JOCUL DE FOTBAL – ISTORIC – EVOLUŢIE

Jocurile cu mingea au apărut din cele mai vechi timpuri. Există dovezi care atestă
folosirea sferei ca accesoriu al exerciţiilor fizice la multe dintre popoarele primitive. În această
perioadă jocurile cu mingea aveau un caracter magic, religios, ca un corolar al activităţii
spirituale a populaţiilor respective.
Istoricul şi evoluţia jocului de fotbal
• Jocurile cu mingea la popoarele antice
La popoarele antice jocurile cu mingea devin mai numeroase şi mai variate. Ele îşi pierd
din caracterul religios dar îl menţin pe cel utilitar apropiindu-se chiar de caracterul sportiv, de
întrecere.
În Egipt – mingile întrebuinţate aveau un diametru de 10 cm, confecţionate din piele sau
din pânză subţire (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
În China – este atestată practicarea jocului cu mingea de inscripţii datate 3400 î. Ch.
Documente din anul 2500 î. Ch. atribuie împăratului Huangdi inventarea unui joc cu mingea,
parte componentă a antrenamentului războinicilor. Din vremea dinastiei Han, acum 2000 de ani,
s-a păstrat o elocventă mărturie documentară, un manual în care este tratată metodica pregătirii
militare care cuprinde şi jocul cu mingea denumit “Tsuh-Kuh” (minge şutată) (C. Manuşaride, C.
Ghemigean, 1986).
Despre japonezi se afirmă că sunt creatorii celei mai armonioase forme de joc cu mingea
a antichităţii. În jurul secolului al V-lea ei practicau un joc cunoscut sub numele de “Kemari”
care era de fapt un ritual cu semnificaţii religioase, avându-şi obârşia în jocul practicat de chinezi
(C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986). Dintre toate jocurile cu mingea practicate de popoarele
antice, la greci şi la romani întâlnim jocuri care se apropie din multe puncte de vedere de jocul de
fotbal aşa cum este cunoscut el astăzi. La greci în cetatea Atenei se practica cu pasiune
“spheromachia” sau partida cu mingea. În palestră, loc rezervat pentru exerciţiile corporale, o
sală închisă (Sferisterion) era destinată pentru diferite jocuri cu mingea. Cel mai cunoscut purta
numele de “sferarpaston” şi folosea o minge de mărimea celei obişnuite în fotbalul de azi (C.
Teaşcă, 1967).
În contactul cu civilizaţia greacă, romanii au adoptat un program şcolar complex, în care
exerciţiile fizice au fost influenţate de cele ale elenilor numai în măsura în care ele răspundeau
necesităţilor pregătirii militare. La romani mingea era denumită “pila” în timp ce terenurile
purtau o denumire de împrumut “sphaeristerium” (de la denumirea grecească). Jocul roman
“harpastum” oferă imaginea cea mai apropiată de jocul modern. Jocul se disputa între 2 echipe
formate din numeroşi jucători care se străduiau să intre în posesia mingii şi să o conducă dincolo
de o linie trasată în partea de teren care aparţinea adversarului (C. Manuşaride, C. Ghemigean,
1986).
• Jocul de fotbal la popoarele medievale
Documentele vremii scot în relief faptul că aproape toate popoarele occidentale au
practicat jocurile cu mingea cu o pasiune ieşită din comun. Spre deosebire de celelalte jocuri, cu
caracter utilitar sau pregătitor pentru război, jocurile cu mingea erau prin excelenţă sportive. În
Italia, încă în jurul anului 1300 este răspândit “giuoco del calcio” – a juca mingea cu piciorul –
denumire ce a rezistat până în zilele noastre. El este citat în numeroase documente ale vremii,
ajungând la apogeu în perioada Renaşterii (sec. XIV – XVI), cel mai reprezentativ joc fiind cel
practicat la Florenţa. O descriere a jocului apare în lucrarea “Discorsa sopra il giuoco del calcio
florentino” publicată la Florenţa în 1580 de Giovanni de Bardi, conte de Verrino şi academician
de Florenţa. Terenul de joc avea 100 x 30m, era presărat cu nisip, iar jucătorii erau împărţiţi în
două echipa a câte 27 de echipieri (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986). În Franţa jocul cu
mingea era şi el foarte popular. În funcţie de provincie denumirile diferă: “soule” sau “mollat” în
Bretonia, “belle”,”etoffe” sau “boise” în Normandia, “barette” în Turingia. Mingile folosite
purtau denumiri diferite: “paume”, “balle”, “pelote”, “boule” (C. Manuşaride, C. Ghemigean,
1986). În Anglia, cronicarii moderni ai jocului susţin că atunci când romanii au ocupat Britania ei
au adus, încurajat şi stimulat dezvoltarea “harpastumului” ca formă complementară de pregătire
pentru ducerea războiului. Cronicile scriitorului galez Nennius (sec.al IX-lea) sau legendele
irlandeze transcrise în sec. al XII-lea conţin ştiri convingătoare care atestă că popoarele celte
erau pasionate şi dovedeau aptitudini pentru practicarea jocurilor cu mingea. “Strămoşul” englez
al fotbalului era însă brutal. Înverşunarea cu care se disputau partidele punea în pericol nu numai
integritatea fizică a participanţilor, dar şi a spectatorilor, mulţi dintre ei paşnici şi involuntari.
Acesta explică şi “persecuţiile” la care a fost supus jocul şi practicanţii săi o bună bucată
de timp. Astfel Eduard al II-lea a dat dispoziţie primarului Londrei la 13 aprilie 1314 să interzică
fotbalul nu numai pe străzi ci şi pe terenuri. Nu a fost singurul; astfel de interdicţii au fost
reînnoite şi în timpul lui Richard al II-lea, Henric al IV-lea, Henric al VI-lea. În ciuda acestor
interdicţii jocul de fotbal şi-a menţinut popularitatea reuşind să străbată cu temeritate istoria (M.
Ionescu, 1988).
• Jocul de fotbal modern
Fotbalul începe să fie practicat în cercuri tot mai largi ale tineretului britanic,
înrădăcinându-se puternic în şcoli, colegii şi universităţi. Organizarea suferă, este confuză, căci
nu există nici o regulă scrisă. În prima jumătate al sec. al XIX-lea încep să apară bazele celor
două jocuri de mai târziu – fotbalul şi rugby-ul. Primele încercări organizatorice cu conţinut
pedagogic le întâlnim în anul 1857 când Thomas Hughes (judecător de curte) absolvent al
şcolilor din Rugby şi Oxford, publică o carte din care rezulta o noutate în practicarea jocului de
fotbal rugby. Porţile au o nouă formă (asemănătoare celor de azi de la rugby), mingea poate fi
manevrată cu mâna şi cu piciorul (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986). În anul 1863, pe 26
octombrie, se înfiinţează Football Association (F.A.) care adoptă aşa numitele “reguli de la
Cambridge”. Cele două forme de joc cu mingea se despart definitiv, sub denumirea de fotbal-
asociaţie şi fotbal-rugby. Ambele jocuri vor evolua rapid, cuprinzând tot mai mulţi adepţi,
formându-şi reguli specifice şi clare. În 1866 s-a organizat prima cupă de fotbal denumită
“Challenge” între oraşele englezeşti. În 1871, la 20 iulie, se desfăşoară prima Cupă a Angliei şi
de atunci orice club din ţară poate lua parte la competiţie. În privinţa regulamentului s-au stabilit
câteva aspecte:
- echipele compuse din 11 jucători;
- terenul – dimensiuni 120 x 80 yarzi;
- durata jocului 90 minute;
- echipele cu echipament de culoare diferită.
În 1881 se introduce în regulament prevederea că jocul poate fi condus de un arbitru. În
1885 se legiferează profesionismul în fotbal şi se creează prima divizie engleză, Football League.
Răspândirea fotbalului se va face cu repeziciune (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986). În 6
decembrie 1882 a luat fiinţă International Football Association Board (I. B.), singurul organ
abilitat să modifice regulile jocului. El cuprindea federaţiile de fotbal ale Angliei, Scoţiei,
Irlandei de Nord şi Ţării Galilor. Ulterior a fost cooptată şi FIFA (1913). Primul memorandum
privind interpretarea şi aplicarea regulilor de joc a fost elaborat de I.B. la 2 iunie 1886.
În 21 mai 1904 la Paris se crează F.I.F.A. – Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie -
al cărui preşedinte este francezul Robert Guérin. Actul de lansare pe plan mondial al acestei
organizaţii a fost semnat de reprezentanţii a şapte ţări: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa,
Olanda, Spania şi Suedia. Crearea F.I.F.A. a avut două obiective esenţiale: unificarea regulilor
jocului şi organizarea unei competiţii mondiale pentru echipele naţionale. În anul 2011 (mai)
erau afiliate 208 federaţii naţionale. La nivel continental, ca organe de conducere, fiinţează
confederaţiile continentale: - Confederaţia Sud-americană de fotbal (CONMEBOL), fondată la 9
iulie 1916 la Buenos Aires (Argentina). - Confederaţia Asiatică de fotbal (AFC), fondată la 8 mai
1954. - Confederaţia Africană de fotbal (CAF), fondată în 1956. - Confederaţia de fotbal a
Americii de Nord, Centrale şi a Caraibelor (CONCACAF) fondată în 1961. - Confederaţia de
fotbal a Oceaniei (OFC) fondată în 1968. - Confederaţia continentală a Europei, Uniunea
Europeană de Fotbal Asociaţie (UEFA), fondată în 1954.

• Apariţia şi performanţele fotbalului românesc

Unul din documentele referitoare la jocul de fotbal în România este manuscrisul cu nr.
4853 intitulat “Avram Iancu” a avocatului Rubin Patiţia din Câmpeni ce se află la muzeul
“Unirii” din Alba Iulia. La 1848-1849 în Transilvania, la Câmpeni, tinerii tribuni ai unirii
naţionale avându-l în mijlocul lor pe Avram Iancu, în timpul liber băteau lopta-pila (minge-
balon). În 1884 este menţionat primul teren de fotbal la Arad. Virgil Economu în lucrarea sa
“Football” (publicată în 1935) spune că prima minge de fotbal a adus-o în ţară Mario Gebauer pe
la 1889. După alte surse medicul stomatolog Iuliu Weiner din Arad este cel care a adus de la
Londra, unde-şi făcuse studiile, prima minge de fotbal din ţara noastră şi odată cu ea şi
regulamentul jocului. Iosif Dudaş “biograful “ fotbalului timişorean atestă că la Timişoara între
anii 1899-1902 s-a organizat primul club de fotbal, terenul pe care se disputau jocurile fiind
“Câmpul Târgului” de pe Calea Aradului. La începutul secolului nostru apar echipele organizate.
Primul joc disputat pe un teren regulamentar, cu arbitri şi public, cu durata de 2 reprize a
45 de minute a avut loc la Arad la 15 august 1899, pe terenul de lângă Uzina de Vagoane; la 2
noiembrie 1899 are loc primul meci internaţional intercluburi Clubul Atletic Arad – Politehnica
Budapesta. În 1901 la “Oradea Cercul de gimnastică Oradea”(CGO), înfiinţat în 1880 introduce,
pe lângă gimnastică şi atletism, şi fotbalul în activitatea sa. În 1905 în Oradea evoluează echipe
din Austro-Ungaria şi Regatul Marii Britanii, primul meci internaţional disputându-se între o
selecţionată a oraşului şi echipa engleză Bishop Auckland.
Anul 1909 marchează prima formă de organizare fotbalistică de la noi din ţară prin
înfiinţarea “Asociaţiunii Societăţilor Atletice din România”. Ulterior prin apariţia, în 1912, a
Uniunii Federaţiilor Sportive din România (UFSR), activitatea fotbalistică va fi condusă de
Comisiunea de Football-Asociaţie din cadrul UFSR. În 1910 se pun bazele Clubului Atletic
Oradea (CAO), care va deveni celebru în lumea fotbalului românesc.
Pe la 1920 se reuşeşte elaborarea şi difuzarea în traducere oficială a Regulamentului
jocului de fotbal. Din anul 1925 există un Regulament al “Asociaţiunii Arbitrilor de Fotbal–
Asociaţie din România”.
La 16 februarie 1930 se constituie “Federaţia Română de Fotbal–Asociaţie” (FRFA),
avându-l ca preşedinte pe Aurel Leucuţia şi care din 1931 este afiliată la FIFA. În 1930 România
participă la primul Campionat Mondial din istoria fotbalului internaţional – Uruguay.
Anul 1932 marchează trecerea la sistemul divizionar şi se dispută prima ediţie a diviziei
“A”. Are loc debutul unei noi competiţii “Cupa României”.
Perioada de glorie a fotbalului românesc a fost între anii 1980 – 1994. În 1982,
Universitatea Craiova devenea prima echipă de fotbal din România care ajungea în semifinalele
Cupei UEFA. Mai apoi, Steaua București i-a depăşit performanţa, devenind campioana UEFA
Champions League şi a Supercupei UEFA. Dinamo atingea semifinalele Cupei Europene,
precum şi sferturile şi semifinalele Cupei UEFA în anii următori. Naționala termina în sferturi la
Cupa Mondială din 1994 şi la Campionatul European din 2000.
1986 – La 7 mai 1986, Steaua realiza cea mai mare performanţă a fotbalului românesc…
câştiga Cupa Campionilor Europeni în faţa formaţiei FC Barcelona, scor 2-0, la loviturile de
departajare. În finala de la Sevilla, pentru Steaua au reuşit să înscrie Marius Lăcătuş şi Gabi
Balint. Însă pe lângă performanţa Stelei, cel care a rămas în istorie este portarul Helmuth
Duckadam, care a apărat patru lovituri de la 11 metri.
 1994 – România a ieşit pe străzi….milioane de români sărbătoreau în miez de noapte succesele
de la Cupa Mondială din SUA.
În 18 iunie, la Los Angeles, România învinge Columbia, favorita lui Pele la titlul
mondial. Răducioiu de două ori şi Hagi, cu un şut fabulos de la peste 30 de metri, aduc victoria
României, scor 3-1. După patru zile, România pierde la Detroit cu Elveția, scor 1-4, însă câştigă
în faţa SUA, scor 1-0, prin golul lui Dan Petrescu.
În optimile de finală, România întâlneşte Argentina, fără Diego Maradona care tocmai
fusese suspendat pentru consum de droguri. Ilie Dumitrescu de două ori şi Gheorghe Hagi sunt
cei care aduc victoria tricolorilor, scor 3-2, dar şi o primă prezenţă în sferturile de finală ale unei
CM. În sferturi, împotriva Suediei, Răducioiu a dus meciul în prelungiri, după ce scandinavii
marcaseră primii, pentru ca din nou Răducioiu să înscrie pentru 2-1 în minutul 101. Însă cu cinci
minute înainte de finalul jocului, Kennet Anderson a readus egalitatea, iar la loviturile de
departajare România a fost învinsă, după ce Dan Petrescu şi Miodrag Belodedici au ratat.
Organizatoric, fotbalul a trecut prin mai multe formule, numindu-se: Comisie de fotbal
(1945-1949); inspectorat (1949-1957) şi din nou federaţie, din 1958. Reluarea activităţii
fotbalistice după război a fost marcată şi de apariţia unor echipe noi, printre care şi cele
departamentale: ITA (UTA) în 1945, CCA - ..Steaua" în 1947, ..Dinamo" şi „Universitatea"
Craiova în 1948, „Dinamo" Piteşti - FC Argeș în 1953, ASA Târgu Mureș în 1962.
Activitatea competiţională a continuat după sistemul adoptat în 1932 şi s-a reluat în
august 1946. CCA -„Steaua", ITA - UTA, „Dinamo", „Petrolul", IC Oradea şi „Rapid" şi-au
înscris numele în cartea campionatelor, până în 1970.
Principalele evenimente internaţionale din această perioadă (1945-1970) au fost:
participarea echipei naţionale la preliminariile CM, trei tentative de a ajunge în turneul final fiind
ratate în 1954 (Elveția), 1958 (Suedia) şi 1966 (Anglia), pentru ca în 1970, în Mexic, să se
înregistreze o calificare la turneul final, după o absenţă de 32 de ani.
De alte două ori, în acelaşi interval de timp, nu s-a participat nici la preliminariile CM din
1950 şi 1962.
În ce priveşte Campionatul European, România nu a depăşit faza preliminariilor în trei
ediţii (1960, 1964 şi 1968).
La JO, naționala României a participat în 1952 la turneul final de la Helsinki, a absentat
de la Melbourne din 1956, a ratat calificarea în 1960 la Roma, a reuşit să se califice în 1964 la
Tokyo şi, din nou, a pierdut şansa participării în Mexic, în 1968.
După 1970, au fost ratate calificările la CM din 1974 (RFG) şi 1978 (Argentina), precum
şi cele la turneele finale ale CE din 1976 (Iugoslavia), 1980 (Italia) şi JO de la Munchen (1972),
Montreal (1976) şi Moscova (1980).
România a câştigat, în 1974, Cupa Balcanică (CB) pentru echipele de tineret, iar în 1980
CB a seniorilor. Merită, de asemenea, subliniată performanţa jucătorului Dudu Georgescu,
câştigător, în 1975 şi 1977, al „Ghetei de aur", atribuită celui mai eficace fotbalist continental.
De asemenea, „Steaua" a ajuns pentru prima oară în sferturile de finală ale Cupei
Cupelor. Decada 1981-1990 poate fi considerată una de excepţie din întreaga istorie a fotbalului
nostru în cc priveşte performanţele internaţionale. Seria marilor succese a fost deschisă de
naționala de juniori care a cucerit medalia de bronz în 1981, la CM din Australia, Romulus
Gabor fiind desemnat cel mai bun fotbalist al turneului şi răsplătit cu „Balonul de aur".
Prima reprezentativă a ratat calificarea în turneul final al CM din Spania în 1982, dar a
obţinut, în 1984, calificarea la turneul final al CE din Franța.
Alte două rateuri la limită s-au înregistrat pentru turneul final al CM din Mexic, în 1986
şi turneul final al CE din Germania în 1988.
În 1990, „naționala" a reuşit, după 20 de ani de aşteptare, o nouă prezenţă la un turneu
final al CM, cel din Italia, unde echipa condusă de Emeric lenei a depăşit pentru prima oară faza
grupelor, pierzând cu puţin şansa de a accede în sferturile de finală.
Performanţe remarcabile au realizat juniorii tricolori calificaţi în turneele finale ale CE pe
grupe de vârstă în 1981, 1983, 1986 (cu două echipe), 1988 şi 1989, la care se adaugă şi două
titluri balcanice în 1983 şi 1989.
Realizări extrem de valoroase au avut şi echipele româneşti în competiţiile de club
continentale.
Startul 1-a dat „Universitatea" Craiova, care a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, ediţia
1982-1983. „Dinamo" a reuşit să pătrundă în semifinalele CCE, ediţia 1983-1984.
A urmat „Steaua", care în 1986 a cucerit CCE (2-0 cu CF Barcelona după executarea
loviturilor de la 11 m), portarul Helmuth Duckadam intrând în Cartea Recordurilor după cele
patru penalty-uri apărate. „Steaua" s-a mai calificat în semifinalele CCE, ediţia 1987-1988, şi în
finala aceleiaşi competiţii, ediţia 1988-1989, şi a câştigat Supercupa Europei în februarie 1987
învingând, la Monte Carlo, pe „Dinamo" Kiev cu 1-0, gol marcat de Gheorghe Hagi.
Evenimentele politice de la sfârşitul anului 1989 au determinat modificări esenţiale
organizatorice, cât şi în privinţa activităţii fotbalistice.
În anul competiţional 1990-1991, un grup masiv dintre cei mai valoroşi jucători români
au luat drumul străinătăţii, fiind solicitaţi de mari cluburi continentale.
La 23 februarie 1991, Adunarea Generală a FRF a adoptat noul statut, a ales consiliul
federal, iar prin hotărârea judecătorească nr. 290, din 12 aprilie 1991, FR de Fotbal a devenit
persoană juridică de drept privat, echivalent cu autonomia şi având astfel calea deschisă spre
profesionism, menţionează "Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România". La 1
august 1991, printr-o hotărâre a Guvernului, s-a aprobat trecerea la profesionism.
în sferturi la Cupa Mondială
La turneul final al CM din SUA (1994), România a obţinut cea mai bună performanţă din
întreaga sa istorie. România a ocupat primul loc în grupă (3-1 cu Columbia, 1-4 cu Elveția şi 1-0
cu SUA), a trecut de „optimi", 3-2 cu Argentina, dar în „sferturi" a pierdut cu Suedia, după 120
de minute de joc, în urma executării penalty-urilor, ratând la foarte mică diferenţă o calificare
istorică în semifinale.
Locul 6 obţinut în ierarhia mondială reprezintă o performanţă de excepţie, care a tăcut să
fie privite cu încredere calificările ulterioare ale naționalei la turneele finale ale CE din Anglia în
1996 (unde România a pierdut toate meciurile din grupă) şi CM din Franța în 1998 (naționala
calificându-se până în optimile de finală).
Turneul final al „Generaţiei de aur" a fost EURO 2000, în Olanda şi Belgia. Dintr-o grupă
imposibilă, România obţinea calificarea după 1-1 cu Germania, 0-1 cu Portugalia şi 3-2 contra
Angliei. În sferturile de finală, România a pierdut cu 2-0 în faţa Italiei.
Începând cu anul 2001, echipa naţională a trecut printr-o perioadă nefastă, ratând mai
multe calificări la Cupa Mondială şi la Campionatul European. România a mai reuşit o singură
calificare, la turneul final al Campionatului European din 2008, din Austria şi Elveția, clasându-
se a treia în grupă.
La nivel de cluburi, este de notat doar confruntarea dintre două echipe bucureştene,
„Rapid" şi „Steaua", în faza grupelor în sferturile de finală ale Cupei UEFA (2005-2006), când
„Steaua" s-a calificat în semifinalele competiţiei şi a fost învinsă de Middlesbrough (Anglia).
Din 1930 şi până la actualul preşedinte al Federaţiei, au fost alţi 28 de conducători ai
FRF. Printre ei, prefectul Capitalei în anii '30, Gabriel Marinescu (1936-1940), inginerul,
ziaristul sportiv şi antrenorul Virgil Economu (1946-1947), omul politic Corneliu Mănescu
(1958-1960), fostul mare jucător al CCA-ului, Gheorghe Popescu (1963-1967), Mircea
Angelescu (1969-1975 şi 1986-1989), Andrei Rădulescu (1989-1990), Mircea Pascu (ian. 1990-
aug. 1990), Mircea Sandu, (aug. 1990-mart. 2014).
În prezent, Federaţia Română de Fotbal este condusă de Răzvan Burleanu (din mart.
2014). FRF a organizat an de an campionatul naţional de fotbal până în 1997, când se decide
preluarea şi organizarea acestuia de Liga Profesionistă de Fotbal (LPF).
Federaţia Română de Fotbal este membră fondatoare a Uniunii Europene de Fotbal
Asociaţie (UEFA) din 1954.

• Planul de dezvoltare a fotbalului românesc

Federația Română de Fotbal și-a asumat rolul de a contribui activ la construcția sau
modificarea politicilor publice din domeniul sportului. În acest sens, a înființat Biroul pentru
Politici Publice, entitate care, alături de specialiștii din alte federații, asociații sportive sau diverși
alți parteneri contribuie la proiectarea de propuneri de politici publice care să sprijine dezvoltarea
fenomenului fotbalistic și a sportului, în general, din România
În anul 2015 FRF a întocmit “PLANUL STRATEGIC PENTRU DEZVOLTAREA
FOTBALULUI DIN ROMÂNIA 2015-2020” Programul de guvernanță sportivă a reprezentat un
set de soluții gândit ca răspuns la problema de fond a fotbalului românesc. Planul strategic pentru
dezvoltarea fotbalului din România este documentul care operaționalizează acest program, dar și
o reprezentare a ideilor care s-au desprins din procesul de consultare cu membrii afiliați,
societatea civilă şi mediul de afaceri sau care au fost extrase din recomandările venite pe adresa
FRF.
Obiectivele strategice cuprinse în acest plan sunt:
1) Calificarea echipei naționale la toate cele trei turnee finale CE 2016, CM 2018, CE 2020
2) Creșterea substanțială a numărului de practicanți și de persoane implicate în fenomenul
fotbalistic – fotbal pentru toți
3) Dezvoltarea fotbalului feminin și a futsal-ului, creșterea performanței echipelor naționale
4) Construirea unei culturi organizaționale care să devină suport pentru performanța sportivă
5) Creșterea atractivității și a vizibilității jocului de fotbal
Performanța sportivă și organizarea de mari evenimente, cum este EURO 2020,
reprezintă oportunități strategice pentru România. O bună parte din rolul diplomației “old
school” a fost regândit, iar statele inteligente investesc astăzi foarte mult în mijloace soft power.
Asumarea obiectivelor de diplomație sportivă înseamnă ca împreună, guvernanți și reprezentanți
ai sportului românesc, să construiască strategii complexe care să combine intrarea în circuitul
organizatorilor de mari evenimente cu investițiile în dezvoltarea sportivă. Nu întâmplător state
precum Marea Britanie, Franța, Rusia și China au început să investească sume consistente în
promovarea sportului. Toate aceste țări au înțeles că, pe o planetă unde aproape fiecare individ
deține un televizor, prezența în imaginarul public este mai valoroasă uneori decât un crucișător
amplasat pe o mare îndepărtată.
Pentru că România este una dintre țările care prin prisma performanțelor obținute a reușit
să își construiască o adevărată istorie a fotbalului, FRF va înființa în următorii ani Muzeul
Fotbalului Românesc, cu mediu virtual integrat și bibliotecă.
Fotbalul românesc are toate argumentele ca să beneficieze de un mijloc tangibil de
legătură între generații, între public și visurile tuturor celor care au intrat pe teren cu gândul la
gloria sportivă.