Savu Vasile Catalin

FUNDAMENTE STIINTIFICE ALE

FOTBALULUI
Cuvânt înainte 5
CAPITOLUL I – ISTORIC, APARIŢIE, REGULI
1.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea fotbalului 7
1.2 Fotbalul în România 14
1.3 Eşalonarea organizării şi desfăşurării jocului de fotbal 19
1.4 Regulamentul de joc şi evoluţia lui 22
CAPITOLUL II -TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL
2.1 Definiţie, Sistematizare, caracteristici 48
2.2 Elementele tehnice cu mingea 51
2.3 Elementele tehnice fără minge 89
2.4 Elementele tehnice ale portarului 95
2.5 Metodica pregătirii tehnice 104
CAPITOLUL III – TACTICA JOCULUI DE FOTBAL
3.1 Definiţie, Sistematizare, caracteristici 112
3.2 Tactica în atac 114
3.3 Tactica în aparare 122
3.4 Sistemul de joc 130
3.5 Metodica pregătirii tactice 133
CAPITOLUL IV- FOTBALUL IN ŞCOALA
4.1 Fotbal, mijloc al educaţiei fizice 136
4.2 Fotbalul şcolar-eşalon de masă al performanţei sportive 142
4.3 Lecţia de antrenament şcolar 144
4.4 Mijloace utile pentru învăţarea fotbalului 149
4.5 Prezentarea reprezentativei şcolare în competiţii 155
4.6 Managementul competiţiei sportive 156
BIBLIOGRAFIE 163

2
 CAPITOLUL I

ISTORIC, APARIŢIE, REGULI

1.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea jocului de fotbal

Jocul de fotbal este unul dintre sporturile cu cea mai mare răspândire
dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea
popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii,
romanii, egiptenii, japonezii etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se
practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar ţineau de un ritual
transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor.
Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în
ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru
copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci
„EPISKIROS”.
După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea,
în special ca mijloc de pregătire a soldaţilor pentru luptă, numindu-l
„HARPASTUM”. Jocul practicat de romani reprezintă jocul cu cele mai multe
asemănări cu fotbalul de mai târziu.
Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., odată cu
legiunile romane cuceritoare. Documentele vremii scot în relief faptul că aproape
toate popoarele au practicat jocurile cu mingea cu o pasiune ieşită din comun.
Spre deosebire de celelalte jocuri, cu caracter utilitar sau pregătitor pentru
război, jocurile cu mingea erau prin excelenţă sportive.
În Italia, încă în jurul anului 1300, este răspândit „giuoco del calcio”
(jocul mingii cu piciorul), denumire care a rezistat până în zilele noastre. El este
citat în numeroase documente ale vremii, ajungând la apogeu în perioada
Renaşterii (sec. XIV-XVI), cel mai reprezentativ joc fiind cel practicat la
Florenţa.
O descriere a jocului apare în lucrarea „Discorsa sopra il giuoco del
calcio florentino”, publicată la Florenţa în 1580 de Giovanni de Bardi, conte de
Verrino şi academician de Florenţa. Terenul de joc avea 100 x 30m, era presărat
cu nisip, iar jucătorii erau împărţiţi în două echipe a câte 27 de jucători
(Manuşaride, Ghemigean, 1986).
În Franţa, jocul cu mingea era şi el foarte popular. În funcţie de
provincie, denumirile diferă: „soule” sau „mollat” în Bretonia, „belle”, „etoffe”
sau „boise” în Normandia, „barette” în Turingia. Mingile folosite purtau, și ele,
denumiri diferite: „paume”, „balle”, „pelote”, „boule” (Ibidem).
În Anglia, cronicarii moderni ai jocului susţin că, atunci când romanii
au ocupat Britania, ei au adus, încurajat şi stimulat dezvoltarea „harpastumului”

3
ca formă complementară de pregătire pentru ducerea războiului. Cronicile
scriitorului galez Nennius (sec. al IX-lea) sau legendele irlandeze transcrise în
sec. al XII-lea conţin ştiri convingătoare care atestă că popoarele celte erau
pasionate de şi dovedeau aptitudini pentru practicarea jocurilor cu mingea.
„Strămoşul” englez al fotbalului era însă brutal. Înverşunarea cu care se
disputau partidele punea în pericol nu numai integritatea fizică a participanţilor,
dar şi a spectatorilor, mulţi dintre ei paşnici şi involuntari. Fotbalul începe să fie
practicat în cercuri tot mai largi de tineretul britanic, înrădăcinându-se puternic
în şcoli, colegii şi universităţi. Organizarea, însă, suferă, este confuză, pentru că
nu există nicio regulă scrisă.
Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor
englezi: Eduard al II-lea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-
lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în
1572 şi 1581, precum şi de către exponenţii bisericii, care au atacat jocul
considerându-l păcătos şi diabolic. Prin edictul dat în 1349 de către regele Angliei,
Eduard al III-lea, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea în detrimentul
călăriei şi a trasului cu arcul, se denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-
BALL” („foot” = picior; „ball” = minge).
În ciuda tuturor interdicţiilor, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt
demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul
revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea, a apreciat şi practicat cu pasiune jocul
de fotbal. Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de Carew în „Survet
of Corniwall” (1602), unde mărturiseşte că jocul se practică în două feluri, fiind
denumit: „Hurling at Goales” şi „Hurling over Country”. În prima formă, jocul se
desfăşura pe un teren de 100 metri, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60
jucători, al căror scop era să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metri, marcată de
doi stâlpi.
Primele încercări organizatorice cu conţinut pedagogic le întâlnim în
anul 1857, când Thomas Hughes (judecător de curte), absolvent al şcolilor din
Rugby şi Oxford, publică o carte din care rezulta o noutate în practicarea
jocului de fotbal, şi anume rugby-ul. Porţile au o nouă formă (asemănătoare
celor de azi de la rugby), iar mingea poate fi manevrată atât cu mâna, cât şi cu
piciorul.
În anul 1863, pe 26 octombrie, se înfiinţează Federatia Engleza de
Fotbal (F.A.), care adoptă aşa numitele „reguli de la Cambridge”. Cele două
forme de joc cu mingea se despart definitiv, sub denumirea de fotbal-asociaţie
şi fotbal-rugby. Ambele jocuri vor evolua rapid, cuprinzând tot mai mulţi adepţi
şi formându-şi reguli specifice şi clare. În privinţa regulamentului s-au stabilit
câteva aspecte:
- echipele - compuse din 11 jucători;
- terenul – dimensiuni 120 x 80 yarzi;
- durata jocului -90 minute;

4
 - echipamentul - de culoare diferită.
În 1881 se introduce în regulament prevederea ca jocul să fie condus de
un arbitru. În 1885 se legiferează profesionismul în fotbal şi se creează prima
divizie engleză, Football League. Din acest moment, răspândirea fotbalului se
va face cu repeziciune. În 1866 se organizează prima cupă de fotbal, denumită
„Challenge”, între oraşele englezeşti. În 1871, la 20 iulie, se desfăşoară prima
Cupă a Angliei şi, de atunci, orice club din ţară poate lua parte la competiţie.
După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel:
Danemarca şi Olanda în 1889; Argentina în 1893; Elveţia şi Belgia în 1895; Italia
în 1898; Germania în 1899; Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud,
Noua-Zeelandă în 1900 etc.
Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele, într-un climat de interes
general, a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale, care să
conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare.
Astfel, pe 6 decembrie 1882, a luat fiinţă International Football Association
Board (I. B.), singurul organ abilitat să modifice regulile jocului. El cuprindea
federaţiile de fotbal ale Angliei, Scoţiei, Irlandei de Nord şi Ţării Galilor.
Ulterior a fost cooptată şi FIFA (1913). Primul memorandum privind
interpretarea şi aplicarea regulilor de joc a fost elaborat de I.B. la 2 iunie 1886.
În aceste condiţii, la data de 21 martie 1904 la Paris, din iniţiativa
francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F.I.F.A
(Federaţia Internaţională de Asociaţiilor de Fotbal), la care au aderat şapte federaţii
naţionale: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Anglia,
deşi avea prima federaţie constituită din lume, încă din anul 1863, nu a participat la
înfiinţarea F.I.F.A (1904), afiliindu-se abia în 1906.
Crearea F.I.F.A. a avut două obiective esenţiale: unificarea regulilor
jocului şi organizarea unei competiţii mondiale pentru echipele naţionale.
La nivel continental, ca organe de conducere, fiinţează confederaţiile
continentale:
- Confederaţia Sud-americană de fotbal (CONMEBOL), fondată la 9
iulie 1916 la Buenos Aires (Argentina).
- Confederaţia Asiatică de fotbal (AFC), fondată la 8 mai 1954.
- Confederaţia Africană de fotbal (CAF), fondată în 1956.
- Confederaţia de fotbal a Americii de Nord, Centrale şi a Caraibelor
(CONCACAF), fondată în 1961.
- Confederaţia de fotbal a Oceaniei (OFC), fondată în 1968.
- Confederaţia continentală a Europei, Uniunea Europeană a
Asociaţiilor de Fotbal (UEFA), fondată în 1954.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea încep să apară bazele celor două
jocuri de mai târziu – fotbalul şi rugby-ul.
Fotbalul se bucură de un sistem competiţional foarte bine organizat,
principalele competiţii organizate la nivel internaţional fiind enumerate mai jos.

5
 A. Competiţii organizate de FIFA

CUPA MONDIALĂ
Competiţie internaţională care se desfăşoară din patru în patru ani şi
este deschisă tuturor echipelor reprezentative ale federaţiilor afiliate.
Prima ediţie a avut loc în 1930 la Montevideo în Uruguay.
Primul trofeu al Cupei Mondiale a fost creat de sculptorul francez Abel
Lafleur şi era o statuetă de aur în greutate de 1,5 kg. După război, această cupă
s-a numit „Jules Rimet”şi a fost furată pentru prima dată la Londra în 1966.
Ulterior, după ce a fost recuperată, Brazilia a intrat definitiv în posesia ei, în
1970, după care trofeul a dispărut de data aceasta definitiv. Noua Cupă
Mondială, care se acordă începând cu 1974, conţine 4,97 kg de aur, o înălţime
de 36 cm şi este creaţia sculptorului italian Silvio Gazzaniga.
Pentru următorul turneu final, Brazilia 2014, repartizarea locurilor
participantelor s-a făcut în felul următor:
 Brazilia – calificată (țară organizatoare);
 Europa – 13 locuri;
 America de Sud – 4...5 locuri;
 Africa – 5 locuri;
 Asia – 4...5 locuri;
 Concacaf – 3,5 locuri;
 Oceania – 0...5 locuri.
A cincea echipă din America de Sud joacă baraj cu echipa de pe locul 4
din Concacaf, iar câştigătoarea Oceaniei se întâlneşte cu locul 5 din Asia.
Tabelul de mai jos ne prezintă o evoluţie a numărului de participante şi
fruntaşele competiţiei.

EDIȚIA / ȚARA NR
LOCUL 1 LOCUL 2 LOCUL 3
ORGANIZATOARE ECHIPE
1930 / Uruguay 13 Uruguay Argentina SUA
1934 / Italia 16 Italia Cehoslovacia Germania
1938 / Franta 15 Italia Ungaria Brazilia
1950 / Brazilia 13 Uruguay Brazilia Suedia
1954 / Elvetia 16 Germania Ungaria Austria
1958 / Suedia 16 Brazilia Suedia Franta
1962 / Chile 16 Brazilia Cehoslovacia Chile
1966 / Anglia 16 Anglia Germania Portugalia
1970 / Mexic 16 Brazilia Italia Germania
1974 / Germania 16 Germania Olanda Polonia
1978 / Argentina 16 Argentina Olanda Brazilia
1982 / Spania 24 Italia Germania Polonia

6
 1986 / /Mexic 24 Argentina Germania Franta
1990 / Italia 24 Germania Argentina Italia
1994 / SUA 24 Brazilia Italia Suedia
1998 / Franta 32 Franta Brazilia Croatia
2002 / Coreea de Sud 32 Brazilia Germania Turcia
2006 / Germania 32 Italia Franţa Germania
2010 / Africa de Sud 32 Spania Olanda Germania
2014/ Brazilia 32 Germania Argentina Olanda

Până la Cupa Mondială, turneul olimpic de fotbal a fost singura

competiţie de anvergură rezervată echipelor naţionale. Ulterior, datorită
divergenţelor legate de statutul de amator al sportivilor, ea a pierdut din
importanţă.
Campionatul mondial de tineret U /20. Se desfăşoară din doi în doi ani.
Campionatul mondial de juniori U/17. Se desfăşoară din doi în doi ani.

CUPA CONFEDERAŢIILOR
Cupa Confederaţiilor este cea mai nouă competiţie, rezervată echipelor
naţionale, la care participă reprezentante ale tuturor continentelor.
Ediţiile şi câştigătorii:

EDIŢIA / CAMPIOANA
TARA ORGANIZATOARE
1992 /Arabia Saudită Argentina
1995 /Arabia Saudită Danemarca
1997 /Arabia Saudită Brazilia
1999 /Mexic Mexic
2001 /Coreea Japonia Franţa
2003 /Franţa Franţa
2005 /Germania Brazilia
2009 /Africa de Sud Brazilia
2012/Brazilia Brazilia

Campionatul mondial de fotbal în sală (futsal). Competiţie relativ nouă,

desfăşurată pentru prima dată în 1989.

CAMPIONATUL MONDIAL AL CLUBURILOR

Competiţie care, aşa cum spune şi numele, este rezervată echipelor de
club, mai precis, campioanelor continentale.
Ea înlocuieşte Cupa Intercontinentală, a cărei ultimă ediţie a avut loc în
2004. Este o dovadă a faptului că, şi la nivel de echipe de club, fotbalul nu mai

7
este reprezentat numai de cele două mari puteri de până acum, Europa şi
America de Sud. Până acum s-au disputat doar două ediţii:
 2000 – în Brazilia, campioană fiind Corinthians (Brazilia);
 2005 – în Japonia, campioană – Sao Paulo (Brazilia);
 2006 – în Japonia, campioană – Internațional Porto Alegre
(Brazilia);
 2007 – în Japonia, campioană – A. C. Milan (Italia);
 2008 – în Japonia, campioană – Manchester United (Anglia);
 2009 – în Emiratele Arabe Unite – F. C. Barcelona (Spania);
 2010 – în Emiratele Arabe Unite – Internationale Milano
(Italia).
 2011 – in Japonia – F.C. Barcelona (Spania)
 2012 – in Japonia – Corinthians ( Brazilia)
 2013 – in Maroc – Bayern Munchen ( Germania)
 2014 - in Maroc – Real Madrid (Spania)

B. Competiții organizatede UEFA

CAMPIONATUL EUROPEAN
Pe plan continental, în Europa, principala competiţie rezervată
echipelor naţionale este Campionatul European. Acesta are loc din patru în
patru ani chiar în intervalele dintre ediţiile Cupei Mondiale.
Tabelul de mai jos ne prezintă o evoluţie a numărului de participante şi
fruntaşele competiţiei.

EDIŢIA / NR.
ȚARA ECHIPE LOCUL 1 LOCUL 2 LOCUL 3
ORGANIZATOARE
1960/Franţa 4 URSS Iugoslavia Cehoslovacia
1964/Spania 4 Spania URSS Ungaria
1968/Italia 4 Italia Iugoslavia Anglia
1972/Belgia 4 RFG URSS Belgia
1976Iugoslavia 4 Cehoslovacia RFG Olanda
1980/Italia 8 RFG Belgia Cehoslovacia
1084/Franţa 8 Franţa Spania Portugalia
1988/R.F.G. 8 Olanda URSS Italia
1992/Suedia 8 Danemarca Germania Suedia
1996/Anglia 16 Germania Cehia Franţa
2000/Belgia-Olanda 16 Franţa Italia Portugalia
2004Portugalia 16 Grecia Portugalia Olanda
2008/Austria – Elveţia 16 Spania Germania Olanda

8
 2012/Polonia Ucraina 16 Spania Italia Rusia
2016/Franta 24

 Palmares
 Campionatul Mondial de Fotbal
Sfert-finalistă (1): 1994
 Campionatul European de Fotbal
Sfert-finalistă (1): 1984; 2000
 Jocurile Olimpice
Sfert-finalistă (1): 1964

Pentru echipele de club, U.E.F.A organizează următoarele competiţii:

 Liga Europei (U.E.F.A Europa League);
 Liga campionilor (U.E.F.A Champions League).
Liga Europei a evoluat de la Cupa U.E.F.A, concepută de elveţianul
Ernest Thommen, care, împreună cu italianul Ottorino Barras şi sir Stanley
Rous, viitor preşedinte al F.I.F.A, au creat un turneu pentru echipele orașelor
europene unde au loc regulat târguri comerciale.
Acest precursor al Cupei U.E.F.A a fost fondat la 18 aprilie 1955, la
două săptămâni după apariţia Cupei Campionilor Europeni. Primele oraşe
implicate au fost Barcelona, Basel, Birmingham, Copenhaga, Frankfurt,
Lausanne, Leipzig, Londra, Milano şi Zagreb.
Numărul participanţilor a crescut, la turneul din 1958/1960 fiind de
şaisprezece, după acest turneu competiţia desfăşurându-se anual.
În 1962, numărul participanţilor a crescut la 32. În primii ani echipele
din sudul Europei au dominat turneul, remarcându-se Barcelona, de 3 ori
câştigătoare, şi Valencia, de două ori. În 1968, Leeds United a devenit primul
club câştigător din Europa de Nord.
Ediţia 1971/1972, câştigată de Tottenham Hotspur, este prima
cunoscută sub numele de Cupa UEFA.
Începând cu anii 2000, cluburile eliminate în a treia rundă din Liga
campionilor, precum şi cele clasate pe locul trei în grupele Ligii, au putut lua
parte la întrecerile Cupei U.E.F.A.
O fază a grupelor a fost introdusă pentru prima dată în sezonul
2004/2005.
Liga Europei (UEFA Europa League) a apărut prima dată în sezonul
2009/2010, cu o fază a grupelor la care au participat 48 de echipe într-un format
similar celui din Liga Campionilor.

9
EUROPA LEAGUE
2009 – 2010 Atletico Madrid
2010 – 2011 F. C. Porto

EUROPA CHAMPIONS LEAGUE

Denumită inţial Cupa Campionilor Europeni (C.C.E), competiţia a fost
rezervată la început numai echipelor campioane din Europa şi a fost organizată
începând din 1955, după o idee originală a francezului Gabriel Hanot. ÎN
ANUL 1986, STEAUA BUCURESTI A CÂȘTIGAT TROFEUL, învingând în
finala pe C.F. Barcelona.
Din 1992, se numeşte Liga Campionilor şi la întrecere pot lua parte şi
echipe care nu sunt campioane ale ţărilor lor. Admiterea se face pe baza
coeficientului UEFA, fiind favorizate formaţiile ţărilor cu echipe puternice, cu
rezultate bune în competiţiile continentale.

Ediţia CAMPIOANA CLUBURILOR

EUROPENE
1999 – 2000 Real Madrid
2000 – 2001 Bayern Munchen
2001 – 2002 Real Madrid
2002 – 2003 A. C. Milan
2003 – 2004 F. C. Porto
2004 – 2005 Liverpool
2005 – 2006 Barcelona
2006 – 2007 A. C. Milan
2007 – 2008 Manchester United
2008 – 2009 Barcelona
2009 – 2010 Internazionale Milano
2010 – 2011 Barcelona
2011 – 2012 Chelsea
2012-2013 Bayern Munchen
2013-2014 Real Madrid

SUPERCUPA U.E.F.A
Partidă disputată între câştigătoarea Ligii Campionilor şi câştigătoarea
Ligii Europei.
 2011 – Barcelona-F. C. Porto 2 – 0;
 2012 – Atletico de Madrid-Chelsea Londra 4-1;
 2013 – Bayern Munchen-Chelsea 2-2 ( d.p. 4-3).
 2014 – Real Madrid – Sevilla 2-0;

10
 1.2. Fotbalul în România
Jocurile cu mingea şi-au găsit, în general, un câmp fertil în cetăţile greceşti
de pe malul Mării Negre, Histria, Tomis şi Calatis, unde, în ultimele secole, tinerii
din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament” fizic şi intelectual întocmai ca în
Atena.
În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători tradiţionale, jocurile cu
mingea s-au practicat şi în timpul romanilor, nu numai în gimnazii, ci şi în afara
acestora. Se cunoştea că „pila” (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor,
confirmându-se astfel existenţa „harpastumului” roman care a evoluat de-a lungul
secolelor până în fotbalul actual.
Plecând la studii sau pe drumurile vietii de realizare profesională și socială,
acești tineri au adus cu ei învățămintele acestui joc îndrăgit, fotbalul, căruia peste
timpuri avea să i se spună „sportul rege”.
În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România, putem aminti cele
mai importante repere:
 1870 – la Sulina „porto-franco”, marinarii străini practică diferite
jocuri aduse din ţările lor, inclusiv jocul de fotbal.
 1884 – la Arad, se amenajează primul teren de fotbal din iniţiativa dr.
Emil Bădescu, unde fotbalul se practică după reguli aproximativ identice
cu cele de azi.
 1899 – în Bucureşti, este adusă prima minge de fotbal de către Mario
Ghebauer, student în Elveţia (Economu, „Footbal”, 1935).
 1896 – în Bucureşti, câţiva străini joacă fotbal pe un câmp de lângă
şoseaua Kiseleff (Ghibu şi Todan, „Sportul românesc de-a lungul anilor”,
1970).
 1899–1902 – la Timişoara, se organizează primul club de fotbal, iar
jocurile se dispută pe „Câmpul Târgului” de pe calea Aradului, unde de
două ori pe săptămână tinerii practică jocul.
 1906 – la Cluj, ia fiinţă Clubul Academic Cluj.
 1907 – la Bucureşti, apare Clubul Olimpia, urmat în 1909 de
Colentina Bucureşti; la Ploieşti, se înfiinţează cel dintâi club.
 1910 – la Timişoara, ia fiinţă Clubul Chinezul.
 1912 – are loc primul campionat oficial.
 1921 – se unifică federaţiile din Banat şi Ardeal cu cele din restul
ţării, sub denumirea de „Federaţia Societăţilor Sportive”, cu sediul în
Bucureşti.
 16 februarie 1930 – ia fiinţă Federaţia Română de Fotbal (F.R.F.),
afiliată la F.I.F.A în 1931.
 după primul război mondial, se remarcă câteva echipe – Venus
Bucureşti, Chinezul Timişoara, Ripensia Timişoara, Juventus – pentru
ca după cel de-al doilea război mondial să apară U.T.A. Arad, Carmen

11
 şi Ciocanul Bucureşti, C.C.A. şi Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti
etc.
 1934, se constituie o serie cu 12 echipe, iar în anii 1937-1938, se
organizează două serii a câte 10 echipe.
 începând cu perioada 1946-1947, se admit 14 echipe în campionat,
fapt care a dăinuit până în anul 1968, când s-au acceptat 16 echipe –
număr la care s-a revenit în ediţia 2000/2001, după un şir de ediţii cu 18
competitoare în prima divizie.
 începând din anul 1933, se desfășoară Cupa României, prima
câştigătoare fiind Ripensia Timişoara.
Participare la C.M.
La ediţia inaugurală a Cupei Mondiale, Uruguay 1930, unde
participarea s-a făcut pe bază de invitaţii, România a fost prima ţară înscrisă.
Cele 13 participante au fost împărţite în 4 grupe. Ţara noastră, antrenor şi
căpitan Rudy Wetzer, manager Costel Rădulescu, a făcut parte din grupa a III-a,
alături de Uruguayşi Peru. Partidele disputate:
România – Peru 3 – 1
Uruguay – România 4 – 0
România a ocupat locul 2 în grupă, dar sistemul de disputare prevedea
atunci calificarea pentru faza următoare doar a câştigătoarele grupelor.
La cea de-a doua ediţie, Italia 1934, România a fost plasată într-o grupă
preliminară, alături de Iugoslavia şi Elveţia. S-au calificat primele două echipe
în ordinea:
1. România
2. Elveţia.
Sistemul de disputare a CM 1934 a fost însă unul eliminatoriu, echipa
noastră, antrenată de austriacul Uridil, întâlnind un adversar foarte valoros:
Cehoslovacia – România 2 – 1 (0 – 1).
La cea de-a treia ediţie a CM, Franţa 1938, România s-a calificat fără
joc pentru că adversarul ei, formaţia Egiptului, nu s-a prezentat.
Sistemul eliminatoriu de disputare s-a păstrat.
Echipa noastră, selecţioner Alexandru Săvulescu, antrenor Costel
Rădulescu, a jucat cu formaţia Cubei, în faţa căreia eram favoriţi.
România – Cuba 3 – 3 (1 – 1, 2 – 2), după prelungiri.
Meciul s-a rejucat pentru că nu se inventaseră încă loviturile din punctul
de pedeapsă pentru departajare.
Cuba – România 2 – 1 (0 – 1), este considerată cea mai ruşinoasă
înfrângere a echipei noastre la o asemenea competiţie.
După război, a urmat o lungă perioadă în care România nu a mai reuşit
calificarea la Cupa Mondială.
Absenţa noastră a fost întreruptă numai în 1970 prin calificarea la CM
Mexic.

12
 Aici, selecţionata noastră, condusă de Angelo Niculescu, a fost
repartizată în grupa a III-a, supranumită „el grupo de la muerte”. Jocuri:
 Anglia – România 1 – 0 (0 – 0)
 România – Cehoslovacia 2 – 1 (0 – 1)
 Brazilia – România 3 – 2 (2 – 1)
România a ocupat locul 3 în grupă şi nu s-a calificat mai departe.
A trebuit să treacă 20 de ani pentru ca echipa noastră să se califice din
nou la un turneu final al CM, la ediţia Italia 1990.
România, antrenată de Emerich Jenei, a fost repartizată în grupa „B” şi
a avut următoarele rezultate:
 România – U. R. S. S. 2 – 0 (1 – 0)
 Camerun – România 2 – 1 (0 – 0)
 România – Argentina 1 – 1
Calificată din grupă, România s-a oprit însă în optimile de finală, unde
a fost eliminată de Irlanda.
 Irlanda – România 5 – 4 (0 – 0, 0 – 0), după prelungiri şi
lovituri de departajare.
La următoarea ediţie a Cupei Mondiale, SUA 1994, echipa României,
antrenată acum de Anghel Iordănescu, s-a calificat din nou. Repartizată în
grupa A, ea a avut următoarele rezultate:
 România – Columbia 3 – 1
 Elveţia – România 4 – 1
 România – SUA 1 – 0
Calificată în optimi de pe primul loc, România a întâlnit Argentina.
 România – Argentina 3 – 2, dar s-a oprit în sferturile de finală:
 România – Suedia 2 – 2, după prelungiri şi 4 – 5, după loviturile
de departajare, reuşind totuşi cel mai bun rezultat din istoria
participărilor noastre la Cupa Mondială.
Ultima ediţie la care a mai participat România a fost cea din Franţa
1998. Formaţia noastră a fost repartizată în grupa G, unde a obţinut următoarele
rezultate:
 România – Columbia 1 – 0 (1 – 0)
 România – Anglia 2 – 1 (0 – 0)
 România – Tunisia 1 – 1 (0 – 1)
 Calificată în optimi de finală, formaţia României a fost
eliminată de Croaţia, Croaţia– România 1 – 0 (1 – 0).
Competiţii fotbalistice pe plan naţional
Principala competiţie pe plan intern este Liga I, denumită până de
curând „Divizia A” şi organizată de LPF (Liga Profesionistă de Fotbal),
organism înfiinţat în 1993.

13
 În Liga I participă 18 echipe, ultimele 4 clasate retrogradând în Liga a
II-a.
Celelalte competiţii naţionale sunt organizate de FRF (Federaţia
Română de Fotbal).
Liga a II-a – campionat cu două serii de câte 16 echipe, împărţite pe
criterii geografice (est – vest), primele două clasate din fiecare serie promovând
la sfârşitul campionatului. Retrogradează în Liga a III-a echipele clasate pe
locurile 12 – 16 din cele două serii, în total 10 echipe.
Liga a III-a – campionat cu şase serii de câte 16 echipe, împărţite pe
criterii geografice. Promovează în Liga a II-a câştigătoarele celor 6 serii.
Retrogradează în liga a IV-a 37 de echipe, respectiv, echipele clasate pe locurile
11 – 16 din fiecare serie, plus o echipă de pe locul 10, cea mai slab clasată.
Cupa României – competiţie organizată de FRF, la care pot lua parte
numai echipele aparţinând cluburilor afiliate. Este dotată cu un trofeu
transmisibil, pe care echipa deţinătoare îl păstrează de la data decernării până la
data de 1 iunie a anului următor, când este încredinţat spre păstrare FRF.
Super Cupa României – se dispută între campioana ţării şi câştigătoarea
Cupei României.
Campionatul de fotbal feminin.
Campionatele naţionale de juniori A şi B.
Fazele finale ale campionatelor de juniori A1, B1, C şi D precum şi faza
finală a memorialului „Gheorghe Ola”.
Competiţii de fotbal în sală, Liga a-I-a (12 echipe), Liga a-II-a (8
echipe) cu play-off si play-out primele, respectiv, ultimele 4 echipe.
Pe plan local (judeţean), Asociaţiile Judeţene de Fotbal (AJF)
organizează următoarele competiţii:
 Liga a IV-a – seniori;
 Liga a V-a seniori;
 campionate de juniori A1, B1, C şi D;
 campionate de copii;
 faza judeţeană a Cupei României;
 competiţii de fotbal în sală.
Proiect de restructurare a ligilor la fotbal
Acest proiect, care nu prevede şi o reducere a numărului de echipe
participante la campionatul naţional Liga I, a fost discutat şi cu ocazia
întrunirilor pe care conducerea FRF le-a avut în cursul lunii ianuarie 2011 cu
membrii afiliaţi.
În momentul actual, în stagiunea 2012-2013, structura este:
 Liga I – 1 serie x 18 echipe;
 Liga a II-a – 2 serii x 14 echipe.
 Liga a III-a – 6 serii x 14 echipe.

14
 Aşadar, incluzând echipele din Liga I, 18 asociații, un total de 146
formaţii.
Proiectul discutat în Comitetul Executiv al FRF se va desfăşura
conform următoarei planificări:
PASUL 1 (sezonul 2012-2013): 130 echipe (18 Liga I, 2x14 Liga a II-a,
6x14 Liga a III-a)
PASUL 2 (sezonul 2013-2014): 114 echipe (18 Liga I, 2x12 Liga a II-a,
6x12 Liga a III-a). Play-off şi play-out la Ligile a II-a şi a III-a.
PASUL 3 (sezonul 2014-2015): 102 echipe (18 Liga I, 20 Liga a II-a,
4x16 Liga a III-a)
PASUL 4 (sezonul 2015-2016): 90 echipe (18 Liga I, 18 Liga a II-a,
3x18 Liga a III-a).

1.3 Eşalonarea desfăşurării jocului şi a disciplinei fotbal

În domeniul sportiv, sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi
spontan, precum şi organizat în diferite forme, are la bază o anumită pondere de
activitate cu obiective bine stabilite.
Prin prisma acestora, vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice
fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal:
 fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii
locale sau interne, de copii, juniori sau seniori, la nivelul
învăţământului de toate gradele sau din asociaţiile sportive.
Fiind forma cea mai largă de cuprindere a masei de participanţi,
acesta nu urmăreşte în special creşterea continuă a
performanţei, şi are ca obiective:
- valorificarea deprinderilor specifice jocului, în scopul
menţinerii stării de sănătate şi al unei capacităţi ridicate de
muncă;
- folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea
obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului;
- acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului, la
nivel mediu, care să stimuleze continuarea activităţii spre
afirmarea sportivă.
 baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători
încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori, de la C.S.S., licee
cu program sportiv, alte cluburi şi asociaţii sportive participante
într-un sistem competiţional oficial, precum şi jucători care
participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul
divizionar. Obiectivele acestui eşalon sunt:

15
 - selecţia, pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de
perspectivă, în fotbalul de performanţă;
- asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor
divizionare de fotbal şi loturilor naţionale, la toate categoriile de
vârstă.
 fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii
cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt
nivel, valoroşi, capabili să atingă marea performanţă, având ca
obiective:
- alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţional, Ligile I,
II şi III:
- realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a
capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători
din competiţiile europene intercluburi.
 fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii
selecţionaţi în loturile naţionale din Ligile I, II, III, care
participă în sistemul internaţional oficial, până la nivelul Cupei
Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. Obiectivul principal îl
constituie:
- calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile
organizate de FIFA şi UEFA, precum şi
- obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări.
Pentru toate aceste categorii valorice, cercetările încearcă să găsească
cele mai eficiente căi, mijloace şi metodologii prin care să se realizeze optimal
obiectivele şi sarcinile instructiv-educative caracteristice fiecărui eşalon.
Teoria şi metodica acestei discipline se ocupă în mod deosebit de
studierea fotbalului din trei unghiuri diferite, fiecare având o problematică
proprie şi anume: ca mijloc al educaţiei fizice, ca disciplină sportivă şi ca
disciplină ştiinţifică.

Fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice

Jocul de fotbal este o îmbinare armonioasă între mişcări naturale ca
alergarea, săritura şi lovirea mingii cu piciorul, pe de o parte, şi deprinderi
motrice specifice simple, accesibile şi atractive, pe de altă parte. Jocul se
desfăşoară pe un fond de solicitări psihice intense, care au un pronunţat caracter
educativ.
Din aceste motive, fotbalul este considerat, fără rezerve, ca un
important mijloc al educaţiei fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea
sarcinilor acesteia. Jocul de fotbal contribuie la întărirea sănătăţii, la
dezvoltarea multilaterală a capacităţilor fizice şi psihice, la însuşirea unor
deprinderi motrice şi a unor cunoştinţe speciale de tehnică şi tactică.

16
 Datorită calităţilor sale formative, fotbalul este prevăzut în programele
de educaţie fizică şcolară printre disciplinele prioritare, fiind foarte des utilizat
în lecţia de educaţie fizică.
Fotbalul ca disciplină sportivă
Ca disciplină sportivă, fotbalul a cunoscut o dezvoltare deosebită,
organizându-se în prezent competiţii pentru toate categoriile, de la fotbalul de
masă până la cel de mare performanţă. Paralel cu dezvoltarea sa cantitativă,
fotbalul a evoluat foarte mult şi sub aspect calitativ, nivelul la care se practică
fiind deosebit de ridicat.
Specialiştii domeniului, prin experienţa lor şi studiile efectuate, se
preocupă de continua perfecţionare a jocului. În acest sens, prin Federaţia
Română de Fotbal, se elaborează periodic concepţia de joc şi de pregătire
corespunzătoare exigenţelor jocului, ţinându-se seama de tendinţele evolutive
pe plan internaţional, aducându-se îmbunătăţirile de rigoare în urma studiilor şi
cercetărilor efectuate.
Fotbalul fiind un joc colectiv, pentru atingerea scopului propus, îi este
proprie o anumită organizare a colectivului, bazată pe răspunderea reciprocă, pe
subordonarea intereselor personale celor generale şi pe repartizarea judicioasă a
sarcinilor care revin jucătorilor. În aceasta rezidă şi marea importanţă care
revine fotbalului în educarea spiritului de echipă, a iniţiativei, a perseverenţei, a
stăpânirii de sine în timpul acţiunilor şi a disciplinei conştiente.
Fotbalul se practică pe baza regulilor de joc, în spiritul eticii sportive.
El contribuie la satisfacerea dorinţei de întrecere a tinerilor. În acelaşi
timp cei care asistă la meciuri în calitate de spectatori sau telespectatori trăiesc
din plin spontaneitatea şi frumuseţea fazelor de joc, precum şi încordarea luptei
sportive.
Fotbalul ca disciplină ştiinţifică
Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului este ştiinţa care studiază
legile educaţiei fizice şi sportului. În teoria şi metodica educaţiei fizice şi
sportului se încadrează şi teoria şi metodica fiecărei ramuri sportive, deci şi a
fotbalului.
Teoria şi metodica fotbalului este considerată că derivă din teoria
generală a educaţiei fizice şi sportului şi ca atare se poate vorbi despre fotbal ca
despre o disciplină ştiinţifică de predare în facultăţile de profil, sub forma
cursului de bază şi a cursurilor de masterat-aprofundare: specializare,
promovare antrenori etc.
Bazele teoretico-metodice ale unui joc sportiv - are un obiect de
studiu şi căi de cercetare ştiinţifică proprii sau preluate de la alte discipline sau
ştiinţe.
Obiectul disciplinei:
- studiază conţinutul jocului de fotbal sub aspect tehnic, tactic, fizic,
teoretic şi psihologic;

17
 - generalizează teoretic practica înaintată;
- studiază istoricul şi evoluţia jocului;
- studiază fiecare componentă a antrenamentului;
- practică relaţii de colaborare cu celelalte jocuri sau discipline sportive:
atletism, gimnastică, handbal, baschet etc.;
- colaborează cu alte discipline ştiinţifice: igienă, fiziologie,
biomecanică, biochimie, psihologia, pedagogia, sociologia etc.;
- studiază metodica, structura şi conţinutul antrenamentului în fotbal;
- studiază regulamentul jocului şi interpretarea corectă a acestuia.
Metodele de cercetare:
- observaţia;
- experimentul pedagogic;
- prelucrarea statistico-matematică;
- analiza şi sinteza.

1.4 Regulamentul de joc şi evoluţia acestuia

Amploarea şi răspândirea jocului au impus apariţia unor reguli care au
avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos, aşa cum reiese
dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp, orăşenii
disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor, întrebuinţând mijloacele de
atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase, lucru ce nu a lipsit de
riscuri nu numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor
involuntari şi paşnici”.
În acele împrejurări, a apărut prima „CUTUMĂ” a jocului, care a
stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri, având
marcat locul de ţintă (cele două capete ale terenului) prin doi stâlpi la 1 metru
distanţă, prin care trebuia să treacă mingea, pentru înscrierea unui punct valabil.
Acesta se înregistra de către o persoană stabilită, care încresta cu un cuţit în
stâlpii porţilor fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi
era confecţionată din piele.
Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei
tineri, jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi
monarhilor. Introducerea jocului în şcolile publice engleze a constituit izvorul
dezvoltării fotbalului, care a cuprins toate şcolile şi universităţile. Practicarea
jocului după reguli neunitare, la inspiraţia fiecărei şcoli în parte, a generat stări
conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora, situaţie care s-a extins şi la
Universitatea din Cambridge, ai cărei studenţi proveneau din şcolile amintite.
După ce s-au constituit într-un club de fotbal al Universităţii din Cambridge, în
anul 1846, studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul
TRINITY în 1848, unde au elaborat un „cod” prin care stabileau o serie de
reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare. Format pe principii
corecte, acest cod, rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA

18
CAMBRIDGE” (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare), nu a
fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive. După
repetate confruntări, începute în anul 1863, între cluburile existente, s-a stabilit
organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL
ASSOCIATION“, avându-l în frunte pe C. MORLEY. Noul regulament a fost
aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra, fiind diferit de
cel redactat în 1866 la Sheffield.
Datorită amplificării jocurilor, extinderii cluburilor şi înfiinţării
federaţiilor de fotbal din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, la 6
decembrie 1882, la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul
F.A. MARINDIN, la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi ai celor 4
federaţii, în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli,
care a intrat în vigoare în 1883-1884, cu prilejul primului campionat
interbritanic de fotbal.
Cu această ocazie, s-a înfiinţat „INTERNATIONAL FOOTBALL
ASSOCIATION”, unicul organ învestit cu modificarea şi aprobarea regulilor de
joc, având şi astăzi aceleaşi atribuţii.
De-a lungul timpului regulamentul a suferit modificari:
 În anul 1902 se delimitează suprafața de pedeapsă ca suprafaţa
portii şi se stabileşte ca loviturile de la 11 m să fie executate
dintr-un punct fix, la fel ca în prezent.
 În anul 1905 se hotărăşte ca portarul să stea nemişcat până când
mingea este lovită de jucătorul executant al loviturii de la 11 m.
 În anul 1907 se modifică regula offside-ului, în sensul că un
jucător aflat în jumătatea sa de teren nu este considerat în
offside.
 În anul 1923 se stabileşte că la loviturile de la 11 m toţi jucătorii
să stea la o distanţă de cel puţin 9,15 m de minge şi să rămână
în afara suprafeţei de pedeapsă până în momentul execuţiei
loviturii.
 În anul 1925 se modifică substanţial regula offside-ului, în
sensul că un jucator nu poate fi considerat în offside dacă are cel
puţin doi adversari între ei şi linia porţii adverse.
 În anul 1936 se hotărăşte ca la executarea loviturii de poartă,
mingea să intre în joc numai dupa ce a părăsit suprafaţa de
pedeapsă de 16 m.
 În anul 1937 se introduce arcul de cerc la suprafaţa de pedeapsă
cu raza de 9,15 m, având ca centru punctul de la 11 m.
 In anul 1951 se sanctionează obstrucţia cu lovitură indirectă.
Dupa 1997, în regulament apar modificări pentru îmbunătăţirea
cursivităţii jocului portarul nu mai are voie să prindă mingea cu mâinile dacă

19
aceasta este trimisă cu piciorul de orice coechipier; când mingea îi este trimisă
cu piciorul de coechipier, portarul este obligat să joace mingea cu piciorul spre
a nu mai avea posibilitatea „tragerii de timp”.
Regulamentul după care se joacă fotbal în țara noastră cuprinde, în
forma actuală, 17 articole, fiecare adresându-se, asa cum vom vedea, unor
obiective precise.

Legile jocului
LEGEA 1. Terenul de joc

Dimensiuni. Terenul de joc trebuie să fie de formă dreptunghiulară.

Lungimea liniilor de margine trebuie să fie, în toate cazurile, mai mare decât
lungimea liniilor de poartă.
Lungimea: minim 90 m, maxim 120 m.
Lăţimea: minim 45 m, maxim 90 m.
Jocuri internaţionale
Lungimea: 105 m.
Lăţimea: 68 m.
Marcajul terenului. Terenul de joc trebuie să fie marcat cu linii.
Aceste linii fac parte integrantă din suprafeţele pe care le delimitează.
Liniile de demarcaţie cele mai lungi, în număr de două, sunt numite linii de
margine. Cele două linii mai scurte sunt numite linii de poartă. Toate liniile au o
lăţime maximă de 12 cm. Terenul de joc este împărţit în două jumătăţi egale
prin linia mediană. Punctul de la centru este marcat în mijlocul liniei mediane.
În jurul acestui punct se trasează un cerc cu raza de 9,15 m.
Suprafaţa de poartă. La fiecare extremitate a terenului de joc este
delimitată o suprafaţă de poartă cu următoarele caracteristici: două linii sunt
trase perpendicular pe linia de poartă, la 5,50 m de la partea interioară a fiecărui
stâlp al porţi. Aceste două linii se întind în terenul de joc pe o distanţă de 5,50
m şi sunt unite printr-o linie trasată paralel cu linia de poartă. Spaţiul delimitat
de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafaţă de poartă.
Suprafaţa de pedeapsă. La fiecare extremitate a terenului de joc se
delimitează o suprafaţă de pedeapsă cu următoarele caracteristici: două linii
sunt trasate perpendicular pe fiecare linie de poartă la 16,50 m, de la partea
interioară a fiecărui stâlp al porţilor. Aceste linii se întind în teren pe o distanţă
de 16,50 m și sunt unite printr-o linie paralelă cu linia de poartă. Spaţiul
delimitat de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafaţa de pedeapsă. În

20
interiorul fiecărei suprafeţe de pedeapsă se marchează un punct la 11 m, de
unde se execută loviturile de pedeapsă. De mijlocul liniei care uneşte cei doi
stâlpi ai porţii şi la distanţă egală de aceşti stâlpi, în exteriorul fiecărei suprafeţe
de pedeapsă se trasează un arc de cerc cu raza de 9,15 m, care are ca centru
punctul de la 11 m.
Steaguri. La fiecare colţ al terenului de joc trebuie fixat câte un steag,
al cărui suport neascuţit are o înălţime minimă de 1,50 m de la pământ. Câte un
steag similar poate fi, de asemenea, plasat la fiecare extremitate a liniei
mediane, la cel puţin 1 m de la linia de margine, în exteriorul terenului de joc.
Arcul de cerc de la colţul terenului. La fiecare colţ, în interiorul
terenului de joc, se trasează câte un arc de cerc cu raza de 1 m, având ca centru
steagul de la colţ.
Porţile. Porţile sunt fixate în centrul fiecărei linii de poartă. Ele sunt
alcătuite din doi stâlpi verticali care se înalţă la distanţă egală de steagurile de
la colţul terenului şi care sunt uniţi deasupra printr-o bară transversală. Distanţa
interioară dintre cei doi stâlpi este de 7,32 m., iar partea inferioară a barei
transversale se află la 2,44 m de la pământ. Cei doi stâlpi trebuie să aibă aceeaşi
lăţime şi grosime, care nu trebuie să depăşească 12 cm. Linia de poartă va fi
trasată cu aceeaşi lăţime ca şi grosimea stâlpilor barei transversale. Se pot
monta plase la porţi, acestea fiind fixate şi de pământ în spatele porţilor cu
condiţia, totuşi, ca ele să fie bine prinse pentru a nu jena portarul. Stâlpii şi bara
transversală trebuie să fie de culoare albă.
Măsuri de securitate. Porţile trebuie să fie bine fixate în pământ.
Porţile mobile nu pot fi folosite decât dacă răspund acestor cerinţe mai sus
menţionate.
Decizii ale International F.A. Board
Decizia 1. Dacă bara transversală s-a deplasat sau s-a rupt, trebuie
întrerupt jocul până când aceasta va fi reparată şi aşezată la locul ei. Dacă
repararea este imposibilă, jocul trebuie oprit definitiv. Utilizarea unei frânghii
în locul barei transversale nu este permisă. Dacă bara transversală s-a reparat,
jocul se va putea relua printr-o minge de arbitru de pe locul unde se afla mingea
în momentul întreruperii jocului.
Decizia 2. Stâlpii porţilor şi barele transversale trebuie să fie din lemn,
metal sau alt material aprobat. Forma lor poate fi pătrată, dreptunghiulară,
rotundă sau eliptică. Stâlpii şi bara transversală nu trebuie în nici un caz să
prezinte un pericol pentru jucători.
Decizia 3. Orice fel de publicitate este interzisă pe terenul de joc sau pe
materialul care echipează terenul (inclusiv plasele porţilor şi suprafeţele pe care
acestea le delimitează pe pământ), şi aceasta din momentul în care echipele
intră pe teren şi până când îl părăsesc pentru pauză şi imediat ce revin pe teren
până la sfârşitul jocului. În special, se interzice aplicarea oricărui material

21
publicitar pe porţi plase, steaguri sau suporturile acestora. Nu se va putea fixa
pe acestea nici un obiect care nu are legătură cu fotbalul (camere de luat vederi,
aparate foto, microfoane etc.).
Decizia 4. Reproducerea emblemei F.I.F.A., a Confederaţiilor
continentale, ale Asociaţiilor Naţionale ale Ligilor, ale Cluburilor, sau ale altor
asociaţii este interzisă pe terenul de joc şi pe materialele care echipează terenul
de joc (inclusiv pe plasele porţilor şi pe suprafeţele pe care le delimitează) pe
toată durata jocului, aşa cum se menţionează în decizia 3.
Decizia 5. Se poate trasa o linie în exteriorul terenului de joc, la 9,15 m
de la arcul de cerc de la colţ, perpendiculară pe linia porţii, pentru a materializa
distanţa care trebuie respectată de adversar la executarea loviturilor de la colţul
terenului.

LEGEA 2. Mingea
Caracteristici şi dimensiuni
- este o formă sferică;
- este confecţionată din piele sau din alt material corespunzător;
- are o circumferinţă de cel mult 70 cm și cel puţin 68 cm;
- are o greutate de maxim 450 g și minim 410 g la începutul jocului;
- are o presiune între 0,6 şi 1,1 atmosfere (600-110g/cm 2);
Dacă mingea se sparge sau se deteriorează în timpul jocului:
- jocul trebuie oprit;
- jocul se va relua cu o minge nouă, printr-o minge de arbitru de pe
locul în care se găsea prima minge în momentul în care s-a deteriorat.
Dacă mingea se sparge sau se deteriorează atunci când nu este în
joc, înainte de executarea loviturii de începere, a loviturii de la poartă, a unei
lovituri de la colţ, a unei lovituri libere, a unei lovituri de pedeapsă sau a unei
aruncări de la margine:
- jocul se va relua în mod corespunzător.
- mingea nu poate fi înlocuită în timpul jocului decât cu permisiunea
arbitrului.
Decizii ale International F.A. Board
Decizia 1. În jocurile cu caracter competiţional se vor folosi numai
mingile care corespund caracteristicilor minime în Legea 2. La jocurile
disputate în cadrul competiţiilor F.I.F.A. sau în competiţiile organizate de
confederaţiile continentale, se vor folosi numai mingile marcate cu una dintre
însemnările „F.I.F.A. APPROVED”, „F.I.F.A. INSPECTED”,
„INTERNATIONAL MATCHBALL STANDARD”. Aceste însemnări indică
faptul că mingea a fost testată şi că se încadrează în caracteristicile minine
stipulate în Legea 2. Lista caracteristicilor suplimentare cerute pentru fiecare
dintre categoriile de mai sus trebuie să fie aprobată de International F.A. Board.
Instituţiile abilitate să efectueze testările respective trebuie să fie agreate de

22
F.I.F.A. Asociaţiile naţionale pot cere folosirea mingilor purtând una dintre
aceste însemnări la competiţiile organizate sub egida lor. În toate celelalte
jocuri, mingea folosită trebuie să corespundă cerinţelor menţionate în Legea 2.
Decizia 2. La jocurile disputate în cadrul competiţiilor F.I.F.A. sau în
cadrul competiţiilor organizate de confederaţiile continentale sau de asociaţiile
naţionale, se va interzice orice fel de publicitate comercială aplicată pe mingi.
Pot figura pe mingi numai însemnele competiţiei, numele
organizatorului şi marca fabricantului. Regulamentele competiţiilor pot impune
restricţii privind numărul şi formatul acestor însemne.

LEGEA 3. Numărul jucătorilor

Jucători. Orice joc se dispută între două echipe formate din maximum
11 jucători, dintre care unul va fi portar. Niciun joc nu se poate desfăşura dacă
una dintre echipe are mai puţin de şapte jucători în terenul de joc. La jocurile de
juniori, numărul minim de jucători admis pe parcursul unui joc este de 8.
Competiţii oficiale. În orice joc disputat în cadrul competiţiilor oficiale
ale F.I.F.A. sau în competiţiile continentale şi asociaţiile naţionale, este permis
să se recurgă la cel mult 3 înlocuitori de jucători. Regulamentul competiţiei
trebuie să precizeze numărul jucătorilor de rezervă care pot fi desemnaţi ca
atare – între minimum trei şi maximum şapte.
Alte jocuri. La orice alt joc se poate recurge la maximum cinci
înlocuiri de jucători cu condiţia ca:
- cele două echipe să cadă de acord asupra numărului maxim de
înlocuiri permise;
- arbitrul să fie informat asupra acordului înainte de începerea jocului.
Dacă arbitrul nu a fost informat sau dacă nu intervine un acord înainte
de începerea jocului, nu se vor putea face mai mult de trei înlocuiri.
În toate jocurile. La fiecare joc este obligatoriu să se comunice
arbitrului numele jucătorilor de rezervă înainte de începerea jocului. Jucătorul
de rezervă care nu a fost desemnat ca atare, nu va putea participa la joc.
Procedura înlocuirii jucătorilor
- arbitrul trebuie să fie informat în prealabil de fiecare înlocuire avută în
vedere;
- jucătorul de rezervă intră pe terenul de joc numai după ce jucătorul
care urmează să fie înlocuit părăseşte terenul de joc şi după ce a primit
un semn de încuviinţare din partea arbitrului;
- jucătorul de rezervă nu va intra pe terenul de joc decât la nivelul liniei
mediane şi atunci jocul este oprit;
- înlocuirea se termină în momentul în care jucătorul de rezervă intră pe
terenul de joc;
- jucătorul de rezervă devine astfel jucător, iar cel înlocuit încetează de
a mai fi jucător;

23
 - un jucător care a fost înlocuit nu mai poate participa la joc;
- orice jucător de rezervă se supune autorităţii şi deciziilor arbitrului,
indiferent dacă este sau nu chemat să joace.
Înlocuirea portarului. Oricare dintre jucătorii de câmp poate înlocui
portarul cu condiţia ca:
- arbitrul să fie informat în prealabil de înlocuire;
- înlocuirea să se facă în timpul întreruperii jocului.
Abateri / Sancţiuni.
Dacă un jucător de rezervă intră pe teren fără permisiunea arbitrului:
- jocul va fi oprit;
- jucătorul de rezervă respectiv va fi avertizat (i se va arăta cartonaş
galben) şi va trebui să părăsească terenul de joc;
- jocul se va relua cu o minge de arbitru de pe locul unde se afla mingea
în momentul întreruperii jocului.
Dacă un jucător înlocuieşte portarul fără ca arbitrul să fi fost în
prealabil înştiinţat:
- jocul va continua;
- jucătorii vinovaţi vor fi avertizaţi (li se va arăta cartonaşul galben)
când mingea nu mai este în joc;
Pentru orice altă abatere de la această lege:
- jucătorul respectiv va fi avertizat (i se va arăta cartonaşul galben).
Modul de reluare a jocului
Dacă jocul a fost întrerupt de către arbitru pentru a da un avertisment:
- jocul se va relua printr-o lovitură liberă indirectă executată de un
jucător al echipei adverse, de pe locul unde se afla mingea în momentul
întreruperii jocului.
Eliminarea jucătorilor sau a jucătorilor de rezervă
- un jucător care a fost eliminat înainte de lovitura de începere a jocului
nu poate fi înlocuit decât de unul dintre jucătorii de rezervă
nominalizaţi.
- un jucător nominalizat ca jucător de rezervă, care a fost eliminat, fie
înainte, fie după lovitura de începere a jocului, nu poate fi înlocuit.
Decizii ale International F.A. Board
Decizia 1. Cu condiţia ca principiile Legii 3 să fie respectate, numărul
minim de jucători într-o echipă este lăsat la latitudinea asociaţiilor naţionale.
Totuşi, International F.A. Board consideră că jocul nu ar trebui continuat dacă
sunt mai puţin de şapte jucători într-una din cele două echipe.
Decizia 2. Antrenorul poate comunica jucătorilor indicaţiile tactice în
timpul jocului. Ca şi ceilalţi oficiali, el trebuie să rămână în interiorul suprafeţei
tehnice, atunci când aceasta există. Toţi oficialii sunt obligaţi să adopte un
comportament responsabil.

24
 LEGEA 4. Echipamentul jucătorilor
Măsuri de securitate. Echipamentul sau ţinuta jucătorului nu trebuie în
niciun caz să prezinte un pericol pentru el însuşi sau pentru ceilalţi jucători.
Această măsură se aplică şi bijuteriilor de orice fel
Echipamentul de bază. Echipamentul de bază al fiecărui jucător se
compune din:
- tricou;
- şort, dacă jucătorul poartă chiloţi termici; aceştia trebuie să fie de
aceeaşi culoare cu cea dominantă a şortului;
- jambiere;
- apărători pentru tibie;
- ghete.
Apărătorile pentru tibie
- trebuie să fie în întregime acoperite de jambiere;
- trebuie să fie confecţionate dintr-un material corespunzător (cauciuc,
plastic sau materiale similare);
- trebuie să asigure un grad de protecţie corespunzător.
Portarii. Portarul trebuie să poarte un echipament de culoare diferită
faţă de ceilalţi jucători, arbitri şi arbitri asistenţi.
Abateri / Sancţiuni. Pentru orice abatere de la această lege:
- jocul nu trebuie neapărat întrerupt;
- jucătorul care încalcă această lege trebuie trimis în afara terenului de
joc de către arbitru, pentru a-şi pune în ordine echipamentul;
- jucătorul în cauză trebuie să părăsească terenul de joc la prima
întrerupere a jocului, cu excepţia cazului în care şi-a pus la punct deja
echipamentul;
- orice jucător care a părăsit terenul de joc pentru a-şi pune în ordine
echipamentul nu va putea reintra în terenul de joc decât cu încuviinţarea
arbitrului;
- arbitrul trebuie să controleze starea echipamentului înainte de a
permite reintrarea jucătorului în terenul de joc;
- jucătorul nu poate reveni pe terenul de joc decât atunci când mingea a
încetat să mai fie în joc.
Un jucător care a fost trimis afară din terenul de joc pentru că a încălcat
această lege şi care pătrunde (sau revine) pe terenul de joc fără încuviinţarea
arbitrului, va fi sancţionat cu avertisment (i se va arăta cartonaş galben).
Modul de reluare a jocului. Dacă jocul a fost oprit de arbitru pentru a
da un avertisment:
- jocul se va relua cu o lovitură liberă indirectă executată de un jucător
al echipei adverse de pe locul unde se afla mingea în momentul
întreruperii jocului.

25
 LEGEA 5. Arbitrul
Autoritatea arbitrului. Fiecare joc se dispută sub controlul unui
arbitru, care dispune de toată autoritatea necesară pentru a veghea la aplicarea
Legilor jocului în cadrul partidei pe care este chemat să o conducă.
Competenţă şi obligaţii:
- să asigure aplicarea Legilor jocului;
- să controleze jocul în colaborare cu arbitrii asistenţi şi, dacă este
cazul, cu al patrulea oficial;
- să verifice ca mingea să corespundă cerinţelor Legii 2;
- să verifice ca echipamentul jucătorilor să corespundă cerinţelor Legii
4;
- să asigure funcţia de cronometror şi să întocmească un raport detaliat
după joc;
- să oprească jocul temporar, să-l întrerupă sau să-l oprească definitiv,
atunci când după părerea lui se încalcă Legile jocului;
- să oprească jocul temporar, să-l întrerupă sau să-l oprească
definitiv, atunci când intervin cauze neprevăzute, indiferent de natura lor;
- să oprească jocul dacă, după părerea sa, un jucător este accidentat grav
şi să dispună transportarea acestuia în afara terenului de joc;
- să lase jocul să continue până când mingea nu va mai fi în joc, dacă
după părerea sa, un jucător este uşor accidentat;
- să ia măsuri ca orice jucător care are o plagă sângerândă să părăsească
terenul de joc. Jucătorul nu va putea reveni pe teren decât cu permisiunea
arbitrului, după ce acesta a constatat că sângerarea a fost oprită;
- să lase jocul să continue atunci când echipa împotriva căreia s-a comis
o abatere poate profita de un avantaj şi să sancţioneze abaterea comisă
iniţial dacă avantajul presupus nu s-a realizat;
- să sancţioneze abaterea cea mai gravă atunci când un jucător comite
simultan mai multe greşeli;
- să ia măsuri disciplinare împotriva oricărui jucător care a comis o
abatere sancţionabilă, cu avertisment sau eliminare. Arbitrul nu este
obligat să intervină imediat, dar trebuie să o facă la prima întrerupere a
jocului;
- să ia măsuri împotriva oficialilor echipei care nu au un comportament
responsabil şi în mod discreţionar să-i elimine din teren sau din
imediata apropiere a acestuia;
- să intervină la semnalizarea arbitrilor asistenţi în privinţa incidentelor
pe care nu le-a putut constata personal;
- să ia măsuri ca nicio persoană neautorizată să nu pătrundă pe terenul
de joc;
- să dea semnalul de reluare a jocului după o întrerupere a acestuia;

26
 - să remită autorităţilor competente un raport cuprinzând informaţiile
privind orice măsură disciplinară luată împotriva jucătorilor şi/sau a
oficialilor, precum şi descrierea oricărui incident petrecut înainte în
timpul sau după joc.
Deciziile arbitrului
- Deciziile arbitrului asupra faptelor legate de joc sunt definitive.
- Arbitrul nu poate reveni asupra unei decizii decât dacă constată că
aceasta este greşită sau dacă decide să ţină seama de părerea unuia din
arbitrii asistenţi, cu condiţia ca jocul să nu fi fost reluat.
Decizii ale Internatinal F.A. Board
Decizia 1. Arbitrul (sau după caz, un arbitru asistent sau al patrulea
oficial) nu poate fi făcut răspunzător:
- pentru nicio accidentare a unui jucător, oficial sau spectator;
- pentru nicio pagubă materială;
- pentru niciun prejudiciu cauzat unei persoane publice, club, companie,
asociaţie sau oricărui alt organism şi care poate fi datorat unei decizii
luate în conformitate cu Legile jocului sau cu procedurile normale,
cerute pentru organizarea, disputarea sau conducerea unui joc;
Aceasta se poate referi la:
- decizia de a permite sau de a interzice desfăşurarea unui joc în funcţie
de starea terenului, a anexelor sale sau de condiţiile meteorologice;
- decizia de a opri definitiv jocul pentru orice alt motiv;
- orice decizie privind starea echipamentului şi a anexelor folosite în
timpul jocului, inclusiv stâlpii porţilor, barelor transversale, steagurile
de colţ şi mingea;
- decizia de a opri sau nu jocul, datorită intervenţiei unui spectator sau a
oricăror alte incidente în tribune;
- decizia de a întrerupe sau nu jocul, pentru a permite transportul unui
jucător accidentat în afara terenului de joc, pentru a primi îngrijiri;
- decizia de a cere sau de a insista pentru transportul unui jucător
accidentat în afara terenului de joc, pentru a primi îngrijiri.
- decizia de a permite sau de a interzice unui jucător să poarte anumite
accesorii sau piese ale echipamentelor;
- decizia (în măsura în care face parte din atribuţiile sale) de a permite
sau de a interzice oricărei persoane (inclusiv oficialilor echipelor sau
altor reprezentanţi şi a mass-mediei) să stea în apropierea terenului de
joc;
- orice altă decizie pe care arbitrul o poate lua conform Legilor jocului
sau conform obligaţiilor stipulate de regulamentele şi instrucţiunile
F.I.F.A., ale confederaţiilor continentale, asociaţiilor naţionale sau
ligilor, în a căror organizare se desfăşoară jocul.

27
 Decizia 2. La turneele şi în competiţiile pentru care este desemnat un al
patrulea oficial, rolul şi obligaţiile acestuia trebuie să fie în acord cu directivele
aprobate de International F.A. Board.
LEGEA 6. Arbitrii asistenţi
Îndatoriri. Vor fi delegaţi doi arbitri asistenţi. Sub rezerva deciziei
arbitrului, aceştia au obligaţia să semnalizeze:
- dacă mingea a ieşit în întregime din terenul de joc;
- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, lovitura de la colţ sau
lovitura de la poartă;
- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat pentru că se afla în
poziţie afară din joc;
- atunci când o echipă solicită o schimbare de jucători;
- în cazul unui comportament nesportiv sau oricărui alt incident în afara
câmpului vizual al arbitrului.
Asistenţa
- Arbitrii asistenţi vor ajuta de asemenea arbitrul în asigurarea
respectării Legilor jocului în cursul desfăşurării partide.
- În caz de amestec nejustificat sau comportament necorespunzător al
unuia dintre arbitrii asistenţi, arbitrul va renunţa la serviciile sale, îl va
înlocui şi va întocmi un raport către autorităţile competente.
- Arbitrii asistenţi au putere de a decide faze care depind de ei.
LEGEA 7. Durata partidei
Reprizele de joc
- Partida va avea două reprize egale a câte 45 de minute fiecare, cu
condiţia să nu se fi convenit asupra unei alte durate de comun acord
între arbitru şi cele două echipe participante.
- Orice acord privind o modificare a duratei unui joc (de exemplu,
reducerea fiecărei reprize la 40 de minute din cauza luminii
insuficiente) trebuie în mod imperativ să intervină înainte de lovitura de
începere şi să fie în conformitate cu regulamentul competiţiei
respective.
Pauza
- Jucătorii au dreptul la o pauză între cele două reprize.
- Pauza dintre reprize nu trebuie să depăşească 15 minute.
- Regulamentul fiecărei competiţii trebuie să precizeze clar durata
pauzei dintre cele două reprize.
- Durata pauzei dintre cele două reprize nu poate fi modificată decât cu
consimţământul arbitrului.
Adăugarea timpului pierdut când jocul a fost întrerupt
- Fiecare repriză trebuie prelungită cu scopul adăugării timpului pierdut
pentru:
- schimbări de jucători;

28
 - examinarea jucătorilor accidentaţi;
- transportul jucătorilor accidentaţi în afara terenului de joc;
- orice altă cauză;
- Durata pentru adăugarea timpului pierdut cu întreruperile de joc, este
la latitudinea arbitrului.
Lovitura de pedeapsă. Durata fiecărei reprize va fi prelungită pentru a
permite executarea sau reexecutarea unei lovituri de pedeapsă.
Prelungiri. Regulamentul competiţiilor poate prevedea jucarea de
prelungiri formate din două reprize egale. În aceste circumstanţe, se aplică
condiţiile menţionate de Legea 8.
Oprirea definitivă a jocului. Un joc oprit definitiv înainte de expirarea
timpului regulamentar, va fi rejucat în întregime, cu excepţia situaţiilor în care
regulamentul competiţiei respective prevede dispoziţii contrare.
LEGEA 8. Lovitura de începere şi reluare a jocului
Preambul
- Alegerea terenului se face prin tragere la sorţi efectuată cu ajutorul
unei monede.
- Echipa favorizata de sorţi alege poarta din direcţia căreia va ataca în
prima repriza;
- Cealaltă echipă va avea lovitura de începere a jocului.
- Echipa care şi-a ales terenul va avea lovitura de începere a celei de a
doua reprize.
- La începutul celei de a doua reprize a jocului, echipele schimbă
terenul şi atacă în direcţia porţii opuse, faţă de prima repriză.
Lovitura de începere
- Lovitura de începere este modalitatea de începere a partidei sau a
reluării jocului:
- la începutul partidei;
- după înscrierea unui gol;
- la începutul celei de-a doua reprize a jocului;
- la începutul fiecărei reprize de prelungiri, dacă este cazul.
- Se poate înscrie un gol direct dintr-o lovitură de începere.
Procedura
- toţi jucătorii trebuie să se găsească în propria lor jumătate de teren;
- jucătorii echipei care nu beneficiază de lovitura de începere, trebuie să
stea la minimum 9,15 m de minge înainte ca aceasta să fie în joc;
- mingea trebuie aşezată pe pământ în punctul de la centru;
- arbitrul va da semnalul de începere a jocului;
- mingea va fi în joc imediat ce este lovită cu piciorul şi se mişcă spre
înainte;
- executantul loviturii de începere nu poate juca mingea a doua oară,
înainte ca aceasta să fi fost atinsă de alt jucător;

29
 - când o echipă a înscris un gol, echipa împotriva căreia s-a marcat
golul are lovitura de reluare a jocului.
Abateri / Sancţiuni
- Dacă executantul loviturii de începere a jocului joacă mingea a doua
oară, fără ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:
- Se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, de pe locul
unde s-a comis abaterea;
- Pentru orice altă abatere la executarea loviturii de începere lovitura de
începere se va repeta.
Mingea de arbitru. După o întrerupere temporară a jocului provocată
de o cauză neprevăzută în Legile jocului, jocul va fi reluat printr-o minge de
arbitru.
Procedura. Arbitrul lasă mingea să cadă pe pământ în locul unde
aceasta se găsea în momentul în care s-a întrerupt jocul. Mingea intră în joc
îndată ce a atins pământul
Abateri / Sancţiuni. Mingea de arbitru se repetă dacă:
- mingea este atinsă de un jucător înainte de a fi intrat în contact cu
pământul;
- mingea iese în afara terenului de joc, înainte să fi fost atinsă de un
jucător.
Condiţii speciale
- Lovitura liberă acordată unei echipe în propria suprafaţă de poartă,
poate fi executată din orice punct al suprafeţei de poartă.
- Lovitura liberă indirectă acordată echipei în atac, în suprafaţa de
poartă a adversarului, va fi executată de pe linia suprafeţei de poartă
paralelă cu linia porţii, din punctul cel mai apropiat de locul unde s-a
comis abaterea.
- Mingea de arbitru executată pentru reluarea jocului după o oprire
temporară a acestuia, atunci când mingea se afla în suprafaţa de poartă,
va fi executată pe linia suprafeţei de poartă paralelă cu linia porţii, din
punctul cel mai apropiat de locul unde afla mingea în momentul opririi
jocului.
LEGEA 9. Mingea în joc şi în afară din joc
Mingea afară din joc. Mingea este afară din joc, atunci când:
- a depăşit în întregime o linie de poartă sau o linie de margine, fie pe
pământ, fie în aer;
- jocul a fost oprit de către arbitru.
Mingea în joc. Mingea este în joc în orice alt moment, inclusiv atunci
când:
- revine în terenul de joc dintr-un stâlp al porţii, bara transversală sau un
steag de colţ;

30
 - revine în terenul de joc după ce a lovit arbitrul sau un arbitru asistent,
atunci când aceştia se află în terenul de joc.
LEGEA 10. Înscrierea unui gol
Înscrierea unui gol. Un gol va fi înscris regulamentar atunci când
mingea va depăşi în întregime linia de poartă între stâlpii porţii şi pe sub bara
transversală, cu condiţia, ca în prealabil, echipa care a înscris să nu fi comis nici
o abatere de la Legile jocului.
Echipa învingătoare. Echipa care va înscrie cel mai mare număr de
goluri în timpul jocului, va câştiga partida. Când cele două echipe înscriu
acelaşi număr de goluri sau nu înscriu nici un gol, jocul va fi declarat egal.
Regulamentul competiţiilor. Pentru jocurile care se termină la scor
egal, regulamentele competiţiilor pot să prevadă dispoziţii privind prelungirile
sau alte modalităţi aprobate de International F.A. Board, care să permită
stabilirea echipei câştigătoare a jocului.
LEGEA 11. Afară din joc (offside)
Poziţia afară din joc. A fi în poziţie afară din joc, nu constituie o
greşeală în sine.
- Un jucător se găseşte în poziţie afară din joc, atunci când se află mai
aproape de linia porţii adverse decât mingea, cât şi de penultimul
adversar.
- Un jucător nu se găseşte în afară din joc, atunci când
- se află în propria jumătate de teren sau
- se află pe aceeaşi linie cu penultimul adversar sau
- se află pe aceeaşi linie cu ultimii doi adversari.
Abateri. Poziţia afară din joc a unui jucător nu trebuie sancţionată
decât doar în momentul când mingea atinge unul dintre coechipierii săi sau este
jucată de unul dintre aceştia. După părerea arbitrului, jucătorul respectiv
participă activ la joc:
- intervenind în joc sau
- influenţând un adversar sau
- obţinând un avantaj din această poziţie.
Lipsa abaterii. Nu există offside atunci când un jucător primeşte
mingea direct:
- dintr-o lovitură de la poartă;
- dintr-o aruncare de la margine;
- dintr-o lovitură de la colţ.
Abateri / Sancţiuni. Pentru orice abatere de la Legea offside-ului,
arbitrul va acorda echipei adverse o lovitură liberă indirectă care trebuie
executată de pe locul unde s-a comis greşeala.
LEGEA 12. Greşeli şi comportări nesportive
Greşelile şi comportările nesportive, trebuie sancţionate după cum
urmează:

31
 Lovitura liberă directă. Se va acorda o lovitură liberă directă echipei
adverse, jucătorului care, după părerea arbitrului, comite din neglijenţă,
imprudenţă sau cu o forţă disproporţionată, una dintre următoarele şase greşeli:
- loveşte sau încearcă să lovească cu piciorul un adversar;
- pune sau încearcă să pună piedică unui adversar;
- sare asupra unui adversar;
- loveşte sau încearcă să lovească un adversar;
- împinge un adversar.
Se va acorda, de asemenea, lovitură liberă directă echipei adverse
atunci când un jucător comite una din următoarele patru greşeli:
- atacă prin alunecare un adversar pentru a intra în posesia mingii şi îl
atinge înainte de a juca mingea;
- ţine un adversar;
- scuipă un adversar;
- joacă în mod voit mingea cu mâinile (cu excepţia portarului în propria
suprafaţă de pedeapsă).
Orice lovitură liberă directă va fi executată de pe locul unde s-a comis
greşeala.
Lovitura de pedeapsă (penalty). Se va acorda o lovitură de pedeapsă
atunci când, un jucător comite în propria suprafaţă de pedeapsă una din aceste
zece greşeli, indiferent de locul unde se afla mingea în acel moment, cu
condiţia să fi fost în joc.
Lovitura liberă indirectă. Se va acorda o lovitură liberă indirectă
echipei adverse atunci când, după părerea arbitrului, un jucător comite una din
următoarele trei greşeli:
- joacă de o manieră periculoasă;
- împiedică înaintarea unui adversar;
- împiedică portarul să dea drumul mingii din mâini.
Se va acorda, de asemenea, lovitură liberă indirectă echipei adverse,
atunci când portarul, găsindu-se în propria suprafaţă de pedeapsă, comite una
din următoarele cinci greşeli:
- face mai mult de patru paşi, ţinând mingea în mâini înainte de a-i da
drumul;
- atinge din nou mingea cu mâinile după ce i-a dat drumul, fără ca
acesta să fi fost atinsă de un alt jucător;
- atinge mingea cu mâinile după ce a fost trimisă intenţionat cu piciorul
înapoi de către un coechipier;
- atinge mingea cu mâinile atunci când aceasta îi este trimisă de un
coechipier, dintr-o aruncare de la margine;
- pierde timp intenţionat.
Lovitura liberă indirectă va fi executată de pe locul unde s-a comis
greşeala.

32
 Sancţiuni disciplinare
Greşeli sancţionate cu avertisment. Un jucător va fi avertizat şi i se va
arăta cartonaş galben, atunci când comite una din următoarele şapte greşeli:
- se face vinovat de comportare nesportivă;
- îşi manifestă dezaprobarea prin vorbe sau gesturi;
- încalcă cu persistenţă Legile jocului;
- întârzie reluarea jocului;
- nu respectă distanţa cerută la executarea unei lovituri de la colţ sau a
unei lovituri libere;
- intră sau reintră pe terenul de joc fără permisiunea arbitrului;
- părăseşte în mod voit terenul de joc fără permisiunea arbitrului.
Greşeli sancţionate cu eliminare. Un jucător va fi eliminat de pe
terenul de joc şi i se va arăta cartonaş roşu, atunci când comite una din
următoarele şapte greşeli:
- se face vinovat de o greşeală grosolană;
- se face vinovat de comportare violentă;
- scuipă un adversar sau orice altă persoană;
- împiedică un adversar să înscrie un gol sau opreşte o ocazie evidentă
de gol, jucând intenţionat mingea cu mâna (această prevedere nu se
aplică portarului în propria sa suprafaţă de pedeapsă);
- opreşte un adversar care se deplasează în direcţia porţii adverse, având
o situaţie clară de înscriere a unui gol, comiţând greşeala pentru care se
acordă lovitură liberă sau o lovitură de pedeapsă);
- întrebuinţează cuvinte jignitoare, injurioase sau grosolane;
- i se acordă un al doilea avertisment în cursul aceluiaşi joc.
Decizii ale International F.A. Board
Decizia 1. Trebuie acordată o lovitură de pedeapsă atunci când mingea
este în joc şi portarul, în propria sa suprafaţă de pedeapsă loveşte sau încearcă
să lovească un adversar aruncând mingea asupra lui.
Decizia 2. Jucătorul care se găseşte pe terenul de joc, sau în afara lui şi
care comite o greşeală sancţionată cu avertisment sau eliminare, asupra unui
adversar, coechipier, arbitru, arbitru asistent sau orice altă persoană, trebuie
sancţionat conform naturii greşelii comise.
Decizia 3. Se consideră că portarul controlează mingea imediat ce o
atinge cu oricare parte a mâinilor sau a braţelor. El controlează, de asemenea
mingea, din momentul în care o respinge în mod intenţionat, cu mâinile sau
braţele. În schimb, portarul nu controlează mingea dacă, după părerea
arbitrului, mingea îl loveşte în mod accidental, de exemplu, după o intercepţie.
Decizia 4. Conform prevederilor Legii 12, un jucător poate efectua o
pasă înapoi la propriul portar, doar numai cu capul, pieptul sau genunchiul, etc.
Totuşi, dacă după părerea arbitrului, un jucător foloseşte un mod ilegal pentru a
ocoli Legea, jucătorul respectiv se face vinovat de comportare nesportivă. El va

33
primi un avertisment (i se va arăta cartonaş galben). Se va acorda o lovitură
liberă indirectă echipei adverse, de pe locul unde a fost comisă greşeala. Dacă
un jucător foloseşte în mod voit un mijloc ilegal pentru a ocoli Legea la
executarea unei lovituri libere, el se face vinovat de comportare nesportivă şi va
primi un avertisment (i se va arăta cartonaş galben). Lovitura liberă trebuie
repetată. În asemenea împrejurări, faptul că, ulterior, portarul atinge sau nu
mingea cu mâna, nu are nici o importanţă, pentru că jucătorul comite greşeala
în scopul de a nu respecta litera şi spiritul Legii 12.
LEGEA 13. Loviturile libere
Categorii de lovituri libere
- Loviturile libere pot fi directe sau indirecte.
- Pentru lovitura liberă directă, ca şi pentru lovitura liberă indirectă,
mingea trebuie să fie oprită în momentul executării loviturii, iar
executantul nu trebuie să atingă mingea şi a doua oară înainte ca aceasta
să fi fost atinsă de un alt jucător.
Lovitura liberă directă
- golul va fi acordat dacă mingea intră direct în poarta echipei adverse;
- dacă mingea este în joc şi intră direct în poarta echipei executantului
loviturii, se va acorda lovitura de la colţ în favoarea echipei adverse.
Lovitura liberă indirectă. Semnul convenţional al arbitrului. Arbitrul
va semnaliza lovitura liberă indirectă, ridicând braţul deasupra capului. Arbitrul
va ţine braţul ridicat în această poziţie, până când se execută lovitura şi până
când mingea atinge un alt jucător sau iese din joc.
Mingea intră în poartă. Golul va fi acordat numai dacă mingea,
înainte de a intra în poartă, a fost atinsă de un alt jucător.
- dacă mingea intră direct în poarta echipei adverse, se va acorda
acesteia o lovitură de la poartă.
- dacă mingea este în joc şi intră direct în poarta echipei jucătorului care
a executat lovitura, se va acorda o lovitură de la colţ echipei adverse.
Lovitura liberă în suprafaţa de pedeapsă. Lovitura liberă directă sau
indirectă în favoarea echipei în apărare
- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m de
minge;
- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle în afara suprafeţei de
pedeapsă până când mingea va intra în joc;
- mingea va fi în joc imediat ce este trimisă direct în afara suprafeţei de
pedeapsă;
- lovitura liberă acordată în suprafaţa de poartă poate fi executată din
orice punct al acestei suprafeţe.
Lovitura liberă indirectă în favoarea echipei în atac - toţi jucătorii
echipei adverse trebuie să se afle la minim 9,15 m de minge până când aceasta

34
va fi în joc, cu excepţia situaţiei când se află pe propria linie de poartă între
stâlpii porţii;
- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită cu piciorul şi s-a deplasat;
- lovitura liberă indirectă acordată în suprafaţa de poartă, trebuie
executată de pe linia suprafeţei de poartă care este paralelă cu linia
porţii şi din punctul cel mai apropiat de locul unde s-a comis abaterea.
Lovitura liberă în afara suprafeţei de pedeapsă
- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m de
minge până când aceasta va fi în joc;
- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită şi s-a deplasat;
- lovitura liberă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.
Abateri /Sancţiuni
- Când un jucător al echipei adverse nu se găseşte la distanţa
regulamentară la executarea unei lovituri libere, lovitura liberă se
repetă.
- Dacă mingea nu este trimisă direct în joc de echipa în apărare, atunci
când lovitura liberă este executată în propria suprafaţa de pedeapsă,
lovitura liberă se repetă.
Lovitura liberă executată de un alt jucător decât portarul
- Dacă mingea este în joc şi executantul atinge mingea a doua oară
(altfel decât în mod voit cu mâinile) înainte ca aceasta să fi fost atinsă
de un alt jucător, se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei
adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.
- Dacă mingea este în joc şi executantul joacă intenţionat mingea cu
mâinile, înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda lovitură liberă directă echipei adverse, care trebuie
executată de pe locul unde s-a comis abaterea;
- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă în
suprafaţa de pedeapsă a executantului.
Lovitura liberă executată de portar
- Dacă mingea este în joc şi portarul atinge (altfel decât cu mâinile)
mingea a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care
trebuie executată de pe locul unde s-a comis abaterea;
- Dacă mingea este în joc şi portarul o prinde, în mod voit în mâini,
înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse dacă
abaterea s-a comis în afara suprafeţei de pedeapsă a portarului.
Această lovitură va fi executată de pe locul unde s-a comis
abaterea;
- se va acorda o lovitură indirectă în favoarea echipei adverse
dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei

35
 portarului. Această lovitură indirectă va fi executată de pe locul
unde s-a comis abaterea.
LEGEA 14. Lovitura de pedeapsă (penalty)
- Se va acorda o lovitură de pedeapsă împotriva echipei care comite, în
propria suprafaţă de pedeapsă, mingea fiind în joc, una din cele zece
greşeli pentru care trebuie acordată lovitura liberă directă.
- Se poate marca gol direct dintr-o lovitură de pedeapsă. Timpul de joc
se va prelungi pentru orice lovitură de pedeapsă, care trebuie să fie
executată la sfârşitul primei reprize sau a jocului sau la sfârşitul
fiecăreia din cele două reprize de prelungiri.
Poziţiile respective ale mingii şi jucătorilor
Mingea va fi aşezată pe punctul loviturii de pedeapsă.
Jucătorul executant al loviturii de pedeapsă va fi precis identificat.
Portarul echipei în apărare trebuie să rămână pe propria linie de poartă,
cu faţa la executant, între stâlpii porţii, până când mingea a fost lovită.
Toţi jucătorii, în afara executantului trebuie să se afle:
- în interiorul terenului de joc;
- în afara suprafeţei de pedeapsă;
- în spatele punctului de la 11 m.;
- la cel puţin 9,15 m de punctul de la 11 m..
Arbitrul
- nu va da semnalul de executare a loviturii înainte ca jucătorii să se fi
plasat conform legii;
- hotărăşte când lovitura de pedeapsă este considerată executată.
Executarea loviturii
- executantul loviturii de pedeapsă trebuie să trimită mingea spre
înainte;
- el nu poate juca mingea a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă
de un alt jucător.
- mingea va fi în joc îndată ce a fost lovită şi s-a deplasat spre înainte.
- când lovitura de pedeapsă este executată sau repetată în timpul
regulamentar de joc sau în prelungirile prevăzute la sfârşitul reprizei sau
jocului, pentru a permite această execuţie, sau repetare, golul este
validat dacă, înainte de a trece printre stâlpii porţii şi pe sub bara
transversală:
- mingea atinge unul sau ambii stâlpi ai porţii şi / sau bara transversală
şi / sau portarul.
Abateri / Sancţiuni
Dacă arbitrul a dat semnalul de executare a loviturii de pedeapsă şi
dacă, înainte ca mingea să fie în joc apar următoarele situaţii:
- Jucătorul executant al loviturii de pedeapsă încalcă Legile jocului:
- arbitrul îi permite să execute lovitura;

36
 - dacă mingea intră în poartă, lovitura se repetă.
- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura nu se mai repetă.
- Portarul încalcă Legile jocului:
- arbitrul permite executarea loviturii;
- dacă mingea intră în poartă, golul este valabil;
- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura de pedeapsă va fi
repetată.
- Un coechipier al executantului se aşează în faţa punctului de
pedeapsă, intră în suprafaţa de pedeapsă sau se apropie la mai puţin de
9,15 m de minge:
- arbitrul permite executarea loviturii;
- dacă mingea intră în poartă, lovitura se repetă;
- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura nu se mai repetă.
- Un coechipier al portarului se aşează în faţa punctului de pedeapsă,
intră în suprafaţa de pedeapsă sau se apropie la mai puţin de 9,15 m de
minge:
- arbitrul permite executarea loviturii;
- dacă mingea intră în poartă, golul este valabil;
- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura se repetă.
- Unul sau mai mulţi jucători din echipa în apărare şi din cea aflată în
atac, încalcă „Legile jocului”:
- lovitura va fi repetată.
Dacă după executarea loviturii de pedeapsă:
- Executantul joacă mingea a doua oară (dar nu cu mâna), înainte ca
aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător - se va acorda o lovitură
liberă indirectă echipei adverse, care va fi executată de pe locul
unde s-a comis abaterea.
- Executantul ia în mod voit mingea în mâini, înainte ca aceasta să
fi fost atinsă de un alt jucător - se va acorda o lovitură liberă directă
echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis
abaterea.
- Mingea intră în contact cu un corp străin pe traiectoria sa -
lovitura de pedeapsă se va repeta.
- Mingea, după ce a fost respinsă de portar, stâlpul porţii sau bara
transversală, cade din nou în terenul de joc, unde este atinsă de un
corp străin:
- arbitrul opreşte jocul;
- jocul se va relua cu o minge de arbitru, de pe locul unde se
găsea mingea în momentul în care a fost atinsă de corpul străin.
LEGEA 15. Aruncarea de la margine
Aruncarea de la margine este un mod de reluare a jocului.
- Nu se poate marca gol direct dintr-o aruncare de la margine.

37
Aruncarea de la margine se va acorda:
- când mingea a depăşit în întregime linia de margine, fie pe pământ, fie
în aer;
- echipei adverse celei căreia îi aparţine jucătorul care a atins ultimul
mingea;
- pe locul unde mingea a depăşit linia de margine.
Executarea
- în momentul aruncării de la margine, executantul trebuie:
- să fie cu faţa la terenul de joc;
- să aibă o parte a fiecărui picior pe linia de margine, sau în exteriorul
acestei linii;
- să ţină mingea cu ambele mâini;
- să arunce mingea din spate şi pe deasupra capului.
- executantul nu trebuie să joace din nou mingea înainte ca aceasta să fi
fost atinsă de un alt jucător.
- mingea va fi în joc imediat ce a pătruns pe ternul de joc.
Abateri / Sancţiuni
Aruncarea de la margine executată de un jucător de câmp
- Dacă mingea este în joc şi executantul o atinge a doua oară, cu
excepţia jucării ei cu mâna înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care se va
executa de pe locul unde s-a comis abaterea.
- Dacă mingea este în joc şi executantul joacă în mod voit mingea cu
mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, care se va
executa de pe locul unde s-a comis abaterea;
- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă în
suprafaţa de pedeapsă a executantului.
Aruncarea de la margine executată de portar
- Dacă mingea este în joc şi dacă portarul atinge (altfel decât cu
mâinile) a doua oară mingea înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un
alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care se va
executa de pe locul unde s-a comis abaterea.
- Dacă mingea este în joc şi dacă portarul ia în mod voit mingea cu
mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, dacă
abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei
portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe locul
unde s-a comis abaterea.
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, dacă
abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei

38
 portarului. Această lovitură liberă indirectă va fi executată de pe
locul s-a comis abaterea.
- Dacă executantul aruncării de la margine este împiedicat sau jenat de
un jucător al echipei adverse:
- jucătorul echipei adverse va fi sancţionat cu avertisment (i se va
arăta cartonaş galben) pentru comportare nesportivă.
- Pentru orice altă abatere de la această lege:
- aruncarea de la margine se va repeta de către un jucător al
echipei adverse.
LEGEA 16. Lovitura de la poartă
Se execută când mingea, după ce a fost atinsă ultima dată de un jucător
al echipei în atac, a depăşit în întregime linia de poartă pe sol sau în aer, în afara
porţiunii cuprinse între stâlpii porţii. Mingea va fi aşezată într-un punct
oarecare al suprafeţei de poartă, cel mai apropiat de locul pe unde mingea a
depăşit linia de fund şi va fi trimisă cu piciorul direct în joc, dincolo de
suprafaţa de pedeapsă, de către portar, ori de un alt jucător din apărare.
Lovitura de la poartă executată de portar
- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge (altfel decât cu mâinile)
a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va
fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea;
- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea s-a comis în
suprafaţa de pedeapsă a executantului.
- Dacă mingea este în joc şi portarul joacă în mod voit mingea cu
mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, dacă
abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei
portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe
locul unde s-a comis abaterea.
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, dacă
abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei
portarului. Această lovitură liberă indirectă va fi executată de pe
locul unde s-a comis abaterea.
- Pentru orice altă abatere de la această lege:
- lovitura de la poartă se va repeta.
LEGEA 17. Lovitura de la colţ
Lovitura de la colţ este un mod de reluare a jocului
- Se poate marca un gol direct din lovitura de la colţ, dar numai în
poarta echipei adverse.
- Se va acorda o lovitură de la colţ dacă:

39
 - mingea atinsă sau jucată ultima dată, de un jucător al echipei în
apărare, a depăşit în întregime linia porţii, fie pe pământ, fie în aer,
fără să se fi înscris un gol conform Legii 10.
Executarea loviturii
- mingea va fi aşezată în interiorul arcului de cerc al celui mai apropiat
colţ al terenului de joc;
- steagul de la colţul terenului de joc nu poate fi înlăturat;
- jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m. De
minge, până când aceasta va intra în joc;
- mingea va fi lovită cu piciorul de un jucător al echipei în atac;
- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită cu piciorul şi se deplasează;
- executantul nu trebuie să joace mingea a doua oară înainte ca aceasta
să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător.
Abateri / Sancţiuni
Lovitura de la colţ executată de un jucător de câmp
- Dacă mingea este în joc şi dacă executantul atinge mingea (cu
excepţia atingerii în mod voit cu mâna) a doua oară, înainte ca aceasta
să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va
fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.
- Dacă mingea este în joc şi executantul o atinge, în mod voi, cu
mâinile, înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă în favoarea echipei adverse,
care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea;
- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă
în suprafaţa de pedeapsă a executantului.
Lovitura de la colţ executată de portar
- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge (altfel decât cu mâinile) a
doua oară înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse care se va
executa de pe locul unde s-a comis abaterea.
- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge în mod voit, cu mâinile,
înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:
- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse dacă
abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei
portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe
locul unde s-a comis abaterea.

40
Loviturile din punctul de la 11 m. Pentru departajare
Loviturile din punctul de la 11 m. Pentru departajare, sunt o
modalitate pentru a stabili învingătorii atunci când regulamentul
competiţiei cere să existe o echipă învingătoare la sfârşitul unui joc
terminat la egalitate.
Procedura
- Arbitrul alege poarta la care se vor executa loviturile.
- Arbitrul va efectua tragerea la sorţi cu o monedă, iar echipa al cărei
căpitan este desemnată de sorţi, va executa prima lovitura.
- Arbitrul îşi va nota executarea fiecărei lovituri;
- Cele două echipe execută fiecare câte cinci lovituri;
- Loviturile vor fi executate alternativ de fiecare echipă;
- Dacă înainte ca cele două echipe să fi executat cele cinci lovituri, una
din ele înscrie mai multe goluri decât ar putea să înscrie cealaltă după
încheierea seriei de lovituri, executarea loviturilor încetează.
- Dacă cele două echipe au executat cele cinci lovituri fiecare şi au
marcat amândouă acelaşi număr de goluri, sau nu au înscris nici unul,
executarea loviturilor continuă până când una din echipe înscrie cu un
gol mai mult decât cealaltă din acelaşi număr de lovituri.
- Dacă un portar se accidentează în timpul executării loviturilor şi nu
mai poate continua, el poate fi înlocuit cu o rezervă desemnată, cu
condiţia ca echipa să nu fi epuizat numărul maxim de schimbări
permise de regulamentul competiţiei.
- Cu excepţia cazului precedent, numai jucătorii prezenţi pe teren la
sfârşitul jocului, sau după caz al prelungirilor, sunt autorizaţi să execute
loviturile de departajare.
- Fiecare lovitură va fi executată de către un jucător diferit şi toţi
jucătorii desemnaţi trebuie să fi executat o lovitură, înainte ca unul
dintre ei să poată executa o a doua lovitură.
- Orice jucător desemnat poate înlocui portarul în orice moment, în
timpul executării loviturilor de departajare.
- Numai jucătorii desemnaţi şi arbitrii jocului sunt autorizaţi să rămână
pe terenul de joc în timpul executării loviturilor de departajare.
- Toţi jucătorii, cu excepţia celui care execută lovitura şi a celor doi
portari, trebuie să rămână în cercul de la centrul terenului în timpul
executării loviturilor de departajare.
- Portarul al cărui coechipier execută lovitura, trebuie să rămână pe
terenul de joc, în spatele liniei suprafeţei de pedeapsă în care se
desfăşoară executarea loviturilor, paralel cu linia de poartă şi la cel
puţin 9,15 m de minge.

41
 - În lipsa altor dispoziţii, în cazul loviturilor de departajare, se aplică
dispoziţiile corespunzătoare ale Legilor jocului şi Deciziile
International F.A. Board.
Suprafaţa tehnică
- Suprafaţa tehnică, aşa cum este menţionat în Legea 3, Decizia 2 a
International F.A. Board, se referă în special la jocurile care se dispută
pe stadioanele care oferă locuri pe scaune sau pe bănci, personalului
tehnic şi jucătorilor de rezervă, aşa cum se descrie în continuare.
- Suprafeţele tehnice pot fi diferite de la un stadion la altul şi să aibă
dimensiuni sau amplasamente variabile. Menţionările care urmează,
oferă indicaţii de ordin general:
- Suprafaţa tehnică se extinde în lateral, câte 1 m. De fiecare parte a
băncilor de rezervă şi în faţă, până la 1 metru de linia de margine a
terenului.
- Se recomandă să se traseze limitele suprafeţei tehnice.
- Numărul de persoane autorizate să ia loc în suprafaţa tehnică, este
specificat în regulamentele competiţiilor. Persoanele autorizate să ia loc
în suprafaţa tehnică, trebuie identificate înainte de începerea jocului,
conform regulamentului competiţiei respective. Numai o singură
persoană este autorizată să dea instrucţiuni tehnice. Această persoană
trebuie să revină la locul ei imediat ce a transmis instrucţiunile.
- Antrenorul şi ceilalţi oficiali nu trebuie să iasă din suprafaţa tehnică.
Circumstanţele speciale, ca de exemplu, intervenţia cu permisiunea
arbitrului, a maseurului sau a medicului pe terenul de joc pentru a da
îngrijiri unui jucător accidentat, fac excepţie de la această regulă.
- Antrenorul şi celelalte persoane prezente în suprafaţa tehnică trebuie
să aibă un comportament responsabil.
Al patrulea oficial
Al patrulea oficial este desemnat conform regulamentului competiţiei.
El va intra în funcţie, dacă unul din cei trei oficiali ai jocului va fi în
incapacitatea de a-şi îndeplini atribuţiile.
- Organizatorul trebuie să precizeze clar înainte de începerea
competiţiei, că în cazul indisponibilităţii arbitrului desemnat, acesta va
fi înlocuit cu al IV-lea oficial, sau cu arbitrul asistent cel mai calificat.
Dacă un arbitru asistent devine indisponibil, al IV-lea oficial va deveni
arbitru asistent.
- Al patrulea oficial va avea obligaţia de a-l ajuta pe arbitru, la cererea
acestuia, în toate sarcinile administrative care intervin înainte, în timpul
şi după terminarea jocului.
- El va avea obligaţia de a-l ajuta pe arbitru la înlocuirile de jucători în
timpul jocului.

42
- Dacă este necesar, el va controla mingile de rezervă. Dacă mingea
trebuie să fie înlocuită în timpul jocului, el va pune la dispoziţie, la
cererea arbitrului, o altă minge, în aşa fel încât pierderea de timp să fie
cât mai mică.
- El va avea obligaţia să controleze echipamentul jucătorilor de rezervă
înainte ca aceştia să pătrundă pe terenul de joc. Dacă echipamentul
acestora nu este conform „Legilor jocului”, el va comunica acest lucru
asistent care, la rândul său va informa pe arbitru.
- Al patrulea oficial trebuie să acorde ajutor arbitrului în orice moment.
- După joc, al patrulea oficial va remite autorităţilor competente un
raport asupra tuturor comportărilor nesportive sau altor incidente care s-
au petrecut în afara câmpului vizual al arbitrului şi arbitrilor asistenţi.
Al patrulea oficial este obligat să informeze arbitrul şi arbitrii asistenţi
despre conţinutul raportului redactat.

43
 CAPITOLUL II

TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

2.1 Definitie, sistematizare, caracteristici

Tehnica poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor specifice

jocului de fotbal, prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o
parte, acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia acesteia), iar, pe de altă
parte, manevrele fără minge, necesare acţionării şi cooperării eficiente
raţionale, în vederea atingerii ţelului urmărit.
Ea se compune din elemente tehnice (cu şi fără minge) şi din procedee
tehnice. În jocul de fotbal, nivelul de măiestrie tehnică deţine un rol important
în soluţionarea situaţiilor complexe de joc. Practica jocului demonstrează că
numai cu un suport fizic crescut şi cu un nivel ridicat de măiestrie tehnică se
pot realiza performanţe superioare.
Caracteristicile tehnicii
1. Accesibilă ‒ la toate vârstele;
2. Evolutivă ‒ comparativ cu începuturile și alte perioade de timp;
3. Începe de timpuriu;
4. Trebuie să prezinte corectitudine în deprinderi, în însușiri;
5. Precisă, suplă, fină;
6. Poate fi automatizată;
7. Spectaculoasă;
8. Utilă și cu mare aplicabilitate.

Componentele tehnicii
Elementul tehnic reprezintă forma general motrică, cu și fără minge,
specifică jocului de fotbal, cum ar fi:
-intrarea in posesia mingii (preluarea);
-păstrarea mingii (protejarea);
-transmiterea mingii (pasarea, degajarea);
-fentele (mișcările înșelătoare);
-alergările;
-schimbările de direcție;
-săriturile;
-căderile;
-ridicările de la sol;

44
 Procedeul tehnic reprezintă modalitățile concrete de realizare a
elementelor tehnice, cum ar fi, de exemplu, preluarea mingii rostogolite cu
partea interioară a labei piciorului etc.
La rândul lor, procedeele tehnice se diversifică şi se realizează în
funcţie de condiţiile concrete de execuţie în procedee tehnice derivate sau
variante de execuţie.
Aceste variante ale procedeelor tehnice sunt determinate de:
- dinamica jucătorului, care se poate afla pe loc, în alergare, în săritură;
- poziţia de sosire a mingii: pe sus, la semi-înălţime, pe jos;
- traiectoria de transmitere a mingii: pe sus, la semi-înălţime, pe jos;
- direcţia loviturilor: înainte, oblic, lateral, înapoi.
Acţiunea tehnică reprezintă o înlănţuire de elemente şi procedee,
desfăşurate în atac sau în apărare. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie
automatizarea ridicată a diferitelor combinaţii de elemente tehnice, într-o astfel
de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze fluent, fără întreruperi.
Impresia pe care trebuie să o dea execuţia unei înlănţuiri de elemente tehnice
este aceea a unei singure acţiuni.
Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale, care luate izolat nu
pot satisface decât cerinţe parţiale de joc.
Acţiunea tehnico-tactică reprezintă executarea unei acţiuni tehnice
printr-o colaborare a cel puţin doi jucători, într-o fază de atac sau de apărare.
Elementul care defineşte deci acţiunea tehnico-tactică este colaborarea. Aşadar,
acest termen caracterizează procesul care corelează acţiunile individuale şi se
realizează prin mijloace tactice cum sunt: pasa, sprijinul, dublajul, demarcajul
etc.
Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a
unui procedeu tehnic. El este dat de caracteristici individuale (dimensiuni
corporale, calităţi motrice, atitudini, trăsături de personalitate etc.) care intervin
şi se impun cu pregnanţă în modelul de execuţie al procedeului respectiv,
respectând totuşi mecanismul de bază.
Mişcarea pe care o efectuează jucătorul până la contactul cu mingea, cât
şi mişcările părţilor corpului care sunt angrenate în execuţia propriu-zisă intră
în componenţa procedeului respectiv.
Cunoaşterea mecanismului de bază permite aprecierea valorii şi
corectitudinii execuţiilor tehnice şi stabilirea cu precizie a cauzelor care
determină greşelile, fapt ce uşurează munca de instruire tehnică. Se pleacă de la
cunoaşterea funcţiilor fundamentale ale segmentelor şi ale corpului în
intregime.
Deoarece în fotbal majoritatea procedeelor se efectuează cu piciorul,
determinarea mecanismului de bază se va axa, în principal, pe cunoaşterea
lucrului membrelor inferioare.

45
 La orice procedeu, piciorul care susţine greutatea corpului în timpul
execuţiei se numeşte picior de sprijin, iar celălalt picior, cu care se efectuează
execuţia propriu-zisă, picior de execuţie.
La executarea unui procedeu participă într-o măsură mai mare sau mai
mică toate părţile corpului. Partea activă revine piciorului de execuţie, în timp
ce celelalte părţi ale corpului servesc scopuri diferite.
Analiza biomecanica a unui procedeu tehnic va cuprinde:
 poziţia piciorului de sprijin;
 poziţia şi dinamica piciorului de execuţie;
 poziţia şi acţiunea trunchiului;
 poziţia şi acţiunea braţelor;
 poziţia şi acţiunea capului şi a privirii.

Elementele tehnice sunt împărţite în:

 elemente tehnice cu mingea;
 elemente tehnice fără minge;
 elemente tehnice specifice jocului portarului.
Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin:
 precizie;
 viteză;
 uşurinţă;
 utilitate şi aplicativitate;
 varietate.
Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice
fotbalului. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul
execută procedeul nejenat de adversar, ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se
află în mişcare, când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de
adversar.
Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea
mişcărilor în sine, prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie.
Totodată, viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului celui mai
simplu şi celui mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit.
Uşurinţa – în execuţie şi manevrarea mingii chiar în situaţiile cele mai
dificile.
Utilitatea şi aplicativitatea – folosirea în mod creator şi util a
procedeului tehnic, pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc.
Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne, care
determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai
multe procedee tehnice, indiferent dacă este vorba de lovirea mingii, preluare
sau fentă.

46
 Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul
modern, unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să
îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă
câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren.
Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze
toate caracteristicile mai sus menţionate. La realizarea acestor deziderate, rolul
antrenorului-profesor este hotărâtor, el trebuie să aprofundeze şi să-şi
însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în
acelaşi timp, va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai
eficiente.
În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele
precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc, din punct de vedere
tehnic, nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor
procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. Cu
ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu
schimbătoare.

2.2 ELEMENTELE TEHNICE CU MINGEA

ELEMENTE
TEHNICE
CU
MINGEA

INTRAREA ÎN POSESIE PĂSTRAREA TRANSMITEREA

A MINGII MINGII MINGII

PRELUAREA
PROTEJAREA LOV. MINGIICU PICIORUL
DEPOSEDAREA LOV. MINGII CU CAPUL
CONDUCEREA ARUNCAREA DE LA
FENTELE MARGINE

47
 PRELUAREA MINGII

- ROSTOGOLITE, CU PARTEA INTERIOARA A LABEI PICIORULUI;

- ROSTOGOLITE, CU PARTEA EXTERIOARA A LABEI PICIORULUI;
- CU PARTEA INTERIOARA A LABEI PICIORULUI.

- CU SIRETUL PLIN, CU AMORTIZARE;

- CU COAPSA, PRIN AMORTIZARE;
- CU PIEPTUL, PRIN AMORTIZARE.

- CU CAPUL, PRIN AMORTIZARE;

- CU TALPA, PRIN AMORTIZARE;
- CU AMBELE GAMBE, CU RICOSARE.

Biomecanica lovirii mingii cu piciorul

Acţiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul nu este chiar aşa de
simplă, datorită dificultăţilor care intervin în joc, cum ar fi: jenarea de către
adversar, execuţia în viteză, condiţia terenului, timpul existent, condiţii variate
schimbătoare . Sub acţiunea forţei de lovire imprimate, mingea se va deplasa în
direcţia în care a acţionat forţa. Dacă forţa aplicată este îndreptată spre centrul
de greutate al mingii, atunci se va deplasa cu o traiectorie imaginară în linie
dreaptă, care porneşte din punctul de lovire şi trece prin centrul mingii.
Traiectoria şi direcţia pe care o va lua mingea după lovire depind de
punctul unde se aplică lovirea. Dacă mingea este lovită în centrul ei, ea va lua o
traiectorie joasă, razantă cu solul, dar dacă este lovită la baza ei, va avea o
traiectorie înaltă.
În cazul în care piciorul loveşte mingea lateral stânga sau dreapta faţă
de punctul menţionate (centrul acesteia), atunci ea va devia de la linia dreaptă şi
va urma o traiectorie curbă.
Motivul acestei devieri este că acţiunea forţei de lovire fiind laterală, se
imprimă mingii o rotaţie pronunţată la stânga sau la dreapta, în urma căreia
mingea se abate de la traiectoria ei normală. Mingea lovită astfel se numeşte
„minge cu efect” sau „minge tăiată“. Aceste lovituri trebuie executate îndelung,
deoarece traiectoria se curbează şi ajungerea la destinaţie nu depinde numai de
locul unde este lovită mingea, ci şi de îndemânarea şi mobilitatea gleznei,
precizie şi forţa loviturilor. Forţa este necesară pentru a trimite mingea fie la
distanţe mari (degajări, deschideri, centrări), fie pentru traseul la poartă. Puterea
lovirii depinde de forţa cu care se aplică lovitura, care la rândul ei depinde de
accelerarea masei musculare care acţionează, deci raportul nu este direct

48
proporţional. Viteza cu care se deplasează mingea lovită mai depinde şi de
viteza de sosire a ei, precum şi de amplitudinea mişcării de pendulare a
piciorului. Trecând la biomecanica lovirii mingii cu piciorul, vom descrie mai
jos elementele acesteia.
Elanul pe care îl ia jucătorul din locul plecării până în momentul
aplicării loviturii depinde de distanţa la care se trimite mingea şi de forţa pe
care jucătorul doreşte să o imprime. Toate aceste relaţii sunt direct
proporţionale.
Piciorul de sprijin presupune două aspecte, şi anume:
- direcţia piciorului de sprijin, care asigură traiectoria, înălţimea pe
care o va urma mingea după lovire. Pentru a imprima mingii o traiectorie joasă,
razantă cu pământul (pase, tras la poartă), piciorul de sprijin trebuie să fie
aşezat lângă minge şi în aceeaşi linie, la o distanţă de 10-20 cm.
Genunchiul piciorului de sprijin trebuie să fie flexat. Pentru a imprima
mingii o traiectorie cu boltă, lovitura trebuie să fie aplicată în jumătatea
inferioară a ei, dar în acelaşi timp piciorul trebuie să fie aşezat puţin înapoi şi
lateral faţă de minge. În momentul lovirii, centrul de greutate este lăsat pe
piciorul de sprijin, ceea ce permite piciorului de lovire să manevreze în voie.
- poziţia corpului în momentul lovirii. Apropiindu-se de minge şi
situând piciorul de sprijin lângă ea, corpul, în virtutea inerţiei, continuă
mişcarea înainte până ajunge aproape vertical pe minge: umerii duşi uşor
înainte, iar corpul aplecat.
Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din
genunchi, ca la mişcarea de alergare. În momentul pregătirii mişcării de lovire,
umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă, iar în momentul lovirii
genunchiul se extinde. Piciorul care a lovit mingea continuă mişcarea sa înainte
şi în sus, în timp ce corpul se înalţă pe vârful pciorului de sprijin. Braţul opus
piciorului care a lovit mingea termină mişcarea în faţa corpului.
Piciorul care loveşte. Pendularea piciorului cu care se loveşte, deci
curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin, influenţează
traiectoria, tăria şi distanţa până unde va fi transmisă mingea.
La toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât
mai bună din articulaţia genunchiului, chiar şi la mingile transmise la distanţe
mai scurte, pentru că numai aşa se obţine lovirea corectă a mingii.
În prima fază a pendulării, muşchii, articulaţiile şi în general corpul
efectuează această mişcare complexă în mod relaxant. Lovirea propriu-zisă se
face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului, urmată de extensia
treptată a genunchiului. Viteza mişcării de pendulare este direct proporţională şi
dependentă de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii, cât şi cu mărimea
amplitudinii mişcării de pendulare. În faza de pendulare a piciorului spre
înainte, muşchii, articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate.
Traiectoria mingii mai depinde şi de momentul în care se produce

49
lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă sau este
pe curba asccendentă. (Figura nr.1)

Figura 1 - Lovirea mingii

Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă; în acest

moment piciorul acţionează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este
situat în aceeasi linie cu mingea.
De asemenea, genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat
deasupra mingii. Până în momentul lovirii propriu-zise, greutatea corpului va fi
în întregime pe piciorul de sprijin şi numai după lovirea mingii greutatea
corpului va aluneca înainte, pe piciorul care execută lovitura.
La executarea loviturii, care se produce pe curba ascendentă, piciorul cu
care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului
până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va contina să
rămână şi după executarea lovirii. Lovită în acest fel, mingea va avea o
traiectorie înaltă, întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus.
Imprimarea forţei corporale. Lovirea mingii este o mişcare complexă a
întregului corp. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor
componentelor ei (cele prezentate). A imprima forţă corporală loviturii
înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesare în traseul la poartă şi în
transmiterile la distanţe mari.
Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în
momentul lovirii. Componentele mişcării de lovire descrise mai sus se leagă
între ele într-o succesiune normală formând o unitate. Aceste componente ale
mişcării trebuie foarte bine cunoscute de profesor sau antrenor, servind în
special în munca de corectare a greşelilor (sesizarea cauzelor acestora).

50
 Analiza procedeelor de lovire a mingii cu piciorul
Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de
fotbal. Ea se foloseşte în pregătirea atacului, sub formă de pase, deschideri,
lansări, centrări etc., precum şi la finalizare, sub forma trasului la poartă. Pentru
acest motiv, loviturilor cu piciorul trebuie să li se acorde cea mai mare atenţie şi
durată în procesul de antrenament.
Lovirea mingii cu piciorul a evoluat în legătură cu necesitatea de a găsi
rezolvări cât mai bune şi mai utile în construirea acţiunilor de joc. De la lovirea
cu vârful, apoi cu latul şi mai târziu cu şiretul, astăzi s-a ajuns la o mare
varietate de lovituri, impuse de cerinţe jocului modern (rapiditate, viteză,
precizie, utilitate etc.). Cerinţa rapidităţii se asigură numai prin folosirea
loviturilor care ocolesc adversarul interpus pe direcţia lor de atac (loviri cu
efect), loviri cu suprafeţe mici ale piciorului, devierile de minge sau dacă
transmit mingea într-un moment neaşteptat pentru adversar. În trecut se
recomanda „să se tragă spre stânga cu piciorul drept şi spre dreapta cu piciorul
stâng”. Actualmente, pentru realizarea surprizei, transmiterea mingii spre
dreapta se execută cu piciorul drept, fie printr-o mişcare bruscă a labei
piciorului, fie din articulaţia gleznei, aceasta permiţând executarea unor
transmiteri spontane.
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul poate fi făcută
după mai multe criterii. Cea mai frecvent întâlnită este cea în funcţie de partea
labei piciorului cu care se execută.
Lovirea mingii cu şiretul ( interior, plin, exterior);
Lovirea mingii cu interiorul labei-latul;
Lovirea mingii cu exteriorul;
Lovirea mingii cu vârful;
Lovirea mingii cu călcâiul;
Lovirea mingii cu genunchiul;
Devierea mingii;
Aruncarea mingii cu piciorul.
Lovirea mingii cu şiretul interior. Jucătorul îşi ia elan, iar în
apropierea mingii îşi fixează piciorul de sprijin, în linie sau înapoia ei, în
funcţie de traiectoria şi direcţia pe care doreşte să o imprime mingii. Greutatea
corpului, în momentul pendulării piciorului de lovire, ca şi în momentul lovirii,
se găseşte pe piciorul de sprijin, care este mai uşor flexat din articulaţia
genunchiului. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei
interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare
până la partea interioară a osului gleznei (Figura 2).

51
 Figura 2 - Partea care vine în contact cu mingea

Urmează pendularea piciorului de lovire spre înapoi, flexat din

genunchi, apoi revenirea dinapoi înainte. Unghiul format de coapsă şi gambă
trebuie păstrat cât mai mult. În momentul căderii gambei ca şi în timpul lovirii,
glezna piciorului este întinsă şi încordată. Laba piciorului este orientată puţin
spre înafară, astfel încât contactul cu mingea se ia lateral de şiret. Pentru
intensificarea forţei loviturii, trunchiul execută o extensie, iar braţul opus
piciorului cu care se loveşte mingea (braţul corespunzător piciorului de sprijin)
încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului.
După lovire, piciorul continuă mişcarea de pendulare. Pentru ca
mingea lovită cu şiretul interior să aibă o traiectorie joasă, verticala care cade
de la genunchi trebuie să fie deasupra mingii (gamba şi laba piciorului să
acopere mingea). Când piciorul de sprijin se aşează lateral şi înapoia mingii, iar
piciorul de lovire se extinde ducându-se înainte şi sus, fără ca bazinul să se
deplaseze înainte, se obţine o traiectorie înaltă ( cu boltă) a mingii (Figura 3).

Figura 3 - Elanul şi aşezarea faţă de minge a corpului la lovirea cu interiorul

labei piciorului
Fiind o mişcare naturală, asemănătoare mersului şi alergării, loviturile
cu şiretul interior surprind adversarul întrucât ele nu trădează intenţia de a lovi
mingea.
Conţinut tactic. Lovirea cu şiretul interior este foarte des folosită în joc.
Cu ajutorul ei se pot executa pase la diferite distanţe, laterale şi în adâncime,
centrări, degajări, tras la poartă, lovituri libere.

52
 Greşeli frecvente:
- elanul se ia în linie dreaptă;
- înclinarea trunchiului pe spate în trasul la poartă.
Lovirea mingii cu şiretul plin este asemănătoare cu cea descrisă mai
înainte, cu deosebirea că în momentul lovirii mingii vârful labei este îndreptat
aproape perpendicular pe pământ, iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret.
şiretul sau ristul este partea dinainte a labei piciorului, a cărei suprafaţă este
delimitată de articulaţiile primelor falange cu oasele metatarsiene şi articulația
gleznei. Lovitura cu şiretul plin este puternică, obţinîndu-se transmiteri la
distanţe mari. Elanul, pendularea piciorului, flexia şi extensia piciorului se
produc în modul cel mai natural, adică în direcţia lovirii (Figura 4).

Figura 4-Partea labei piciorului care loveşte mingea

(cea acoperita de şiret - partea centrală a labei piciorului)
În cazul acestui procedeu, mingea, fiind lovită la mijlocul ei, nu va avea
rotări sau devieri laterale, ci se va deplasa pe o linie dreaptă, pe drumul cel mai
scurt la ţinta aleasă. Loviturile cu şiretul plin nu au precizia celor cu şiretul
interior, datorită suprafeţei mici de lovire. Precizia acestor lovituri se obţine
greu la mingile în mişcare, iar pendularea unor astfel de mingi, datorită forţei
cu care vin, este destul de dificilă (Figura 5).

Figura 5-Lovirea mingii cu şiretul plin

53
 Conţinut tactic. Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate în
degajări şi trasul la poartă, precum şi în transmiterile la distanţe medii şi lungi.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului nu este perfect întinsă şi încordată şi cu vârful în jos
momentul loviturii;
- jucătorul nu se înalţă în momentul lovirii, pe vârful piciorului de
sprijin;
- piciorul de sprijin se aşează în urma mingii, fapt ce duce la
imprimarea unei forţe reduse + înclinarea trunchiului pe spate.
Lovirea mingii cu şiretul exterior este asemănătoare cu lovirea cu
şiretul interior, cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre
interior, iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului. Mingea
lovită cu şiretul exterior poate lua o traiectorie joasă sau înaltă, în funcţie de
unghiul de răsucire a labei în interior, pe poziţia piciorului de sprijin şi de
punctul unde se aplică, lovitura.
În general, această lovitură este puternică, dar în acelaşi timp mingii i se
poate imprima o traiectorie curbată, cu efect (Figura 6).

Figura 6 - Partea care loveşte mingea

Conţinut tactic. Acest procedeu, datorită suprafeţei mari de lovire, se

utilizează în pase, deschideri, lansări, centrări, tras la poartă şi lovituri libere
(Figura 7).

Figura 7-Lovirea mingii cu şiretul exterior

54
 Greşeli frecvente:
- laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru;
- piciorul de sprijin aşezat cu vârful în direcţia unde se transmite
mingea;
- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge;
- nu se încordează articulaţia gleznei în momentul lovirii.
Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului-latul. Pentru executarea
procedeului, laba piciorului execută o mişcare în afară până vine în unghi drept
faţă de direcţia normală de mers, în aşa fel încât linia care ar trece prin călcâi şi
degetul mare să fie perpendiculară pe direcţia pe care trebuie să o urmeze
mingea (Figura 8).

Figura 8 - Partea de contact cu mingea

Cea mai mică deviaţie a labei modifică traiectoria şi direcţia mingii. În
momentul lovirii, articulaţia gleznei este încordată. Piciorul se sprijin se aşează
suficient de deasupra, pentru a amplifica mişcarea piciorului de lovire. Ambii
genunchi sunt uşor flexaţi, iar greutatea este mai mult repartizată pe călcâul
piciorului de sprijin.
Lovitura cu latul este cea mai precisă, deoarece suprafaţa de lovire este
mare, dar nu are forţă datorită limitării mişcării şi fortei piciorului de lovire. De
asemenea, poziţia specială a piciorului întors cu vârful spre exterior nu permite
o pendulare mai accentuată din şold, iar flexia şi extensia genunchiului nu
poare fi folosită la această lovire.
Deci mingea nu poate fi lovită puternic.
Lovirea mingii cu latul poate fi mai uşor interceptată de adversar
datorită poziţiei nenaturale pe care o ia executantul, uşor de sesizat (Figura 9).

55
 Figura 9 - Lovirea mingii cu latul

Conţinutul tactic. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru

transmiterea mingii la distanţe scurte şi medii; de asemenea, se mai poate folosi
şi în trasul la poartă din apropiere.
Greşeli frecvente:
- aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară;
- laba piciorului nu este suficient răsucită şi de aceea mingea capătă o
mişcare de rotaţie în sens lateral.
Lovirea mingii cu exteriorul. Este un procedeu care se execută la fel ca
lovirea mingii cu şiretul exterior, cu deosebirea că lovitura se aplică mai
aproape de călcâi. Ele se folosesc pentru a imprima mingii o mişcare de rotaţie,
pentru a da efect mingii (Figura 10).

Figura 10 - Lovirea mingii cu exteriorul

În cazul în care forţa este dirijată spre centrul mingii, ea se va îndrepta
spre ţintă pe o linie dreaptă. Mingea se abate în zborul ei de la linia dreaptă,
urmând o traiectorie curbată, când este lovită în părţile ei laterale, ca şi în
jumătatea inferioară sau superioară i se imprimă o mişcare de rotaţie în jurul
axei verticale sau orizontale (vezi biomecanica lovirii mingii cu piciorul).
Pentru a imprima mingii o mişcare de rotaţie în jurul axei verticale, ea
va fi lovită cu partea internă sau externă a labei piciorului; pentru a i se

56
imprima o mişcare de rotaţie în jurul axei orizontale, va fi lovită în jumătatea ei
inferioară, cu partea dinainte a șiretului plin.
Analizând cele afirmate până în prezent, tragem concluzia că
transmiterea mingii precis cu efect la distanţe diferite, cu înălţimi diferite
(înălţimea necesară la momentul respectiv) este foarte greu de realizat.
Stăpânirea acestor lovituri necesită un simţ dezvoltat al mingii, al
terenului, precum şi capacitatea de a aprecia distanţele, calităţile care se
dobândesc printr-un antrenament asiduu, continuu şi îndelungat.
Conţinut tactic. Această lovitură nu tratează intenţia celui care o
execută şi împiedică interceptarea de către adversar. Jucătorii care au ajuns să le
stăpânească la nivel superior şi le aplică inteligent în joc au o superioritate în
depăşirea adversarilor.
Loviturile cu efect mai sunt folosite pentru a ocoli „zidul” sau pentru a
trimite mingea peste „zid”. La executarea centrărilor, precum şi la executarea
loviturilor de colţ, pasele cu efect sunt foarte utile în fazele desfăşurate pe spaţii
restrânse.
Greşeli frecvente:
- piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge;
- lovitura nu este aplicată tangenţial, efectul fiind foarte mic.
Lovirea mingii cu vârful labei piciorului. Din cauza suprafeţei mici de
lovire, sunt greu de dirijat, chiar dacă mingea este în repaus sau vine încet pe
jos. Sunt lovituri foarte puternice.
Această lovitură este folosită mai mult de începători, ea fiind aplicată
într-o mişcare naturală, asemănătoare mersului sau alergării, fără a necesita o
poziţie specială a corpului.
Lovirea mingii cu călcâiul. Se foloseşte când jucătorul nu se mai poate
întoarce pentru a pasa sau pentru a deruta adversarul. Mişcarea de lovire constă
în trecerea piciorului de lovire deasupra mingii şi îndoirea genunchiului pentru
lovirea mingii spre înapoi sau oblic dreapta sau stânga după cum o cere faza
(Figura 11).

Figura 11 - Lovirea mingii cu călcâiul

57
 Piciorul de sprijin trebuie aşezat aproape de minge pentru a permite
călcâiului mişcarea de pendulare înainte-înapoi. Jucătorul în alergare trebuie
mai întâi să depăşească mingea cu piciorul de sprijin. Loviturile de acest gen
pot să deruteze atât adversarul, cât şi coechipierul. De aceea, aceştia din urmă
vor trebui să se dispună astfel încât să nu-i surprindă o eventuală pasă cu
călcâiul.
Lovirea mingii cu genunchiul. Este întâlnită mai rar în joc şi numai în
anumite situaţii speciale. La această lovitură mingea întâlneşte genunchiul
încordat şi flexat. Cu asemenea lovituri mingea poate fi transmisă numai la
distanţe mici (Figura 12).

Figura 12 - Lovirea mingii cu genunchiul

Devierea mingii. Pentru creşterea vitezei jocului, derutarea
adversarului, crearea de situaţii favorabile în atac, jucătorii folosesc tot mai des
procedeul denumit „devierea mingii”. Acesta a apărut constatându-se că oprirea
mingii chiar la preluare permite adversarului să se organizeze în apărare,
datorită pierderilor de timp. Simplu spus, devierea mingii înseamnă schimbarea
în mişcare a direcţiei traiectoriei iniţiale a mingii. Devierile se folosesc în
situaţia când jucătorul către care vine mingea este strict marcat de adversar.
Devierea se efectuează atunci prin contactul mingii cu una din părţile
piciorului sau piptului. În momentul contactului suprafaţa respectivă trebuie să
fie orientată spre direcţia unde se doreşte să fie dirijată mingea. Când devierea
se face cu piciorul, mingea trebuie să vină cu viteză destul de mare, iar piciorul
trebuie să fie încordat.
Deasemenea piciorul care loveşte mingea nu efectuează o pendulare ca
la loviturile descrise anterior. În cazul devierii mingii cu pieptul, trunchiul
jucătorului, orientat spre direcţia unde urmează să fie transmisă mingea,
execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală.
Aruncarea mingii cu piciorul. Este un procedeu foarte rar utilizat. Îl
vom descrie totuşi spre a putea fi folosit în cele două situaţii în care s-ar putea
să apară.

58
 La loviturile libere care se execută aproape de suprafaţa de pedeapsă
sau când adversarul face zid (în acest caz mingea este aruncată fie peste zid, fie
lateral spre a fi şutată la poartă). Când pe direcţia de pasare a jucătorului cu
mingea se interpune un adversar ( în acest caz mingea poate fi aruncată peste
adversar numai după ce a fost oprită în prealabil).
Piciorul de sprijin, cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare, se
aşează la 5-10 cm, lateral şi înapoia mingii, vârful piciorului de execuţie se
aşează sub minge. Piciorul de execuţie este uşor flexat din articulaţia
genunchiului, iar laba ridicată din călcâi. Printr-o mişcare rapidă executată în
sus şi înainte, mingea este aruncată peste adversar, la o distanţă care să
corespundă momentului tactic. Braţele sunt ridicate şi flexate din articulaţia
cotului în timpul execuţiei.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului de execuţie acţionează într-una din părţile laterale ale
mingii şi abate traiectoria dorită;
- piciorul de sprijin aşezat prea înapoia sau prea înaintea mingii, ceea ce
va duce la o traiectorie prea joasă sau prea înaltă permiţând adversarului
intercepţia.
Analiza procedeelor de lovire a mingii cu piciorul trebuie făcută şi din
alte puncte de vedere (nu numai din punct de vedere al părţii cu care se
efectuează lovirea). În acest sens, constatăm că lovirea mingii se poate aplica:
mingii statice, mingii care se rostogoleşte pe teren, mingii care vine cu boltă şi
se loveşte în momentul contactului cu terenul, lovirea din demi-vole.
La lovirea mingii statice sau rostogolite apropierea de ea se face în două
moduri:
Apropierea din direcţia în care va fi transmisă mingea. Jucătorul va
trebui să-şi calculeze elanul, alergând sau mergând mai repede cu cât se apropie
de minge. Lovitura, în acestă situaţie, se va aplica cu şiretul plin sau cu vârful,
când jucătorul doreşte să transmită mingea în aceeaşi direcţie (drept înainte) sau
cu interiorul şi exteriorul, când doreşte să transmită mingea înainte-lateral.
Apropierea din direcţia oblică, preferată de jucători. În acest caz
unghiul în care va alerga spre minge va fi de 20-45 grade faţă de punctul unde
urmează să fie transmisă mingea.
Lovirea mingii din drop sau demi-vole. Este o lovitură mai greu de
executat deoarece mingea se loveşte imediat ce a sărit de pe pământ. Mingea
ricoşează între două planuri (pământul şi piciorul care loveşte). După ce mingea
a ricoşat de la pământ, ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului (latul,
şiretul interior, exterior, plin) (Figura 13).

59
 Figura 13-Momentul de contact cu mingea
Lovirea mingii din aer sau din vole. Este o lovitură folosită atât pentru
retrimiterea mingii la înălţime ( degajări), cât şi pentru lovituri razante cu
pământul, pase, tras la poartă. Cel mai important moment este înălţimea la care
se afla mingea când este lovită şi trebuie calculat de jucătorul executant. Dacă
jucătorul vrea să imprime mingii o traiectorie înaltă, atunci va şuta cu şiretul
plin, va întinde piciorul şi va lua contactul cu mingea de sus (Figura 14).

Figura 14 - Momentul de contact cu mingea

Dacă vrea să imprime mingii o traiectorie mai joasă, atunci jucătorul

va apleca trunchiul înainte, iar mingea se va găsi mai aproape de piciorul de
sprijin. În cazul când jucătorul se apropie de minge din lateral, piciorul de
lovire este ridicat în faţă şi lateral, piciorul de sprijin asigură echilibrul, iar laba
piciorului de execuţie este orientată spre înainte, pentru un contact corect cu
mingea. În situaţia în care mingea vine lateral, cu boltă, atunci piciorul de lovire
este ridicat lateral cu laba orientată înainte, iar piciorul de sprijin asigură echilibrul
corpului, care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea
piciorului de lovire (Figura 15).

60
 Figura 15 - Aşezarea faţă de minge şi pivotarea corpului
După lovirea mingii, corpul pivotează pe piciorul de sprijin permiţând
continuarea liberă a mişcării piciorului de execuţie.
Lovirea mingii prin forfecare. Se execută când jucătorul aflat cu faţa
spre poartă şi este silit să readucă o minge în teren sau este cu spatele spre
poarta adversă, neavând altă poziţie de a lovi mingea. Jucătorul face un pas
înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng
(Figura 16).

Figura 16 - Poziţia corectă faţă de minge şi sol

După ce a părăsit pământul, în timpul săriturii execută o extensie cu

piciorul drept, din genunchi şi în acelaşi timp coboară cu piciorul drept,
revenind pe pământ. Extensia piciorului drept se face cu laba piciorului întinsă,
mingea fiind lovită cu şiretul plin. Important este ca mingea să fie lovită cu
acelaşi picior care a făcut împingerea. În cazul lovirii cu piciorul stâng,
execuţia va fi inversă (Figura 17).

61
 Figura 17 - Lovirea mingii din vole cu forfecare

Analiza deprinderilor tehnico-tactice care au la bază lovirea mingii

cu piciorul
Lovirea mingii cu piciorul ca procedeu tehnico-tactic se foloseşte în
două scopuri:
- pentru trimiterea mingii unui coechipier la distanţe mici, medii, mari.
La distanţe mici şi medii îmbracă forma pasei, iar la distanţe mari îmbracă
forma degajărilor, centrărilor, deschiderilor şi lansărilor;
- pentru trasul la poartă, în scopul marcării golului.
Degajarea mingii. Este transmiterea mingii efectuată de către jucătorii
din apărare. Pentru învăţarea corectă a degajării trebuie respectate următoarele
cerinţe:
1. Traiectoria degajării să fie cu puţin peste înălţimea jucătorilor, pentru
a nu da posibilitatea adeversarilor să se regrupeze sau să intercepteze.
2. Să fie cât mai precisă, chiar dacă apărătorul este jenat de către
adversar.
3. Degajarea trebuie să creeze şi elementul surpriză prin formele ei în
înălţime, perpendicular pe poartă, în diagonală pentru schimbarea jocului.
4. Degajarea trebuie să fie rapidă, fară pierderi inutile de timp.
5. Degajarea solicită şi ea plasament precis al jucătorului apărător.
Acest procedeu se execută numai după ce jucătorii ştiu să lovească
mingea corect cu piciorul.
Centrarea mingii. Procedeul trebuie folosit de jucătorii care acţionează
pe marginile terenului (fundaşi laterali şi extreme), care constată în transmiterea
mingii cu boltă spre interior în faţa porţii adverse. Execuţia este îngreunată de
prezenţa adversarului activ şi de faptul că trebuie să fie executată din viteză şi
mai ales cu precizie. Pentru aceasta, jucătorii trebuie să:
- Să centreze din viteză imediat ce are un mic avantaj asupra
adversarului, evitând astfel întoarcerea jocului şi centrarea cu piciorul opus.
- Să centreze când adversarii şi partenerii sunt în mişcare, astfel ca
adversarii să fie cu faţa spre propria poartă, iar coechipierii de asemenea.

62
 Fiind în mişcare cu faţa spre propria poartă, centrările creează situaţii
dificile pentru apărători, în special, la loviturile cu capul, când pot să-şi
introducă mingea în propria poartă. În aceeaşi situaţie, centrările avantajează
atacanţii, care sunt cu faţa spre poarta adversă şi le pot fructifica.
Centrarea nu trebuie să fie trimisă prea aproape de poarta adversă,
întrucât poate fi interceptată de portar. Centrarea trebuie dată la întâlnire, la
locul unde înaintaşul vine în viteză, pentru a finaliza. Centrările nu trebuie să
fie prea înalte, întrucât dă timp apărătorilor să se organizeze şi să intercepteze.
Există mai multe procedee de centrare:
- centrarea cu boltă este cel mai des folosită de jucători şi se execută cu
şiretul interior, mingea urmând o traiectorie spre interior, spre jucătorul care
vine în întâmpinarea ei;
- centrarea la semi-înălţime;
- centrarea cu pământul sau ţutată;
- centrările cu boltă indicate când în linia de atac sunt jucători înalţi, cu
o bună detentă şi cu lovituri de cap precise;
- centrărille razante se recomandă a fi folosite când înaintaşii sunt rapizi
şi scunzi ca statură.
Trasul la poartă. Este o deprindere tehnico-tactică care dă finalitate
tuturor acţiunilor de atac, tuturor combinaţiilor, este lovitură la poartă. Prin
trasul la poartă se realizează scopul principal al jucătorului ‒ înscrierea
golurilor. O echipă este cu atât mai eficace cu cât înscrie mai multe goluri. De
aceea, pregătirea special pentru trasul la poartă constituie obiectivul principal
din instruirea înaintaşilor şi a jucătorilor intercalaţi în atac (mijlocaşi şi fundaşi
laterali). Din acest punct de vedere, urmărind să-şi înveţe jucătorii şi apoi să-i
perfecţioneze în trasul la poartă, profesorul şi antrenorul trebuie mai întâi să-i
înveţe să lovească corect mingea cu piciorul şi cu capul.
Lovitura puternică şi precisă la poartă, din poziţie liberă sau jenat de
adversar, se obţine numai prin executări continue şi repetate, prin folosirea
structurilor de exerciţii variate ca formă şi conţinut. Jucătorii trebuie să-şi
însuşească poziţia corectă a corpului, a piciorului de sprijin, pendularea
piciorului de lovire.
Toate procedeele de lovire a mingii cu piciorul pot fi folosite pentru a
trimite mingea în poartă, dar unele au eficacitate mai mare decât altele. Cele
mai eficiente sunt lovirile cu şiretul plin în interior, deoarece imprimă forţa cea
mai mare a mingii. La început, jucătorii vor executa trasul la poartă izolat sau
în grupuri cu mingi cât mai multe, iar mai târziu se vor introduce structuri în
care apare apărătorul semiactiv la început şi activ ulterior. Recomandăm ca
exersarea trasului la poartă să se facă:
1. din mişcare cu variaţii de ritm;
2. prin schimbarea poziţiei înaintaşilor în teren;
3. prin accent pe loviturile directe și cu ambele picioare.

63
 Executarea lor sub formă de complex (conducere, tras la poartă, pasă-
tras la poartă, centrare-tras la poartă, conducere-centrare-alergare pe poziţia
viitoare, de primire din recentrare-tras la poartă etc.). În munca instructiv-
educativă a înaintaşilor pentru trasul la poartă, profesorul-antrenorul trebuie să
urmărească următoarele aspecte:
- Deficienţele cele mai evidente sunt de ordin biomecanic. La mingile
venite pe jos piciorul de sprijin să fie lângă minge, mai precis în linie cu ea, iar
genunchiul piciorului de lovire va fi deasupra mingii, trunchiul jucătorului
aplecat înainte; în acest fel mingea nu va depăşi înălţimea executamtului şi dacă
are direcţie bună va fi pe poartă şi nu peste poartă.
- La mingile venite din aer, poziţia de lovire corectă se va obţine prin
aplecarea corpului corespunzător faţă de înălţimea şi direcţia de unde vine
mingea, precum şi de direcţia unde se intenţionează să se transmită mingea.
- În toate cazurile atenţia va fi îndreptată asupra poziţiei corecte faţă de
minge, care să asigure pendularea corectă a piciorului de lovire pe direcţia
porţii.
- Trebuie urmărit, de asemenea, ca mingea să fie lovită în plin,
indiferent dacă la forţa loviturii contribuie viteza de deplasare, pendularea
amplă a piciorului şi forţa de izbire a mingii.
A trage la poartă din orice poziţie, incomodat de adversar, pe spaţii
restrânse este o calitate care se dobândeşte greu, prin antrenamente continui,
complexe, grele şi cât mai variate. A trage numai în direcţia porţii „spre poartă”
nu este suficient pentru un bun înaintaş. Pentru atingerea acestui scop este
indicat ca executarea să de facă la „poartă marcată”, lovituri la ţinte fixe sau la
poartă joasă. De asemenea, trebuie folosite mai des „antrenamentul sub
presiune” şi adversarii activi în structurile de exerciţii destinate prefecţionării
finalizării acţiunilor.
Astfel, jucătorii ajung să aibă simţul porţii, adică dobândesc simţul
ţintei pe care trebuie să o atingă, al unghiurilor şi înălţimilor corespunzătoare.
Lovirea mingii cu capul. Este un element tehnic specific jocului de
fotbal, care se foloseşte des în timpul antrenamentelor şi meciurilor. În timpul
desfăşurării jocului, în funcţie de unele faze de joc, mingea se trimite pe sus, cu
boltă, cu diferite traiectorii. Pentru a fi transmisă mai departe sau pentru a fi
readusă pe pământ, se folosesc loviturile cu capul. Un jucător bun nu va aştepta
ca o astfel de minge să ajungă la pământ, ci va căuta posibilitatea de a intra în
posesia ei, dirijînd-o cu o lovitură de cap, acolo unde necesită situaţia de joc.
Loviturile de colţ, centrările, transmiterea mingii pe sus sau în faţa porţii devin
periculoase dacă înaintaşii unei echipe şi-au însuşit într-un grad mai ridicat
tehnica lovirii mingii cu capul. Pentru a lovi corect mingea cu capul jucătorul
trebuie să întrunescă o serie de calităţi şi anume:
- calităţi motrice: îndemânare, coordonare, detentă şi echilibru, în
special, detenta de pe loc şi din mişcare;

64
 - calităţi tehnice: lovire corectă, săritura la momentul potrivit;
- calităţi tactice: imprimarea direcţiei forţei corespunzătoare situaţiei de
joc; oportunitatea folosirii loviturii cu capul.
Mingea poate fi lovită cu mijlocul frunţii, cu părţile laterale ale frunţii,
cu partea superioară sau posterioară a capului. Cea care prezintă avantaje este
lovitura efectuată cu mijlocul frunţii (Figura 18).

Figura 18 - Unde se poate lovi mingea corect cu capul

Osul frontal este cel mai puternic rezistent şi neted dintre oasele
craniului şi deci lovirea mingii nu provoacă dureri.
Traiectoria urmată de minge în urma lovirii este determinată de
poziţia suprafeţei de lovire (frunte) şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se
aplică lovitura. Dacă lovitura se aplică pe centrul mingii, atunci ea se va
îndrepta pe o linie orizontală.
Acestea sunt lovituri razante, folosite în trasul la poartă şi în
transmiterea mingii la distanţă.
Dacă lovirea se aplică în jumătatea superioară, mingea va fi transmisă
de sus în jos. Acest procedeu se foloseşte pentru pase şi pentru trasul la poartă
(Figura 19).

Figura 19 - Locul central de lovire CORECTĂ a mingii cu capul

65
 Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară, mingea va avea o
traiectorie înaltă. Aceste lovituri se folosesc pentru transmiterea mingii la
distanţe mari, degajări sau când vrem să pasăm mingea peste adversar.
Biomecanica loviturii mingii cu capul
Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul
sunt: poziţia de luare a elanului, mişcarea trunchiului dinainte şi revenirea
pentru aplicarea loviturii; poziţia braţelor, revenirea la poziţia normal, privirea.
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul:
Această clasificare se face din punctul de vedere al poziţiei în care se
află jucătorul în momentul lovirii şi din punct de vedere al direcţiei în care se
trimite mingea.
Din punctul de vedere al poziţiei, se disting următoarele procedee:
 lovirea mingii cu capul de pe loc;
 lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de pe
pământ);
 lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură;
 lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie de pe picior sau
cu bătaie de pe ambele picioare.
Din punctul de vedere al direcţiei, există:
 lovirea mingii cu capul, înainte (jos, razant sau cu boltă);
 lovirea mingii cu capul, lateral;
 lovirea mingii cu capul înapoi.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc. În acest procedeu poziţia
pregătitoare este cu picioarele uşor depărtate. Mişcarea de lovire are două faze.
Prima fază este o uşoară flexare a genunchilor şi înclinarea trunchiului înapoi.
Braţele duse înaintea corpului sunt uşor flexate din coate şi relaxate. Privirea
urmăreşte mingea, iar corpul în această fază este relaxat. A doua fază începe cu
revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte. Această revenire se datorează
extensiei gleznelor şi genunchilor, precum şi contractării energice a
musculaturii abdominale şi a muşchilor cefei. Braţele execută o mişcare inversă
cu a trunchiului, executând o pendulare energică dinainte-înapoi (Figura 20).
Simultan cu trunchiul, capul execută aceeaşi mişcare înainte lovind
mingea cu putere, muşchii gâtului fiind încordați în vederea loviturii. Când
trunchiul este în avânt maxim în pendularea sa dinainte-înapoi, fruntea va lua
contact cu mingea. Dacă mingea este lovită la începutul sau sfârşitul avântului,
puterea de lovire este mult micşorată.

66
 Figura 20-Lovirea mingii cu capul de pe loc

Lovirea mingii cu capul de pe loc, cu un picior înainte. Acest procedeu

se execută biomecanic la fel ca cel descris anterior, numai că deosebirea constă
în poziţia picioarelor, respectiv cu un picior înainte, iar trunchiul este uşor
răsucit din articulaţia coxo-femurală, înspre partea piciorului dinapoi. Iniţial
centru de greutate se află pe piciorul dinapoi, dar, odată cu revenirea trunchiului
înainte, centrul de greutate trece de pe piciorul dinainte (Figura 21).

Figura 21-Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior inainte

Lovirea mingii se produce în momentul în care trunchiul revine în
mişcarea sa dinapoi-înapoi, se apropie de verticala corpului.
Poziţia cu un picior înainte asigură un echilibru şi o stabilitate mai mare
corpului în momentul lovirii, iar forţa imprimată mingii creşte. Din primele
două poziţii descrise până acum mingea poate fi transmisă înainte-jos, razant
sau cu traiectorie boltită.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc, spre lateral. Transmiterea mingii
venite din faţă în lateral se face cu mijlocul frunţii. Execuţia este identică cu
mişcarea descrisă anterior, deosebirea între cele două procedee constând într-o
mişcare accentuată de răsucire a trunchiului din articulaţia coxo-femurală, când
trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi răsucite în direcţia dorită.

67
 Picioarele sunt întoarse în aceeaşi direcţie, simultan cu flexia lor din
genunchi şi din glezne.
Lovirea mingii cu capul înapoi, din poziţia statică. Este un procedeu
mai rar folosit. Jucătorul stă pe loc cu picioarele uşor depărtate, flexează
genunchii şi gleznele mai pronunţat. Concomitent, trunchiul şi capul se înclină
pe spate, astfel ca fruntea să fie orientată în plan orizontal.
Lovitura se poate amplifica şi printr-o mişcare suplimentară a capului.
Privirea urmăreşte permanent mingea şi traiectoria ei.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc cu săritură. Procedeu folosit des,
mai ales la aglomerări sau când mingea vine pe neaşteptate, la jucător. Aceste
cazuri le întâlnim la centrări, la loviturile de colţ sau la transmiterile pe sus în
apropierea porţii. Elanul se face fără bătaia picioarelor pentru desprindere; este
vorba de desprindere rapidă şi neaşteptată de la pământ.
Lovirea mingii cu capul din alergare. Mişcarea de lovire este mai greu
de executat comparativ cu celelalte, ţinând cont că este executată din alergare.
Tehnica este identică cu cea a lovirii mingii de pe loc, lovitura se
execută însă în momentul când mingea şi jucătorii aflaţi în mişcare se întâlnesc
într-un punct. Mingea se loveşte cu fruntea al cărui plan este perpendicular pe
direcţia lovirii (Figura 22).

Figura 22-Așezarea pe venirea mingii şi locul de contact cu mingea

ATENTIE!!!-poziţia braţelor

Lovirea mingii cu capul, din săritură. La aceste procedee săritura se

dobândeşte prin elanul produs de alergare şi de bătaia picioarelor. Pentru
înălţarea superioară, bătaia se efectuează pe un picior sau pe ambele picioare
(Figura 23).

68
 Figura 23-Lovirea mingii cu capul din saritură

Lovirea mingii din săritură prin bătaie pe ambele picioare, din poziţie
iniţială, se execută cu o uşoară genuflexiune a ambelor picioare, iar braţele
pendulează înapoi şi trunchiul este uşor înclinat înainte. Printr-o puternică
balansare a braţelor înainte prin extensia gleznelor şi genunchilor jucătorul se
desprinde de pământ. Lovitura se aplică fie în înălţare, fie în punctul maxim al
săriturii.
Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior. Este un
procedeu compus din mişcări complexe şi dificile, mai ales în prezenţa
adversarului. Mişcarea de lovire începe cu luarea elanului, adică alergarea
efectuată de jucător din momentul plecării până în momentul ultimului pas,
care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Urmează o flexare pronunţată a
genunchiului, după care se efectuează o bătaie. Piciorul de bătaie, flexat din
gleznă şi genunchi, se extinde cu putere şi în acest moment corpul se desprinde
de pământ. În aer trunchiul se arcuieşte uşor pe spate şi ajungând la punctul
maxim al săriturii, trunchiul execută o mişcare bruscă de revenire dinapoi-
înainte, iar capul loveşte mingea cu fruntea.
După lovire urmează revenirea pe pământ, care se face pe ambele
picioare, printr-o flexare elastică a genunchilor şi gleznelor, urmat de revenirea
la poziţia normală. Importantă este găsirea momentului potrivit pentru
executarea săriturii. Dacă săritura este efectuată prea devreme (contra timp),
mingea nu va fi lovită. Dacă săritura va fi executată prea târziu, mingea trece de
jucător şi nu va fi lovită.
Se mai ridică următoarea problemă: care este momentul cel mai eficace
de lovire a mingii: în timpul înălţării corpului, la punctul maxim, sau în
momentul revenirii la pământ? În timpul jocului se întâlnesc toate aceste
situaţii. Când lovirea se aplică în ascensiunea corpului ea este puternică şi se
foloseşte în transmiterea mingii la distanţă (degajarea cu capul). Lovirea
executată la punctul maxim al săriturii este folodită în luptă cu adversarul
pentru a câştiga mingea și a o transmite conform situaţiei de joc (pasă, tras la
poartă, preluare). Lovitura cu capul executată când corpul revine la pământ se
foloseşte pentru pasarea mingii unui partener din imediata apropiere.

69
 Preluarea mingii. Este un alt important element al tehnicii jocului de
fotbal, prin care jucătorul intră în posesia mingii, modificându-i direcţia şi
traiectoria, pentru a o utiliza cât mai convenabil. La început, când jocul era mai
static şi jucătorul era mai liber, intrarea în posesia mingii nu necesita un număr
mare de procedee de preluare. De exemplu, procedeul „opririi complete sub
picior”, astăzi este folosit foarte rar.
Astăzi, când jocul modern pretinde desfăşurarea rapidă a acţiunilor şi
continuitatea lui, oprirea mingii nu-şi găseşte justificare. Astfel spus, vremea
stop-pasului a dispărut.
Astăzi predomină preluările care permit continuarea deplasării
jucătorului cu mingea şi în aceste condiţii numărul procedeelor de preluare a
crescut mult. Totuşi exagerarea folosirii preluărilor, fără nicio justificare tactică,
nu favorizează continuitatea jocului.
La baza tuturor prelucrărilor stau două legi mecanice: amortizarea şi
devierea. În ultimul timp, un rol important îl au preluările prin „contralovitură”,
care în fond au la bază tot principiul devierii.
Devierea. Se ştie că atunci când un corp în mişcare (mingea) loveşte un
corp rezistent (picior, piept, cap) aceasta se va reîntoarce în direcţia opusă,
adică ricoşează. De exemplu, pentru ca jucătorul să intre în posesia mingii din
aer, el se va aşeza pe direcţia mingii, ridicând talpa piciorului cu vârful în sus.
Mingea, după ce a atins pământul, sare şi se loveşte de talpa piciorului de unde
revine iarăşi pe pământ, ricoşând astfel între pământ şi talpă.
Amortizarea. Când un corp în mişcare (mingea) este întâmpinat de alt
corp în contact cu primul se retrage cu o viteză, la început egală cu cea a
corpului în mişcarea, el va fi împiedicat să se depărteze, rămânând în
apropierea corpului care l-a întâmpinat. De exemplu, mingea care vine vine din
aer va fi amortizată dacă jucătorul duce piciorul în întâmpinarea ei, iar în
contact cu ea retrage piciorul înapoi. Retragerea piciorului se face la început cu
o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea, apoi retragerea se micşorează
treptat.
Piciorul este manevrat astfel încât să dirijeze mingea spre pământ şi
în direcţia pe care vrea să o imprime mingii. Preluarea mingii prin contra-
lovitură rezultă dintr-o ciocnire între minge şi picior, piept sau cap, care vin din
sensuri opuse.
În urma acestei ciocniri, mingea revine înapoi pe direcţia dirijată, iar
jucătorul continuă deplasarea în aceeaşi direcţie.
Procedeele care se bazează pe amortizarea mingii cer întotdeauna o
poziţie statică, adică, în momentul când se efectuează preluarea, jucătorul
trebuie neapărat să se oprească din mers sau din alergare. Nu există o preluare
prin ricoşare, care să nu aibă şi un procent oarecare de amortizare. La toate
preluările, corpul şi partea care execută preluarea este relaxată. De asemenea,
preluările trebuie să se execute conform cerinţelor jocului de mişcare. În acest

70
scop, vom lua de bază preluarea prin ricoşare căreia îi aducem îmbunătăţiri, în
sensul că jucătorul să nu se mai oprească din alergare ci dinpotrivă, să şi-o
continue şi chiar să mărească viteza imediat ce a luat contact cu mingea.
Preluarea mingii cu interiorul labei piciorului (latul-Figura24).

Figura 24-Locul de contact al mingii

Atât mingile rostogolite, cât şi cele cu traiectorie semiînaltă şi înaltă pot

fi preluate cu latul.
Variantele preluării mingii cu latul sunt:
 preluarea mingilor rostogolite (venite la firul ierbii);
 preluarea din aer a mingilor razante sau semiînalte;
 preluarea în aer a mingii sosite pe sus (cu boltă);
 preluarea mingii ricoşate de la pământ.

Contactul cu mingea se face cu acea parte a piciorului cu care se

execută şi lovirea cu latul, reprezentată de suprafaţa triunghiulară delimitată de
haluce, maleola internă şi calcaneu (Figura 25).

Figura 25-Preluarea mingii cu latul

Credem că este suficient să vă prezentăm cunoştinţele privitoare la

tehnica de execuţie, care este asemănătoare tuturor procedeelor, iar deosebirile
sunt determinate numai de poziţia corpului şi partea corpului cu care se execută
preluarea. Vom exemplifica totuşi unele procedee de preluare mai des întâlnite.
Preluarea directă a mingii care vine din aer, mişcările corpului sunt
identice cu cele din procedeul descris mai sus. Deosebirea constă că piciorul
care execută preluarea se ridică, iese în întâmpinarea mingii. Când mingea se

71
află în apropierea piciorului ridicat, se execută o retragere, la început rapidă.
Retragerea piciorului este însoţită de minge, care îşi pierde treptat din forţă,
căzând în cele din urmă în faţa piciorului. Mingea venită de sus mai poate fi
preluată folosind mijlocul şiretului.
Execuţia este asemănătoare cu cea descrisă anterior, deosebirea
constând numai în poziţia corpului şi a piciorului de execuţie. Piciorul este
ridicat înainte, cât mai sus, fără ca să facă o mişcare de răsucire din şold.
Cu partea exterioară a piciorului pot fi preluate mingile care vin prin
rostogolire, razante sau cu boltă. Dacă un jucător preia mingea cu piciorul drept
şi vrea să se deplaseze spre dreapta el aşează piciorul stâng puţin înapoia şi spre
dreapta mingii. Corpul se deplasează spre dreapta, piciorul drept trece în faţa
celui stâng cu genunchiul puţin îndoit. Piciorul drept este dus cu o mişcare
uşoară în faţa piciorului stâng şi continuă pasarea.
Preluarea mingii cu călcâiul este un procedeu mai rar întâlnit în joc. În
timpul execuţiei, greutate corpului se află pe piciorul de sprijin, puţin flexat din
genunchi. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit înspre piciorul celălalt.
Piciorul de execuţie este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii.
Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare în sus a piciorului,
trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte. Privirea este tot timpul execuţiei
îndreptată spre minge.
Preluarea mingii cu talpa. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a
mingii, ridicând laba piciorului cu vârful în sus. Talpa se află la 6-7 cm de
pământ, genunchiul uşor îndoit, iar corpul puţin aplecat. Mingea vine între talpa
piciorului şi pământ. Dacă se vine cu viteză, piciorul execută şi retrage pentru
amortizare sau, faţă de faza de joc, va executa o împingere înainte urmată de
mişcarea în aceeaşi direcţie a jucătorului (Figura 26).

Figura 26-Preluarea cu talpa

Preluarea mingii cu ambele gambe ale picioarelor. Acest procedeu se

foloseşte în special pe teren alunecos. Greutatea corpului este pe ambele
picioare, aşezate paralel. Genunchii sunt flexaţi, picioarele ridicate pe vârfuri,
iar braţele menţin echilibrul. Mingea intră în unghiul format între pământ şi
gambe. Lovindu-se de gambe pierde din viteză şi se întoarce înapoi, urmată de
revenirea corpului la normal.

72
 Preluarea mingii cu coapsa. Piciorul flexat din genunchi este ridicat
până când coapsa ajunge la orizontală. Mingea ia contact cu mijlocul coapsei,
moment în care coapsa se retrage pentru a amortiza viteza mingii. Mingea
însoşeşte retragerea coapsei pînă când piciorul se găseşte aproape pe verticală,
după care urmează căderea ei pe pămînt (Figura nr.27)

Figura 27-Preluarea mingii cu coapsa

Preluarea mingii cu abdomenul. Se foloseşte la mingile care ricoşează
de la pământ. Jucătorul se aşează pe direcţia mingii, cu genunchii puţin flexaţi
şi cu greutatea cu greutatea corpului repartizată pe ambele picioare. În
momentul contactului mingii cu suprafaţa abdomenului, trunchiul se apleacă
înaintr din şold. Mingea lovindu-se de suprafaţa abdominală, se amortizează şi
cade uşor pe sol.
Preluarea mingii cu pieptul. Se foloseşte la mingile care vin cu
traiectorie razantă la nivelul pieptului sau la mingile venite cu boltă pronunţată.
În primul caz, trunchiul este uşor înclinat înainte, pentru ca în
momentul contactului cu mingea să se poată retrage puţin, amortizând viteza
mingii..
Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, braţele ajută
menţinerea echilibrului. În momentul contactului cu mingea şi odată cu
retragerea trunchiului, braţele se lasă în jos împreună cu corpul (Figura 28).

Figura 28-Preluarea mingilor cu pieptul

73
 În al doilea caz, trunchiul este arcuit din şold, picioarele uşor flexate din
genunchi. Când mingea întâlneşte pieptul jucătorului, acesta îşi extinde mai
mult corpul, contribuind astfel la amortizarea vitezei de sosire a mingii.
Braţele trebuie ţinute paralel, pentru ca mingea, în eventualitatea că
ricoşează, să nu fie atinsă cu braţele.
Preluarea cu capul. În execuţia acestui procedeu, genunchii sunt uşor
flexaţi, iar braţele în lateral, trunchiul (împreună cu capul) uşor ridicat cu
fruntea spre minge. În momentul contactului cu mingea, capul se retrage şi
concomitent cu acesta se accentuează şi flexarea unui genunchi. Contactul cu
mingea se face cu mijlocul frunţii.
Conducerea mingii. Este elementul tehnic prin care mingea, în urma
unor lovituri repetate şi succesive cu una din părţile labei piciorului, este
dirijată înainte, astfel încât să rămână în posesia jucătorului.
Una dintre caracteristicile jocului modern este viteza cu mingea la
picior. Din acest punct de vedere, conducerea mingii nu contribuie la viteza
jocului, aşa cum contribuie pasele directe şi rapide. Totuşi, în timpul jocului,
sunt situaţii când un jucător nu are cui pasa din cauză că toţi partenerii sunt
marcaţi. Mingea poate fi condusă cu un picior sau cu ambele picioare prin
lovituri alternative (Figura 29).

Figura 29-Conducerea mingii

Conducerea mingii (Figura 30) poate fi făcută cu:
1. şiretul interior;

2. șiretul plin;

3. șiretul exterior;

4. cu talpa.

74
 Figura 30-Conducerea mingii; procedee tehnice diferite

Conducerea mingii cu şiretul interior. Se execută cu laba piciorului

orientată cu vârful spre înafară, spre exterior, iar mingea este atinsă cu partea
interioară a şiretului. Laba piciorului este relaxată din gleznă. Trunchiul uşor
aplecat şi uşor răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Braţele acţionează normal
iar privirea este îndreptată spre minge, iar între două atingeri capul se ridică
pentru a vedea terenul, coechipierii şi adeversarii. Conducerea mingii cu şiretul
interior se execută cu o suprafaţă de atingere a labei mai mare, fără a imprima
mingii o mişcare retro. Este un procedeu folosit pentru protejarea mingii de
adversar.
Conducerea mingii cu şiretul plin. La acest procedeu, împingerea
mingii se efectuează cu mijlocul şiretului. Deci laba piciorului este permanent
orientată cu vârful în jos, continuu solicitată şi încordată. De aceea este un
procedeu mai greu de executat, deşi prezintă o serie de avantaje:
1. se poate imprima mingii o mişcare retro foarte bună, ceea ce asigură un
control mai bun al mingii;
2. corpul are o mişcare normală, avantajând deplasarea rapidă.
Jucătorii, mai ales începătorii, folosesc mai rar acest procedeu, deoarece
glezna este solicitată, iar vârful labei piciorului, orientat în jos, poate lovi
pământul. Poziţia corpului, mişcarea braţelor sunt identice cu mişcările
descrise la procedeul anterior, cu deosebirea că axul longitudinal al labei
nu-şi schimbă poziţia în momentul contactului cu mingea, fiind mereu
îndreptat înainte.
Conducerea mingii cu şiretul exterior. La acest procedeu, axa
longitudinală a labei piciorului, cu care se execută conducerea, este răsucită
spre interior, iar contactul cu mingea se face pe o suprafaţă mai mare.
Acest procedeu este cel mai avantajos şi de aceea este indicat să fie cât mai
mult utilizat în timpul jocului. Avantajele se manifestă prin rapiditatea care se

75
obţine prin folosirea acestui procedeu, rapiditatea determinată de poziţia
normală, naturală a jucătorului în timpul alergării, precum şi de suprafaţa mare
de atingere. Acest procedeu se foloseşte pentru rapiditate, pentru a depăşi un
adeversar, indiferent care atacă şi când jucătorul a scăpat de adversar şi are
drum liber spre poarta adversă.
Conducerea mingii cu vârful labei piciorului. Se execută cu cea mai
mică suprafaţă a labei piciorului (bombeul) vârful şi mişcările sunt identice cu
cele descrise la conducerea mingii cu şiretul plin. Se foloseşte când terenul este
pe alocuri acoperit cu zăpadă şi mingea este grea.
Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative. Acest
procedeu se foloseşte numai în anumite cazuri, cum ar fi de exemplu când
adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea va fi urmată de o minge
înşelătoare.
Mingea lovită cu interiorul labei piciorului stâng sau drept, va descrie
o linie sinuoasă, precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu, de
pe un picior pe altul şi micşorează mult viteza de deplasare. De asemenea mai
sunt situaţii cînd un înaintaş a scăpat de ultimul apărător şi este nevoit să se
îndrepte singur spre poarta adversă. În aceste situaţii conducerea mingii este
singura modalitate folosită de jucători.
În timpul jocului, conducerea mingii se efectuează de către toţi
jucătorii de câmp, diferenţiat, acesta depinzând de postul pe care îl ocupă în
echipă fiecare jucător.
Fentele. Foarte des apar în joc situaţii când posesorul mingii nu are cui
pasa fiind atacat de adversar, situaţie în care efectuează o mişcare cu picioarele
sau cu corpul pentru a induce în eroare adversarul care îl atacă, cu scopul de a
rămâne în posesia mingii. Acest procedeu tehnic se numeşte mişcare înşelătoare
sau fentă. Jucătorii şi-au însuşit acest procedeu, ajutându-şi propria echipă.
Totuşi abuzul de acest procedeu este dăunător, mai ales când urmăreşte
o evidenţiere personală. Acest procedeu este greu de executat şi cere o însumare
a numeroase calităţi cum ar fi: viteza, reacţii rapide, tehnicitate în manevrarea
mingii, capacitatea de a eschiva, de a evita, de a pivota, de a vedea jocul în
perspectivă, adică anticiparea fazei. De asemenea, jucătorul trebuie să cunoască
reacţiile adversarilor faţă de propriile acţiuni şi capacitatea de a acţiona într-un
spaţiu restrâns.
Jucătorul trebuie să înveţe să calculeze exact mişcările sale înşelătoare,
să le facă astfel încât adversarul să le ia ca mişcări reale. El tebuie să
reacţioneze spontan şi să-şi aplice intenţia imediat ce apărătorul a început
acţiunea. La baza majorităţii procedeelor de mişcări înşelătoare, stă principiul
schimbării centrului de greutate de pe un picior pe celălalt şi deci prinderea
adversarului pe picior greşit. Succesiunea mişcărilor componente în executarea
fentelor este în general următoarea:

76
 - înclinarea laterală a corpului spre stânga, schimbarea centrului de
greutate de pe un picior pe altul;
- revenirea la poziţia iniţială;
- împingerea cu piciorul în momentul dezechilibrului adversarului.
Aceste mişcări sunt componente ale celor mai simple procedee de
fentare, cum ar fi: mişcarea înşelătoare cu corpul, executată de pe loc, când
adversarul atacă din faţă.
Cu toate că este cea mai simplă mişcare înşelătoare, îmbinarea de
mişcări nu este deloc uşoară, dacă ţinem seama şi de reacţiile adversarului. În
ultimul timp se utilizează tot mai des fentele şi mişcările de depăşire a
adversarului, datorită perfecţionării jocului în apărare. În multe cazuri, atacurile
concepute de atacanţi sunt oprite de apărători la distanţe mai mari de poartă. În
aceste comdiţii atacanţii sunt nevoiţi să caute mijloace (mişcările înşelătoare)
pentru a reuşi acţiunile de atac. Sistematizarea mişcărilor înşelătoare este foarte
greu de realizat datorită varietăţii mari a mişcărilor.
Totuşi clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după următoarele
criterii: după segmentele corpului care iau parte la acţiunile (fente cu corpul,
fente cu piciorul), după dinamica activităţilor jucătorului (fente înşelătoare),
precum şi după numărul acţiunilor simulate (lovire înşelătoare), precum şi după
numărul acţiunilor de simulare. Cea mai completă clasificare a procedeelor o
considerăm pe cea care referă la mişcările părţilor corpului, care execută
mişcarea înşelătoare (fenta).
Mişcarea înşelătoare din trunchil. Se execută din poziţia statică (cu şi
fără minge), cât şi din mişcare. Când se execută de pe loc, poziţia inişială a
jucătorului este cu picioarele puţin depărtate, iar centrul de greutate repartizat
egal pe ambele picioare. De îndată ce jucătorul execută mişcări laterale ale
trunchiului, centrul de greutate se schimbă de pe un picior pe celălalt. De
exemplu, executantul se înclină spre stânga şi piciorul drept execută o
împingere, iar piciorul stâng se deplasează lateral stânga pe distanţa unui pas.
Prin acest pas, greutatea trece pe piciorul stâng, dar numai pentru o
fracţiune de secundă, pentru că în momentul aterizării pe acest picior trunchiul
se şi pregăteşte să revină înapoi. O bătaie energică a piciorului stâng, o mişcare
rapidă readuce jucătorul pe poziţia iniţială.
Adversarul, indus în eroare de aceste mişcări, deplasându-şi centrul de
greutate pe piciorul drept, va fi dezechilibrat, fapt care favorizează îndepărtarea
şi libertatea de acţiune a jucătorului care a efectuat mişcarea înşelătoare.
Reuşita procedeului depinde mai întâi de rapiditatea execuţiei lui, dar
mai depinde şi de reacţia adversarului, de gândirea acestuia. Apărătorul
experimentat este mai puţin atras în aceste mişcări înşelătoare, aşteptând
momentul potrivit pentru a ataca.
Mişcarea înşelătoare cu corpul din mişcare. Execuţia propriu-zisă este
identică cu cea a procedeului descris cu deosebirea că jucătorul şi apărătorul

77
sunt în mişcare şi mingea se rostogoleşte. Acest procedeu are şanse mari de
reuşită şi devine eficient tocmai datorită faptului că se desfăşoară în mişcare.
Jucătorul care conduce mingea, când se apropie de adversar la circa 2m
va executa deplasări laterale, mingea continuând să se rostogolească în direcţia
iniţială, dar numai în momentul dezechilibrării adversarului, ea va fi condusă
într-o direcţie corespunzătoare de joc (Figura 31).

Figura 31-Fente din corp

Mişcarea înşelătoare cu piciorul de pe loc, prin. Când adversarul

se apropie, jucătorul cu mingea (nemişcată) va pendula piciorul în direcţia
mingii. Apărătorul este obligat să-şi ia măsuri pentru interceptare şi de
precauţie, deci tatonează şi astfel se va opri pentru moment din alergare. În
acest moment piciorul se opreşte brusc din pendulare, rămânând lângă minge.
Pentru ca acest procedeu să reuşească, mişcarea de simulare trebuie să fie
rapidă şi sincronizată cu poziţia de interceptare a adversarului.
Executantul, valorificând acest moment, poate continua acţiunea în
funcţie de situaţia de joc.
Mişcarea înşelătoare cu piciorul din mişcare. Se aplică din aducerea
mingii şi când adversarul atacă din faţă. Conducând mingea la o distanţă de
circa 2 m de adversar, jucătorul pendulează piciorul dând impresia că vrea să
lovească sau să o paseze. Piciorul se opreşte brusc lângă minge sau trece peste
aceasta. Dacă apărătorul se opreşte un moment pentru a lua o nouă poziţie,
atacantul va continua să conducă mingea, în direcţia dorită, mărind în acelaşi
timp ritmul alergării.
Mişcarea înşelătoare cu piciorul de oprire a mingii. Jucătorul
conduce mingea în linie dreaptă. Adversarul care atacă din faţă sau din lateral
îşi calculează deplasarea astfel încât să se întâlnească cu jucătorul care conduce
într-un anumit punct. Acesta ridică deodată piciorul, simulând intenţia de a opri
mingea cu talpa şi înclinâd corpul în aceaţi direcţie. Dacă mişcarea este
executată corect, atunci adversarul va încetini ritmul alergării sau va schimba

78
direcţia alergării. În acest moment jucătorul împinge înainte, mărind viteza de
deplasare, depăşindu-şi adversarul (Figura 32).

Figura 32-Mişcare înşelătoare cu piciorul

Mişcarea înşelătoare prin „călcarea mingii”. Acest procedeu se
execută atunci cînd jucătorii sunt în plină viteză. În timpul conducerii mingii, se
aşează talpa piciorului opus adversarului pe minge. Datorită inerţiei, advesarul
îşi va mai continua alergarea, timp suficient pentru o nouă execuţie sau
schimbarea direcţiei. Prezentăm în continuare o clasificare a mişcărilor
înşelătoare făcută după procedeele tehince simulate.
După numărul acţiuniulor de simulare mişcările înşelătoare sunt:
- fenta simplă, care constă dintr-o singură acţiune simulată, urmată de
altă acţiune finală, folosită împotriva unui adversari;
- fente înlănţuite, constituite din mai multe procedee de fentare şi
folosite împotriva unuia sau mai multor adversari;
- fente combinate, care se execută într-un complex de procedee de
fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari.
Fentele înlănţuite şi fentele combinate îşi găsesc aplicare în fotbalul
actual. Ele sunt mişcări complexe, formate din începutul unei acţiuni în
mişcare, întreruptă brusc şi continuată cu alte procedee tehnice, care la rândul
lor în final pot fi înlocuite de execuţia altui procedeu.
Totul este în funcţie de modul cum reacţionează apărarea adversă la
mişcările atacantului. Din această cauză jucătorul care începe să execute o fentă
nu ştie practic cum va termina. Jucătorul care posedă o mare varietate de
mişcări înşelătoare va putea alege cea mai potrivită fentă, în funcţie de situaţia
cerută. Spre exemplu, fentele cu trecerea piciorului peste minge şi cu
transmiterea mingii pe lângă sau printer picioarele adversarului şi ocolirea
acestuia.
În meci, în majoritatea cazurilor, driblingul şi fentele se execută legat şi
constituie acţiuni individuale de atac. În zona de finalizare jocul cu pasă ar
necesita mai mult timp decât driblingul individual şi de aceea abilitatea de a
dribla unul sau doi adversari în suprafaţa de pedeapsă devine o necesitate.
Atacantii şi ceilalţi jucători vor fi pregătiţi în acest sens şi chiar stimulaţi în
executarea fentelor. Actualmente nu se mai folosesc fentele din depărtare şi nici
cele cu mişcări largi, înaintaşii folosind mişcările înşelătoare în apropierea
adversarului, datorită unui foarte bun control al mingii.

79
 Numai cu o singură fentă atacantul nu va putea depăşi un apărător
experimentat şi cu atât mai mult o apărare, de aceea se execută frecvent fentele
înlănţuite, în care totul este o contopire armonioasă şi atractivă de fente. În
continuare vom descrie o serie de mișcări înșelătoare care au apărut mai rar în
lucrările de specialitate.
Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. Executate
într-un anumit fel în timpul jocului pot constitui mişcări înşelătoare de sine
stătătoare. Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai
mulţi jucători, mai ales în zona de finalizare, creează derută în apărarea
adversă. Schimbările de direcţie devin şi mai eficiente dacă sunt însoţite de
mişcări înşelătoare din corp, caz în care atacantul se poate desprinde şi poate
crea o situaţie favorabilă în joc.
Schimbările de ritm se pot constitui în procedee ale mişcării înşelătoare.
Atacantul conducând mingea, când ajunge în apropierea adversarului,
accelerează brusc ritmul alergării şi execută o schimbare a direcţiei iniţiale.
Schimbarea ritmului este un mijloc eficient de derulare şi depăşire a
adversarului şi ca atare poate fi încadrată ca un procedeu al mişcărilor
înşelătoare şi al driblingului.
Protejarea mingii. Este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul
care o controlează o fereşte de intenţia adversarului de a intra în posesia ei.
Menţinerea mingii în atac un timp mai îndelungat este un principiu al
tacticii de joc. El poate fi pus în practică numai dacă jucătorii stăpânesc cu
succes în lupta cu adversarii procedeele tehnice complexe ca: mişcări
înşelătoare, depăşiri individuale sau protejarea mingii.
Protejarea mingii este folosită numai când purtătorul mingii este atacat
de adversar şi nu are cum să combine cu un partener. Astfel de situaţii apar
când cuplul atacant este angrenat în lupta pentru minge sau în simpla conducere
a acesteia. Cele două situaţii determină şi procedeele de protejare a mingii, pe
care le analizăm în continuare. Deci în timpul meciului protejarea mingii se
prezintă sub formă de complexe de procedee tehnice (conducere, preluare, fente
etc.).
Protejarea mingii statice. Când jucătorii atacant-apărător se găsesc faţă
în faţă, protejarea mingii se compune dintr-o succesiune de mişări executate de
atacant cu corpul şi cu picioarele. Prima mişcare este aşezarea piciorului pe
minge şi tragerea ei înapoi cu talpa, ori printr-o manevră ori prin câteva
manevre scurte şi repetate. Când se execută o singură manevră, piciorul de
sprijin se roteşte, producând concomitent întoarcerea jucătorului până când
ajunge cu spatele la adversar.
În cel de-al doilea caz, acţiunea de tragere a mingii înapoi se execută
prin manevre scurte şi repetate, iar piciorul de sprijin efectuează câţiva paşi
săltaţi înapoi şi concomitent produce pivotarea şi întoarcerea jucătorului cu
spatele la adversar.

80
 În ambele cazuri mingea este scoasă din raza de intervenţie a
adversarului, care nu are posibilitatea de a intra în contact cu ea. După
întoarcerea corpului jucătorului este bine fixat pe ambele picioare şi încordat,
ceea ce face ca adversarul să nu poată efectua o împingere, pentru a
dezechilibra posesorul mingii. Importantă în protejarea mingii este acţiunea
braţelor, care facilitează mişcarea de întoarcere şi asigură menţinerea
echilibrului.
Acţiunea de protejare a mingii se extinde, prin ridicarea uşoară a
braţelor, flexare lor din coate şi încordarea concomitentă cu executarea
întoarcerii cu spatele la adeversar. Urmărind cu privirea mişcărilor adversarului,
jucătorul care execută protejarea mingii îşi interpune corpul între minge şi
adversar, pentru a-l împiedica să intre în contact cu mingea. Toate aceste acţiuni
de protejare a mingii sunt continuate cu altele corespunzătoare situaţiei de joc
create (fente, conducere sau pasare).
Protejarea mingii în timpul conducerii. Este un procedeu folosit când
adversarul atacă jucătorul posesor al mingii care se află aproape jumătate întors
spre el, astfel interpunându-se între minge şi cel care-l atacă. Conducerea
mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac al adversarului. Braţul
din direcţia de atac al adversarului se ţine ridicat uşor şi flexat din articulaţia
cotului, obligându-l pe acesta să păstreze o anumită distanţă. Datorită poziţiei
jucătorului care conduce mingea, viteza de deplasare este mai mică, dar asigură
protejarea mingii de atacul adversarului.
Când un jucător a reuşit o depăşire, se întâmplă des să fie nevoit să facă
faţă atacului imediat al unui al doilea adversar, situaţie în care reia mişcările de
protejare a mingii. Procedeele descrise pînă acum sunt folosite de jucătorii de
câmp.
Deposedarea de minge. Prin acest procedeu se urmăreşte reintrarea sau
intrarea în posesia mingii. O deposedare incorectă dezavantajează întrega
echipă.
Apărătorii urmăresc să deposedeze atacanţii iar când intră în posesia
mingii, nu pot fi lăsaţi nejenaţi de către atacanţi. Atacanţii vor căuta să
împiedice apărătorii să paseze, să preia sau să degajeze mingea şi în acelaşi
timp vom căuta să intre în posesia mingii, efectuând atacuri de deposedare. În
aceste condiţii reiese clar că orice jucător,indifferent de post, trebuiesă-şi
însuşească tehnica diferitelor procedee de deposedare. Clasificarea procedeelor
de deposedare se face în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care
execută deposedarea.
Deposedarea de minge din intercepţie. Jucătorul advers nu este practic
în posesia mingii, ci aşteaptă primirea ei. Apărătorul care execută intercepţia
trebuie să calculeze bine traiectoria mingii, pentru a ajunge la timp. Acest
procedeu nu prezintă dificultăţi prea mari de execuţie şi poate fi efectuat prin

81
alergare normală, prin săritură sau prin alunecare. Succesul unei intercepţii
depinde de viteza şi hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deplasare.
Deposedarea de minge în momentul preluării. Sunt situaţii când ambii
jucători vor să intre în acelaşi timp în posesia mingii şi în acest caz reuşita
depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. Execuţia trebuie făcută cu
promptitudine şi rapid, iar centrul de greutate trebuie repartizat pe piciorul cu
care se atacă, pentru a împinge uşor adversarul. Forţa şi greutatea corporală
trebuiesc folosite în acest sens.
Deposedarea când adversarul este în posesia mingii. Posibilitatea de a
intra în posesia mingii este mai mică în acest caz, deoarece jucătorul posesor al
mingii este atent la evitarea atacului celui care doreşte să-l deposedeze.
Jucătorul cu mingea poate executa orice procedeu tehnico-tactic, pasă,
mişcare înşelătoare conducere cu depăşire etc. Apărătorul în schimb este atent
la minge, la adversar şi la partenerul acestuia, care ar putea eventual primi
mingea (atenţie distributivă).
Astfel, execuţia deposedării adversarului posesor al mingii necesită
multă atenţie, prudenţă, precizie şi o bună apreciere a situaţiei. Deposedarea
trebuie efectuată numai în momentul cel mai potrivit, acest procedeu fiind legat
de o orientare rapidă a jucătorului care o efectuează. Deposedarea de minge
este legată şi de împingeri corporale permise de regulament. Există
următoarele procedee de deposedare, când adversarul are mingea: din faţă, din
lateral şi prin urmărire.
Deposedarea adversarului de minge din faţă. Această acţiune se
compune din mai multe mişcări. O primă grupă de mişcări o constituie acţiunile
jucătorului care caută să deposedeze, premergătoare declanşării atacului
propriu-zis. În această fază, apărătorul nu trebuie să atace decisiv, deoarece
jucătorul cu mingea poate pasa sau poate fenta, continuând astfel atacul spre
poartă.
Jucătorul care deposedeaza se apropie prin tatonare, de purtătorul
mingii, până în momentul in care posesorul mingii isi departeaza mingea de
picior si atunci efectueaza deposedarea propriu-zisă. În această fază, atacul de
deposedare se execută prompt, fără ezitare, cu hotărâre.
A treia fază este luarea contactului cu mingea şi cu adversarul (Figura
33).

82
 Figura 33-Deposedare din faţă

Cel care aşează partea interioară a labei piciorului înaintea mingii,

lăsând greutatea pe piciorul de sprijin, astfel încât celălalt picior să mai poată fi
folosit pentru o altă intervenţie.
Simultan cu aceste mişcări, adversarul este împins uşor cu umărul în
piept pentru a fi dezechilibrat.
Privirea celui care caută să deposedeze este îndreptată spre minge şi nu
la mişcările celui care o conduce. În momentul deposedării, braţele sunt ţinute
lateral, ele nu trebuie să constituie puncte de sprijin şi nici să fie folosite pentru
împingerea adversarului.
Deposedarea adversarului de minge din lateral. Prima acţiune constă
din luarea contactului cu jucătorul cu mingea. Pentru a-l deposeda, apărătorul
foloseşte împingerea cu umărul din lateral asupra adversarului. Ultimul pas îl
face apropiind piciorul de sprijin de minge, iar corpul îl apleacă în direcţia de
deposedare. În momentul împingerii, braţul din partea adversarului trebuie să
fie lipit de corp, celălalt întins în lateral menţine echilibrul (Figura 34).

Figura 34-Deposedare din lateral

Deposedarea de minge prin urmărire. Este un procedeu folosit când

atacantul cu mingea a depăşit apărătorul. Prima acţiune a apărătorului este de a
ajunge din urmă pe atacant. Odată ajuns, deposedarea se poate executa din
lateral sau prin interpunerea corpului între minge şi atacant. Alegerea unuia din
procedee depinde de distanţa la care se află mingea (Figurile 34 şi 35).

Figura 34-35-Deposedare din spate si alunecare din lateral

83
 Când mingea este mai departe de cel care urmăreşte deposedarea, se va
recurge la procedeul prin alunecare. Jucătorul acţionând din direcţia oblică
alunecă pe pământ pe partea laterală a piciorului interior, care este flexat şi pe
şezut. Braţul îndoit susţine corpul în această poziţie în timp ce piciorul opus
este aruncat înainte, pentru a lua contact cu mingea. Toată această mişcare este
continuă, curgătoare. Acest gen de deposedare este şi mai greu de apreciat de
către arbitri.
Este permisă folosirea forţei corporale şi fără folosirea braţelor, iar
atacul de deposedare se efectuează numai la minge. Profesorul sau antrenorul,
la învăţarea acestui procedeu, trebuie să-şi instruiască jucătorii, ţinînd cont şi de
prevederile regulamentului de joc, pentru a le transmite o însuşire a tehnicii de
execuţie a lui.
Aruncarea mingii de la margine. Este un element al tehnicii jocului
de fotbal, precizat de regulamentul de joc. Luat prea uşor atât de antrenorii cât
şi de jucători, se întâmplă adesea în joc să fie realizate greşeli şi deci să fie
sancţionat de arbitri. Se execută cu mâinile şi presupune o precizie mare.
Totuşi de multe ori mingea ajunge la adversar sau partenerul este pus în
situaţia de a lupta cu adversarul pentru mingea ce i-a fost transmisă (aruncată)
de la margine de către coechipier. Execuţia corectă din punct de vedere tehnic şi
regulamentar, execuţiile variate, efecturea unor combinaţii tactice, asigură a
serie de avantaje care trebuie luate în considerare. Aruncările de la margine din
imediata apropiere a liniei de poartă adverse pot fi la fel de periculoase ca
centrările sau loviturile de colţ. De asemenea, prin regulament se mai prezintă
un avantaj şi anume că executată din terenul advers de către echipa din atac, în
faza iniţială, jucătorul care primeşte mingea poate fi în spatele ultimului
apărător (deci nu i se aplică regula de offsaid).
Din cele afirmate pînă în prezent reiese importanţa care trebuie să i se
acorde în procesul de instruire. În momentul aruncării jucătorul trebuie să stea
cu faţa spre teren, cu picioarele pe linia de margine sau în afara ei, cu mingea
ţinută cu ambele mîini deasupra capului. La aruncarea mingii de la margine se
folosec următoarele procedee:
- aruncarea mingii de la margine, de pe loc;
- aruncarea mingii de la margine, din elan.
Aruncarea mingii de la margine, de pe loc. Se poate efectua cu
picioarele în linie sau cu un picior în faţă. Greutatea corpului egal repartizată pe
ambele picioare, mingea este dusă deasupra capului prin înainte, cu coatele
flexate. Degetele sunt uşor răsfirate pentru o bună stabilitate a mingii.
Concomitent cu ducerea mingii deasupra capului, trunchiul se înclină
pe spate, iar picioarele se flexează din genunchi în prima fază. În faza a doua se
execută o extindere a corpului înainte, pornită din glezne şi genunchi, cu
ducerea rapidă a braţelor dinainte-înapoi şi terminată cu aruncarea mingii.

84
 Aruncarea mingii de pe loc, cu un picior în faţă. Acest procedeu asigură
o stabilitate mai mare jucătorului şi posibilitatea de a arunca mingea la o
distanţă mai mare. Tehnica execuţiei este identică cu cea descrisă anterior,
numai că picioarele nu sunt pe aceeaşi linie, ci unul înaintea celuilalt şi într-o
poziţie de uşoară fandare. Greutatea corpului în prima fază este pe piciorul din
spate, iar apoi se transferă rapid pe piciorul din faţă în urma extinderii
piciorului din spate. Mişcare se termină cu extinderea corpului jucătorului,
jucătorul ridicându-se pe vârfuri. Toată mişcarea corpului, a picioarelor şi a
mâinilor trebuie bine coordonată. Se începe lent, relaxant, apoi se accentuează
rapid, pentru a forţa aruncarea. Piciorul dinapoi nu are voie să părăsească
pământul înainte ca mingea să părăsească mâna.
Aruncarea mingii de la margine,din elan. Nu diferă mult de aruncarea
de pe loc. Se execută după o alergare de 4-5m care se accentuează treptat, timp
în care mingea este ţinută în mâini şi numai cu 1-2 m înaintea aruncării mingea
se ridică deasupra capului. Trebuie avut grijă să nu se depăşească linia de
margine sau unul dintre picioare să nu părăsească pământul în momentul
aruncării. Prin acest procedeu mingea poate fi transmisă mai precis şi la
distanţe mai mari.

2.3 ELEMENTELE TEHNICE FĂRĂ MINGE

Mişcările fără minge, elemente nespecifice ale jocului, sunt mai puţin
tratate în literatura de specialitate a domeniului, deşi importanţa lor în
economia jocului nu este de neglijat.
Precizăm că în cursul unei partide de 90 de minute durata contactelor cu
mingea ale unui jucător este de 2-3 minute.
Este evident deci că elementele tehnice fără minge valorifică procedeele
tehnice, imprimă dinamism jocului şi, în ultimă instanţă, diferenţiază valoric
echipele.
In jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără legătură directă
cu mingea, cum ar fi alergările (pentru desprinderea de adversar, pentru
repliere, pentru urmărirea adversarului etc.), săriturile (pentru evitarea unei
ciocniri sau a unei loviri intenţionate sau nu, peste un adversar căzut etc.) sau
mişcările înşelătoare (pentru evitarea marcajului advers). În strânsă legătură cu
acestea apar şi opririle, schimbările de direcţie, căderile, ridicările şi
rostogolirile.
Executarea lor corectă, deci cu economie de forţe, poate ridica nivelul
randamentului jucătorilor.
Alergările în fotbal pot fi alergări libere, alergări cu adversarul alăturat
şi alergări cu mingea la picior. Tempourile sunt diferite, fiind determinate de
succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi de posibilitatea apariţiei unor situaţii

85
noi. Deşi mecanica paşilor de alergare ar trebui să fie aceeaşi, există totuşi
diferenţe între alergarea pe pistă şi alergarea jucătorului în teren.
În timpul meciului, startul sau pornirea nu se fac de pe loc, ci din mers
sau alergare uşoară, din întoarceri sau din poziţii instabile, fără a se cunoaşte
piciorul de pornire. Lansarea de la start se face fără o dezechilibrare aşa de
evidentă ca în cazul atleţilor. Desprinderea de la sol în momentul startului este
de asemenea mai redusă. Pasul de pornire nu trebuie să fie atât de lung ca la
sprinteri, ci mai scurt. Pe parcurs jucătorul va căuta să calce sub propriul corp,
spre deosebire de atlet, care caută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a
corpului său. Excepţiile apar atunci când jucătorul aleargă liber, cu toată viteza,
pentru a ajunge mingea sau un adversar.
Fotbalistul trebuie să fie gata în orice moment să-şi schimbe direcţia
mişcării şi de aceea pasul său trebuie să fie mai scurt decât al sprinterului.
Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca, în timpul alergării, să nu ridice prea mult
centru de greutate. În acest caz, el va executa mai uşor opririle bruşte sau
schimbările de direcţie. Jucătorul de fotbal nu va alerga niciodată atât de relaxat
ca atletul, care nu este influenţat, în timpul alergării, de factori externi. Dacă la
atlet, o tehnică bună de alergare se remarcă prin uşurinţa deplasării, succesiunea
perfect regulată a contracţiilor musculare şi a relaxărilor care urmează, fluenţa
mişcărilor, evitându-se o stare generală de încordare excesivă, fotbalistul va
rămâne atent în permanenţă atât la minge, cât şi la mişcările coechipierilor şi la
cele ale adversarilor.
Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de alergarea din atletism şi
prin mişcarea braţelor. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face
paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp, cu amplitudine mare ajungând până
în dreptul bărbiei, la fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării
libere fără minge şi adversar. În restul timpului, la fotbalişti, pe lângă faptul că
mişcarea braţelor nu este atât de puternică şi de amplă, poziţia lor este puţin
oblică pentru a echilibra corpul, fie la contactul cu adversarii, fie la execuţia
procedeelor cu piciorul. În cazul executării conducerii protejate a mingii, când
adversarul atacă din lateral, braţul aflat pe partea adversarului va fi flexat din
cot, încordat şi uşor depărtat de corp, obligându-l pe adversar să păstreze
distanţa, în timp ce braţul opus acţionează liber, pe lângă corp, ajutând
alergarea. Dacă din punct de vedere estetic alergarea fotbalistului nu poate fi
comparată cu mişcările armonioase ale unui atlet, tehnica specifică de alergare
a jucătorului este adaptată condiţiilor concrete ale jocului.
Greşeli frecvente:
 plecarea exagerată a corpului înainte şi lăsarea capului în jos;
 alergarea cu pieptul prea sus şi cu capul lăsat pe spate;
 îndoirea exagerată a braţelor şi balansarea lor înaintea trunchiului
sau braţele lăsate în jos, lipite de trunchi;
 alergarea fără ajutorul braţelor.

86
 Variante de alergare întâlnite în joc
Alergarea uşoară
Alergarea se execută fără efort, relaxat, economic, în ritm uniform şi
tempo lent. Atenţia principală va fi îndreptată spre a realiza uşurinţă şi relaxare
în totalitatea mişcărilor de alergare.
Alergarea lansată
Este o alergare într-un tempo superior, asemănătoare pasului lansat de
semifond. Contactul tălpii cu solul permite executarea unui pas suficient de
lung, iar la aterizare şocul nu este prea puternic.
Alergarea accelerată
Trebuie să asigure un echilibru perfect între lungimea şi frecvenţa
paşilor. Contactul cu solul se face exclusiv pe pingea, atât cât călcâiul să nu
atingă solul. Pentru ca pasul să fie cât mai eficient, realizarea contactului cu
solul trebuie să fie făcută cu o „agăţare” energică din înainte spre înapoi a
„contactului” cu solul. Pentru ca alergarea să fie cât mai eficientă, labele
picioarelor trebuie să se aşeze paralel şi cât mai aproape de axul alergării,
pentru a nu avea oscilaţii prea ample.
Viteza mare în care se desfăşoară mişcarea asigură o trecere rapidă în
faza de impulsie, care se realizează prin extensia instantanee a articulaţiilor
şoldului, genunchiului şi gleznei.
Eficienţa impulsiei este favorizată şi de avântarea energică a
genunchiului piciorului pendulant spre „înainte-sus”, astfel încât glezna să nu
depăşască planul genunchiului, până când piciorul de impulsie nu părăseşte
solul.
Opririle
Pe parcursul jocului sunt situaţii în care jucătorul trebuie să se oprească
brusc, fie că el decide acest lucru, fie că adversarul îl obligă la aceasta. Dacă
jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare sau deduce din poziţia şi
mişcările adversarului că acesta intenţionează să se oprească, el va căuta să facă
paşi şi mai mărunţi decât de obicei. În acest fel nu-şi va ridica prea mult centrul
de greutate de la sol, reducându-şi faza de zbor.
Apropierea de sol a centrului de greutate este o condiţie indispensabilă
pentru ca jucătorul să se poată opri brusc. Jucătorii scunzi, cu centrul de
greutate coborât, reuşesc acest lucru mult mai bine decât cei înalţi, cu segmente
lungi.
Oprirea începe prin deplasarea spre spate a centrului de greutate. Pentru
aceasta, ridicăm puţin trunchiul din poziţia sa înclinată înainte, trecând
greutatea corpului pe piciorul din spate, puternic flexat din genunchi. Facem un
pas ceva mai lung cu piciorul celălalt, a cărui talpă va frâna mişcarea luând
contact cu solul mai întâi cu călcâiul şi apoi cu toată talpa. Dacă viteza alergării
a fost prea mare, există posibilitatea ca jucătorul să alunece puţin pe piciorul de
frânare.

87
 Oprirea va fi mai uşoară, mai rapidă şi mai sigură dacă, în momentul
frânării, ne vom îndoi mult ambii genunchi ajutând astfel la coborârea centrului
de greutate.
Schimbarea de direcţie
Tehnica specifică de alergare a fotbalistului se datorează şi faptului că
jucătorul poate fi nevoit, în orice moment, să-şi schimbe direcţia alergării.
Schimbarea direcţiei de alergare nu depinde întotdeauna de propria
voinţă a jucătorului. Direcţia alergării este influenţată de mişcarea mingii, a
coechipierilor, dar şi de mişcările adversarilor. Dacă, de exemplu, un apărător a
pornit în urmărirea unui atacant advers care face o cursă cu mingea, el va trebui
să urmeze orice schimbare de direcţie a acestuia, pentru a avea şanse să
recupereze balonul.
Între situaţiile de schimbare a direcţiei (ca atacant sau ca apărător) nu
există deosebiri tehnice prea mari. Totuşi, este mai avantajoasă situaţia
atacantului care iniţiază mişcarea având posibilitatea să-şi pregătească
următoarea „mutare”, în timp ce apărătorul trebuie să reacţioneze la apelul
adversarului.
Tehnica schimbării direcţiei este bazată pe aceleaşi principii
fundamentale ca şi tehnica opririlor. Şi aici condiţiile de bază sunt: scurtarea
paşilor de alergare, coborârea centrului de greutate, frânarea. La schimbarea
direcţiei, problemele care se pot ivi vor fi mai mult cele privind alegerea
piciorului de frânare şi începerea mişcării pe noua direcţie.
Dacă avem de gând să executăm o mişcare sub un unghi mare faţă de
direcţia mişcării iniţiale (de exemplu, alergând înainte, vrem să executăm o
întoarcere spre dreapta sau spre stânga), este necesar ca, înainte de executarea
întoarcerii, să ne oprim din alergare, alegerea piciorului de frânare neavând
importanţă.
Dacă dorim să schimbăm direcţia alergării sub un unghi mai mic (de
exemplu, 450) procedeul va fi asemănător celui descris mai sus. Scurtarea
pasului şi coborârea centrului de greutate sunt şi în acest caz principalele
cerinţe. La schimbarea direcţiei însă nu mai este indiferent piciorul cu care
executăm frânarea.
Dacă vrem să executăm întoarcerea spre stânga, trebuie să frânăm cu
piciorul drept (şi invers). Împingând puternic pe pingeaua piciorului drept,
executăm întoarcerea de 450 spre stânga şi ne lansăm în acea direcţie.
Tehnica schimbării direcţiei de alergare este un factor important în jocul
de fotbal atât în ipostaza de atacant cât şi în cea de apărător.
Săriturile
În fotbal, în afara luptei pentru minge, săriturile se fac pentru:
 evitarea atacului adversarului;
 trecerea peste un „obstacol”.

88
 Săritura poate fi făcută cu bătaie-desprindere pe un picior sau pe ambele
picioare, cu şi fără elan.
Eficacitatea săriturii cu elan, cu bătaie pe un picior este superioară
săriturii executate fără elan cu bătaie pe ambele picioare. În cele mai multe
cazuri, însă, jucătorul nu are posibilitatea unei alegeri libere, felul săriturii fiind
determinat de situaţia de moment a jocului, în permanentă schimbare.
În joc, execuţia corectă a săriturilor, eficienţa lor, cât şi efectuarea unei
tehnici corecte de desprindere sunt îngreuiate de doi factori:
 timpul scurt de pregătire – jucătorul nu are întotdeauna
posibilitatea de a alege momentul cel mai favorabil pentru
executarea săriturii, fiind adeseori nevoit să execute săritura ca
o mişcare reflexă, de pe loc, fără elan;
 prezenţa adversarului – care împiedică uneori execuţia corectă a
săriturii determinând modificări de tehnica execuţiei.
Dacă în situaţiile legate de jucarea mingii este vorba de aspecte
asemănătoare pasului săltat, în cazul trecerii peste diferite obstacole în joc
(evitarea atacului unui adversar, evitarea unei loviri, săritura peste un
coechipier căzut etc.), tehnica de execuţie a mişcărilor se aseamănă cu pasul
sărit.
Elanul este, în funcţie de situaţia de joc, 2 – 4 paşi sau chiar mai mult.
Piciorul de bătaie se aşează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică,
orientată oblic înainte şi sus.
Piciorul de bătaie termină impulsia întins complet, după care se
flexează puţin din articulaţia genunchiului.
Trunchiul este uşor înclinat înainte. Braţele se mişcă alternativ sau
simultan stimulând impulsia şi determinând o fază de zbor prelungită.
În funcţie de situaţiile din joc aterizarea se poate face fie pe piciorul de
bătaie fie pe piciorul opus.
Pentru că fazele de joc sunt imprevizibile, jucătorul trebuie să fie
capabil să facă bătaia-desprindere atât cu dreptul cât şi cu stângul.
Căderile
De foarte multe ori caderile nu sunt tratate cu seriozitate din punct de
vedere metodic dar scolile avansate de fotbal nu minimalizeaza de loc acest
aspect, ba dimpotriva asa cum exista „scoala alergarii” sau „scoala sariturii” asa
exista si „scoala cederii”. Asadar ecestea se invata si se predau micutilor
fotbalisti inca de la varste fragede.
„Şcoala căderii” impune :
 suprafaţa de contact la întâlnirea cu solul să fie cât mai mare. În
cazul căderilor prin rostogolire, contactul se face în mod
succesiv de la un punct la altul al corpului; forma curbată a
corpului în cădere se realizează prin rulare de la gambă şi

89
 coapsă spre ceafă, adăugându-se aici lovitura cu braţele pe
suprafaţa solului;
 cotul trebuie să se întindă, în aşa fel încât întregul braţ să
întâlnească solul pe orizontală;
 capul se menţine flexat (cu bărbia în piept), pentru a feri
regiunea occipitală de contactul direct cu solul;
 unul dintre picioare (sau în unele cazuri amândouă) atenuează
şocul prin sprijinirea tălpii pe sol (fiind îndoit din genunchi).
Rostogolirile
În unele situaţii, din cauza inerţiei, jucătorul cade înainte fiind nevoit să
execute o rostogolire. Un exemplu este cel în care conducând mingea în plin
elan este blocat de piciorul adversarului care se opreşte chiar în dreptul mingii.
Fotbalistul va apleca trunchiul în faţă, spatele fiind încovoiat. Mâinile
se aşează pe sol cu palmele orientate spre interior. După sprijinul mâinilor pe
sol urmează rularea pe ceafă şi spate. În partea a doua a rulării genunchii se
îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp şi mişcarea se termină fie în sprijin
ghemuit fie în stând.
Rostogolirea înainte
Rostogolirea înainte este o rotare completă în plan sagital, în care
corpul trece succesiv de pe picioare, pe mâini, pe ceafă, spate (rotunjit), bazin şi
din nou pe picioare (pe toată talpa). Jucătorul, plecând din stând, îndoaie
progresiv genunchii în stând ghemuit cu corpul uşor înclinat înainte. Se
împinge din picioare spre înainte, se aşează mâinile pe sol la înălţimea umerilor
şi la o distanţă corespunzătoare care să permită întinderea picioarelor după
împingere.
Greutatea corpului trece temporar pe braţe care se îndoaie imediat, se
aşează ceafa pe sol, iar corpul rulează cu spatele rotunjit. În partea a doua a
rulării genunchii se îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp, se apucă gamba
deasupra gleznelor, mărind astfel viteza de rotaţie a corpului.
Greşeli frecvente:
 aşezarea mâinilor pe sol prea aproape de linia picioarelor;
 lipsa de împingere din braţe şi picioare;
 sprijinul mâinilor înapoi la terminarea rostogolirii.
Utilizare tactică:
 În cazurile în care, fiind dezechilibrat înainte, jucătorul
amortizează contactul cu solul şi este gata să participe la
următoarea acţiune.
Rostogolirea înapoi
Mâinile, aşezându-se pe sol înaintea şezutei, amortizează căderea. În
momentul contactului şezutei cu solul, mâinile se duc energic la umeri şi cu
coatele apropiate palmele se aşează pe sol în dreptul capului.

90
 Se continuă rularea accelerată prin îndoirea corpului din articulaţia
coxo-femurală.
Picioarele ating solul cu vârfurile cât mai aproape de linia mâinilor, iar
prin împingerea energică din braţe centrul de greutate trece dincolo de sprijinul
mâinilor şi ajunge în stând cu corpul îndoit. Corpul continuă mişcarea de
ridicare şi se opreşte în poziţia stând.
Greşeli frecvente:
 lipsa de aşezare a mâinilor pe sol pentru amortizare;
 braţele rămân îndoite din cot, în loc să se întindă prin împingere
şi din această cauză toată greutatea corpului rămâne pe ceafă şi
pe cap, cu tendinţa de a cădea înapoi;
 lipsa de îndoire a trunchiului după împingerea din braţe, duce la
luarea contactului cu solul prea departe de mâini.
Utilizare tactică:
 În toate cazurile când fiind dezechilibrat înapoi jucătorul trebuie
să amortizeze contactul cu solul şi în acelaşi timp să fie gata să
participe la următoarea acţiune.
Ridicările de la sol
După fiecare cădere, determinată fie de lupta pentru balon, fie de
plonjoane pentru jucarea mingii, jucătorul va căuta să fie în cel mai scurt timp
gata pentru continuarea acţiunii.
Ridicarea se va face prin sprijinirea pe palma mâinii aflată mai aproape
de pământ şi prin ridicarea şi sprijinul în genunchi. Prin lucrul braţelor şi al
piciorului din spate (care împinge pe pingea), jucătorul se lansează în alergare.

2.4. ELEMENTELE TEHNICE ALE PORTARULUI

Portarul este ultimul apărător al echipei în apărare. Jocul lui se

deosebeşte de cel al jucătorului de câmp, prin sarcina pe care o are apărarea
porţii - şi prin faptul că are voie, conform regulamentului, să joace mingea cu
mâinile în interiorul suprafeţei de pedeapsă. În acest scop el foloseşte alte
elemente tehnice decât cele ale celorlalţi jucători:
 prinderea mingii;
 plonjonul;
 boxarea mingii;
 devierea mingii;
 aruncarea mingii cu mâna;
 ieșirea din poartă și blocarea;
 conducerea mingii;
 degajarea mingii cu piciorul.

91
 Poziţia de bază a portarului. În aşteptarea mingii, portarul trebuie să ia
poziţie cât mai convenabilă atât pentru prinderea sau boxarea ei, cât şi pentru
ieşirea din poartă. Corpul cu picioarele uşor depărtate, trunchiul aplecat înainte,
genunchii flexaţi şi împinţi înainte, braţele lăsate în jos, lângă corp, dar flexate
din coate. Greutatea este lăsată mai mult pe pingele, permiţând o mai mare
mobilitate şi deci o intervenţie oportună. În timpul jocului care se desfăşoară în
apropierea porţii, portarul se deplasează lateral dreapta-stânga, acolo unde are
cele mai mari şanse să prindă mingea (Figura 36).

Figura 36-Poziţia de bază a portarului

În timpul desfăşurării jocului, portarul îşi schimbă permanent poziţia şi
locul în poartă în funcţie de poziţia mingii, deplasările laterale prin paşi adăugaţi le
execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de
minge şi cei doi stâlpi ai porţii (Figura 37).

Figura 37-Plasamentul portarului

Prinderea mingii. Mingea este transmisă de adversari, uneori şi de

parteneri, vine de la distanţe diferite şi cu traiectorii diferite. De asemenea, ea
are şi intensităţi diferite, situaţii în care prinderea ei prezintă aspecte
asemănătoare şi anume: în momentul prinderii ei degetele sunt depărtate în
formă de evantai şi orientate spre direcţia de sosire a mingii. Aceasta asigură
recepţia mingii fară dificultăţi.
Degetele sunt uşor încordate pentru a amortiza forţa cu care soseşte
mingea. Imediat ce mingea a fost prinsă, trebuie dusă la piept, iar când ea vine

92
la înălţimean corpului, trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci
şi portarul. Prinderea mingii se face de forţa loviturii şi de distanţa de la care
vine şi anume: prinderea fără plonjon şi prinderea mingii cu plonjon (Figura
38).

Figura 38-Aşezarea corectă a degetelor şi mâinii pe minge

Prinderea mingii fără plonjon. La mingile care vin din faţă pe jos,
portarul aşezat pe direcţia de sosire ia poziţia de bază, palmele cu degetele
desfăcute sunt orientate spre minge. Unii portari ţin picioarele puţin flexate,
alţii le ţin extinse, iar unii cu un genunchi orientat înainte puternic flexat, iar
celălalt, tot flexat, aproape că ia contact cu pământul. Dintre toate aceste
procedee, care sunt de ordin personal, se pare că primul este preferabil, când
portarul trebuie să se deplaseze mai rapid, după ce a prins mingea. În schimb, la
mingile care vin în forţă, ultimul procedeu este cel mai eficient (Figura 39).

Figura 39-Prinderea mingilor venite pe jos din faţă

La mingile care vin pe jos din lateral şi care nu necesită plonjon,

portarul se deplasează lateral, în prealabil prin paşi adăugaşi sau încrucişaţi, se
aşează pe direcţia ei şi face mişcările descrise anterior. Greşeala cea mai

93
frecventă este depărtarea picioarelor, care permit trecerea mingii printre ele şi
deci şi a liniei porţii. O altă greşeală este aceea când portarul caută să prindă
mingea care vine din lateral, fără a efectua deplasarea laterală pentru a se
interpune în direcţia mingii (Figura 40).

Figura 40-Minge venită din lateral

La mingile care vin la semiînălţime, portarul flexează picioarele şi

apleacă trunchiul înainte, braţele întinse întâmpină mingea, cu degetele
desfăcute şi cu palmele orientate spre ea. Odată cu reţinerea mingii aceasta este
adusă la piept simultan cu redresarea trunchiului (Figura 41).

Figura 41-Minge venită la semiînălţime

Când mingea vine la înălţimea abdomenului, în funcţie de forţa sa,

portarul poate utiliza procedee diferite şi anume: pentru mingi venite cu forţă
mai mică, portarul le va prinde cu mâinile. Braţele sunt fie întinse, fie
îndoite din coate, cu vârful degetelor orientate în sus, cu palmele spre minge.
După prindere, urmează ducerea mingii la piept, când un adversar se
află în apropiere sau mingea este bătută de pământ, când adversarii sunt la

94
distanţe mai mari. Când mingea este trimisă cu o lovitură puternică, ea va fi
blocată la abdomen.
Când mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, iar trunchiul se
apleacă înainte. În acelaşi timp, braţele se flexează din coate, palmele orientate
spre interior, degetele desfăcute (Figura 42).

Figura 42-Minge venită puternic la semiînălţime

Când mingea a atins corpul în regiunea abdominală, se mai produce o

retragere a abdomenului, pentru a amortiza forţa loviturii cu care vine mingea.
Deci, în urma acestui complex de mişcări, pieptul vine deasupra mingii
şi împreună cu coatele şi palmele, formează o cavitate, de unde mingea nu mai
poate ricoşa. Prinderea mingii la înălţimea pieptului. În cazul în care mingea
vine cu forţă la înălţimea pieptului, atunci ea va fi blocată în regiunea
respectivă a corpului. Portarul se ridică uşor pe vârfurile picioarelor, corpul în
extensie, palmele orientate spre interior, degetele desfăcute şi astfel mingea nu
poate ricoșa în urma contactului cu pieptul.
Dacă mingea vine la înălţimea feţei, portarul va efectua o săritură şi o
va prinde tot la piept. În acelaşi caz, portarul mai poate folosi alt procedeu.
Braţele flexate din coate se ridică la nivelul pieptului sau a capului, cu
palmele orientate spre mingea care vine. Degetele răsfirate formează o pâlnie.
În momentul contactului cu mingea, braţele se vor retrage, amortizând
forţa mingii. După prinderea, mingea va fi trasă la piept dacă în apropiere se
află un adversar, sau va trece direct în conducere dacă adversarul este la
distanţă.
Prinderea mingilor înalte. Mingile care vin în la înălţime nu pot fi
protejate de corp, de aceea portarul trebuie să-şi concentreze în mod deosebit
atenţia asupra poziţiei mâinilor în momentul prinderii. Aceste mingi pot fi
prinse din poziţii statice, numai din întinderea braţelor sus sau din săritură. În
primul caz, portarul întinde corpul şi braţele spre minge cu palmele orientate
înainte, degetele răsfirate în formă de evantai, iar degetele mari şi cele
arătătoare foarte apropiate. În momentul în care mingea ia contact cu mâinile,

95
acestea trebuie să fie semiîncordate, pentru amortizare. În cazul unor lovituri
foarte puternice şi când mingea este alunecoasă, portarul nu trebuie neapărat să
o prindă, lucrul acesta fiind riscant (Figura 43).

Figura 43-Minge venită la înălţime

Pentru a evita primirea golului şi când în apropiere nu se află vreun
adversar pe direcţie, portarul întinde braţele sus, cu palmele apropiate pe
direcţia de sosire a mingii, care se loveşte de suprafaţa palmelor şi cade pe
pământ, de unde va fi ridicată sau condusă cu piciorul, spre a fi repusă în joc.
Dacă în apropiere se găsesc adversari, procedeul cel mai eficace este
devierea mingii peste bara transversală. Când mingea vine la înălţimi mai mari,
ea va fi prinsă în urma efectuării unei sărituri.
Pentru aceasta portarul bate pe un picior sau pe ambele picioare, acţiune
urmată de desprinderea de pe pământ, săritura fiind în funcţie de înălţimea care
trebuie atinsă, precum şi de timpul pe care îl are la dispoziţie. Când mingea
vine pe neaşteptate, dacă portarul nu are timp pentru efectuarea bătăii pe un
picior, nu se va desprinde de sol. Va folosi braţele care sunt întinse energic sus,
cu palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele desfăcute în evantai
cu degetele mari apropiate.
După prindere, mingea este dusă la piept. În toate mişcările portarului
trebuie să existe o coordonare perfectă. În sărituri braţele nu se întind înainte de
executatea bătăii picioarelor, ci ele, prin mişcări coordonate, ajută la
desprinderea de pe pământ. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată,
prin flexare uşoară a genunchilor.
Plonjonul. Este un alt element al jocului portarului şi constă în
aruncarea corpului spre a prinde sau respinge mingea, care vine cu forţă şi
lateral de portar. Plonjonul necesită mult curaj, mobilitate şi coordonare; în
timpul lui portarul zboară 2-3 m prin aer, aterizează de la înălţimi mari, cade la
pământ pe una din părţile corpului, ceea ce este periculos şi riscant. Plonjonul
nu trebuie folosit decât atunci când nu există o altă posibilitate de prindere a
mingii (Figura 44).

96
 Figura 44-Prinderea mingii din plonjon

Plonjonul poate fi folosit la prinderea sau respingerea mingilor joase,

razante, semiînalte şi înalte. Mişcările efectuate de portar din poziţia iniţială şi
până la ridicarea de la pământ sunt identice la toate procedeele de plonjare şi se
compun din:
- detenta necesară desprinderii de la pământ (desprinderea se execută de
pe loc sau după câţiva paşi laterali sau încrucişaţi);
- transferul greutăţii pe piciorul din partea plonjonului şi executarea
împingerii pentru desprindere.
După împingerea trunchiului, braţele se întind în direcţia plonjării, iar
genunchiul piciorului opus celui care împinge şi se execută în această poziţie
astfel:
- Degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate, cu palma
orientată pe direcţia de sosire a mingii. Celălalt braţ întins, cu degetele răsfirate,
dar cu palma orientată deasupra mingii.
- Căderea corpului şi contactul cu pământul se face pe părţile laterale
ale corpului.
- Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă, coapsă,
şold, părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului, în cazul
când acesta este executat fără deprindere de la pământ. În cazul în care
plonjonul se execută cu deprindere, deci cu săritură, succesiunea contactului
segmentelor corpului cu pămîntul este inversă.
- Înainte de a începe mişcarea de ridicare de la pământ, mingea este
trasă la piept. Ridicarea se face prin sprijinirea pe palma mâinii aflată mai
aproape de pământ, prin ridicarea genunchiului aflat deasupra şi sprijinirea lui
pe pământ.
- Capacitatea de a prinde cu siguranţă şi precizie mingile în acţiunea de
apărare a porţii dă încredere partenerilor şi le ridică încrederea în forţele
proprii.
Boxarea mingii. Este un procedeu tehnic folosit de portari, cînd mai
mulţi jucători sar deodată pentru a lovi mingea mingea cu capul, la învălmăşeli
în faţa porţii sau cînd este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării
mingii. Pentru a evita riscurile, portarul foloseşte respingerea mingii cu pumnul
sau cu pumnii (boxarea). Există boxarea cu o mână şi cea cu ambele mâini.
Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii, cel de-

97
al doilea când mingea este alunecoasă. Boxarea mingii cu o singură mână
reprezintă avantajul efectuării unei sărituri mai înalte, iar boxarea cu ambele
mâini are avantajul unei suprafeţe mai mari de lovire. Lovitura se execută cu
primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire (Figura 45).

Fig. 45-Poziţia degetelor la boxarea mingii

Ca procedeu tehnic, boxarea se compune din următoarele mişcări:

- elanul, carea trebuie efectuat pe direcţia de sosire a mingii;
- întinderea braţului (braţelor) simultan cu desprinderea de pe pământ,
strângerea degetelor (formarea pumnului).
Lovitura se aplică în timpul extensiei braţului (braţelor) şi nu după ce
acesta a fost terminată. Revenirea corpului la pământ se face printr-o uşoară
flexare a genunchilor, amortizând astfel căderea.
Devierea mingii. Se efectuează cu mâna şi este un procedeu tehnic
specific portarului prin care se prelungeşte traiectoria mingii în afara suprafeţei
porţii.
Devierea se execută din săritură sau din plonjon. Concomitent cu
desprinderea de pământ, mâna se întoarce astfel încât mingea luând contact cu
palma să fie transmisă în afara suprafetei porţii, peste bara transversală sau
barele laterale. Pentru mai mare siguranţă, se recomandă folosirea devierilor cu
ambele palme, datorită suprafeţei mai mari de atingere a mingii.
Această modalitate de deviere a mingii este recomandată mai ales la
loviturile puternice venite în faţă, iar devierea se face peste bara transversală.
Loviturile puternice dirijate în stânga sau în dreapta portarului vor fi
deviate în lateral pe lângă barele porţii, cu mâna în direcția în care este dirijată
mingea (Figura 46). Pentru devierea mingii portarul va folosi mâna din direcţia
plonjonului.

98
 Figura 46-Devierea mingii din plonjon
Aceste procedee sunt folosite de portari când timpul este nefavorabil,
mingea este alunecoasă şi prinderea este nesigură.
Aruncarea mingii cu mâna. Fotbalul actual cere precizie, rapiditate,
construcţie. Aceste necesităţi pot fi îndeplinite şi de portar, dacă în locul unor
degajări lungi cu puţini sorţi de izbândă, mai puţin precise, foloseşte aruncarea
imediată a mingii cu mâna. Această aruncare se poate efectua pe jos prin
rostogolire (ca un popicar) sau pe sus. La aruncarea pe jos, folosită în
transmiterea mingii la distanţe mici, mingea este ţinută în unghiul format pe
palmă şi articulaţia mâinii, cealaltă mână o susţine cu vârful degetelor.
Mişcarea de aruncare începe cu un pas înainte, la spate, apoi prin
aşezarea în faţă a piciorului opus braţului care se execută aruncarea, se trece
brusc înainte şi din întinderea lui se dă drumul. Braţele însoţesc mingea iar
privirea urmăreşte traiectoria şi direcţia mingii până când aceasta ajunge la
parter (Figura 47).

Figura 47-Aruncarea mingii cu mâna de sus

La aruncarea de sus, mingea porneşte din spatele corpului, de la

înălţimea capului. Mingea este cuprinsă dinapoi de degetele uşor desfăcute.
Când mingea se ridică deasupra şi greutatea corpului este pe piciorul
din spate, iar înainte, printr-o zvâcnire, moment în care greutate corpului trece

99
pe piciorul din faţă, iar piciorul din spate, datorită elanului, execută un pas
înainte.
Ieşirea din poartă şi blocarea. Este o acţiune compusă din două
elemente distincte, dar legate unul de celălalt. Asemenea situaţii de părăsire a
liniei porţii şi aruncare la picioarele atacantului advers sunt frecvente în joc.
Portarul recurge la acest procedeu când atacantul advers e scăpat singur
spre poartă, sau la pasele în adâncime pe poartă. Ieşind din poartă, portarul
micşorează unghiul şi acoperă în întregime suprafaţa porţii.
Aruncarea la picioarele atacantului se face interpunând corpul între
minge şi propria poartă, evitând posibilitatea trecerii mingii pe sub corpul
portarului (Figura 48).

Figura 48-Ieşire din poartă şi blocare cu corpul

Simultan cu aruncarea corpului, braţele flexate din coate uşor se

orientează spre minge spre a o prinde, moment în care corpul portarului se
ghemuieşte pe minge.
În această situaţie, adversarul este obligat să-l sară, astfel riscând să
producă un accident. După ghemuire portarul se ridică, folosind aceleaşi
mişcări ca la ridicarea din plonjon.

2.5 METODICA PREGĂTIRII TEHNICE

Pentru fiecare din elementele şi procedeele tehnice enunţate în acest

capitol vom aplica metodologia descrisă mai jos:
Cele mai importante aspecte ale pregătirii tehnice sunt:
 însuşirea corectă a actului motric specific fiecărui element şi
procedeu tehnic - mai ales în cazul copiilor - 6-14 ani - dar şi
juniorilor -14-19 ani;
 însuşirea a cât mai multor procedee tehnice şi executarea lor sub
formă de structuri tehnico-tactice;
 execuţii tehnice în condiţii variate;
 perfecţionarea exerciţiilor tehnico-tactice în condiţii de adversitate.

100
 Procesul de învăţare cuprinde 4 „momente” deosebit de importante:

1. faza de informare şi învăţare-explicaţie şi demonstraţie din partea

profesorului/antrenorului;
2. faza de coordonare brută, unde se formează mecanismul de bază al
mişcării, cu efort mare intelectual şi fizic, mişcări în plus şi ritm
greoi, lipsa de precizie;
3. faza de coordonare fină, mişcarea se şlefuieşte, nu mai apar
mişcări în plus, cresc siguranţa şi precizia, mişcarea se face cu
economie de efort;
4. faza de consolidare, de perfecţionare, de valorificare în condiţii
variate, în condiţii de adversitate şi a altor factori perturbatori -
teren umed, denivelat, soare etc.

NUMAI CITIND ACESTE „MOMENTE” VEŢI ÎNŢELEGE DE CE

ÎN ACEASTĂ PROFESIE AI NEVOIE DE... RĂBDARE... RĂBDARE şi iar
RĂBDARE -în procesul de educaţie şi învăţare a fotbalului;
Practica în domeniu vă VA FACE SĂ INTELEGEŢI MAI BINE
FENOMENUL ŞI la răndu-vă să-i înţelegeţi pe cei care v-au instruit şi educat...
PE VOI!!!

METODELE DE INSTRUIRE

***asigură înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului:

 metoda explicaţiei – simplă şi concisă, cu aplicabilitate directă
la joc.
 metoda demonstraţiei – se foloseşte concomitent cu explicaţia
şi constă în execuţia propriu-zisă a elementului, procedeului sau
a ceea ce vrei să faci în antrenament pentru o reprezentare cât
mai clară a actului sau acţiunii de predat.
Se procedează astfel:
 se anunţă denumirea procedeului;
 se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal
 se explică componentele importante ale mişcării;
 se execută din nou, într-un ritm lent (iar dacă este necesar se va
executa fragmentat, prin opriri şi explicaţii).
 metoda exersării – urmăreşte însuşirea şi apoi, prin repetare,
consolidarea procedeului tehnic sau elementului tehnic
respectiv.
Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente care să încurajeze
execuţiile corecte, dar în primul rând pentru a sesiza greşelile, astfel ca

101
mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească
corect şi avand posibilitatea remedierii.
Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice, este
nevoie să se respecte unele cerinţe metodice, în etapele de învăţare.
1. Etapa formării corecte a mecanismului de bază;
2. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc;
3. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini
speciale;
4. Etapa modelării la condiţiile de joc.

Etapa formării corecte a mecanismului de bază

Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare, izolate de joc a procedeelor
tehnice. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători
procedeul care urmează a fi învăţat, după care trece la învăţarea lui, iar în final
jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual.
Această fază a învăţării este deosebit de importantă, deoarece acum se
formează mecanismul de bază al procedeului. Explicarea va fi corectă, exactă,
căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul care
se învaţă.
Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţite în
mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe, kinograme, fotografii, imagini
video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc.
În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea
mişcărilor care alcătuiesc procedeul, iar antrenorul să urmărească cu
perseverenţă realizarea lor.
Totodată, se vor folosi condiţii uşoare de execuţie a procedeelor
tehnice, exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a
mecanismului de bază, deşi pentru unii, folosindu-se condiţii analoge jocului, le
pot accelera învăţarea.
Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate şi viteză crescută,
precum şi legarea, înlănţuirea procedeelor tehnice.
Linia metodică impune următorii paşi metodici:
1. Exersare fără presiune de spaţiu şi timp;
2. Exersare cu presiune de spaţiu nu şi timp;
3. Exersare cu presiune de timp dar nu şi spaţiu;
4. Exersare cu presiune de timp spaţiu şi adversar semiactiv;
5. Exersare în condiţii de joc;
6. Joc bilateral cu tema;
7. Joc de antrenament cu tema pentru anumite zone, jucători,
posturi, compartiment, semnale de interpretare a unor momente
de joc;
8. Joc de verificare cu diferiţi adversari.

102
 În etapa consolidării şi apoi a perfecţionării procedeelor tehnice, un rol
important îl au exerciţiile complexe executate pe toate zonele de teren cu şi fără
adversari semiactivi. Apoi sunt introduşi în antrenament şi adversarii activi.
Folosirea exerciţiilor complexe dau posibilitatea ca exerciţiile tehnice
programate să se desfăşoare în şi la condiţiile jocului.
Pentru etapa învăţării, se recomandă următoarele exerciţii:
 pasarea mingii în doi, din deplasare, cu şiretul interior;
 completarea exerciţiului de pasare, cu procedee tehnice de
preluare şi conducerea mingii;
 exersarea paselor în doi, în mai multe serii de repetări
intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului;
 exersarea unor procedee tehnice înlănţuite, în colaborare şi cu
adversar semiactiv – cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii
corecte a deprinderilor;
 introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de
mişcare, în vederea stimulării eficacităţii acestora.
Pentru etapa consolidării şi perfecţionării, se recomandă următoarele
exerciţii
 efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ,
urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile
individuale fără minge, înainte şi după manevrarea acesteia;
 folosirea exerciţiilor de finalizare, în prezenţa adversarilor
activi;
 utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2, 2-3) şi pe spaţii
limitate, cu teme bine stabilite, precum şi pe jumătate de teren
(6-6 sau 7-7);
 exersarea jocului la o singură poartă, cu sarcini de joc;
 efectuarea jocurilor şcoală, bilaterale, cu teme şi sarcini,
individuale şi de echipă.
Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul –
perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele
indicaţii:
 înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri, va
preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul
tehnic respectiv;
 sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în
prealabil exersate la antrenamentele anterioare;
 pentru a atinge realizarea sarcinii propuse, jucătorul trebuie să
aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a
procedeelor tehnice respective, iar antrenorul să urmărească cu
perseverenţă realizarea lor.

103
 Pentru perfecţionarea sistemului de joc sau a diferitelor scheme tactice
e nevoie de:
 folosirea acţiunilor tehnice complexe, alături de un adversar cu
rol de simulare a deposedării de minge;
 exersarea unor procedee tehnice complexe, în condiţiile
sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv,
oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de
adversitate, specifice jocului;
 crearea unor jocuri dinamice, care să conţină procedee tehnice,
stimulează exersarea acestora în regim de întrecere, în care
tempoul, spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare
jocului;
 elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de
pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee
tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului
semiactiv şi activ;
 folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse, 2-1, 3-2,
3-3, 4-3, ş.a.;
 utilizarea jocului şcoală, în condiţii normale de desfăşurare,
trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice
în condiţii de colaborare şi adversitate. În aceste jocuri, se
stabilesc sarcini tehnice, care au fost pregătite la antrenamente
şi trebuie executate în timpul jocului, oferind jucătorului
posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni
individuale.

Metoda predării analitice a tehnicii

În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a
fazelor unei acţiuni, în cadrul căreia poate fi abordat unul, două sau trei
elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetare a părţilor componente ale
unui singur element, depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii.

Formele metodei analitice

 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin aceleaşi procedee, de
exemplu: pase în doi, cu latul piciorului;
 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin procedee diferite, de
exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc
sau pase în doi din alergare;
 exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate, de ex:
preluare-conducere-pasă, din formaţie de doi jucători faţă în
faţă;
 exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice;

104
  exersarea unor jocuri simple în condiţii identice, de ex: 2-2 fără
finalizare pe o suprafaţă de 20/20m.
Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea, perfecţionarea şi
automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în
continuare construirea ansamblurilor complexe de joc. Organizarea exersării
analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe, invariabile în cea ce priveşte
numărul partenerilor. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare,
individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători.
Cerinţele metodei analitice:
 lucrul analitic să asigure evoluţii precise, corecte şi eficace;
 elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să
aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare;
 elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate
în condiţii de spaţiu, poziţie, ritm şi viteză variate, în vederea
modelării lor la condiţiile de joc;
 exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând
cu ambele picioare, dat fiind faptul că predominant prin această
metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu
piciorul neîndemânatic.

Metoda exersării acţiunilor tehnice

Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee,
desfăşurate în atac sau apărare.
Evoluţia actuală a jocului de fotbal, o serie întreagă de aspecte ca
marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse, aglomerările în
apărarea propriei echipe, schimbul continuu de zone şi locuri, mişcarea
interferentă în atac, care au drept consecinţă închideri „temporare” ale jocului
au pus în faţa celui care se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin
manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor
tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească
succesiv mai mulţi apărători.
Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de
numărul elementelor componente. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt
dirijate, în general, spre o simplificare utilă şi optimă, care să asigure
cursivitatea şi logica atacului şi a apărării.
Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată,
într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut, fără
întreruperi.

Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice sunt:

1. acţiunile generale, care constituie combinaţii indiferente de
elemente tehnice. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului

105
 de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea
fazelor de joc.
2. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc, care sunt date de
situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător.
3. acţiuni tehnice specifice postului , care sunt date de locul
jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă,
precum şi de faza de atac sau de apărare.
Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi
perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de
joc, a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care
să fie efectuate rapid, cu îndemânare şi utilitate.

Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului

In vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente, elementele, procedeele şi
acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent, în condiţii analitice şi globale,
respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor, trecând spre
metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice, în acţiuni tehnico-tactice şi în
final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului.
Modelarea, ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă
activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în
antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului de joc. În esenţă,
noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne
obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii
impuse, asemănătoare celor de joc.
Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin
exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă
condiţii specifice jocului, ca solicitarea vitezei, activităţii în zone specifice,
parteneri în exersare etc. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc, se
cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global, care să-şi integreze
acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice, de colaborare şi adversitate într-o
dinamică de efort asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective specifice.
Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare, în diverse variante, a căror
principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul.

Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice

Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în
perfecţionarea acestui factor, dar nu poate constitui unica sursă de abordare.
Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă, etapă, ciclu, lecţie cu
metodele analitice şi cu toate celelalte, de exersare a acţiunilor tehnice şi a
acţiunilor tehnico-tactice. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se

106
bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe, globale, solicită efectuarea lor
prin elemente tehnice distincte.
Aplicarea metodei
Jocurile, sub forma diferitelor lor variante, se utilizează ca mijloace de
bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. La copii şi
juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate, cu o uşoară pondere a celor
fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii
optime. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate, jocurile
cu contact direct cu adversarul, de tipul doi la doi, cu sarcini tactice, au o
frecvenţă mărită.
Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi
celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate, ci şi în orientarea lor
tematică. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele
perioadelor şi etapelor de pregătire. În perioadele pregătitoare, ca şi în etapele
demarării jocurilor pregătitoare, se vor viza aspecte generale ale instruirii. În
perioadele competiţionale, jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut
tactic.
Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în
îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice,
cât şi, în aceeaşi măsură, în găsirea momentului când trebuie introdus jocul,
stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul
de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere.
Modelarea nu exclude, ci, dimpotrivă, concură la stabilirea
deprinderilor tehnice, de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are
un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic, constituind o acțiune
metodică permanentă.

107
 CAPITOLUL III

TACTICA JOCULUI DE FOTBAL

3.1 Definiţie, caracteristici, generalităţi

Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective

organizate, coordonate unitar şi rational, atât în apărare, cât şi în atac, în
limitele regulamentului de joc şi al corectitudinii, în vederea obţinerii victoriei,
valorificand calităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile adversarului, cu
alte cuvinte, succesiunea şi dinamica în acţiunile jucătorilor impuse de jocul în
sine, totalitatea fazelor şi variantelor de aşezări în teren, cu ajutorul cărora
acţionează fiecare jucător sau echipa, atât în atac, cât şi în apărare.
Tactica este elementul decisiv care produce modificări esenţiale în joc,
manifestând continuu pretenţii în ceea ce priveşte dezvoltarea pregătirii fizice şi
perfecţionarea tehnicii.
Corelarea factorilor fizic, tehnic şi tactic joacă un rol esenţial. În timp
ce tactica reprezintă în joc o contribuţie activă a raţiunii prin care se caută
valorificarea pregătirii jucătorilor şi a echipei proprii, ţinând cont şi de
particularităţile adversarului, pregătirea fizică oferă suportul, iar tehnica
materializează gândirea tactică.
În jocul de fotbal, ca de altfel şi în celelalte jocuri sportive, tactica se
fundamentează pe:
 capacitate cognitivă (cunoştinţe de specialitate);
 pregătire fizică;
 pregătire tehnică;
 pregătire psihică;
 capacitate de discernământ şi decizie.

Caracteristicile tacticii
Accesibilitatea. Tactica de joc a unei echipe trebuie să corespundă
nivelului tehnic, particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor săi, precum şi
condiţiilor obiective (factori externi) de desfăşurare a jocului. În caz contrar,
chiar dacă ea corespunde cerinţelor jocului modern, jucătorii nu o pot aplica
datorită unui nivel mai scăzut al pregătirii lor fizico-tehnice.
Accesibilitatea este una dintre caracteristicile de care antrenorii trebuie
să ţină seama permanent. În funcţie de calităţile propriilor jucători, concepem
tactica echipei. Această afirmaţie nu este însă valabilă întotdeauna.

108
 Elasticitatea şi creaţia. Tactica preconizată trebuie să facă faţă, prin
variantele sale, situaţiilor nou apărute în joc, să provoace surprinderea
adversarului, dar şi să prevină surprizele posibile din partea acestuia. Pregătirea
tactică a jucătorilor trebuie să se facă în condiţii cât mai variate şi complicate,
repetând procedee şi acţiuni tactice cât mai reale şi mai deosebite, care să
stimuleze iniţiativa creatoare a jucătorilor în rezolvarea situaţiilor de joc.
Evoluţia. Nivelul general al tacticii nu rămâne neschimbat, constant. Pe
măsura creşterii cunoştinţelor teoretice, a îmbogăţirii experienţei practice,
tactica se perfecţionează permanent.
Unul dintre factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de
jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA. Mijloc de progres bazat pe
activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor, a reuşit să dezvolte
alţi factori ai antrenamentului, care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi
mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor
şi jocurilor, prin variate concepţii de joc şi tactici speciale.
Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii, ţinând seama de
particularităţile individuale şi colective ale adversarului, a terenului şi ambianţei de
desfăşurare, a importanţei şi consecinţelor rezultatului, trebuie să se bazeze în
primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. Relaţia optimă dintre
tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc,
materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii
individuale şi a celei colective.
Influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice, nivelul şi
randamentul pregătirii tactice se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se
orienta şi a alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment, cu
maximă eficienţă în minimum de timp.
Tactica individuală. Reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni
în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate, în vederea realizării
sarcinilor de joc, în toate fazele şi zonele terenului.
Tactica colectivă. Reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale
jucătorilor, coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc, pentru realizarea
scopului urmărit, în luptă directă cu echipa adversă.
Situaţiile tactice fundamentale sunt atacul şi apărarea.
Atacul. Echipa aflată în posesia mingii urmăreşte prin acţiuni ofensive de
joc, individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu, în vederea înscrierii
de goluri şi, în consecinţă, a obţinerii victoriei.
Apărarea. Urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii
pentru declanşarea acţiunilor ofensive.
Acţiunea de joc. Se realizează individual şi colectiv, în fazele de atac şi
apărare, fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a
jucătorilor.

109
 Acţiunea individuală. Urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a
sarcinilor de joc, în fazele de atac şi apărare, prin utilizarea celor mai indicate
procedee tehnice, simple sau complexe.
Acţiunea colectivă. Reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau
mai mulţi jucători, la toate fazele de atac şi apărare, în vederea realizării sarcinilor
stabilite.
Cerinţele tacticii:
 să fie pe înţelesul echipei;
 să fie uşor de aplicat şi să poate suferi modificări, în funcţie de
situaţiile noi care apar în joc;
 să fie adaptată la nou.
Pregatirea teoretică legată de tactică îşi are rolul său deosebit în vederea
dezvoltării gândirii creatoare a jucătorilor, precum şi dotarea acestora cu
cunoştinţe şi abilităţi necesare exprimării tacticilor celor mai adecvate, în
vederea obţinerii victoriei.
Această pregătire poate să cuprindă următoarele aspecte care stau la
baza exprimării tactice:
 studiul literaturii de specialitate;
 observări de jocuri;
 înregistrări filmate;
 înregistrări ale unor acţiuni;
 dezbateri tematice;
 formarea capacităţii de gândire creatoare;
 educarea capacității de anticipare.

3.2 Tactica în atac

Tactica în atac reprezintă succesiunea necesară şi distinctă a acţiunilor

individuale şi colective întreprinse de atacanţi şi relaţiile dintre ei, de la intrarea
în posesia mingii până la finalizarea sau pierderea ei.
În fotbalul actual, atacul nu mai poate fi conceput decât având la baza
realizării lui o serie de principii şi reguli tactice bine precizate, care însuşite şi
aplicate creator pot conduce la o eficienţă ridicată.
PRINCIPII SPECIFICE ATACULUI:
1. preocupare permanentă pentru păstrarea mingii în vederea
pregătirii finalizării, finalizării sau controlul mingii (posesiei)
pe anumite momente de joc;
2. alternarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice pentru
derutarea adversarului;
3. acoperirea permanentă a direcţiilor principale de atac, culoare
sau zone favorabile finalizării;

110
 4. executarea în viteză şi eficientă a acţiunilor tehnico-tactice;
5. schimbarea tempoului în desfăşurarea acţiunilor tehnico-tactice
mai ales în zona de finalizare.

Jocul în atac este caracterizat de faze şi forme de manifestare.

Fazele atacului sunt:
 Faza I - intrarea în posesie şi trecere din apărare în atac;
 Faza II - pregătirea şi desfăşurarea atacului;
 Faza III - finalizarea atacului.
Formele atacului sunt:
1. contraatacul;
2. atacul rapid;
3. atacul poziţional;
4. atacul cu circulaţie de minge şi jucători.
Contraatacul este acţiunea care se desfăşoară instantaneu, cu o mare
precizie şi în mare viteză, declanşată de echipa aflată în apărare, din momentul
în care a intrat în posesia mingii în timpul unui atac al adversarului, surprins în
poziţii avansate şi cu forţe reduse în apărare.
De obicei, contraatacul poate şi trebuie să fie declanşat de jucătorul care
intră în posesia mingii, indiferent de postul sau poziţia pe care acesta o are în
momentul respectiv, evident putând fi declanşat şi, sau, mai ales, de portarul
propriu.
Orice contraatac are ca faze:
 iniţierea;
 desfăşurarea;
 finalizarea.
Cerinţe de bază în realizarea unui contraatac ar fi:
- gândire tactică superioară;
- promptitudinea şi precizia pasei adresată celui mai bine plasat
jucător avansat;
- pregătire fizică şi morală foarte bune.
Atacul rapid se desfăşoară în timp scurt spre poarta adversă, având la
bază verticalizarea jocului printr-un număr minim de pase şi alegerea drumului
cel mai simplu şi direct pentru finalizare.
Atacul pozitional. Când nu avem posibilitatea sau planul tactic nu
impune contraatac sau atac rapid, recurgem la alegerea atacului poziţional, la
care participă mai mulţi jucători, în funcţie de aşezarea adversarului în apărare,
căutăm să alegem cel mai eficient drum, cea mai vulnerabilă parte sau culoar al
adversarului, în vederea pătrunderii sau pasei care urmează să o efectuăm, în
funcţie de poziţia jucătorilor avansaţi în vederea finalizării acestuia.

111
 Indiferent ce formă de atac alegem, observăm ca precizia şi viteza
paselor, demarcările jucătorilor sunt atuuri de maximă importanţa pentru ATAC.
Aşadar, ele vor fi prezente cel mai des în procesul de pregătire al
jucătorilor, indiferent de vârsta acestora.
Atacul cu circulaţie de minge şi jucători. Aici urmărim desfacerea
sistemului de apărare al adversarului şi scoaterea acestuia din dispozitiv sau
depăşirea lui prin pase precise pe poziţie viitoare cu încercări de ruperi de ritm
şi pătrunderi surprinzătoare ale jucătorilor în terenul advers.
Atacul la momentele fixe de joc. În jocul modern, rezolvarea
momentelor fixe cu mijloace tehnico-tactice specifice, dinainte pregătite în
procesul de instruire, poate determina chiar victoria. De aici rezultă necesitatea
de a le acorda ponderea necesară în antrenamente.
Pregătirea se efectuează sub două forme: teoretică şi practică.
Pregătirea teoretică urmăreşte:
- importanţa şi avantajele care decurg din executarea corectă tehnic şi
tactic a momentelor repective;
- explicarea şi descrierea pe tablă, la machetă sau pe teren, rezolvarea
fiecărui moment fix de joc pentru a fi înţeles şi reţinut.
Pregătirea practică urmăreşte:
- executarea acţiunilor fără adversar după ce au fost clar explicate;
- exersarea cu adversar, la început pasiv, apoi semiactiv şi în final activ;
- executarea lor în cadrul jocurilor şcoală, cu opriri pentru corectări;
- urmărirea executării lor (corectitudine şi oportunitate) în jocurile
amicale şi oficiale.
Cerinţe care pot contribui la reuşita acţiunilor:
- acţiunea tehnico-tactică să corespundă posibilităţilor de realizare ale
executanţilor;
- acţiunile să fie simple;
- să fie executate repede şi prin surprindere;
- să fieconcepute cu claritate.
Lovitura de începere. Dispunerea jucătorilor în atac trebuie astfel
realizată încât să favorizeze o acţiune prin surprindere, pe cât posibil finalizată
cu gol. De exemplu, pasă scurtă, lansare a extremei – centrare – finalizare.
Lovitura liberă directă. Se poate executa de către un jucător
specializat sau cu ajutorul coechipierilor în cadrul unei scheme pregătite
anterior.
Prezenţa în echipă a unui bun executant poate decide uneori soarta
meciului, dar este bine ca să fie pregătite mereu şi variante, scheme de rezervă,
care să poată fi folosite în funcţie de condiţiile concrete ale jocului.
Lovitura liberă indirectă. Pentru că nu se poate marca gol direct se
pot folosi scheme la care participă doi sau mai mulţi jucători pentru derutarea

112
adversarului. Simulările de şut, direcţiile false de deplasare trebuie să fie bine
însuşite şi convingătoare.
Lovitura de la colţ poate avea mai multe variante de execuţie:
- executantul poate marca direct gol;
- se poate folosi pasa scurtă, urmată de centrare sau şut;
- centrarea înaltă cu boltă dacă se dispune de jucători cu un bun joc de
cap;
- centrare la un jucător plasat pe colţul scurt care prelungeşte cu capul
în faţa porţii.
Lovitura de la 11m:
- executantul este un jucător specializat;
- el poate şuta puternic sau cu fentă şi plasat.
Aruncarea de la margine:
- bine executată, poate contribui la reuşita acţiunilor de atac şi la crearea
cu uşurinţă a unor ocazii de gol;
- jucătorii trebuie să aibă calităţile fizice necesare – forţă de aruncare;
- se poate folosi jocul aerian fie direct fie cu prelungire.

SISTEMATIZAREA TACTICII IN ATAC

Tactica individuală în atac

 demarcarea;
 depăşirea;
 efectuarea momentelor fixe.

Tactica colectivă în atac

 pasa;
 combinaţia tactică;
 schema tactică;
 jocul pe fază;
 schimbul de locuri;
 circulaţia tactică;
 pregătirea şi finalizarea atacului;
 forme de atac;
 combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului.

Demarcarea este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu

scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament
convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere.
Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului
datorită mişcării coechipierilor).

113
 Cerinţele unei demarcări sunt:
 atenţie şi concentrare la joc;
 viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers
fiindcă obţinem automarcaj);
 să se facă la momentul oportun şi prin surprindere;
 să fie precedată de fentă;
 să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare.
Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează
superioritate numerică, dezvoltă viteză şi dinamica de joc şi contribuie la
dezorganizarea adversarului.
Depaşirea individuală, driblingul este acţiunea jucătorului cu mingea,
care, prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice, reuşeşte să depăşească
unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere –
protejare – fentă – dribling etc.).
Efectuarea momentele fixe de joc. În jocul modern, rezolvarea
momentelor fixe cu mijloace tehnico-tactice specifice, dinainte pregătite în
procesul de instruire, poate determina chiar victoria. De aici rezultă necesitatea
de a le acorda ponderea necesară în antrenamente.
Pregătirea se efectuează sub două forme: teoretică şi practică.
Pregătirea teoretică urmăreşte:
- importanţa şi avantajele care decurg din executarea corectă tehnic şi
tactic a momentelor respective;
- explicarea şi descrierea pe tablă, la machetă sau pe teren, rezolvarea
fiecărui moment fix de joc pentru a fi înţeles şi reţinut.
Pregătirea practică urmăreşte:
- executarea acţiunilor fără adversar după ce au fost clar explicate;
- exersarea cu adversar, la început pasiv, apoi semiactiv şi în final activ;
- executarea lor în cadrul jocurilor şcoală, cu opriri pentru corectări;
- urmărirea executării lor (corectitudine şi oportunitate) în jocurile
amicale şi oficiale.
Cerinţe care pot contribui la reuşita acţiunilor:
- acţiunea tehnico-tactică să corespundă posibilităţilor de realizare ale
executanţilor;
- acţiunile să fie simple;
- să fie executate repede şi prin surprindere;
- să fie concepute cu claritate.
Lovitura de începere. Dispunerea jucătorilor în atac trebuie astfel
realizată încât să favorizeze o acţiune prin surprindere, pe cât posibil finalizată
cu gol. De exemplu, pasă scurtă, lansare a extremei – centrare – finalizare.
Lovitura liberă directă se poate executa de către un jucător specializat
sau cu ajutorul coechipierilor în cadrul unei scheme pregătite anterior.

114
 Prezenţa în echipă a unui bun executant poate decide uneori soarta
meciului, dar este bine ca să fie pregătite mereu şi variante, scheme de rezervă,
care să poată fi folosite în funcţie de condiţiile concrete ale jocului.
Lovitura liberă indirectă. Pentru că nu se poate marca gol direct se
pot folosi scheme la care participă doi sau mai mulţi jucători pentru derutarea
adversarului. Simulările de şut, direcţiile false de deplasare trebuie să fie bine
însuşite şi convingătoare.
Lovitura de la colţ poate avea mai multe variante de execuţie:
- executantul poate marca direct gol;
- se poate folosi pasa scurtă urmată de centrare sau şut;
- centrarea înaltă cu boltă dacă se dispune de jucători cu un bun joc de
cap;
- centrare la un jucător plasat pe colţul scurt, care prelungeşte cu capul
în faţa porţii.
Lovitura de la 11m:
- executantul este un jucător specializat;
- el poate şuta puternic sau cu fentă şi plasat.
Aruncarea de la margine:
- bine executată, poate contribui la reuşita acţiunilor de atac şi la
creearea cu uşurinţă a unor ocazii de gol;
- jucătorii trebuie să aibă calităţile fizice necesare – forţă de aruncare;
- se poate folosi jocul aerian fie direct fie cu prelungire.

Tactica colectivă în atac

Elementul tactic de bază, în desfăşurarea acţiunilor colective în atac,
este PASA.
Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei reprezintă cheia de
boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive.
Eficienţa unei pase poate decide, într-o anumită situaţie, soarta unui joc,
motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă, cu viteza şi traiectoria
corespunzătoare, pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat.

CLASIFICAREA ŞI EFICACITATEA PASELOR

În funcţie de distanţa, direcţia, traiectoria şi poziţia în teren a
coechipierului, pasele sunt clasificate astfel:
a) după distanță:
 pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide,
fără preluare, prin deviere şi la „un-doi-uri”;
 pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de
construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru
finalizare;

115
  pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi
direcţia de transmitere, poate fi utilizată ca:
- degajare - din zona porţii proprii în terenul advers, care poate
surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul;
- lansare - pasarea mingii în adâncime, perpendicular pe poarta
adversă, pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de
finalizare;
- deschidere - transmiterea mingii din zona centrală a terenului
spre cele laterale, cu scopul de a crea atacului un front larg de
acţiune şi implicit disperarea apărării adverse, ceea ce, în fazele
de construcţie, are o mare importanţă;
- centrare - transmiterea mingii, pe sol sau în aer, de la
marginea terenului spre interior, pentru angajarea coechipierilor
în combinaţii sau pentru a trage la poartă, cu piciorul sau cu
capul).

b) după directie:
 pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă,
deoarece angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta
adversă (câştigându-se teren în minimum de timp), pentru a crea
sau finaliza acţiunea;
 pasa înapoi – are o multiplă utilizare, în funcţie de situaţia din
teren şi de scopul urmărit:
- când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral;
- când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în
adâncime sau lateral, prin plasamentul adversarilor;
- când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are
anse de centrare, va folosi pasa spre înapoi în zona centrală,
pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier
venit din urmă;
- pasa la portar.
 pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite, în funcţie de
zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac,
descongestionarea spaţiului sau zonei respective, eliminarea
unor adversari din raza de acţiune, efectuarea unor depăşiri prin
„un-doi-uri”);
 pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în
cadrul echipei prin deschiderea „unghiurilor de siguranţă” în
circulaţia optimă a mingii, crearea posibilităţilor de a combina
în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime.

116
 c) după traiectorie:
 pasa pe jos, la sol;
 pasa semiînaltă;
 pasa cu traiectorie înaltă (pe sus).
Se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor,
locul, zona şi distanţa la care se adresează mingea.
Poziția coechipierului determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia
viitoare a coechipierului.
Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc
următoarele cerinţe de către jucători:
 folosirea unor procedee variate de lovire a mingii, cu piciorul şi
capul;
 transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a
se evita interceptarea de către adversari;
 camuflarea intenţiei de transmitere, prin folosirea fentelor, a
paselor precedate de fente;
 selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase, impuse de
momentul tactic respectiv.
Combinaţia tactică reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi
jucători, cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi realizării
sarcinilor în fazele ofensive. Însuşite în cadrul antrenamentelor, combinaţiile
tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului, prin aportul capacităţii de creaţie
şi spontaneitate a jucătorilor, care însă trebuie să posede o bogată paletă
tehnică. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare
de combinaţii tactice, se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul
jocului, ceea ce este în avantajul adversarului.
Schema tactica este o formă rigidă a combinaţiei tactice, în care
jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente, un
rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. Schemele tactice se
folosesc, în general, cu mare eficacitate, la fazele fixe ale jocului.
Jocul pe faza reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul
actual, în cadrul căruia se poate acţiona:
 individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică, în
jur de 5 metri, făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice
atacului;
 colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un
spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri, unde sunt grupaţi mai
mulţi jucători din ambele echipe.

117
 Reuşita jocului pe fază impune utilizarea cu precizie a procedeelor
tehnice şi crearea superiorităţii numerice, în lupta directă a acestor grupe care
se formează temporar.
Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii, de un
număr suficient de coechipieri, în jurul acestuia formându-se un „nucleu
ofensiv” eficient.
Schimbul de locuri constituie un mijloc util, efectuat de jucătorii
echipei în atac, cu scopul de a se elibera de marcajul strict „om la om” practicat
de unele echipe. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se
efectuează pe spaţii mai largi, în viteză şi cu fente, pentru crearea unui
plasament favorabil primirii mingii.
Circulaţia tactică angajează un număr mai mare de jucători, care, prin
acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice, încadrate într-un plan
stabilit, urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor.
Circulaţia tactică, presupune o pregătire tehnică, repetată şi verificată în jocuri
şcoală, bazată pe o riguroasă disciplină, care să reflecte trăsăturile concepţiei de
joc, ale echipei.
În cadrul circulaţiei tactice se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii,
sistemul de joc şi schimbarea acestuia, care să genereze greşeli din partea
adversarilor.
Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente, este necesar ca aceasta
să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii,
să fie accesibilă acestora. De asemenea, trebuie să aibă aplicabilitate împotriva
diverselor forme de apărare, să poată crea surprize indiferent de zonele şi
părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor.

3.3. Tactica în apărare

Tactica în apărare. Succesiunea necesară şi distinctă a acţiunilor

individuale şi colective întreprinse de cei care nu se află în posesia mingii şi
relaţiile dintre ei, de la pierderea mingii şi până la recuperarea ei.
În fotbalul actual, atacul nu mai poate fi conceput decât având la baza
realizării lui o serie de principii şi reguli tactice bine precizate, care însuşite şi
aplicate creator pot conduce la o eficienţă ridicată.

PRINCIPII SPECIFICE APĂRĂRII

1. acţiuni defensive pentru îndepărtarea mingii din preajma
careului de 16 m şi încercarea de a intra în posesia mingii;
2. asigurarea permanentă a echilibrului defensiv;
3. realizarea unei apărări elastice prin adaptarea permanentă a
formelor şi sistemelor de apărare la intenţiile atacului advers.

118
 Jocul în apărare este caracterizat de faze şi forme de manifestare.
Fazele apărării sunt:
 Faza I - pierderea mingii și lupta pentru recuperarea ei;
 Faza II - replierea rapidă, organizarea apărării și lupta pentru
recuperarea mingii;
 Faza III - organizarea apărării imediate, lupta pentru
recuperarea mingii şi apărarea porţii.
Măsuri de apărare la:
- aruncarea de la margine;
- cornere;
- lovituri libere;
- lovituri de la 11 m;
- „mingea a-II-a” - mingea ricoşată, respinsă etc.
Formele apărării sunt:
-apărarea în zonă;
-apărarea combinată;
-moment de apărare om la om.
Apărarea în zonă. În acestă formă de apărare, jucătorii au grijă de o
anumită zonă de teren, zonă în care vor supraveghea şi urmări pe oricare dintre
atacanţii adverşi care intră în această porţiune de teren. Este specifică
sistemului clasic şi mai ales sistemului cu patru fundaşi.
Apărarea în zonă cere din partea jucătorilor un dezvoltat simţ al
plasamentului şi o justă apreciere a intenţiilor şi posibilităţilor adversarului.
Apărătorul îşi păzeşte strict zona, dar acţionează şi în zonele vecine
dacă situaţia de joc o cere.
Avantaje:
 apără poarta împotriva unor combinaţii bazate pe o circulaţie
activă de jucători şi îngreunează pătrunderile prin acţiuni
individuale;
 obligă pe adversar să tragă la poartă de la distanţă;
 interceptarea mingii se poate face mai uşor, datorită urmăririi
permanente a ei de către apărător;
 în majoritatea cazurilor apărătorii sunt dublaţi în situaţia când
sunt depăşiţi.
Dezavantaje:
 este vulnerabilă în faţa contraatacului, dispozitivul de apărare
organizându-se mai greu;
 este ineficace în faţa unor atacanţi care şutează bine de la
distanţă;

119
  deposedarea adversarului de minge se bazează în special pe
greşelile atacanţilor, nu pe acţiuni active de intrare in posesia
mingii;
Apărarea combinată („om la om” şi zonă) este forma de apărare cea
mai mult folosită în fotbalul modern şi în acelaşi timp cea mai eficientă. În
cadrul apărării combinate, o parte dintre apărători aplică principiile şi regulile
tactice ale apărării pe zonă, iar altă parte pe cele ale apărării „om la om”.
Apărarea combinată asigură, pe de o parte, acoperirea raţională a unor
zone mai depărtate de locul unde se duce lupta pentru minge, iar, pe de altă
parte, asigură marcajul strict al adversarilor apropiaţi de locul unde se află
mingea.
Jocul colectiv în apărare este singurul în măsură să genereze un joc de
calitate, dar nu poate fi realizat exclusiv prin marcajul „om la om” fără să se
ţină seama de zonă, dar nici practicând numai pe cel „în zonă” fără respectarea
marcajului „om la om”.
Apărarea combinată uşurează desfăşurarea acţiunilor de dublaj, a
jocului în scară şi oferă posibilitatea aplicării în bune condiţii a ajutorării şi
sprijinirii reciproce.
Apărarea „om la om” este o apărare rigidă, constând în aceea că
fiecare apărător este răspunzător de activitatea unui anumit înaintaş advers. În
acelaşi timp apărătorul trebuie să urmărească întreaga desfăşurare a jocului,
pentru o mai bună orientare a sa în ce priveşte plasamentul cel mai
corespunzător din care să poată efectua dublajul, în caz de nevoie. Prin
aplicarea acestei forme de apărare, se măreşte responsablitatea fiecărui jucător
pentru modul în care rezolvă sarcinile pe care le are.
Apărarea „om la om” este o formă de apărare activă. Acţionând cu
perseverenţă, dârzenie şi în strânsă colaborare, apărătorii au posibilitatea să
împiedice pătrunderile spre poartă ale adversarilor sau lovituri la poartă de la
distanţă, de asemenea, se obţine o creştere a posibilităţilor de a intra în posesia
mingii.
Calităţile pe care trebuie să le posede jucătorii care aplică apărarea „om
la om”:
- să posede o bună pregătire generală şi specifică;
- să cunoască bine toate formele de marcaj şi de deposedare;
- să cunoască bine dublajul;
- să fie bine înzestraţi şi educaţi din punct de vedere al calităţilor moral-
volitive, pentru a putea lupta cu perseverenţă şi decizie cu adversarul direct.
Apărarea „om la om” are dezavantajul că nu prezintă suficientă
siguranţă în faţa unor adversari care acţionează în viteză şi cu permanente
schimbări de locuri în atac.
Acţiuni de apărare la momentele fixe ale jocului. În jocul modern,
rezolvarea momentelor fixe cu mijloace tehnico-tactice specifice, dinainte

120
pregătite în procesul de instruire, poate determina contribui la obţinerea
victoriei. Mai mult decât în cazul acţiunilor de atac, unde pot apărea
improvizaţii sau soluţii de moment, pregătirea apărării la momentele fixe
trebuie atent şi riguros efectuată.
Şi în acest caz, instruirea trebuie să se efectueze sub două forme:
teoretică şi practică.
Lovitura de începere. Pentru a preîntâmpina surprizele din partea
adversarului, echipa în apărare se va aşeza astfel pe teren încât să asigure
spaţiul periculos pentru poarta proprie şi, de asemenea, să nu permită
atacanţilor culoare sau zone centrale libere. Mijlocaşii laterali se vor plasa spre
interior. Înaintaşul (înaintaşii) central se aşează pe cercul median pentru a putea
ataca cât mai rapid pe jucătorul care a primit mingea. Fundaşii de margine se
vor plasa pe linia imaginară dintre extreme şi poarta proprie. Mijlocaşii se
aşează în centrul terenului propriu în adâncime iar fundaşul centrali în scară
pentru a putea dubla pe ceilalţi jucători din apărare.
Aruncarea de la margine. Plasamentul apărătorilor la aruncarea de la
margine este determinat în primul rând de locul din care ea se execută şi, în al
doilea rând, de faptul că la aruncarea de la margine nu este offsaid în prima
fază. Pentru apărători, interesează în special situaţia când aruncarea se execută
dintr-un loc mai apropiat de poartă.
În acest caz un apărător se va plasa în imediata apropiere a jucătorului
care execută aruncarea, pentru a împiedica reprimirea mingii de către acesta.
Ceilalţi apărători vor ocupa spaţiul din faţa porţii executând un marcaj sever
asupra adversarilor direcţi. În cazul în care aruncarea se efectuează din terenul
advers sarcina jucătorilor echipei este de a marca om la om pe fiecare atacant.
Lovitura de la colţ. La lovitura de la colţ apărarea spaţiului din faţa
porţii trebuie făcută cu aproape întreaga echipă. În cazul în care se cunoaşte că
echipa adversă este periculoasă în astfel de situaţii, nu va mai rămâne în faţă
nici un jucător pentru un eventual contraatac, primordială fiind împiedicarea
adversarului să archeze.
Plasamentul jucătorilor echipei din apărare este determinat, în primul
rând, de plasamentul şi mişcările adversarului care va trebui să fie sever marcat.
Portarul se plasează lângă stâlpul porţii opus părţii din care se execută lovitura
de colţ. Din această poziţie el poate observa atât traiectoria mingii, cât şi
plasamentul apărătorilor şi atacanţilor. Un apărător se plasează în poartă la
stâlpul de unde se execută cornerul. El va interveni la loviturile executate mai
scurt sau cu efect spre acest colţ al porţii, iar în ultimă instanţă ia imediat locul
portarului care părăseşte poarta în intervenţia sa aeriană.
Un alt apărător se aşează la o distanţă de 9,15 m de la locul unde se
execută lovitura între poartă şi minge. El are sarcina de a opri mingea cu
piciorul sau cu capul, în cazul că ea a fost expediată pe jos sau la semiînălţime.

121
 De asemenea, el va fi acela care trebuie să intervină imediat în cazul că
mingea nu a fost trimisă în faţa porţii fiind pasată în apropiere.
Ceilalţi apărători apără zona din faţa porţii, aplicând un marcaj om la
om mai ales jucătorilor cu un bun joc de cap. Cel mai bun apărător la jocul cu
capul nu se va angaja în marcajul om la om al adversarului, ci rămâne cu
sarcina de a sări şi respinge balonul.
Apărătorii care fac marcaj om la om au ca sarcină principală de a-şi
jena adversarii, în mod regulamentar (umăr contra umăr) pentru ca aceştia să nu
poată executa lovituri eficace spre poartă.
Loviturile libere. Când vorbim despre lovitura liberă directă, ne
referim la loviturile libere directe executate din apropierea suprafeţei de
pedeapsă care pot constitui un pericol imediat pentru poartă. În cazul în care
lovitura se execută din lateral, este foarte puţin probabil ca ea să fie expediată
direct la poartă şi de aceea apărătorii trec rapid la marcajul strict al adversarilor
direcţi. Ei se vor plasa între adversar şi poartă, pe o linie indicată de fundaşul
central coordonator al apărării sau de către portar. Această linie va trebui să se
situeze în felul următor:
- dacă lovitura se execută de la o distanţă de 25-30 m, linia apărării se
va face imediat în afara suprafeţei de pedeapsă, pentru a nu aglomera
zona din faţa porţii, unde portarul trebuie să acţioneze nestingherit de
adversari sau coechipieri;
- dacă lovitura se execută de la cca. 8-10 m (din lateral) distanţă de linia
de poartă, atunci apărătorii se vor plasa cât mai aproape de nivelul
mingii;
- dacă lovitura se execută din imediata apropiere a liniei de poartă,
plasamentul apărătorilor se va face ca la executarea loviturii de la colţ.
La executarea acestor lovituri libere din lateral, se poate întâmpla ca
jucătorul advers, posesor al unei tehnici bune de lovire şi a unei forţe de şut, să
execute direct spre poartă.
În acest caz:
- portarul va trebui să fie foarte atent, pregătit pentru ambele
variante;
- apărătorii în momentul execuţiei, să se deplaseze rapid spre poartă
pentru a putea fi primii care să joace mingea eventual respinsă de
portar.
În cazul în care lovitura se execută dintr-o poziţie mai periculoasă
pentru poartă, adică unghiul format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii este
mare, iar distanţa de la care se execută este de 16-25 m, atunci apărarea recurge
la formarea zidului (Figura 59).

122
 Figura 59-Formarea zidului

Zidul este format dintr-un număr variabil de jucători aşezaţi strâns unul
lângă altul cu faţa spre minge, care caută să blocheze cu corpul lor drumul
mingii spre poartă. Numărul jucătorilor care compun zidul variază în funcție de
locul din care se execută lovitura, mai precis de unghiul sub care acesta se
execută. Cu cât locul execuţiei este mai perpendicular pe mijlocul porţii, cu atât
numărul jucătorilor care participă la formarea zidului va trebui să fie mai mare.
În cazul unei lovituri care se execută chiar pe axul longitudinal al
terenului, va fi necesar ca la zid să ia parte un număr de 5-6 jucători. Pe măsură
ce unghiul sub care se execută lovitura se ascute, numărul jucătorilor scade,
putând ajunge la 2-3 jucători dacă lovitura se execută din părţile laterale ale
suprafeţei de pedeapsă.
Pentru eficacitatea acţiunii tactice a apărării, zidul trebuie să acopere
totdeauna o parte a porţii, partea pe care o stabileşte portarul. El are, de regulă,
preferinţă pentru una dintre părţile porţii spre care el se deplasează mai greu. La
loviturile executate din lateral, zidul va trebui să acopere colţul scurt al porţii,
indiferent de preferinţele portarului.
Dirijarea formării zidului este o sarcină exclusivă a portarului. Zidul nu
trebuie să se desfacă decât după executarea loviturii. După executarea loviturii,
jucătorii care au alcătuit zidul trec cu rapiditate la marcarea strictă a
adversarilor lor direcţi.
Jucătorii care rămân în afara formării zidului trebuie să efectueze un
marcaj om la om al atacanţilor care au o poziţie mai periculoasă pentru poartă,
în eventualitatea că mingea le va fi pasată.
Lovitura liberă indirectă. În cazul loviturilor libere indirecte din
apropierea porţii, se vor lua, în general, aceleaşi măsuri ca la lovitura liberă
directă.
Se va acorda atenţie celor două aspecte:
- zidul;
- marcajul atacanţilor adverşi.

123
 Lovitura de pedeapsă. Nu întotdeauna loviturile de pedeapsă sunt
transformate. Aceasta se datorează, pe de o parte, impreciziei în şut, iar, pe de
altă parte, bunei pregătiri a portarului. De aceea, jucătorii echipei în apărare vor
trebui să ia măsurile cuvenite pentru a interveni promt în eventualitatea că
mingea a întâlnit bara şi a revenit în teren sau că portarul respinge în teren.
Portarul se plasează pe mijlocul porţii, în poziţia fundamentală însuşită,
concentrându-se asupra execuţiei adversarului.
Este indicat ca portarul să urmărească mişcările picioarelor atacantului
pe timpul elanului şi în special piciorul care va lovi mingea, pentru a intui cu o
clipă mai devreme procedeul pe care îl va folosi, fără a neglija observarea
mingii.
Doi dintre jucătorii echipei în apărare vor rămâne pe o poziţie avansată
în eventualitatea unui contraatac. Ceilalţi jucători vor marca strict pe adversarii
direcţi, plasându-se între aceştia şi poartă, pentru a putea fi mai aproape de
mingea pe care, eventual, bara sau portarul o respinge.

SISTEMATIZAREA TACTICII IN APARARE

Tactica individuală în apărare

 marcajul;
 talonarea;
 deposedarea.

Tactica colectivă în apărare

 dublajul;
 presingul;
 schimbul de adversari.

Marcajul este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte

să anihileze adversarul direct, pentru a nu primi şi juca mingea, sau să
finalizeze.
Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă
următoarele cerinţe:
 să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia
din teren, plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii);
 să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său;
 să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea,
să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-i blocheze
intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge.

124
 Marcajul se poate realiza în trei feluri:
Marcajul strict sau „om la om” constituie forma cea mai agresivă de
apărare, care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren,
în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe. Jucătorul echipei în apărare
controlează acţiunile cu şi fără minge ale adversarului direct, la o distanţă de
aproximativ un metru.
Marcajul de intercepţie se foloseşte mai ales în zona de construcţie a
adversarului, jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci
metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii. Eficienţa acestui marcaj
este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi
deplasare, necesare unei intervenţii reuşite.
Marcajul de supraveghere se aplică în general în zona mediană a
terenului, jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar, la o
distanţă mai mare, având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea
mingii, a celorlalţi adversari şi coechipieri.
Tatonarea reprezintă un mijloc tactic important, care se realizează
printr-o serie de mişcări rapide, cu paşi mici, înainte, lateral, oblic, înapoi, cu
scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea.
Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a
adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului, timp suficient pentru
organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor.
Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în
apărare:
 să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar;
 să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu se
lase înşelat de fentele adversarului;
 să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările
adversarului.
Deposedarea sau scoaterea mingii de la adversar reprezintă scopul
tuturor acţiunilor de apărare, în vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou
atac.
Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare favorizează
recuperarea mingii prin intercepţie.
Un moment favorabil, care măreşte şansele acţiunii de deposedare, este
clipa în care adversarul intră în posesia mingii, execută preluarea şi este
concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va
acţiona în continuare).
În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în
momentul preluării, iar adversarul controlează mingea, jucătorul în apărare trebuie
să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul
decisiv pentru recuperarea mingii.

125
 Actiuni tactice colective
Dublajul. Prin dublaj sau asigurare reciprocă se înţelege, în mod
obişnuit, ajutorul dat partenerului la momentul oportun, când acesta din urmă
este depăşit. Apărătorul care se pregăteşte pentru intervenţie trebuie să se
plaseze mai aproape şi înapoia coechipierului său.
Jucătorul care va executa dublarea va rămâne înapoia coechipierului
său, până când acesta va respinge mingea. După aceea, va reveni în zona sa şi
va marca adversarul direct sau va acţiona în funcţie de locul în care se află
mingea.
Presingul. este considerat o formă activă de apărare. Imediat ce s-a
pierdut mingea, atacantul deposedat sau atacantul cel mai apropiat de apărătorul
care controlează mingea va ataca cu toată hotărârea pentru a nu-i da
posibilitatea acestuia să realizeze o pasă sau o execuţie bună. În acelaşi timp cu
acţiunea jucătorului care atacă, ceilalţi coechipieri îşi vor marca strict adversarii
lor direcţi. În acest fel, apărării adverse i se taie posibilitatea ca din această
porţiune a terenului să iniţieze atacuri constructive.
Folosirea presingului pe tot terenul crează mari dificultăţi echipei
adverse, dar solicită şi jucătorilor care îl aplică un mare consum de energie
fizică şi nervoasă.
Schimbul de adversari. Este o acţiune colectivă, care presupune
preluarea atacanţilor apăruţi temporar în zonele de acţiune ale apărătorilor. Ea
necesită o bună colaborare între jucătorii echipei în apărare, astfel încât să nu
fie nici adversari nemarcaţi, dar nici zone „neacoperite”.
Acţiunea este folosită în cazul utilizării formelor de apărare „în zonă”
sau „combinată” şi se dovedeşte eficientă pentru contracararea schimbului de
locuri şi a un-doi-urilor folosite de atacanţi.

3.4 Sistemul de joc

Sistemul de joc reprezintă forma generală de aşezare, de organizare şi

coordonare a acţiunilor pe timpul jocului a echipei în totalitate, repartizarea
judicioasă a jucătorilor pe teren, a sarcinilor pe fiecare zonă de teren, culoare,
compartimente şi posturi, atât pentru atac, cât şi pentru apărare.
Această aşezare şi organizare apare evident la începutul jocului, ea
nefiind rigidă, dinamica ulterioara a jocului şi cerinţele diferite ale jucătorilor,
generale şi speciale, făcând ca acest sistem să funcţioneze, echipa va arăta ca un
tot bine dirijat şi structurat.
Evoluţia sistemelor de joc
 1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. Hererra a introdus
sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării;

126
  1962 – varianta 1-4-3-3- la Campionatul Mondial din Chile
conduce Brazilia spre titlu;
 1966 – varianta 1-4-4-2- la Campionatul Mondial din Anglia,
unde ţara gazdă câştigă locul I;
 1970 – varianta 1-4-2-4- la Campionatul Mondial din Mexic,
unde Brazilia câştigă din nou trofeul.
În prezent, se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi, fie cu 1-
2-3 jucători în atac şi 5-6 jucători în linia de mijloc. Astfel avem variantele 1-4-
5-1; 1-3-5-2; 1-3-4-3 etc.
La Campionatul Mondial din Franţa 1998, echipele finaliste au adoptat
o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi, dar cu o
dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966, anul apariţiei acestei
variante.
La Campionat Mondial din Germania 2006, finalistele Italia şi Franţa
au utilizat aşezarea 1-4-4-2.
La Campionatul Mondial din Africa de Sud 2010, finalistele Spania și
Olanda au utilizat așezarea 1-4-3-3.

CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC

Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut, să reziste şi să fie aplicat
ca fiind raţional, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale:
1. să fie simplu, uşor de înţeles şi lesne de aplicat;
2. să fie echilibrat, să ajute atât atacul cât şi apărarea;
3. să fie elastic, aplicabil tuturor adversarilor şi chiar să ofere
posibilitatea unor mici modificări, fără însă o schimbare esenţială;
4. să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc
prin plasarea jucătorilor;
5. să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv;
6. să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers,
adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători;
7. să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional
şi mondial.

SARCINILE JUCĂTORILOR ÎNTR-UN SISTEM DE JOC

Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta, plasându-se atât pe linia
ei, cât şi în afară, în funcţie de necesităţile fazei.
El efectuează, de asemenea, ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea
la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului.
Ca sarcină de bază în atac, portarul, atunci când a intrat în posesia
mingii, devine primul atacant. El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau
contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. Transmiterea mingii
se face, fie cu mâna, fie cu piciorul, partenerului cel mai bine plasat.

127
 Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai
multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului, la fundaşul sau
mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu
această intenţie.
De asemenea, se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe
partea opusă acţiunii precedente. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac
de către portar, fie imediat după prinderea mingii , fie după o combinaţie cu
unul dintre fundaşi sau mijlocaşi, combinaţie care urmăreşte reţinerea
atacanţilor adverşi pe poziţie avansată, prin încercările pe care aceştia le vor
face pentru recâştigarea mingii, în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi
organizării lor în dispozitivul apărării.
Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare, marcarea extremelor.
În atac, zonele lor de acţiune sunt mult mărite, ele nemaifiind limitate la
mijlocul terenului. În cazul că mingea a fost prinsă de portar, ei se vor demarca
pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi
acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. În
unele cazuri, fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în
terenul advers şi mergând până la finalizare. Participarea fundaşilor laterali la
desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se
conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc.
Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac
advers, care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului.
În atac, contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase
precise la coechipierii din celelalte linii, prin dirijarea paselor de contraatac şi
canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. În cazul că aceştia posedă calităţi
fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare.
Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură
tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii
în acţiunile lor. Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la
mijlocul terenului. Ei nu se plasează pe aceeaşi linie.
Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură, se integrează în acţiunile de
apărare în linia fundaşilor, fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea
înaintaşului central de pe partea sa, fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de
suplinire, în special a fundaşilor centrali.
Atacantii au astăzi un rol mai mare pe faza defensivă:
- căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute, prin
atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea
sau interceptarea mingii. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe
cât posibil recâştigarea mingii, iar dacă acest lucru nu este posibil,
ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect
şi a acţiona liber, nejenat. Şi în acest caz, posibilităţile acestuia de a
greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari;

128
 - marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua
posibilitatea de a primi mingea de la portar;
- participarea activă la apărare atunci când situaţia devine
periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea
fundaşilor.
În atac, rolul cel mai important - MARCAREA GOLULUI - în restul
jocului dincolo de linia de mijloc:
- ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are
iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de
sprijin;
- pase de depăşire a adversarului (un-doi);
- lansări;
- schimburi de locuri;
- demarcări „asigurate”, prin alternaţie.
Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. Prin
poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali, ei pot mai uşor să continue
acţiunile de atac.
Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat, cei din extremele ies
din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate
de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii.
Această „demarcare asigurată”, pe care extremele o efectuează, mai are
şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor
ofensive.
În faţa sarcinilor de mai sus, înaintaşii, indiferent de postul pe care îl
ocupă, mai au datoria să acţioneze cât mai variat, prin alternarea acţiunilor
colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare, pătrunderi în
spaţiile libere, demarcări oportune etc.).

3.5. Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii

Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea

teoretică, cât mai ales exersarea practică.
În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta, obligatoriu, următoarea
succesiune:
 descrierea şi demonstrarea acţiunii;
 evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii;
 importanţa şi avantajele acţiunii;
 stabilirea jucătorilor care o realizează;
 în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă);
 verificarea înţelegerii (întrebării).

129
 De regulă, pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în
vestiar, la tablă, sau în săli special amenajate, cu participarea întregului lot de
jucători, după care se trece la etapa a II-a, cea practică de pe teren.
Etapele pregătirii practice sunt următoarele:
 etapa condiţiilor izolate de joc;
 etapa condiţiilor apropiate de joc;
 etapa condiţiilor de joc;
 etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire.
Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt asemănătoare
cu cele tratate pe larg la capitolul TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL.
În continuare, vor fi prezentate PRINCIPIILE GENERALE ALE
TACTICII, principii care vor sta la baza instruirii la orice nivel de vârstă şi
categorie de echipă cu care se lucrează, multe dintre aceste principii trebuind să se
regăsească în pregătirea de zi cu zi a fotbaliștilor.

PRINCIPIILE GENERALE ALE TACTICII

1. trecerea rapidă din atac în apărare şi din apărare în atac-tranziţie;
2. concentrarea atenţiei pe toată durata jocului;
3. reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice pe tot parcursul
jocului;
4. efectuarea acţiunilor tehnico-tactice în timp util;
5. anticiparea acţiunilor proprii, ale coechipierilor şi ale adversarului;
6. acordarea sprijinului reciproc în atac şi în apărare;
7. preocupare permanentă pentru realizarea superiorităţii numerice în
atac şi în apărare;
8. determinarea adversarilor să greşească prin:
a. poziţionare - individuală, dar mai ales colectivă;
b. prin acţiuni tehnico-tactice individuale şi colective, executate
în viteză şi prin surprindere;
c. schimbarea formei sau a sistemului de joc în atac şi în apărare.
9. colaborare între compartimentele de joc/apărare-mijloc-atac;
10. toată echipa atacă – toată echipa se apără.

Aspecte psihologice ale pregătirii tactice

Jucătorii participă la joc cu întreaga capacitate intelectuală, cu întreaga
lor gândire creatoare, în vederea rezolvării situaţiilor stabilite dinainte sau
apărute pe parcursul desfăşurării jocului, iar adversarii, la rândul lor, au şi ei
acelaşi scop de impunere a tacticii personale şi de obţinere a victoriei.
Astfel, avem două tipuri de informaţii care stau la baza exprimării
tactice a echipelor şi anume:
 informaţii stocate (memorate):

130
 - cunoştinţe teoretice;
- reguli de joc;
- scheme (stabilite);
- priceperi şi deprinderi tehnico-tactice.
 informaţii de joc:
- cunoaşterea exprimării adversarului;
- informaţii despre arbitrii, teren, etc.;
- aprecierea corectă a situaţiilor ivite pe parcursul jocului, atât la
adversar, cât şi la echipa proprie.
Pe baza acestor informaţii, precum şi a tuturor proceselor psihice,
întreaga echipa şi jucătorul încearcă rezolvarea corectă a tuturor situaţiilor
tactice ivite în joc, fie, aşa cum arătam, stabilite iniţial în cadrul pregătirii, sau
impuse de adversar pe parcursul jocului.

131
 CAPITOLUL IV

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

4.1 Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi

apărare conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice, care, împreună cu
celelalte discipline sportive, contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor
şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar.
Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul de fotbal
influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali,
motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice, precum şi
perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective, de formare a calităţilor morale
şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament.
Fotbalul în învăţământul primar (CLASELE I-IV)
Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din
învăţământul primar, fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare
organizată în procesul de pregătire, care începe aproximativ la 6 ani.
Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora trebuie să contribuie la
dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a deprinderilor motricităţii
generale şi a celor specifice practicării jocului, precum şi la o bună orientare în
spaţiu.
Obiectivele educaţiei fizice la clasele mici:
 întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru
activitatea fizică şi intelectuală;
 dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;
 îmbunătăţirea calităţilor motrice;
 formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
motrice;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod
sistematic şi sub autocontrol;
 respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv;
 formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o comportare
civilizată în societate.
Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent,
ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice
ciclului primar. Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani, deci din

132
clasa I, urmărindu-se lucrul specific în iniţierea procedeelor tehnice de bază, a
acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV.
Forme de organizare
În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie
fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă.
Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe:
 mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
 exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;
 jocurile de mişcare cu conţinut specific.
Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea
corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.
Perioada de acomodare vizează unele procedee tehnice pe care copiii le
exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere,
contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar
starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces
eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare
manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice:
- lovirea mingii cu piciorul;
- intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
- conducerea mingii şi deposedarea;
- aruncarea mingii de la margine.
Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua
procedeele tehnice respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în
linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau fără obstacole, în diferite formaţii de
cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri, suveică sau
diferite trasee.
Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru
nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a
deprinderilor specifice:
- lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă de
pase şi şut la poartă;
- oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
- conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
- deposedarea adversarului de minge prin faţă;
- aruncarea mingii de la margine.
Exersarea acestor procedee sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-
zag etc.), în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de
întrecere (ştafete, jocuri etc.), pentru a crea şi stimula necesar iniţierea.

133
 Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de
întrecere, în condiţii de colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru
însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin
adaptare la specificul jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la
repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de
jocul bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de
colaborare şi adversitate, ca 4x2 sau 5x2, pe spaţiu limitat, contribuie la
învăţarea jocului propriu-zis.
Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă
-la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme:
 practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau
cluburi sportive şcolare;
 organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau
campionate) în care campionatul şcolar, cu etape pe clase, pe
şcoală şi localitate (6-10 ani, clasele I-IV) ocupă primul loc.
Regulamentul este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse
(de la 60-40 metri lungime, la 40-20 metri lăţime), unde porţile sunt de 5x2
metri sau 3x2 metri, numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un
portar), iar mingile cu parametri de greutate şi mărime reduse (din gumă, de
volei sau de fotbal nr. 3).
În aceste condiţii, se mai stabilesc: durata jocului la 2x20 minute,
schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi
limitaţi la 4-5 elevi), dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă
la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri), fără poziţie de ofsaid şi
stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate, tenişi
etc.).
Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută
prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri
succesive cu piciorul şi cu capul, cine trimite mingea la, peste, sub diferite
ţinte) şi jocuri la porţi mici, cu număr redus de elevi (3x3, 4x4 etc.).

Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal (CLASELE V-VIII/IX-

XII)
Obiectivele educaţiei fizice la clasele mari
Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal
(clasele IX-XII), pe baza programei de învăţământ, are ca obiectiv final:
 realizarea capacităţii elevului de a se încadra în cerinţele jocului
pentru a-l practica, arbitra şi organiza.

134
 Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive, conform
programei, atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu, sunt:
 însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi
aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi
sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii;
 cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în
colectiv şi societate.
Prin specificul mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare, dar pentru dezvoltarea fizică
armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism.
Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor, jocul de fotbal
formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate:
- calităţi morale şi psihice;
- deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia;
- calităţi motrice specifice;
- capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi spontaneitate.
Forme de organizare
În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este cuprins în următoarele
forme de organizare:
- lecţia de educaţie fizică;
- lecţia de activităţi sportive;
- activitatea competiţională de masă şi performanţă;
- ora opţională.
1. LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ contribuie la îndeplinirea
obiectivelor stabilite de programă, printr-un proces de învăţare eşalonat în trei
etape importante:
 etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu);
 etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu);
 etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII
(liceu).
Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei
etape trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de
gimnaziu şi liceu, şi anume, să ştie să se integreze în procesul de joc, să-l
poată arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor necesare pentru
învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu
eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi
apărare şi jocul bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie
exclusă, fiind utilă însă în mai mică măsură.

135
 Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi deprinderilor
elevilor oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice
acţiunilor de atac şi apărare, care compun jocul bilateral, facilitând învăţarea
acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace începe cu exerciţiile individuale
şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter de
întrecere.
Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii
limitate, oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor
procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de colaborare şi adversitate.
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte
trebuie să respecte obiectivele, conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi
particularităţile metodice specifice acestora.

Etapa I – clasele V-VI şi a IX-a

Obiective:
 cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi
normal;
 însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc, în funcţie de
dimensiunile terenului;
învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice,
de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii – preluare – pasă;
 întâmpinarea mingii – transmitere (pasă-şut la poartă, centrare,
degajare);
 întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la
poartă;
 întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la
poartă;
 întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la
poartă;
 deposedare prin intercepţie – pasă (degajare, centrare, şut la
poartă);
 combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe.
 încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal).

Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a

Obiective:
 însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea
jocului conform regulamentului;
 cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în atac şi apărare, pe
zone şi funcţii, pe teren redus şi normal;

136
 învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice,
de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la
poartă, centrare, degajare);
 întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă;
 tatonare – deposedare – pasă (degajare, centrare, șut la poartă);
 tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la
poartă;
 jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2, 2:2, 3:1, 4:2;
 combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare;
 joc bilateral pe teren redus minifotbal (şi normal-LPS-uri, CSS-
uri)

Etapa a III-a – clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a

Obiective:
 consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, în atac
şi apărare şi aplicarea acestora, cu randamentul corespunzător,
în jocul bilateral;
 însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru
organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare, formarea
echipelor şi a arbitra, precum şi întocmirea clasamentelor şi
departajarea echipelor.

2. LECŢIA DE ACTIVITĂŢI SPORTIVE SAU ANSAMBLU

SPORTIV constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de
fotbal, fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de:
 lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la
clasa respectivă, lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei, circa
50 minute, împărţiţi, după preferinţe, pe trei discipline sportive;
 lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de disciplină
sportivă, circa 100 minute, la şcolile unde numărul acestora este
suficient.
În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor
pentru competiţii interne şi cele reprezentative, pentru întâlnirile oficiale
programate pe plan local, zonal şi naţional.
Activitatea competiţională de masă
Calendarul competiţional anual, la nivelul; gimnazial şi liceal se
alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat
ocupându-l campionatele şcolare oficiale.

137
 Ora opţională. Este o oră acordată în plus, faţă de cele două ore din
trunchiul comun, la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din
cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea
la oricare din disciplinele planului de învăţământ.
Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă,
8-10 ani (învăţământul primar), 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul
gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor
şi localităţilor. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare, la
nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi finale pe ţară.
Mai nou, Cupa „Hagi-Danone”, organizata de Fundaţia „Gheorghe
Hagi” si F.R.F. strânge în rândurile ei elevi de la toate şcolile campioane ale
oraşelor din toată ţara încă de la 8-10 ani.

4.2 Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive

Pregătirea echipelor reprezentative şcolare
Activitate importantă, care polarizează atenţia şi interesul elevilor din
şcoală, echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi
permanentă pentru profesorul de educaţie fizică.
Prezentarea echipei de fotbal la competiţii necesită o selecţie şi un
proces de instruire corespunzătoare, bazate pe o serie de cerinţe metodice.
Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face în mod special
prin:
- stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat
exclusiv selecţiei;
- urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă
din şcoală;
- organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor.
Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie
Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată
perioada cuprinde:
 obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter
concret şi mobilizator;
 obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi
etape;
 etapizarea procesului de selecţie şi instruire, sarcinile şi
conţinutul fiecărei etape;
 colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a factorilor de
decizie (conducerea şcolilor, profesorii de educaţie fizică) pe
toată perioada acţiunii;

138
  măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe
circa 3-4 ani;
 testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite, care să
corespundă complexităţii procesului de selecţie, în toate etapele
acţiunii;
 stabilirea modelului „elevul – sportiv de perspectivă” să
constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. Acest model
final va avea şi modele intermediare, pe categorii de vârstă, care
devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă.
Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care
facilitează o bună alegere, corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului
actual.
În fotbalul scolar, ca de altfel în orice sport sau joc sportiv, selecția își
are rolul ei deosebit, în sensul că permanent este nevoie de alegerea, depistarea
celor mai buni și apți copii pentru a deveni „mândria scolii” la disciplina
respectivă și mergând mai departe jucători de performanță, mai ales astazi, când
toate echipele, de la cele mai mici până la cluburile de mare performanță, au
interesul de a selecta, de a crește și de a promova cât mai mulți jucători. Foarte
mulți dintre noi, dacă nu majoritatea jucătorilor, au fost selectionați din curtea
școlii sau în urma unor jocuri inter școli sau inter clase.
Criterii de selecţie
A. Criteriul de sănătate (poate cel mai important)
B. Criterii specifice prin:
- efectuarea unor probe specifice:
 menţinerea mingii în aer din deplasare, prin lovituri repetate cu
piciorul şi cu capul;
 pase scurte şi medii, din deplasare cu şi fără preluare;
 conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare.
- evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se:
 abilitatea în manevrarea mingii;
 calităţile morale;
 participarea activă în fazele de atac şi apărare;
 modul de integrare în jocul colectiv.
Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin
alte modalităţi eficiente, care să concure la promovarea în circuitul fotbalului
de performanţă a unor reale talente.
Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se contribuie în mod
direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor
jucători capabili să practice un joc modern.
Instruirea echipei reprezentative

139
 Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor, timpul afectat
pregătirii şi de condiţiile materiale trebuie să se urmărească realizarea
următoarelor obiective:
 dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de
echipă;
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
 consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a
acţiunilor de atac şi apărare;
 omogenizarea tactică a echipei;
 învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din
regulamentul de joc.
Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare metodică şi o
urmărire ritmică, astfel ca ponderea factorilor de antrenament, printr-o
înlănţuire funcţională corespunzătoare, să poată contribui la îndeplinirea
sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.
Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv includ numai rareori
sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului.
Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal,
unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea, este necesar ca
profesorul de educaţie fizică să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile
de sport, unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe terenuri de
dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste
împrejurări, utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse pot fi totuşi utile
pregătirii fotbalistice.
Pe aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a
mingii, deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare, pase de pe
loc şi din mişcare, cu piciorul şi cu capul, preluări şi conducerea mingii,
depăşiri individuale, efectuarea marcajului etc.).
Să joace în echipe formate din câte 4,5,6,7 jucători.
Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul acestor condiţii – de teren –
depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul, de
capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică.

4.3 Lecţia de antrenament şcolar

În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament, profesorii de

educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate
pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice.
La şcoala generală, baza o reprezintă jocurile cu număr redus de
jucători,de la 5x5 până 7 x 7, competiţiile pe terenuri reduse cu număr redus de

140
jucători fiind folosite frecvent, cu eficienţă în ceea ce priveşte adaptarea la
posibilităţile copiilor.
Despre aşezarea în teren, copiii trebuie să se bazeze pe câteva principii,
fără a-i specializa de mici şi a le face recomandări tactice deosebite, deoarece ei
sunt intuitivi şi nu se ştie ce vor juca dacă ajung fotbalişti.
Metodic, se recomandă folosirea exerciţiilor tehnice legate de o nuanţă
tactică (exemplu: distanţa dintre doi jucători în cadrul pasei în doi, circulaţia
jucătorilor în exerciţii de grup bazate pe „dă şi du-te”, schimbul de locuri,
exersarea exerciţiilor tehnico-tactice pe zone diferite ale terenului).
Obişnuindu-i pe copii să cuprindă un câmp vizual cât mai larg,
însuşindu-şi o anumită nuanţă tactică a lovirii şi conducerii mingii, cunoscând
sistemul inter-relaţiilor cu ceilalţi coechipieri în diferite faze de atac şi de
apărare, copiii ajung să fie eliberaţi de „mirajul mingii”.
Ţinând cont de aptitudinile tânărului elev, vom încerca să-i aşezăm în
teren, pentru a înţelege că terenul având trei zone (apărare, mijloc, atac) şi, în
funcţie de situaţia de joc, el va trebui să rezolve faza în zona respectivă.
La baza aşezării jucătorilor în teren, o importanţă deosebită o are:
1. Repartizarea jucătorilor pe anumite zone şi posturi va asigura
îndeplinirea siguranţei în faza de apărare şi eficienţă la acţiunile de atac.
2. Dispunerea jucătorilor pe linii se va face în adâncime - pe axa
longitudinală a terenului - deoarece aceasta este direcţia principală a acţiunilor
de joc.
3. Dublajul şi sprijinirea coechipierilor aflaţi în posesia mingii sau care
întreprind diferite acţiuni de atac sau apărare să se sigure relativ uşor.
4. Stabilirea locului în echipă a fiecărui jucător să se facă după calităţile
fizice şi psihice corespunzătoare.
5. Demarcarea, element hotărâtor în iniţierea acţiunilor de atac, trebuie
făcută rapid, viteza fiind cu atât mai mare, cu cât adversarul este mai aproape
de jucătorul care participă la acţiunea respectivă; căutarea spaţiului liber în
demarcaj, ca şi susţinerea jucătorului cu mingea rămân elemente de bază ale
atacului.
Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea
corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.
Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii
le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere,
contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar
starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces
eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare
manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice:
 lovirea mingii cu piciorul;

141
  intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
 conducerea mingii şi deposedarea;
 aruncarea mingii de la margine.
Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua
procedeele tehnice respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în
linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau fără obstacole, în diferite formaţii de
cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri, suveică sau
diferite trasee.
Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă o
modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice:
 lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă
de pase şi şut la poartă;
 oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
 conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
 deposedarea adversarului de minge prin faţă;
 aruncarea mingii de la margine.
Exersarea acestor procedee, sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-
zag etc.), în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de
întrecere (ştafete, jocuri etc.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea.
Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de
întrecere, în condiţii de colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru
însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin
adaptare la specificul jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la
repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de
jocul bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de
colaborare şi adversitate, ca 4:2 sau 5:2, pe spaţiu limitat, contribuie la
învăţarea jocului propriu-zis.
Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de către toţi jucătorii,
pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate,
pe teren variat, intercalate cu exerciţiile de gimnastică. În cadrul încălzirii
recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi, în ritmul de execuţie impus de
profesor, iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de
ritm şi direcţie, combinate cu sărituri variate etc.
În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament, căreia
trebuie să i se acorde o mare importanţă, cadrul organizatoric impune luarea
unor măsuri corespunzătoare.
În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni
reduse, iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se
recomandă lucrul simultan „pe ateliere” (gen circuit).

142
 Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel:
 împărţirea colectivului pe grupe;
 selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte;
 cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier;
 ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai
multe).
Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături
de mai mică dimensiune. În acest caz:
 pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa
exerciţii sub formă de pase, combinaţii, şut la poartă şi diferite
acţiuni de joc;
 pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot exersa diferite
procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul,
preluări variate, fente, jonglerii cu minge (cu sau fără concurs),
transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.
În condiţiile unei baze materiale mai reduse, profesorul trebuie să
selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii, ţinând cont de următoarele
indicaţii:
 în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea,
cât şi fără ea), jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot
terenul, iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără
minge, pe marginile terenului;
 întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii;
 utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin exerciţii ca:
 menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu
capul;
 conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului;
 pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la
locul de plecare);
 alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu
executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite
(elevii plasaţi în aceste zone, cu câte o minge în mână, o vor
trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu
capul).
Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le
recomandăm atât la începutul lecţiei, cât şi în ultima parte a lecţiei:
În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri:
 pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de
un metru) fără portar cu echipe din trei jucători;
 pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi suporţi pe
care stau panourile, se poate juca fără portar 4 contra 4;

143
  pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar, 5
contra 5 sau 6 contra 6 (maximum);
 pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui
teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective
de 7 sau 8 jucători într-o echipă, la porţi de 6/2 metri.
Din punct de vedere organizatoric şi metodic
 pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc, terenul respectiv
trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor);
 dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă,
lemn etc.) se poate juca ca la hochei, eliminându-se întreruperea
şi repunerea mingii de la margine;
 elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica
individuală, pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată;
 în cazul când colectivul este prea mare ca număr,
antrenamentele se pot planifica la ore diferite, dar este indicat
ca această formă să nu fie permanentizată.
De asemenea, eşalonarea grupelor să se succeadă creându-se astfel
posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul
fiecăruia).
În stabilirea grupelor, trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta,
valoarea individuală, compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice.

Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de

dimensiuni reduse
În asemenea împrejurări, pregătirea cadrului didactic pentru fiecare
şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă, urmărindu-
se:
1. selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii
să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului;
2. volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte
solicitările din timpul jocului;
3. utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care
se dispune.
Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa redusă a terenului,
trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi
perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. În acest sens, se va pune
un accent mai mare pe:
 dezvoltarea simţului mingii;
 învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii
în condiţiile aglomerării pe spaţii mici, insistându-se pentru:
 transmiterile directe prin simplă deviere;

144
  lovirea mingii fără pendulare mare;
 perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu capul,
mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii;
 perfecţionarea demarcajului şi marcajului;
 învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul
jocului);
 învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare.
În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de
joc, există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca:
1. viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie;
2. viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri;
3. forţa specifică şi detenta;
4. rezistenţa în regim de viteză;
5. îndemânarea specifică;
6. supleţea şi mobilitatea.
În aceeaşi măsură, „condiţiile de pregătire şi joc” sunt favorabile
dezvoltării la parametri superiori a „motricităţii specifice” (alergări variate,
opriri şi porniri, evitări, ocoliri, întoarceri, căderi, rostogoliri, schimbări de
direcţie, coordonare în sărituri, revenire şi echilibrare etc.), cu implicaţii asupra
continuităţii acţiunilor de joc.
Referindu-ne la structura foarte diversificată terenurilor (pământ, zgură,
beton, ciment, asfalt etc.), şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele
suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor, ignorându-se dozarea
efortului şi selecţionarea mijloacelor.
Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul
şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii
mari) ca baschet, handbal, tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi
baza de antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie fizică se vor orienta şi
spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil, alăturat acestora.

4.4 Mijloace utile pentru învăţarea fotbalului

***pentru învăţarea demarcării

1. Leapşa de perechi: pe un culoar de 6-8 lăţime, elevii pe perechi se
deplasează în alergare uşoară. La semnal, jucătorul din spate încearcă să-l
atingă pe cel din faţă (se efectuează reciproc sub formă de concurs).
2. Careu 15 x 15 m., 2 perechi în interiorul careului (atacant – apărător)
şi câte o minge aşezată pe laturile pătratului la 1 – 2m. în interior, iar alţi 4
jucători pe laturile externe. Atacantul încearcă să ajungă la una din mingi, iar
apărătorul să-l deposedeze, astfel că după două reuşite rolurile se schimbă, apoi
şi jucătorii din centru cu cei de pe margine.

145
 3. Conservarea posesiei mingii. Joc 4 x 4 la 8 x 8 marcaj om/om, fiecare
echipă pasează cu antrenorul; echipa care efectuează cele mai multe pase a
câştigat. Acelaşi exerciţiu efectuat între două echipe (cine efectuează mai multe
pase). Jocul poate fi mai complex dacă condiţionăm numărul de atingeri sau
delimităm suprafaţa de lucru (dimensiuni mari, mici, îngust şi lung, pătrat).

***pentru învăţarea combinaţiilor simple

1. Încrucişări şi învăluiri între 2 – 3 jucători – fără şi cu adversar
semi-activ;
2. Un – doi, un –doi pentru al treilea;
3. Joc 1 x 1, 2 x 2, 3 x 3, pentru cupluri, triunghi cu porţi mici în
care apar toate elementele jocului (reprizele scurte 5’ şi cu temă
sunt de actualitate);
4. Jocuri cu număr impar de jucători (atac, apărare) pe teren
redus sau la o poartă; Se condiţionează ca temă (un–doi–
uri, învăluirea), orice gol marcat considerat dublu pentru a
stimula însuşirea acestor combinaţii.

***structuri de exercitii în conditii de adversitate

Ce urmărim ?
Pentru jucătorul în atac
 driblingul, fente, mişcările înşelătoare cu sau fără minge;
 inteligenţa de a depăşi adversarul;
 concentrare şi putere de luptă;
 protejarea mingii (lateral sau cu spatele la adversar).
Pentru jucătorul în apărare
 tatonare (poziţia fundamentală) + acroşaj;
 viteza de reacţie;
 cum deposedează când adversarul este lateral, cum face
marcajul când adversarul este cu spatele la joc (strict, nu-i
permite să se întoarcă);
 urmărirea mingii, nu a fentei;
 intenţie de a deposeda, cu rămânere în posesie.
În fotbal jucătorii pot primi pas din lateral şi urmează 1 x 1 din lateral
cu rezolvarea sarcinilor sau primirea pasei cu spatele la joc şi rezolvare, deci nu
numai cu faţa la joc.

1 x 1 cu faţa la joc în careu de 10m/10m sau 1 x 1 cu portarul din

unghiuri diferite față de poartă
Jucătorul în posesia mingii trebuie să caute spaţiu în care să dribleze.

146
 Atenţie! Una dintre greşelile care trebuie corectate este forţarea
driblingului direct în adversar, ea având două dezavantaje:
 posibilitate de blocare a acţiunii;
 îngustarea unghiurilor de joc care vor duce la alegerea unor
soluţii reduse pe spaţii mici;
 încetinirea ritmului acţiunii.

1 x 1 (careu 10 x 10 m.) din lateral:

 preluarea pe spaţiu liber
 folosirea corpului la protejare (blocare cu braţele, piciorul
de lângă adversar, corpul);
 câştigarea spaţiului cu corpul, după care urmează preluarea;
 atenţie la contact pentru a obţine fault dacă nu sunt şanse
reale de a continua acţiunea.

1 x 1 – în careu 10 x 10 m. poate fi exemplificat şi prin jocul de tenis

cu piciorul
 lovire din drop, volé (ambidextrie);
 lovire cu capul;
 lovirea mingii cu toate părţile labei piciorului, coapsei,
capul, în condiţii de joc, deci spiritul de competiţie.
Variantă: se poate juca direct sau cu o preluare. Jocul obişnuieşte
jucătorii cu lovirea în condiţii de joc (cu piciorul sau cu capul) din diferite
poziţii. Pe lângă perfecţionarea tehnicii de lovire, un aspect important este
tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul emoţional.

1 x 1 – careu 10 x 10 m. menţinere şi control, menţinere fără a

depăşi cu mingea limita careului
Indicaţii metodice:
 jocul de gleznă se face sub formă de concurs cu: - puncte;
 liber, dar nu cade mingea;
 condiţionat –preluare cu laba piciorului, pas cu capul
(control – menţinere în variante).

1 x 1 – careu 10 x 10 m. cu încercarea depăşirii liniei de margine

 se joacă pe număr de acţiuni;
 se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 exerciţii;
 în faza de apărare, dacă interceptează jucătorul primeşte sau
poate declanşa atac;
 acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze
mingea într-unul din colţuri;

147
  astfel, jucătorul în atac este obligat să protejeze, să dribleze
şi să se adapteze mişcărilor apărătorului obligat la rândul
său:
 să nu se elimine;
 să se apere cu paşi mici;
 să anticipeze;
 să acroşeze sau să deposedeze;
 să încerce să rămână în posesie.

1 x 1 careu 10 x 10 m. + 4 la extremităţi
 cei din mijloc au fiecare minge şi din conducere încearcă să-
şi atingă partenerul fără a îndepărta mingea de picior;
 jucătorul urmărit nu poate pasa la ceilalţi coechipieri decât
prin încrucişare, lăsând mingea;
 în joc toţi sportivii sunt în mişcare şi preocupaţi intrarea în
posesie prin încrucişare, orientare în spaţiu, spirit de
întrecere, pentru a nu alerga cu mingea după alt adversar;
 exerciţiul îmbunătăţeşte şi jocul fără minge, mişcarea în
teren.

1 x 1 careu 10 x 10 m
 se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale
pătratului;
 unul trimite mingea în toate situaţiile create de limita
careului, celălalt o retransmite direct;
 exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de
execuţie şi de decizie, puterea de luptă;
 se poate juca pe număr de atacuri;
 dacă adversarul interceptează, devine atacant;
 se pot schimba perechile la 5 atacuri;
 se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe
atacuri 1 minut; condiţionare specială: retransmite cu
alunecare cu atac lateral (atenţie la ambidextrie).

CAREU 20 X 10 m. / 1 x 1
Caracteristici: lăţimea aceeaşi, dar careu dublu.
1. Dribling cu depăşirea adversarului şi oprirea mingii pe colţul careului
mic, dreapta sau cel de 20 m. stânga (se pot inversa colţurile).
Aspecte speciale:
Jucătorul în atac

148
 - poate acţiona pe diagonală pentru depăşirea adversarului, având
două soluţii în spaţii diferite.
Jucătorul în apărare
- trebuie să apere cu inteligenţă ambele spaţii, luând decizii rapide în
regim tehnic.
- apare în viteză maximă de la margine.
2. Joc la două portiţe de 1 m.:
- suplimentar apare finalizarea;
- finalizarea combinată cu precizie în execuţie chiar de la distanţă;
- înlănţuirea (fentă, dribling, protejare, finalizare) în condiţii de
adversitate ne oferă complexitatea exerciţiului.
2 x 2 / 30 x 20 m cu portari la două porţi
 apariţia rapidă a finalizării cu sau fără combinaţie;
 exerciţiul ce poate valorifica combinaţiile rapide în 2 jucători,
urmate de tras la poartă.

3 x 3/4 x 4/5 x 5-Joc cu număr redus de jucători, egalitate numerică

pe diferite zone de teren
 ¼ teren pentru conservarea posesiei mingii;
 numărul de atingeri:
pentru cei în posesie:
- liber (nelimitat):
- dribling pentru crearea de superioritate;
- combinaţiile de 2-3-4 jucători;
- găsirea celor mai bune şi rapide soluţii cu scopul ca mingea să
rămână în posesia echipei proprii;
- demarcări simultane în toate sensurile, căutând spaţiul liber
sau susţinere-sprijin; ele îmbracă cele două forme:
 pentru intrare în posesie;
 pentru crearea de spaţii libere; (demarcări false).
pentru jucătorii în apărare:
- marcaj om/om;
- recuperare pe unghiuri închise sau între careuri 70 x 30.
Deci, se joacă 50 x 30 m. mai îngust, favorizând jocul pe spaţii mai
mici, dar predominant în adâncime cu schimbarea direcţiei de joc.
Un joc important pentru finalizare este realizat într-un spaţiu limitat la
două porţi, în criză de spaţiu şi timp. Exerciţiile de la 1 x 1 la 5 x 5 în într-un
spaţiu cum ar fi 20 x 20 m., 20 x 30 m., 30 x 30 m. etc. Jocul poate începe de la
5 x 5 şi, când se marchează, iese pe margine câte o pereche, până când se
ajunge la 1 x 1 şi reîncepe jocul.

149
 Temele vor fi adaptate posibilităţilor jucătorilor ca şi durata reprizelor
de lucru.
Variante: -
liber numărul de atingeri;
- liber numărul de atingeri, dar marcaj om/om;
-trei, două atingeri şi accelerare după pas:
-fără marcaj;
- cu marcaj om/om;
- cu recuperare colectivă.
-o singură atingere sau acţionare în viteză cu mingea la picior;
- o singură atingere;
- golul valabil dacă se marchează după efectuarea a maxim două pase;
- în funcţie de solicitările antrenorului: gol dublu din pas înapoi,
execuţie cu capul, gol direct din minge degajată de portar.

5 x 5 la patru porţi (două mari şi două mici), suprafaţa de joc 50 x

30 m (un sfert de teren)
Se poate juca şi la trei porţi mici 1,5m/1 m:
Tema: numărul de atingeri: liber,3, sau două atingeri, sau în
viteză cu mingea la picior;
 se poate juca cu marcaj om la om sau în zonă, pentru că au de
apărat o poartă mare, dar se poate marca şi la celelalte două
porţi mici laterale;

Două aspecte foarte importante de orientare în joc:

 în atac: crearea superiorităţii numerice prin accelerare şi
eliminare a unui adversar, prin combinaţii sau
prin schimbarea direcţiei de joc pentru
valorificarea la maxim a unghiurilor de joc);
 în apărare:
- echilibru defensiv, acoperirea şi anticiparea jocului
adversarului;
- faptul că se joacă în toate sensurile, obligă jucătorii să
se informeze permanent;
- efortul solicitant presupune dozarea corespunzătoare a
reprizelor de lucru.
Să avem în vedere la toate mijloacele şi la toate jocurile AMBELE
MOMENTE ALE JOCULUI - ATAC/APARARE.

150
 4.5 Prezentarea echipei reprezentative a şcolii la competiţii

Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. Luarea unor
măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante
care trebuie să stea în atenţia profesorului.
Înaintea participării la competiţii, în timp util, componenţii din lotul
şcolii vor cunoaşte:
 denumirea competiţiilor la care vor participa;
 caracterul lor (amical sau oficial);
 sistemul de desfăşurare;
 numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie;
 probleme administrative (echipament, mingi etc.).
Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători, ca şi locul întâlnirii,
terenul pe care se va desfăşura întâlnirea.
Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul urmează să
pregătească jocul din punct de vedere teoretic, precizând unele aspecte
esenţiale, ca:
 anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă;
 modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi
cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare);
 atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul
jocului (probleme administrative).
Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de
educaţie fizică, activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de Asociaţia
Sportivă a şcolii sau Comitetul de părinţi din rândul căruia un membru va
răspunde de această ramură sportivă.
Încercaţi să-i angrenaţi în astfel de competiţii şcolare aducând cât mai
multe din şcoala lângă această frumoasă activitate.
Modul de prezentare, începând cu echipamentul sportiv, materialul
sportiv pentru încălzire şi antrenament, maniera de exprimare tehnico-tactica
şi socială, comportamentale faţă de toţi factorii implicaţi din şi în afara şcolii a
echipei reprezentative constituie oglinda profesorului de educaţie fizică.
Dacă vei vrea să devii un bun şi respectat profesor în şcoala şi în
afara ei, fii un bun organizator al acestor manifestari sportive dacă vei vrea să
fii şi cunoscut, chiar invidiat câştigă-le pe toate.

4.6 Managementul competiţiei sportive

Fiecare competiţie sportivă, concurs sau joc, fie el oficial, de verificare

sau şcoală, trebuie să aibă la bază un regulament de desfăşurare realizat de cel
care organizează întrecerea. Acestea reflectă, de regulă, prevederile cuprinse

151
ierarhic, în regulamentele naţionale, racordate la reglementările internaţionale,
prevederile acestora devinind obligatorii pentru cei care au dreptul de
participare, se înscriu sau sunt invitaţi.
Regulamentele precizează următoarele aspecte:
 obiectivul sau scopul competiţiei;
 condiţii de participare;
 categorii de clasificare sportivă;
 genul competiţiei;
 locul şi condiţiile de desfăşurare;
 arbitrii;
 condiţii tehnico-materiale;
 sponsori;
 comisii.
Toate acestea sunt importante pentru că reprezintă fundamente pentru
antrenori şi sportivi, care stau la baza structurii antrenamentelor şi implicit a
dinamicii efortului şi continuităţii pregătirii. Ca urmare, odată anunţat
regulamentul, acesta nu trebuie modificat, mai ales datele, locul şi forma de
disputare.
Programarea competiţiilor sportive. Pe măsură ce valoarea sportivilor
creşte, sporeşte şi numărul de concursuri, determinând şi creşterea intensităţii
efortului de aici şi noi strategii în programarea competiţiilor.
Datorită şi marketingului care există în jurul marilor competiţii şi mai
ales asupra tuturor materialelor necesare competiţiei, deci şi promovarea
acestora în mass-media, numărul competiţiilor televizate vor creşte în fiecare
an, de multe ori peste puterea sportivilor; aşadar, acestea au dobândit pe lângă
caracterul de obiectiv şi pe cel de formă de pregătire integrală, fapt ce impune
desprinderea trăsăturilor esenţiale - modelarea - şi consemnarea lor într-o
strategie de desfăşurare optimă.
Programarea activităţii competiţionale va depinde de:
 caracteristicile calendarului competiţional al sportului respectiv;
 baza materială + resursa umană + resursa financiară implicată în
organizarea sistemului competiţional;
 caracteristicile planului anual de pregătire;
 condiţii organizatorico-metodice ale competiţiei de vârf;
 categoria de clasificare sportivă;
 frecvenţa optimă a concursurilor;
 durata desfăşurării şi durata refacerii între competiţii.
Reguli de care trebuie să ţinem cont în programarea jocurilor,
concursurilor:
 stabilirea clară a obiectivelor;
 modelarea pregătirii după caracteristicile competiţiei;
 stabilirea numărului de jocuri, etape de concurs;

152
  programarea concursurilor pe perioade de 3-4 ani, a frecvenţei
şi densităţii acestora;
 asigurarea pregătirii competiţiilor pe termen scurt.
Organizarea competiţiilor sportive
În funcţie de modul de organizare al competiţiei sportive şi de nivelul
sportivilor care participă, vom putea stabili ierarhiile de după, dar care vor pune
în lumină şi capacităţile sportivilor şi astfel vor fi recunoscute performanţele
lor.
Etape în organizarea unei competiţii:
 includerea competiţiei în calendarul competiţional şi obţinerea
aprobării conducerii federaţiei sau forului tutelar
 elaborarea calendarului competiţiei şi trimiterea anunţului iniţial
invitaţiilor -denumire, durată, loc de desfăşurare, mod de
desfăşurare, regulile competiţiei, conducerea competiţiei,
persoana de contact, premii puse în joc, loc de cazare, masă,
transport, data limită de înscriere.
 asigurarea patronajului competiţional şi al sponsorilor.
Pregătirea propriu-zisă a competiţiei:
1. Organizarea unei conferinţei de presă, stabilirea unui ofiţer de
presă care să conducă relaţia cu presa;
2. Pregătirea ternului, ternurilor pentru desfăşurarea competiţiei;
3. Stabilirea pe minute şi secunde a competiţiei;
4. Asigurarea transportului la şi de la teren;
5. Asigurarea asisitenţei medicale;
6. Asigurarea ordinii şi siguranţei sportivilor oficialilor şi
publicului;
7. Stabilirea protocolului de premiere şi a persoanelor care o vor
face;
8. Pregătirea festivităţilor de deschidere sau închidere a
competiţiei;
9. Asigurarea spaţiilor pentru desfăşurarea şedinţelor tehnice;
10. Asigurarea spaţiilor necesare diferitelor comisii,
antidoping, de prim ajutor medical etc.
Toate acestea cad în sarcina unei comisii de organizare condusă de un
preşedinte şi din care face parte câte un reprezentant pentru fiecare problemă
sau compartiment.
Această comisie va lucra pe baza unui program cu termeni precişi,
care vor fi controlaţi permanent de preşedintele comisiei şi de alţi reprezentanţi.
Comisia de organizare va stabili clasamentul final şi acordarea
premiilor la finalul competiţiei. De asemenea, comisia de arbitri, condusă de un
arbitru principal, asigură respectarea întocmai a regulamentului de concurs.

153
 Încheierea unei competiţii înseamnă întocmirea proceselor verbale de
către subcomisiile de organizare, decontarea contractelor încheiate, efectuarea
plăţilor, întocmirea unei analize şi prezentarea acesteia factorilor competenţi şi
presei, editarea clasamentului final, prezentarea ierarhiilor, evidenţierea şi
premierea specialiştilor participanţi la organizare.
Marketingul competiţiei sportive
Se spune că e inutil să opreşti scurgerea timpului şi că cel mai bine este
să înveţi să mergi în aceeaşi direcţie cu el. Succesul deplin nu este asigurat
atunci când priveşti dinspre tine spre ceea ce e în jurul tău, ci atunci când
priveşti dinspre mediul în care exişti şi acţionezi către eul tău. Într-un mod
asemănător funcţionează atât sistemul economic, cât şi cel SPORTIV cu toate
componentele acestuia: pentru a-şi asigura succesul organizaţiile sportive au
nevoie de manageri şi o viziune asupra activităţii lor orientată dinspre exterior
către interior.
Dacă un club sportiv sau un coach, chiar un antrenor poate înţelege
schimbările care intervin permanent în cadrul mediului în care operează, atunci
va putea profita din plin de eventualele ocazii favorabile ale cotidianului, cu
condiţia să se axeze pe reacţia la timp. Un proverb chinezesc spune: „ dacă nu
ne schimbăm sensul de mers, este de aşteptat să ajungem de unde am plecat”.
Astăzi mai mult ca oricând, toată lumea (sportului) vinde şi cumpără;
dacă poţi produce valoare, nu o ţii numai pentru tine, trebuie să o dai; dacă poţi
dai valori, vei obţine mulţi bani; în sport dacă ai bani, cumperi; dacă nu ai,
produci şi încerci să vinzi ca să poţi sta pe piaţă; dacă nu te încadrezi într-una
dintre aceste condiţii, dispari. Şcoala va trebui să împrumute mult din acest
mediu şi va trebui să-l facă pe elev participant la acest spectacol sportiv în care
EL este principalul „actor”.
Abordarea mediului ambiant şi a interdependenţelor dintre acestea şi
sportiv sau club sportiv, în contextul tranziţiei, constituie o problemă de
maximă importanţă, la a cărei rezolvare marketingul (strategic) este chemat să
aibă un rol decisiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât cunoaşterea în detaliu a
multitudinii de variabile exogene şi endogene care influenţează şcoala sau
asociaţia sportivă sau elevul este de natură să-i asigure o funcţionalitate
eficientă, într-un mediu concurenţial din ce în ce mai acerb.
Relativitatea importanţei impactului se datorează modului în care elevii
şi clubul sportiv a anticipat şi s-a pregătit pentru recepţionarea mesajului
respectiv deci s-au ADAPTAT.
Economiştii care au creat acest domeniu, denumindu-l marketing, iar
sportul a luat ce-i mai interesant din el, spectacolul sportiv, care generază
venituri pentru toţi cei implicaţi în el.
Prin urmare, apariţia marketingului în sport este expresia unor cerinţe
practice obiective, concentrate în necesitatea de a introduce raţionalitatea în
activitatea celui care oferă şi care se desfăşoară într-un mediu economico-social

154
complex, pornind de la cunoaşterea lumii şi a culturii sportive prezente şi
viitoare atât de avidă în competiţii de mare anvergură.
Conceptul de marketing în sport, formulat la începutul secolului nostru,
a cunoscut o dezvoltare rapidă, care reflectă evoluţia economico-socială,
culturală a acestui veac şi marchează în fapt trecerea de la societatea sportivă
arondată unei unităţi de producţie la o societate pe acţiuni aparţinând unui
patronat format din acţionari şi acţionariat.
În lucrările de specialitate sunt prezentate numeroase opinii referitoare
la conţinutul marketingului în sport, cele mai multe abordând în mod unilateral
marketingul, fie doar ca activitate economică sau mod de activităţi economice,
fie ca proces economic, social, comercial, de corelare a cererii cu oferta, de
schimbare sau transformare a produselor etc., fie ca o filozofie, ca o funcţiune a
sportului modern, ca o funcţie managerială, ca o structură de instituţii.
Avem nevoie de competiţie nu neaparat să câştigăm, ci pentru a ne
prezenta. Dacă înţelegi că trebuie să te prezinţi la o competiţie, vei înţelege să
ştii să te şi pregăteşti pentru ea.
Marketingul în sport a creat schimbul, principala modalitate prin care
lumea sportului, sportivi, manageri, suporteri, pot obţine produse. Schimbul
este un concept definitoriu nu numai pentru manageri, economie dar şi pentru
marketing, sportul oferă dar vrea să şi obţină.
Când te-ai hotărât să prezinţi ceva, şcoala, echipa, clubul, sportivii, te-ai
şi gandit la un preţ - totul se cumpără şi se vinde-astăzi.
Aşadar când ne gândim să participăm la o competiţie sportivă (mai ales
cu cei mici şi juniori), să avem în vedere din punct de vedere managerial
următoarele:
- să facem o imagine bună sponsorului clubului;
- să prezentăm şi alte avantaje viitorilor investitori (vezi ca aici
poţi include şi părinţii dacă vorbim de competiţii de copii);
- cei mai buni sportivi au impresari, nu cunosc acolo sau
cunosc, dar antrenorul trebuie să ştie tot;
- relaţia cu mass-media bine controlată.
Dacă ne gândim să organizăm o competiţie sportivă, trebuie să avem
învedere:
 sponsorizarea competiţiei sportive
 sponsorizarea este o tehnică de marketing, deci o tehnică de
comunicare.
Ea permite legarea directă a unei mărci sau companii de un eveniment
atractiv pentru un anumit public. Sponsorizarea în sport constituie acordul prin
care o parte (sponsorul) furnizează bani şi/sau o prestaţie măsurabilă în bani, iar
cealaltă parte (sponsorizatul) furnizează posibilităţi de comunicare şi/sau alte
compensaţii în contrapartidă, solicitate de sponsor şi rezultând direct sau
indirect din practicarea sportului.

155
 Organizaţia sportivă, clubul, şcoala, instituţia are nevoie de o bază de
date, actualizată permanent, cu informaţii despre persoanele juridice şi fizice
care acordă sponsorizări.
Pentru fiecare sponsor în parte, sunt necesare, în afară de datele
minimale pentru contact (adresă, nume de persoane etc.), informaţii referitoare
la domeniile de interes ale sponsorului, dacă acestea există, precum şi la
exemple de sponsorizări acordate deja.
Adeseori, asemenea informaţii pot constitui un indiciu nu numai cu
privire la domeniul de interes al sponsorului, cât şi în ceea ce priveşte
pretenţiile acestuia, legate de importanţa activităţii sponsorizate, vizibilitatea
socială a evenimentului, gradul de complexitate al activităţii sponsorizate.
În momentul în care dosarul conţinând cererea de sponsorizare şi
prezentarea proiectului activităţii pentru care se solicită sponsorizarea este
pregătit, organizaţia solicitantă se poate adresa potenţialilor sponsori, în ordinea
celor de la care există cele mai multe şanse pentru sumelor necesare.
Resursele umane implicate în acţiunea de sponsorizare deţin un rol
esenţial în organizarea proiectului, implementând o structură funcţională care să
ofere companiei sponsor un serviciu complet şi astfel cei din domeniul sportiv
doar trebuie să se ocupe de pregătirea sportivilor.
În cazul unui profesor de educaţie fizică în şcoală sau liceu, când acesta
are nevoie de o sponsorizare pentru o competiţie sportivă, el va trebui să ţină
cont de paşii prezentaţi în acest capitol şi să încerce să înţeleagă că EL ESTE
MANAGERUL ACTIVITATILOR SPORTIVE din şcoala.
Obiectivele asociaţiei sportive şcolare sunt:
 atragerea de sponsori, coordonarea şi facilitatea sponsorizării
sportivilor, cluburilor şi asociaţiilor sportive, a federaţiilor
sportive de către agenţi economici, alte persoane fizice şi
juridice din ţară şi străinătate;
 susţinerea organizării de acţiuni sportive sau cultural-sportive;
 realizarea de acţiuni publicitare în favoarea cunoaşterii
legislaţiei privind sponsorizarea şi acţiunile de sponsorizare;
 organizarea de acţiuni sportive, cum sunt cele în domeniul
sportului pentru toţi, cursuri de iniţiere sportivă etc.
ASTĂZI, PROFESORUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ va conştientiza că
EL ESTE PROMOTORUL MANAGEMENTULUI ŞI MARKETINGULUI
DE PROMOVARE A IMAGINII ACTIVITAŢILOR SPORTIVE ŞI
CULTURAL-EDUCATIVE DIN ŞCOALA ÎN CARE EL IŞI DESFĂŞOARA
ACTIVITATEA.

156
 BIBLIOGRAFIE

Albu V. – “Teoria educaţiei fizice şi a sportului”- ediţia a II-a, Ed. Ex Ponto,

Constanţa, 1999.
Bompa T.O.–„Periodizarea- Dezvoltarea calităţilor biomotrice”, Ed. Ex
Ponto, Constanţa, 2001.
Bompa T.O.–„Periodizarea–Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv”,
Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.
Bota C. –„Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic”, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2002.
Carstea, Gh., (2000), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.
Bucureşti: Ed. AN-DA
Carstea, G., (1990), Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară.
Bucureşti: IEFS
Cernaianu, C., (2000), Fotbal – Manualul antrenorului profesionist.
Bucureşti: Ed. Rotech Pro
Cojocaru V. –„Fotbal de la 6 – 14 ani. Metodica pregătirii” – Ed. Axis Mundi,
Bucureşti, 2002.
Colibaba Evuleţ D. –„Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie fizică
şi sport”, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2007.
Demeter A. – „Fiziologia efortului sportiv” // „Medicina sportivă aplicată” -
Editis. – Bucureşti, 1994.
Dragnea A. C., Mate-Teodorescu S. - „Teoria sportului”, Ed. Fest, Bucureşti,
2002.
Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006.
Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit, Galaţi,
2006.
Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica, Galaţi,
2007.

157
Drăgan A. –„Optimizarea lecției de antrenament la disciplina fotbal”,, Editura
Galati University Press, Galaţi, 2009.
Drăgan I. - „Selecţia medico-biologică în sport” – Sport-Turism. - Bucureşti,
1990.
Drăgan I. - „Pregătirea biologică de concurs şi refacerea în sport” //
„Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.
Epuran M. – „Asistenţa psihologică în sport” // „Medicina sportivă aplicată”
– Editis.- Bucureşti, 1994.
Giacomini M. –„Ghidul tehnic pentru şcolile de fotbal”, Italia, 2009
Hargreaves, A., (1990), Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal.
Hargreaves, A., (1996), Coaching Youth American Sport

Hoştiuc N., Drăgan A. –„Fotbal – specializare”, Ed. Fundaţiei Universităţii

„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.
Ionescu, V., I., (1995), Fotbal. Tehnica şi tactica jocului. Timişoara: Editura
Helicom
Ionescu, V., I., (1995), Football. Timişoara: Editura Helicom
Ionescu V.I., Demian M. –„Succesul în football”, Ed. ARTPRESS, Timişoara,
2007.
Keller J , Thomas R., Eclache J.P.„Aptitudinile motrice. Structură şi
evaluare”C.C.P.S. - Bucureşti, 1995
Manolache G.,”Fotbal de la antrenament la joc”,Ed.Valinex, Chisinau,2008
Manolache G. –„Fotbal – lucrări practice”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2003.
Motroc I. –„Fotbal la copii şi juniori”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1994.
Motroc, I., Cojocaru, V., (1991), Curs de fotbal. Volumul 1.2 şi 3 Bucureşti:
Ed. ANEFS
Motroc I., (1994), Fotbal de la teorie la practică. Bucureşti: Ed. Rodas

158
Nadori L. – „Talentul şi selecţia lui” – „Scuola dello Sport”, 1993.
Nicu, A., (1993), Antrenamentul sportiv modern. Bucureşti: Editura Editis
Niculescu M. – „Psihologia sportului”- „Culegere de lecţii”, Ed. Ex Ponto,
Constanţa, 2000.
Ploieşteanu C. –„Fotbal – Curs de bază”, Ed. Fundaţiei Universităţii
„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003
Popovici, C., (1995), Fotbal. Tehnica jocului. Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF
Popovici,, C., (2004), Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. Cluj-Napoca: Ed.
Napoca Star
Popovici,, C., (2004), Personalitatea arbitrului de fotbal. Cluj-Napoca: Teză
de doctorat
Popovici,, C., (2005), Fotbal copii şi juniori. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star
Popovici, C., (2008), Fotbal-curs de baza,Cluj-Napoca, Ed.Napoca Star.
Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la
copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003.
Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007
Rădulescu M., Damian M. „Fotbal- pro-Ghidul antrenorului profesionist” –
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 2009.
Radulescu M., „Tehnica-jocului de fotbal”=Ed.Razesul, 2011
Stanculescu, V., (1999), Ghidul antrenorului profesionist de
fotbal.Braşov:Ed.Transilvania Expres
Radulescu, C., (2000), Fotbal. Principii, metode, mijloace. Cluj-Napoca: Ed.
Artemis
Stănculescu V. - „Ghidul antrenorului de fotbal profesionist”, Ed. Axis Mundi,
Bucureşti, 2003.
Stanculescu, V., (1982), Ghidul antrenorului de fotbal. Bucureşti: Editura
Sport -Turism

159
Schiopu, U., Verza, E., (1981), Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică,
Verza Emilian (în colaborare) – “Psihologia vârstelor”, Ed. Pro Humanitate,
Bucureşti, 2000.
Wade, A., (1980), Instruirea în jocul de fotbal. Editura CNEFS, OTF, vol. XIII

160