Patrimoniul cultural românesc

 Patrimoniul cultural reprezintă expresia unui mod de viaţă dezvoltat de o comunitate şi

transmis din generaţie în generaţie şi include, obiceiuri, practici, tradiţii, obiecte, manifestări
artistice şi valori. Patrimoniul cultural presupune atât elemente și valori materiale, cât și
imateriale şi conţine dovezi istorice, evidente încă din antichitate.
Noţiunea de patrimoniu s-a extins considerabil în ultimele decenii. Astfel, pe
lângă ansamblul bunurilor culturale de o valoare universală excepţională, patrimoniul mondial
cuprinde şi totalitatea celor mai importante situri naturale, semnificative din punctul de vedere
al biodiversităţii, al fenomenelor fizice sau proceselor geologice sau al superlativului estetic al
peisajului, vestigii culturale subacvatice, precum şi expresii cultural-artistice orale, tradiţii,
ritualuri, meşteşuguri tradiţionale, moştenite din antichitate şi care merită a fi promovate şi
conservate, pentru a fi transmise generaţiilor viitoare.

Patrimoniul material din România include în prezent în lista sa șapte monumente

culturale : Bisericile din Moldova, Mănăstirea Horezu, Satele cu biserici fortificate din
Transilvania, Cetățile dacice din Munții Orăștiei, Centrul istoric al Sighișoarei, Bisericile de lemn
din Maramureș, Peisajul cultural minier Roșia Montană. Și două situri naturale: Delta Dunării,
Pădurile de fag din Carpați.

România are și șapte elemente pe Lista Patrimoniului Imaterial: Ritualul călușului, Doina,
Ceramica de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească, Feciorescul de Ticuș, Meșteșugul
covoarelor tradiționale de perete, Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie.

Ziua de 17 octombrie marchează data la care, în anul 2003, Adunarea Generală a

UNESCO a adoptat Convenția pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Aceasta a
fost acceptată de România în anul 2006, moment care a deschis posibilitatea înscrierii
elementelor de patrimoniu cultural imaterial românești pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului
Cultural al Omenirii.