI - începând cu anul 1996:

Legea nr.1 - TERENUL DE JOC:

- în primele regulamente terenul de joc avea aproximativ 200
yarzi (183m) lungime şi 100 yarzi (91,44m) lăţime.
- între 1866 - 1874 apare obligativitatea stâlpilor porţii care
trebuiau să fie la 8 yarzi (7,3152m) iar la partea superioară să
fie uniţi printr-o ,,bară”.
- 1897- se stabilesc dimensiunile terenului: lungimea între 100-
130 yarzi (92-119m) şi lăţimea 50-100 yarzi (146- 92m).
- 1938 - ,,Procesul de legiferare” a acestei reguli se încheie sub
forma actuală: 90-120/45-90m.

Legea nr. 2 – MINGEA:

- 1871 — s-au introdus în Regulament dispoziţii cu privire la
forma şi dimensiunile mingii, iar în 1898 se precizează că ea
trebuie să aibă o greutate de 370-425g, majorată în 1937 la
396-453g.
- 1967 se introduce un nou parametru: presiunea care a fost
stabilită la 1kg/cm2 la nivelul mării.
- 1972 se modiflcă la 0,6-0,7 atmosfere sau 600- 700g/cm2
- actualmente mingea are circumferinţă de 68-70cm2, o
greutate de 410-450g la începutul jocului şi o presiune între
0,6-1,1 atmosfere (600-1100g/cm2).

Legea nr. 3- NUMĂRUL JUCĂTORILOR:

- 1869 se interzice jucarea mingii cu mâna.
- 1870 se introduce noţiunea de portar şi i se permite să joace
mingea pe tot terenul de joc.
- 1871 apare prima menţiune privind numărul jucătorilor,
echipa să fie constituită în mod obişnuit din 11 jucători.
- 1897 apare actuala formulare, potrivit căreia fiecare echipă nu
va putea avea mai mult de 11 jucători.
- 1898 dreptul portarului de a juca mingea în propria suprafaţă
de pedeapsă.
- 1931 se permite portarului să ţină mingea în mâini 4 paşi cu
condiţia să o bată de pământ.
- 1993 ultima schimbare pentru a înlătura tragerile de timp şi
pentru a creşte spectaculozitatea jocului: se interzice trimiterea mingii
propriului portar cu piciorul sau din aruncare de la margine.

Legea nr. 4- ECHIPAMENTUL JUCĂTORILOR:

- 1910 - pe tălpile ghetelor se pot monta crampoane şi barete
intercalate.
- 1955 - s-a permis folosirea crampoanelor de aluminiu şi
plastic.
- 1972 - prevederea privind echipamentul portarilor, care
trebuie să poarte culori diferite de cea a arbitrilor şi a
celorlalţi jucători.

Legea nr. 5 - ARBITRUL:

- 1873 - arbitrul este menţionat pentru prima dată, cu dreptul
limitat de a interveni numai la cererea jucătorilor şi exclusiv
atunci când se iveau neînţelegeri între arbitrii de line. Avea
obligaţia de a marca timpul de joc şi de a face însemnări
referitoare la meci.
- 1881 - s-a introdus prevederea în regulament, că jocul putea fi
condus de un arbitru, lucru care era facultativ.
- 1889 - se introduce regula ,,arbitru principal” iar arbitrul
capătă dreptul de a întrerupe jocul şi de a acorda o lovitură
liberă.
- 1895 - atribuţiile arbitrilor se lărgesc, putând decide şi în
cazul unei întreruperi temporare a jocului.
- 1903 - se fixează obligaţia de a recupera timpul pierdut.
- 1923 - deciziile arbitrului devin irevocabile în ceea ce priveşte
rezultatul partidei.
- 2005 - arbitrul poate schimba o decizie care, după părerea sa,
sau ca urmare a unei consultări cu un arbitru asistent, îşi dă
seama că nu este corectă, cu condiţia ca jocul să nu fi fost
reluat sau să se fi terminat.

Legea nr. 6 –ARBITRII ASISTENŢI:

La început jocurile erau conduse de ,,arbitrii de linie “, aşezaţi la
marginile terenului. În zilele noastre având un rol de semnalizare către
arbitru a neregularităţilor, şi nu un rol decisiv, deoarece deciziile lor
pot fi schimbate de către arbitrul principal.
- atunci când mingea a ieşit în întregime din terenul de joc,
- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, sau dacă se
acordă lovitură de la colţ ori lovitură de la poartă,
- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat pentru că se
află Iîn poziţie de ofsaid,
- atunci când se solicitàă o înlocuire de jucători,
- atunci când un comportament nesportiv sau orice alt incident
se produce în afara câmpului vizual al arbitrului,
- atunci când se comit greşeli în timp ce arbitrii asistenţi se
află mai aproape de acestea decât arbitrul (aceasta include în cazuri
exceptionale greşelile comise în suprafaţa de pedeapsă),
- în situaţia în care, la loviturile de pedeapsă, portarul
avansează înainte ca mingea să fie lovită şi dacă mingea trece de linia
porţii.