ISTORIA, APARIŢIA, CARACTERISTICILE ŞI TENDINŢELE JOCULUI DE

BASCHET
1. Istoria şi apariţia jocului de baschet
2. Caracteristici ale jocului de baschet
3. Caracteristici şi tendinţele actuale ale jocului de baschet

1. Istoria şi apariţia jocului de baschet

Apariţia

Baschetul este un joc sportiv, ce face parte din categoria jocurilor inventate. Deşi a fost inventat
în anul 1891, există unele persoane care susţin că jocuri asemănătoare au fost practicate de
indienii din America, dar este puţin probabil ca aceste jocuri să fi fost modele pentru adevăratul
creator al jocului.

La începutul anului 1891, orele de educaţie fizică de la Colegiul Sprindfield, din statul
Massachusetts (SUA), au fost încredinţate unui tânăr asistent pe nume James Naismith. Orele de
educaţie fizică cu studenţii se desfăşurau iarna în sală, iar mijloacele folosite nu trezeau interes
devenind monotone şi plictisitoare.

James Naismith a încercat să caute ce anume îi plictisea şi îi nemulţumea pe studenţi pe

parcursul orelor. A ajuns la concluzia că pentru orele desfăşurate în sală trebuie să le dea
stedenţilor un mijloc care să fie compatibil cu înclinaţiile şi particularităţile fizice şi psihice ale lor.
Toate acestea l-au convins pe tânărul asistent să imagineze un joc nou, bazat pe principii şi reguli
noi.

Evoluţia

Astfel, primul joc s-a desfăşurat între două echipe de câte 9 jucători, deoarece grupa de studenţi
era formată din 18 studenţi. Mingea era pusă în joc prin aruncare de centru, echipele fiind
alineate pe linia de fund (ca la polo).

Coşurile, care erau coşuri de fructe, au fost puse prima dată jos la cele două capete ale sălii, dar
datorită îmbulzelii care se creea, au trebuit să fie ridicate. Apoi coşurile s-au transformat treptat
în coşurile pe care le cunoaştem azi.

Prima demonstraţie s-a făcut în anul 1904 la Jocurile Olimpice din St. Louis.
În Europa a pătruns prima dată în Germania, apoi în Franţa în jurul anilor 1905 – 1906, după care
s-a răspândit rapid în toată Europa.

În anul 1930 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei fondată de 9 cluburi, urmând ca
în 1932 să se despartă de aceasta.
FIBA (Federaţia Internaţională de Baschet Amator) a luat fiinţă în 1932, având sediul în Elveţia,
România participând ca membru fondator.
În 1935 se dispută la Geneva primul Campionat European la care a luat parte şi România. Apoi a
început să fie practicat şi de către femei şi se poate spune că baschetul a fost primul joc de
echipă în care au apărut în arenă fetele.

2. Caracteristici ale jocului de baschet

Baschetul este jocul sportiv de echipă ce poate fi practicat de copii, tineri de ambele sexe,
bărbaţi, femei şi chiar oameni de vârstă mai înaintată atât în scop competiţional cât şi ca
activitate fizică recreativă şi de întreţinere. Scopul imediat al jocului este de a înscrie cât mai
multe coşuri.

Pentru realizarea acestui scop, atât atacanţii cât şi apărătorii trebuie să cunoască şi să aplice
acţiunile tehnico-tactice individuale şi colective care constituie conţinutul jocului.

Caracteristici

1. Dinamism şi rapiditate. Această caracteristică, de altfel specifică jocurilor sportive, este redată
prin lupta continuă a celor două echipe. Dimensiunile relativ reduse ale terenului fac ca fazele să
se desfăşoare rapid, alternându-se în permanenţă atacul cu apărarea. Numărul redus de jucători
face ca fiecare component al echipei să participe în permanenţă la fiecare fază de joc. Mai mult
chiar regulamentul de joc, prin anumite reguli (3, 5, 8 şi 24 de secunde) contribuie ca crearea
unei desfăşurări rapide şi dinamice.

2. Accesibilitatea organizatorică. O echipă este formată din 5 jucători, număr destul de redus în
comparaţie cu alte jocuri. Se poate practica atât în sală cât şi în aer liber, echipamentul fiind uşor
de procurat. Se poate juca şi în formaţii reduse 3 la 3, 2 la 2.

3. Tehnică şi tactică complexă. Jocul de baschet este compus dintr-o variaţie mare de procedee
tehnice şi acţiuni tactice care satisfac pe deplin exigenţele jucătorilor şi spectatorilor. Se poate
afirma că este jocul sportiv cel mai bogat în procedee tehnice şi acţiuni tactice. În acelaşi timp,
din numărul mare de procedee jucătorul poate alege pe acelea care se adaptează mai bine la
particularităţile individuale.

4. Participarea egală a tuturor componenţilor echipei în permanenţă la atac şi apărare. În jocul

de baschet aproape că nu există fază în care un jucător din teren să nu fie atras în circulaţie, cu
sau fără minge.

5. Baschetul este jocul cu teoria (mai ales a tacticii) cea mai dezvoltată. Jocul, prin conţinutul său,
se pretează la studiu, tactica putând fi dusă către limita subtilităţii, atât pe plan individual, cât şi
colectiv. Bogăţia tehnică şi tactică a jocului oferă posibilităţi largi de iniţiativă creatoare, atât
pentru antrenor, cât şi pentru jucători.

3. Caracteristici şi tendinţe actuale ale jocului de baschet modern

Obţinerea unor performanţe la parametrii superiori în marile competiţii, au scos în evidenţă o

serie de aspecte ce caracterizează jocul de baschet actual, practicat de cele mai bune echipe din
lume, aspecte care ne dau posibilitatea să prezentăm unele direcţii în care se va dezvolta
(Predescu T., 2001).

Tactica modernă în atac cuprinde, în esenţă, contraatacul şi atacul rapid, realizate din orice
situaţie de intrare în posesia mingii, dirijarea acţiunilor colective pe faze de joc, scurtrea duratei
atacului prin finalizarea după 2-3 pase, recuperarea ofensivă cu participarea tuturor atacanţilor,
atac poziţional în sistemele cu 1-2 pivoţi. În apărare domină formele agresive în cadrul sistemului
om la om sau zonă presing – extinse pe întreaga suprfaţa de joc sau în jumătatea proprie de
teren.

Din înregistrările efectuate, la echipele masculine, a rezultat următorul model de joc defensiv: 20
± 5 recuperări defensive, 15 ± 5 intercepţii, 7 smulgeri ale mingii de la adversar, 4 capace, 20 ± 4
greşeli personale şi 75 ± 10 puncte primite.

Toate aceste caracteristici ale jocului de baschet obligă la o pregătire fizică corespunzătoare a
jucătorilor cu accent deosebit pe rezistenţă, dar mai ales pe îndemânare în regim de viteză.
Nivelul de pregătire tehnico-tactic individual, este caracterizat prin măiestria şi virtuozitatea
tehnică. Jucătorii au un fond motric bogat şi variat în relaţiile directe cu adversarul, manifestat în
structuri tehnice specifice postului ocupat în atac şi specifice jocului individual în apărare, poziţie
fundamentală joasă, lucru de braţe folosit la închiderea culoarului de pasare, la scoaterea mingii
din dribling, la intercepţie, contactul cu adversarul. Virtuozitatea tehnică este evidentă în jocul cu
mingea, în driblingul efectuat în mare viteză, în driblingul cu trecerea mingii pe la spate, piruete
în dribling, pasă în dribling, aruncările la coş voleibolate sau de sus în jos, aruncări acrobatice cu
protecţia mingii în aer, cu o mână din lateral dreapta-stânga (cu evitări şi răsuciri în aer sau
întoarcere), cu pase decisive.

Din punct de vedere fizic, aspectul somatic determină structura de bază a echipei, componenţa
acesteia fiind următoarea: 2 jucători cu statură de peste 2,10 - 2,15 m, 2 jucători extremă, cu o
statură de peste 2,00 - 2,10 m, 1 jucător fundaş de peste 1,80 - 1,85 m.

Jucătorii au o robusteţe deosebită, pivoţii având o greutate de peste 100 kg, o pegătire fizică
complexă, dezvoltare fizică foarte bună, calităţi motrice deosebite, manifestate una în regimul
celeilalte: îndemânare, viteză, rezistenţă, forţă.
TEHNICA JOCULUI FĂRĂ MINGE – partea I
1. Tehnica jocului de baschet
2. Poziţia fundamentală

1. Tehnica jocului de baschet

Tehnica jocului de baschet reprezintă ansamblul de mişcări specifice pe care le execută un

sportiv în timpul practicării jocului, în concordanţă cu regulile şi sarcinile ridicate de participarea
echipei sale în competiţie.
Acest ansamblu de mişcări specifice, grupeză elemente şi procedee tehnice şi se referă în egală
măsură atât la manevrarea obiectului de joc, şi la deplasările făcute de jucători în vederea
acestei manevrări.
În jocul de baschet tehnica are o importanţă deosebită. Ea nu trebuie văzută ca un factor izolat.
Între tehnică şi ceilalţi factori ai conţinutului jocului (tactic, fizic, teoretic şi psihic) există o
interdependenţă şi condiţionare reciprocă, manifestându-se fiecare în regimul celorlalţi factori
într-o proporţie variabilă.
Tehnica îşi are suportul în calităţile motrice. O tehnică corespunzătoare permite manifestarea
aptitudinilor sportivului aproape de nivelul maxim al posibilităţilor lui.

Elemente în subordine
Fiecărui joc sportiv îi corespund forme generale de mişcare, la baza cărora stau elementele
tehnice ale jocului respctiv. Acestea sunt materializate prin execuţia a numeroase procedee
tehnice, în raport cu diferite situaţii de joc.

Elementul tehnic – reprezintă noţiunea de generalizare a execuţiei mai multor procedee tehnice,
având un caracter abstract. El se referă la mecanismul de bază al mişcării respective.

Procedeul tehnic – reprezintă concretizarea şi adaptarea în joc a elementelui tehnic, având un

caracter concret de execuţie, cu un mecanism complex de mişcări, executate conştient, într-o
succesiune raţională şi într-un scop precis.

Exemple:

Elementul tehnic Procedee tehnice

• Pasa mingii cu 2 mâini de la piept
• Pasa mingii cu 2 mâini de deasupra
capului
1. Pasarea mingii
• Pasa mingii cu o mână de la umăr
• Pasa mingii cu pământul

2. Aruncarea la coş din • Aruncarea la coş cu o mână de sus

dribling • Aruncarea la coş oferită
 • Aruncarea la coş din cârlig

Atunci când însuşirea procedeului tehnic se face izolat, în afara procesului de joc, avem de-a face
cu un procedeu simplu. Acest procedeu simplu, pentru a fi folosit în condiţii concrete de joc, se
perfecţionează numai înlănţuit cu altele şi în raport cu situaţiile pe care trebuie să le rezolve
jucătorul la un moment dat. Cu cât numărul de procedee tehnice însuşite este mai mare, cu atât
jucătorul va rezolva mai uşor, mai repede şi mai favorabil situaţia de joc.

Stilul apare atunci când însuşirea mecanismului de bază al tehnicii are un marcat caracter
individual, imprimat de particularităţile psiho-fizice ale fiecărui jucător.
Automatizarea procedeelor tehnice, la nivelul măiestriei, suferă de cele mai multe ori o notă
personală în diferite execuţii. Această notă personală, se datorează particularităţilor jucătorului şi
este cunoscută sub denumirea de stil.

Elementele tehnice ale jocului de baschet sunt următoarele:

a) poziţia fundamentală;
b) deplasările în teren;
c) schimbările de direcţie;
d) săriturile;
e) pirueta;
f) opririle;
g) pivotarea;
h) ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;
i) driblingul;
j) aruncarea la coş.

2. Poziţia fundamentală

Poziţia fundamentală este specifică tuturor jocurilor sportive. Ea este acea poziţie a corpului,
care determină executarea în cât mai bune condiţii a majorităţii procedeelor tehnice şi care
favorizează întreprinderea unor acţiuni cât mai variate, determinate de situaţiile tactice
(Predescu T., 2005).

Poziţia fundamentală trebuie să asigure jucătorului:

• poziţie convenabilă, cât mai lejeră şi echilibrată;
• stabilitate şi posibilitatea de trecere în minim de timp şi maxim de eficienţă de la
acţiuni tehnico-tactice defensive la acţiuni tehnico- tactice ofevsive şi invers;
• un consum energetic minimal în cursul desfăşurării jocului, datorită relaxării
muşchilor care nu iau parte la mişcare.
În desfăşurarea jocului întâlnim 3 tipuri de poziţii fundamentale:

• înaltă;
• medie;
• joasă.

Descriere:

- Picioarele, cu genunchii uşor îndoiţi şi orientaţi puţin spre interior, sunt depărtate în lateral,
aproximativ la proiecţia lăţimii umerilor;
- Gleznele îndoite, greutatea corpului repartizată egal pe întreaga suprafaţă a tălpilor aşezate
paralel pe sol;
- Echilibrarea antero-posterioară este realizată, atunci când e cazul, prin împingerea spre înainte
cu maximum o jumătate de talpă a unuia dintre picioare;
- Trunchiul arcuit, este uşor aplecat spre înainte, coborârea centrului de greutate al corpului fiind
realizată prin flexia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi a şoldurilor;
- Umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate în lateral, pregătite pentru a acţiona în toate planurile
şi sensurile, în vederea prinderii mingii;
- Capul şi bărbia se menţin în sus, privirea căutând să cuprindă o cât mai mare zonă din teren.

Greşeli de execuţie:

• depărtarea exagerată a picioarelor sau apropierea lor modifică nefavorabil baza de susţinere a
corpului;
• articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor, prea puţin îndoite, determină o poziţie cu centrul de
greutate prea ridicat sau o aplecare exagerată a trunchilui;
• greutatea corpului inegal repartizată pe ambele picioare;
• crisparea musculaturii antagonice determină o atitudine rigidă şi puţin mobilă.

Utilizare tactică:

Poziţia fundamentală se foloseşte atât în atac cât şi în apărare.

a) În apărare distanţa între tălpi este mai mare, coborârea centrului de greutate este accentuată.
Mâna din partea piciorului din faţă este ridicată, în scopul împiedicării aventualei aruncări la coş
a adversarului direct.
b) În atac, ori de câte ori un atacant primeşte mingea el va trebui să acţioneze dintr-o poziţie
fundamentală, aceasta oferindu-i permanent o situaţie de avantaj în acţiunea sa împotriva
apărătorului său direct putând – arunca la coş, pleca în dribling sau pasa (poziţia „triplei
ameninţări”).
TEHNICA JOCULUI FĂRĂ MINGE – partea a II-a
1. Deplasările în teren
2. Schimbările de direcţie

1. Deplasările în teren

1. Majoritatea acţiunilor jucătorilor, cu minge şi fără minge, se efectuează din deplasare. În

jocul de baschet sunt folosite următoarele procedee de deplasare (Predescu T., 2005)

a) alergare normală;
b) alergare specifică înainte;
c) alergare cu spatele;
d) pasul adăugat înainte sau înapoi;
e) pasul adăugat lateral.

a) Alergarea normală, obişnuită, asemănătoare celei din atletism, folosită în general pentru
deplasarea jucătorilor în teren sau ca alergare de viteză, în situaţiile de plecare pe contraatac sau
de urmărire a jucătorului care contraatacă.

b) Alergarea specifică înainte, se face prin păşiri succesive, picioarele călcând spre înainte şi uşor
lateral în scopul măririi bazei de susţinere. Contactul cu solul se ia fie pe toată suprafaţa tălpilor,
fie rulajul tălpilor (călcâi – talpă – vârf). Genunchii, puţin îndoiţi, cedează uşor împreună cu
gleznele în momentul contactului cu solul. Trunchiul este puţin aplecat spre înainte, cu centrul
de greutate coborât şi a cărei proiecţie cade puţin înaintea bazei de susţinere. Braţele
pendulează la pornire, în restul alergării fiind pregătite pentru a prinde mingea.

În timpul acestei alergări este menţinută permanent poziţia fundamentală a jucătorului.

Greşeli de execuţie

• în deplasare există tendinţa de a sări, prin ridicarea tălpilor de pe sol;

• se micşorează baza de susţinere datorită faptului că nu se păşeşte şi puţin în lateral sau
contactul cu solul nu se ia pe toată talpa;
• se aleargă pe vârfuri, micşorându-se astfel stabilitatea.

Utilizare tactică – se foloseşte în tot timpul jocului, în circulaţia individuală în atac cu precădere
în demarcaj, respectiv în acţiunile premergătoare intrării în posesia mingii.

c) Alergarea înapoi. Sportivul se deplasează spre înapoi având tălpile uşor depărtate. Contactul
cu solul se face prin rulare vârf – talpă – călcâi şi mult înapoi faţă de proiecţia centrului de
greutate pe sol. Deplasările picioarelor se face prin alunecare.
Greşeli de execuţie

• se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate, ceea ce provoacă dezechilibrul (căderea);

• se sare în timpul alergării.

Utilizare tactică – se foloseşte cu precădere la retragerea în apărare.

d) Pasul adăugat înainte sau înapoi este specific apărării.

Face parte din bagajul tehnic cunoscut sub denumirea de „jocul de picioare al apărătorului”.
Caracteristic acestui pas este faptul că piciorul din urmă nu depăşeşte niciodată, în deplasare,
piciorul din faţă. El se execută în direcţiile: înainte, înapoi, oblic înainte, obilc înapoi.

Descriere

Din poziţie fundamentală de apărare, păstrând contactul cu solul pe toată talpa, începe mişcarea
spre înainte a piciorului din faţă. Braţul ridicat determină o poziţie puţin oblică a trunchiului şi
labei piciorului din spate.

Greşeli de execuţie

Piciorul din urmă este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără însă a fi ridicat de pe sol. Celălalt
braţ balansează în plan lateral.

• deplasarea se face prin sărituri;

• se fac păşiri prea lungi;
• se încrucişează picioarele prin depăşirea piciorului din faţă de către cel din urmă;
• nu se menţine o poziţie joasă, cu centrul de greutate coborât.

Utilizarea tactică – în general pasul adăugat are o rază de acţiune redusă de aproximativ 3-4 m,
fiind folosit în acţiunile de apărare pentru apropierea sau depărtarea de adversar.

e) Pasul adăugat lateral. Reprezintă cel mai important mijloc tehnic al „jocului de picioare al
apărătorului” realizat pentru urmărirea adversarului sau a circulaţiei de minge în apărarea în
zonă.

Descriere

Deplasarea începe prin ducerea spre lateral a piciorului de pe direcţia deplasării, talpa acestui
picior fiind menţinută cât mai aproape posibil de suprafaţa solului. După ce ia contact cu solul,
celălalt picior se apropie, talpa acestuia alunecând pe suprafaţa solului. În timpul deplasării
corpul rămâne orientat lateral faţă de direcţia de deplasare iar braţele, puţin îndoite din coate,
orientate lateral, lucrează activ pentru stânjenirea circulaţiei mingii (închiderea culoarelor de
pasare) sau scoaterea acesteia de la adversar.
Greşeli de execuţie:

• încrucişarea picioarelor şi trecerea greutăţii corpului pe un singur picior de sprijin;

• ridicarea centrului de greutate a corpului;
• executarea de sărituri în timpul deplasării;
• ridicarea picioarelor de pe sol în loc ca deplasarea să se facă prin alunecare.

Utilizare tactică - Acest procedeu se foloseşte în acţiunile de marcaj, în urmărirea adversarului

care se deplasează şi în general în obţinerea unui cât mai bun plasament în apărare.

2. Schimbările de direcţie

Reprezintă un element important în jocul de baschet, folosit cu deosebire de către atacanţi în

realizarea acţiunilor de demarcaj individual. Prin acest element jucătorul îşi asigură trecerea de
pe o direcţie de alergare pe alta, fără a mai fi nevoit să se oprească. Deosebim două procedee de
execuţie (Predescu T., 2005):

a) schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior;

b) schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare.

a) Schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior. Din deplasare, jucătorul determină momentul

de declanşare a schimbării de direcţie printr-o oprire cu uşoară ghemuire pe piciorul opus noii
direcţii, al cărui genunchi rămâne îndoit. Print-o păşire mai lungă pe acest picior, talpa se aşează
oblic pe sol, fiind orientată spre noua direcţie. Apare un moment evident de frânare şi de
translaţie a mişcării spre noua direcţie.

Centrul de greutate este proiectat în interiorul ocolirii, greutatea corpului fiind repartizată pe
piciorul exterior. În timpul schimbării de direcţie se accentuează pozitia joasă a corpului în raport
cu viteza avută în alergarea dinaintea schimbării de direcţie.

b) Schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare. Din deplasare, jucătorul execută o

uşoară săritură, picioarele ducându-se înainte şi luând, concomitent, contact cu solul. Vârfurile
vor fi orientate pe noua direcţie. Greutatea corpului va fi repartizată ceva mai mult pe piciorul
din afara ocolirii şi pe marginea tălpilor din interiorul ocolirii. Îndoirea gleznelor amortizează
şocul frânării, genunchii fiind proiectaţi spre noua direcţie.

Corpul execută o răsucire şi se inclină pe noua direcţie, plecarea executându-se cu piciorul din
interiorul ocolirii.

Caracteristici de execuţie (pentru ambele procedee):

- păşirea pe noua direcţie se face prin ridicarea tălpii de pe sol, fără a ridica şi centru de greutate
al corpului (nu are loc o săritură);
- punctul de sprijn de pe sol trebuie să se găsească pe undeva pe vechea direcţie de deplasare, în
afara poligonului de proiecţie al centrului de greutate al corpului pe sol. Distanţa acestuia va fi
direct proporţională cu viteza iniţială de deplasare a jucătorului;
- genunchii presează către interior pe noua direcţie, centrul de greutate al corpului fiind
proiectat către interiorul ocolirii şi pe noua direcţie.

Greşeli de execuţie

• poziţia înaltă determină dezechilibrări în plan anterior;

• piciorul din interiorul ocolirii se aşează prea depărtat pe noua direcţie, lucru ce întârzie
pornirea;
• centrul de greutate nu se proiectează suficient în interiorul ocolirii, fapt ce determină
dezechilibrări.

Utilizare tactică - este element specific actiunilor ofensive de demarcaj impotriva apărărilor
indidividuale este folosit pentru provocarea greşelilor de marcaj, precum şi ca fente de ieşire la
minge.
TEHNICA JOCULUI FĂRĂ MINGE – partea a III-a
1. Săriturile şi pirueta
2. Oprirea şi pivotarea

1. Săriturile şi pirueta

Săriturile

În jocul de baschet, acestea sunt frecvent întâlnite atât în fazele de apărare cât şi în cele din atac.
Atât picioarele cât şi braţele sunt mult solicitate în realizarea unei sărituri elastice şi înalte
(Predescu T., 2005).
În jocul de baschet, săriturile le intâlnim la angajarea între doi jucători, recuperarea mingii în atac
cât şi în apărare, la aruncările la coş, la prinderea şi pasarea mingii. Săriturile folosite în jocul de
baschet sunt deosebite de cele din atletism, ele urmărind şi menţinerea unei poziţii cât mai
echilibrate în timpul săriturii.

Săriturile pot fi executate:

1. cu desprindere de pe ambele picioare:

o de pe loc;
o precedate de deplasare;

2. cu desprindere de pe un picior:
o precedate de deplasare.

Pirueta

Este o pivotare fără minge, în care piciorul pe care se face întoarcerea poate fi ridicat în timpul
execuţiei. Poate fi executată de pe loc – din poziţie statică a atacantului sau ca element de
schimbare de direcţie, din deplasare (Predescu T., 2005).

Utilizare tactică – se foloseşte ca procedeu în executarea schimbării de direcţie, la plecările din

blocaj, la blocajele defensive, la evitarea blocajelor de către apărător şi continuarea acţiunii de
marcaj (în apărarea om la om).

2. Oprirea şi pivotarea

Oprirea : Este un element tehnic foarte important în jocul de baschet, de el fiind legată şi regula
paşilor. Oprirea se realizează într-un timp şi în doi timpi (Predescu T., 2005).

a) Oprirea într-un timp

Oprirea într-un timp reprezintă procedeul cu care se începe învăţarea acestui element şi se
execută din alergare precedat de prinderea mingii din pasă.
În momentul care precede prinderea mingii jucătorul execută o uşoară săritură înainte pe
orizontală. Prinderea mingii se face în săritură, aterizarea executându-se pe ambele picioare care
vor fi proiectate puţin înainte. Gleznele, genunchii şi trunchiul se flexează foarte mult, jucătorul
intrând în poziţia fundamentală.

b) Oprirea în doi timpi

Este un procedeu cu o frecvenţă de folosire din ce în ce mai mare în jocul modern, datorită
vitezei mereu crescândă de desfăşurare a jocului. Tehnica de execuţie este asemanatoare opririi
într-un timp: uşoară săritură cu prinderea mingii, aterizare pe piciorul care ia primul contact cu
solul, urmat de flexia genunchiului (mişcare ce contribuie la amortizarea şocului de aterizare),
după care urmează contactul celui de-al doilea picior cu solul.

Greşeli de execuţie

• în timpul săriturii pentru realizarea opririi corpul se apleacă înainte;

• la aterizare picioare nu sunt duse suficient înaintea proiecţiei centrului de greutate pe sol;
• picioarele (la oprirea în doi timpi) se aşează unul în prelungirea celuilalt, poligonul de susţinere
fiind astfel mult îngustat.

Utilizare tactică – este elementul folosit ori de câte ori jucătorul aflat în alergare primeşte
mingea sau driblând doreşte sau trebuie să se oprească. De asemeni, precedat de prinderea
mingii, este folosit ca fentă pentru realizarea demarcajului individual înaintea executării unei
acţiuni individuale de depăşire. Oprirea reprezintă totodată elementul component al acţiunii de
„ieşire la minge” în vederea asigurării prinderii mingii.

Pivotarea : Este unul dintre cele mai folosite elemente în jocul de baschet, fiind specific acestui
joc. Pivotarea este condiţionată de prevederile regulamentului, execuţia greşită determinând
comiterea abaterii de paşi. Clasificarea procedeelor de pivotare este următoarea:

1. Din punct de vedere al execuţiei:

a) pivotare prin păşire;

b) pivotare prin întoarcere.

2. Din punct de vedere tactic:

c) pivotare ofensivă (spre înainte);

d) pivotare defensivă (spre înapoi).

a) Pivotarea prin păşire

Jucătorul, oprit în poziţie fundamentală, cu mingea în mâini, trece greutatea corpului pe piciorul
ales ca pivot, executând o uşoară flexie în toate articulaţiile acestui picior. Corpul se apleacă spre
înainte, călcâiul piciorului pivot se ridică de pe sol şi printr-o uşoară extensie din articulaţiile
acestui picior, jucătorul execută o păşire spre înainte cu celălalt picior. Pingeaua piciorului pivot
nu se va ridica de pe sol. În timpul execuţiei, piciorul pe care se păşeşte nu rămâne întins, ci este
uşor îndoit din genunchi; când ia contact din nou cu solul, acesta preia o parte din greutatea
corpului.

b) Pivotarea prin întoarcere

În general, mişcarea este asemănătoare celei descrise mai sus. Esenţialul în această mişcare este
descărcarea de greutate a piciorului oscilant şi impulsul dat de o uşoară răsucire a umărului,
trunchiului, şoldului şi a piciorului către direcţia întoarcerii. În timpul pivotării, piciorul oscilant
alunecă uşor pe sol. La terminarea întoarcerii (pivotării) jucătorul se va afla în poziţia
fundamentală, cu baza de susţinere ceva mai mare şi orientat pe noua direcţie.

Greşeli de execuţie

• pivotarea se execută pe călcâiul piciorului şi nu pe pingea;

• în timpul execuţiei se întind genunchii şi gleznele, creând o poziţie rigidă a întregului corp; • se
încrucişează picioarele, nu se păstrează paralelismul tălpilor;
• lipsa de coordonare în mişcările executate pentru protecţia mingii determină dezechilibrarea
corpului în timpul execuţiei pivotării.

Utilizare tactică - Pivotarea este folosită în jocul ofensiv ori de câte ori jucătorul are mingea şi
execută opriri, protecţie de minge, paravan, fente, precum şi în jocul jucătorului pivot sau centru.
ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII – partea I

1. Ţinerea mingii
2. Prinderea mingii
3. Pasarea mingii - clasificare

1. Ţinerea mingii

Reprezintă procedeul iniţial de plecare în execuţia majorităţii elementelor de tehnică. O bună

ţinere a mingii asigură un bun control al acesteia, o execuţie corectă şi eficace. O ţinere incorectă
generează greşeli de execuţie, micşorează eficacitatea, îngreunează protecţia şi transmitarea
mingii (Predescu T., 2005).

Deosebim următoarele modalităţi:

• ţinerea mingii cu ambele mâini;

• ţinerea mingii cu o mână.

Se deosebesc următoarele procedee de ţinere:

a) care folosesc o priză simetrică pe minge:

• ţinerea cu două mâini în dreptul pieptului;

• ţinerea cu două mâini deasupra capului;
• ţinerea cu două mâini în dreptul bazinului (priză joasă).

b) care folosesc priza asimetrică, ce pun, în general, în evidenţă lucrul cu o singură mână.

Descriere (ţinerea mingii cu două mâini la piept): Mingea este ţinută de calota sa inferioară, din
lateral şi puţin dinapoi. Degetele, cât mai desfăcute, se aşează pe minge cu toată suprafaţalor.
Ele trebuie să cuprindă mingea în aşa fel încât ultimile falange ale degetelor inelare să stea chiar
pe axa mingii. Degetele mari formează, prin prelungirea lor, un unghi de 90o, acestea stând
departate unul de altul la aproximativ 5 cm. Antebraţele, îndoite din coate, fac ca mingea să fie
ţinută la nivelul pieptului, permiţând privirea peste minge. Coatele puţin depărtate de corp, într-
o postură cât mai relaxată.

Greşeli de execuţie:

o orientarea palmelor cu degetele spre înainte sau în jos;

o degetele mari sunt opozante sau prea apropiate;
o podul palmelor ia contact cu suprafaţa mingii;
o coatele mult depărtate determină o ţinere prea din lateral a mingii.

Utilizare tactică – reprezintă procedeul principal folosit în execuţia majorităţii elementelor

tehnice (în special în faza iniţială), constituind procedeul cel mai des folosit la majoritatea
jucătorilor.

2. Prinderea mingii

Descriere

Poziţia iniţială: jucătorul care urmează să prindă mingea va căuta în primul rând ca printr-o cât
mai uşoară şi comodă deplasare să se orienteze cu faţa spre direcţia de unde vine mingea,
păstrând pe cât posibil poziţia fundamentală, cu braţele întinse înainte, paralele şi cu degetele
răsfirate. Poziţia intermediară: în momentul de contact cu mingea degetele se vor încorda iar
articulaţiile pumnilor vor executa o cedare înapoi (autorezistenţă) ce se va transmite şi braţelor
care, prin îndoirea lor din coate, va realiza amortizarea prinderii şi aducerea mingii în dreptul
pieptului.

Poziţia finală: jucătorul, în poziţie fundamentală, cu mingea în dreptul pieptului, braţele cu

coatele flexate, uşor depărtate de corp, într-o pozitie cât mai relaxată.

Greşeli de execuţie

• palmele sunt orientate faţă în faţă, fapt ce determină dispariţia mişcării de autorezistenţă din
articulaţiile pumnilor; mingea poate trece cu usurinţă printre palme;
• contactul este luat direct cu palmele pe minge şi nu cu degetele;
• amortizarea nu se face prin succesiunea mişcărilor de autorezistenţă şi de cedare a degetelor,
palmelor şi braţelor.

3. Pasarea mingii - clasificare

Pasa reprezintă elementul care are un rol determinant în rezolvarea scopului jocului, ea
asigurând caracterul colectiv al jocului prin legătura pe care o face între acţiunile individuale şi
cele colective.
Prin esenţa sa tehnico-tactică, acest element presupune neapărat prezenţa partenerului. Pasa
este condiţionată de existenţa unui jucător care o efectuează şi a altuia, căruia i se adresează. La
reuşita ei ambii jucători trebuie să-şi dea contribuţia (Predescu T., 2005).

Clasificarea paselor:

1. După felul în care este ţinută mingea:

a) Pase executate cu două mâini:

Fundamentale:
• din dreptul pieptului;
• de deasupra capului;
• din dreptul umărului.
Speciale:

• peste umăr;
• pe sub axilă;
• de jos (din dreptul bazinului).

b) Pase executate cu o singură mână:

Fundamentale:
• din dreptul umărului;
• din lateral;
• de jos.

Speciale:
• din cârlig;
• din semicârlig;
• pe la spate;
• prin voleibolare etc.

2. În funcţie de condiţiile de execuţie:

• de pe loc;
• din alergare;
• din săritură;
• cu pământul.
ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII – partea a II-a
1. Pasarea mingii de pe loc
2. Pasarea mingii din deplasare
3. Pasarea mingii cu pământul

1. Pasarea mingii de pe loc

a) Pasa cu două mâini de la piept de pe loc.

Acest procedeu face parte din grupa paselor fundamentale, fiind folosit pentru pasarea mingii la
distanţe mici şi medii, de până la 6 – 8 m. Este pasa de bază şi specifică jocului de baschet
(Predescu T., 2005).

Descriere

Din poziţie fundamentală, cu mingea ţinută în dreptul pieptului în priză cu două mâini, se începe
mişcarea de extindere a braţelor spre înainte. Mişcarea braţelor va fi însoţită şi de o mişcare
ajutătoare, de un ultim impuls dat de întinderea articulaţiilor gleznei şi genunchilor. Partea finală
a execuţiei dă un ultim impuls mingii printr-o mişcare de „biciuire”, executată din articulaţiile
pumnilor şi de împingerea din degete. Datorită impulsului dat mingii, braţele (în partea finală a
execuţiei) sunt întinse înainte, la înălţimea umerilor, către direcţia de pasare, cu palmele
orientate în jos, cu degetele răsfirate.

Greşeli de execuţie

• ţinerea mingii in priza pasivă;

• executarea din articulaţiile pumnilor a unor mişcări suplimentare cu mingea, înainte de
execuţia propriu-zisă a pasei, sau a unei mişcări de rotare din braţe prin coborârea mingii spre
abdomen;
• depărtarea exagerată a coastelor în lateral în timpul execuţiei, ceea ce duce la anularea forţei
de pasare şi la efectuarea unei mişcări rigide;
• braţele nu rămân întinse după pasare.

Utilizare tactică - Pasa este folosită cu deosebire în atacul poziţional şi în special împotriva
apărărilor individuale mai puţin active şi împotriva apărării în zonă, în acţiunile de manevrare şi
pregătire a atacului.

b) Pasa cu două mâini de deasupra capului, de pe loc

Reprezintă o pasă fundamentală pentru jucătorii cu o talie înaltă (jucători pivoţi sau centri).
Descriere

Din poziţie fundamentală înaltă, mingea este ţinută deasupra capului în dreptul frunţii, cu braţele
îndoite din coate, care sunt orientate oblic înainte către direcţia de pasare printr-o uşoară
arcuire a trunchiului şi o păşire înainte.

Braţele se extind oblic înainte şi în sus, impulsul final dat mingii fiind executat prin mişcarea de
„biciuire” din articulaţiile pumnilor.
Pozitia finală a palmelor cu degetele răsfirate, este spre în jos şi înainte.

Greşeli de execuţie

• ducerea mingii prea înapoi peste cap, fapt ce întârzie şi îngreunează pasarea;
• mişcarea prea amplă din braţe în detrimentul celei de zvâcnire din articulaţiile pumnilor;
• orientarea coatelor în lateral şi nu spre înainte şi în jos.

Utilizare tactică - Această pasă este folosită de jucătorii înalţi (pivoţi, centri) pentru a degaja
mingea din aglomerările de sub coş sau atunci când prinderea unei pase s-a facut la înălţimea
capului şi situaţia tactica solicită transmiterea foarte rapidă a mingii.

c) Pasa cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Alături de pasa cu două mâini de la piept, acest procedeu este considerat de bază. Execuţia
acestui procedeu are la bază o mişcare naturală, asemănătoare cu mişcarea de azvârlire a unei
pietre.

Descriere

Din poziţie fundamentală cu piciorul opus braţului de execuţie înainte, cu mingea ţinută în
ambele mâini în priză asimetrică, braţele conduc mingea lateral, în dreptul umărului, timp în care
trunchiul se răsuceşte puţin pe direcţia braţului de pasare.
Mingea este împinsă spre înapoi de mâna opusă celei de pasare. Braţul este îndoit, cu cotul la
nivelul umărului, palma cu degetele mult răsfirate este înapoi şi sub minge. Celălalt braţ se află în
faţă, îndoit din cot, asigurând protejarea mingii.
Extinderea bruscă a braţului spre înainte, cu preluarea forţei transmise de piciorul din spate, şold
şi trunchi, dau un prim impuls mingii, impuls care este continuat de mişcarea de „biciuire” din
articulaţiile pumnilor şi degetelor.
Concomitent, greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă, finalul mişcării găsind braţul de
pasare complet întins cu degetele orientate în jos. Pasarea mingii poate fi însoţită şi de o păşire
spre înainte pe piciorul braţului de pasare, atunci când distanţa de pasare este mai mare.

Greşeli de execuţie

• cotul braţului care pasează nu este la nivelul umărului şi în lateral;

• nu se ţine mingea în echilibru pe plama braţului de pasare;
• de multe ori braţul este întins, iar mişcarea se face cu braţul întins;
• piciorul braţului de pasare este în faţă.

Utilizare tactică - Reprezintă procedeul de pasare folosit pentru transmiterea mingii la orice
distanţă şi cu deosebire la distanţe lungi, deci specific în declanşarea contraatacului.

2. Pasarea mingii din deplasare

Execuţia unei pase din deplasare se prezintă sub forma unui complex în care se îmbină alergarea
cu prinderea mingii şi execuţia propriu-zisă a pasei. Elementul principal în executarea unei pase
din alergare îl constituie respectarea regulii paşilor, prin care jucătorului nu i se permite să
efectueze mai mult de două păşiri cu mingea ţinută în mâini (Predescu T., 2005).

Descriere

Execuţia unei pase din deplasare poate fi precedată de dribling sau mingea poate fi prinsă din
pasă.
Jucătorul aflat în dribling va căuta ca la ultima bătaie a mingii în sol să imprime acesteia un
impuls mai puternic, care să-i permită uşurarea prinderii mingii.
Succesiunea ulterioară a mişcării este următoarea:
• prinderea mingii cu două mâini concomitent cu o uşoară săritură pe piciorul drept;
• imediat mingea este adusă în dreptul pieptului;
• se va începe mişcarea de pasare a mingii odată cu păşirea pe piciorul stâng.

Viteza de deplasare a jucătorului precum şi impulsul dat din mişcarea braţelor imprimă mingii
viteza necesară şi direcţia dorită.

Greşeli de execuţie

• nerespectarea regulii paşilor;

• balansarea mingii dreapta-stânga, ceea ce duce la dezechilibrări.

Utilizarea tactică - Datorită dinamicii de desfăşurare, execuţia paselor din deplasare se realizează
în majoritatea fazelor de joc şi cu deosebire în atacul bazat pe circulaţii ale jucătorilor, în atacul
rapid, în fazele de atac în superioritate numerică, pe contraatac.

3. Pasarea mingii cu pământul

Pot fi executate atât pasele executate cu două mâini cât şi cele executate cu o mână, cu singura
observaţie ca prizele iniţiale să nu depăşească înălţimea pieptului executantului. Pasarea mingii
cu pământul se poate executa fie de pe loc, fie din deplasare (Predescu T., 2005). În execuţia
unei pase cu pământul se recomandă ca mingea să lovească solul în cea de-a treia treime a
distanţei dintre jucătorul care pasează şi primitor. Mingii îi trebuie imprimată o forţă astfel încât
din ricoşeul cu solul să ajungă aproximativ la înălţimea abdomenului celui căruia îi este adresată.

Utilizare tactică - Reprezintă un procedeu al jocului modern, folosit pentru transmiterea mingii la
distanţe mici şi mijlocii, împotriva apărărilor în zonă sau împotriva apărărilor cu marcaj agresiv.
Este recomandat ca pasarea mingii să fie precedată de o fentă de pasare.
DRIBLINGUL ŞI ARUNCAREA LA COŞ DE PE LOC
1. Driblingul
2. Aruncarea la coş de pe loc cu două mâini de la piept
3. Aruncarea la coş de pe loc cu o mână din faţă

1. Driblingul

Este un element tehnic foarte important în jocul de baschet, el dând posibilitatea jucătorilor
să se deplaseze în teren fără a se abate de la regula paşilor (Fleancu J.L., 2001).
În învăţare, jucătorii trebuie obişnuiţi să conducă mingea cu ambele mâini şi să folosească
aceasta în funcţie de poziţia adversarului.

Clasificarea driblingului

Driblingul se clasifică după mai multe criterii:

a) După înălţimea lui:

• înalt;
• mediu;
• jos.
b) După situaţia tactică de joc:
• de aşteptare (de protecţie a mingii);
• de trecere din terenul de apărare în terenul de atac; • de depăşire a adversarului.
c) După direcţia deplasării:
• spre înainte;
• spre înapoi;
• în lateral.

Descriere

De pe loc sau din deplasare, mecanismul de execuţie al mişcării este acelaşi. Singura deosebire
constă în unghiul sub care este impulsionată mingea spre sol, acesta fiind determinat de viteza
de deplasare a jucătorului (cu cât viteza este mai mare cu atât unghiul va fi mai mic) (Predescu
T., 2005).
Palma, cu degetele răsfirate ia contact cu mingea încă pe traiectoria sa ascendenta (din rebondul
solului), acoperind o parte din calota superioară, puţin dinapoi, a mingii. Prin flexarea braţului din
articulaţia cotului, şi a mâinii din cea a pumnului, se amortizează forţa ascensională a mingii care
este totodată controlată. Imediat, palma imprimă mingii o nouă impulsie spre sol, printr-o
mişcare a antebraţului din articulaţia cotului, a pumnului şi degetelor, conducând mingea pe
această traiectorie descendentă.
Corpul păstrează o poziţie uşor aplecată, înclinarea lui fiind raportată la viteza de deplasare a
jucătorului: la o viteză de deplasare mai mare corpul este mai ridicat, cu trunchiul mai drept.
Bratul opus celui cu care se driblează este uşor îndoit din cot şi constituie un element de
protecţie a mingii din lateral. Capul este ridicat, cu privirea cuprinzand un câmp vizual cât mai
mare.

Greşeli de execuţie

• mingea este plesnită sau lovită şi nu împinsă prin lucrul braţului şi a palmei;
• trunchiul prea aplecat prin flexia bazinului micşorează câmpul de vizibilitate al jucătorului;
• corpul se balansează vertical în timpul executării driblingului; • se priveşte mingea şi nu jocul în
ansamblul lui.

Utilizare tactică - Folosirea acestui element ofensiv în timpul jocului trebuie să fie motivat tactic:
• de trecerea mingii din terenul de apărare în cel de atac;
• ca element de organizare a sistemului de atac;
• în atacul în superioritate numerică, în acţiunile de depăşire, pe contraatac;
• împotriva apărărilor agresive;
• pentru scoaterea (degajarea) mingii din zone aglomerate şi după recuperare la panou.

2. Aruncarea la cos cu două mâini de la piept de pe loc

Este utilizată în baschetul modern din ce în ce mai rar – cu excepţia aruncărilor de la mare
distanţă. Locul lor a fost luat de aruncările executate cu o mână de pe loc sau din săritură. Totuşi,
pentru copii şi junioare, rămâne un procedeu de bază, ea suplinind, în general, lipsa forţei în
braţe a acestora (Predescu T.).

Descriere

Jucătorul este orientat pe direcţia aruncării, aflat în poziţie fundamentală medie, cu mingea
ţinută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra mingii, fixează coşul.
Picioarele, cu tălpile paralele, cu talpa piciorului de pe partea braţului de aruncare puţin înaintea
celeilalte, sunt depărtate normal, cu genunchii şi gleznele semiflexate. Trunchiul este puţin
aplecat spre înainte, braţele sunt îndoite şi coatele apropiate de corp.
Execuţia începe printr-un impuls al picioarelor însoţit de ridicarea corpului şi ducerea mingii, prin
dreptul feţei, în sus şi spre înainte. Braţele se întind din coate şi mingea părăseşte mâinile cât mai
sus posibil, imprimându-i-se din articulaţiile pumnilor o mişcare de rotare. În finalul aruncării
corpul jucătorului este întins, cu braţele orientate oblic în sus, cu palmele în jos şi puţin în afară,
degetele întinse şi răsfirate.

Greşeli de execuţie

• ţinerea greşită a mingii;

• executarea din articulaţiile pumnilor a unei mişcări suplimentare cu mingea (jos-sus);
• insuficienta coordonare a impulsiei dintre picioare şi braţe;
• braţele se întind numai înainte, imprimând mingii o traiectorie întinsă;
• braţele acţionează inegal, modificând direcţia de aruncare a mingii.

Utilizare tactică - Procedeu folosit în etapa de iniţiere şi mai apoi doar de către jucătoare pentru
aruncările de la distanţă sau semidistanţă, împotriva unor apărări mai puţin active şi mobile.

3. Aruncarea la coş de pe loc cu o mână din faţă

În jocul actual, prin dezvoltarea mijloacelor defensive, aruncările la coş cu două mâini nu mai
reprezintă procedee curente de finalizare. Locul lor a fost luat de aruncările la coş cu o mână
(Predescu T., 2005).

Descriere

Din poziţie iniţială, mingea este ţinută în priză asimetrică, în dreptul pieptului, la nivelul bărbiei.
Palma mâini care execută aruncarea se află înapoi şi puţin sub minge, cu degetele răsfirate şi cu
cotul orientat în jos, flexia antebraţului pe braţ şi a mâini pe antebraţ formând aproximativ un
unghi de 90o. Cealaltă mână sprijină mingea din lateral iar privirea este orientată la inel sau
panou.
Piciorul de pe partea braţului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea celuilalt.
Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafaţă a tălpilor.
Execuţia aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca centrul de
greutate al corpului să coboare puţin; în acest timp, mingea rămâne la nivelul bărbiei jucătorului.
Mingea este trecută pe palma braţului de aruncare (care se găseşte acum sub minge) şi
părăseşte mâna ca urmare a unei ultime impulsii date printr- o frexie palmară pronunţată din
articulaţia pumnului. Braţul stâng rămâne în lateral şi în sus, constituind element de proecţie a
mingii pe ultima parte a aruncării.
În finalul execuţiei corpul este extins, uşor pe vârfuri, cu greutatea deplasată pe piciorul din faţă.
Bratul de aruncare este întins în sus şi înainte, cu palma şi degetele răsfirate, orientate în jos.

Greşeli de execuţie

• priza la minge nu este asimetrică, mingea fiind ţinută în palme în formă de pâlnie (una în faţa
iar cealaltă înapoia mingii);
• cotul braţului de aruncare este orientat în lateral şi nu pe direcţia aruncării;
• degetele mâinii care aruncă nu acoperă o suprafaţă cât mai mare de pe calotă, nefiind răsfirate
suficient pe minge;
• poziţia iniţială incorectă: jucătorul ţine înainte piciorul opus braţului cu care se execută
aruncarea iar greutatea corpului este repartizată pe piciorul din faţă;

Utilizare tactică - Aruncarea la coş cu o mână de pe loc reprezintă procedeul cel mai folosit în
jocul actual de baschet pentru aruncările efectuate de la distanţe mici şi mijlocii. Reprezintă,
totodată, mecanismul de bază pentru aruncările cu o mână executate din deplasare şi din
săritură, cu singura deosebire că priza mingii se face într-o poziţie mai înaltă.
Consolidarea aruncării la coş de pe loc se realizează în relaţie cu alte elemente tehnice (opriri,
dribling, fentă, pivotare, etc.):

1. Aruncarea mingii în sus şi înainte, săritură şi prindere, oprire şi aruncare la coş de pe loc;
2. Dribling, oprire, aruncare la coş de pe loc (dreapta, stânga sau din fata);
3. Dribling, oprire, fentă de pasă (sau de depăşire), aruncare la coş de pe loc;
4. Alergare, prinderea mingii, oprire, pivotare, aruncare la coş de pe loc;
5. Dribling, oprire, pivotare, aruncare la coş de pe loc;
6. Alergare, prinderea mingii, oprire, fentă, aruncare la coş de pe loc;
7. Asezaţi perpendicular pe panou la linia de aruncări libere. Sub panou se află profesorul cu
mingea, pe care o aruncă în diferite direţii (dreapta, stânga, înainte) iar fiecare elev din şir
se va deplasa după minge executând oprire, pivotare şi aruncare la coş de pe loc.
ARUNCAREA LA COŞ DIN DEPLASARE
1. Aruncarea la coş din dribling cu o mână de sus
2. Aruncarea la coş din alergare cu o mână de sus
3. Aruncarea la coş din săritură

1. Aruncarea la coş din dribling cu o mână de sus

Descriere

Jucătorul, aflat în alergare şi driblând mingea, va da un impuls mai puternic mingii la ultima
bătaie a acesteia în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o păşire mai lungă (cu piciorul de
pe partea mâinii de aruncare) decât cea normală din timpul alergării. Aceasta permite ca mingea
să fie mai uşor prinsă cu două mâini şi adusă la piept. Alergarea este continuată cu a doua păşire
pe celălalt picior, care ia contactul cu solul, având rolul de a bloca şi frâna viteza de translaţie,
transformând-o în forţă de ridicare în săritură. Desprinderea de sol este ajutată şi prin
pendularea dinapoi spre înainte şi în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei
acestuia până la orizontală (Predescu T., 2005).
Aruncarea la coş este executată în punctul maxim al săriturii, corpul fiind întins, braţul orientat
pe direcţia aruncării. Aterizarea se face pe ambele picioare şi, pe cât posibil, cât mai aproape de
locul de desprindere în săritură.

Greşeli de execuţie

• nu se respectă regula paşilor;

• insuficienta pendulare a genunchiului de pe partea braţului de aruncare (sau chiar deloc);
• braţul de aruncare nu se întinde complet;
• aterizarea pe un singur picior datorită faptului că nu se extinde complet corpul în timpul
zborului;
• slaba coordonare dintre lucrul picioarelor şi a braţului de aruncare;
• paşii se execută prea lungi (în special cel de-al doilea pas) ceea ce nu permite o desprindere
corespunzătoare (pe verticală); • aterizarea prea departe de locul de desprindere;

Utilizare tactică - Acest procedeu este folsit ca finalizare din apropierea coşului, ca urmare a unor
acţiuni tactice individuale cum sunt depăşirea sau aruncarea pe contraatac.

2. Aruncarea la coş din alergare cu o mănă de sus

Descriere

Aruncarea la coş din alergare se execută, ca procedeu, identic celei descrise mai înainte, cu
singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să finalizeze. Acesta, în
alergare, îşi coordonează în aşa fel paşii, ca momentul de prindere a mingii să coincidă cu o
păşire ceva mai lungă decât în mod obişnuit, pe piciorul mâini de aruncare. În timpul zborului se
execută prinderea mingii cu două mâini, după care este adusă în dreptul pieptului. De aici,
succesiunea complexului de mişcări – păşire mai scurtă pe piciorul de bătaie – timp în care
privirea se îndreaptă spre coş, bătaia, desprinderea, zborul, aruncarea propriu-zisă şi aterizarea –
este identic celui descris la aruncarea la coş din dribling (Predescu T., 2005).

Greşeli de execuţie

• nu se respectă regula paşilor, jucătorul executând mai mult de două păşiri cu mingea în mână;
• genunchiul de pe partea braţului de aruncare nu este pendulat corespunzator, determinând o
foarte mică înălţime în săritură;
• braţul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii acel impuls final, prin
flexia palmară a articulaţiei pumnului;
• slaba coordonare dintre lucrul picioarelor şi al braţului de aruncare determină o aterizare
dezechilibrată şi pe un singur picior.

Utilizare tactică - Aruncarea la coş din alergare este folosită ca finalizare din apropierea coşului
sau de la distanţe mici faţă de acesta, ca urmare a unor actiuni tactice individuale (depăşire,
pătrundere, superioritate numerică în contraatac etc.) sau colective (combinaţii de 2 şi 3 jucători,
realizate în cadrul sistemului ofensiv al echipei).

3. Aruncarea la coş din alergare

Descriere

Aruncarea la coş din săritură reprezintă cel mai utilizat procedeu de finalizare în jocul de baschet.
Jucătorul aflat în alergare sau dribling îşi coordonează paşii astfel încât în momentul prinderii
mingii el să fie în uşoară săritură. Bătaia se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea
rulării călcâi-talpă-vârf, pentru a realiza o săritură cât mai echilibrată şi înaltă. Desprinderea de
sol se face cât mai aproape de verticală prin impulsia puternică realizată din vârfurile picioarelor,
ca urmare a extinderii articulaţiilor trenului inferior, coordonate simultan. Corpul rămâne cât mai
echilibrat vertical, mişcarea fiind coordonată cu cea a braţelor care încep aruncarea propriu-zisă.
Finalizarea aruncării se va efestua în punctul maxim al săriturii atunci când se realizează un
moment de plutire. Aterizarea se face în mod obişnuit pe ambele picioare (Predescu T., 2005).

Greşeli de execuţie

• desprinderea în săritură se realizează dezechilibrat;

• săritura nu se realizează pe verticală;
• aruncarea din săritură se efectuează în cădere, după atingerea momentului de plutire.

Utilizare tactică - Aruncarea la coş din săritură este utilizată de toţi jucătorii de baschet, inclusiv
de pivoţi, pentru execuţia de la orice distanţă a aruncării la coş. Este folosită atât împotriva
apărărilor om la om cât şi împotriva apărărilor în zonă.
TEHNICA ȘI TACTICA ÎN ATAC
1. Tehnica individuală în atac
2. Combinațiile tactice în atac

1. Tehnica individuală în atac

Principalele acţiuni tactice individuale ofensive sunt:

a) demarcajul individual;
b) ieşirea la minge;
c) poziţia triplei ameninţări;
d) pătrunderea;
e) depăşirea;
f) urmărirea şi recuperarea la panou.

Acțiunile tactice individuale în atac

a) Demarcajul individual

Reprezintă acţiunea de tactică individuală folosită împotriva apărărilor om la om, prin care un
atacant caută să scape de sub marcajul apărătorului direct folosind mijloace personale, în scopul
de a putea primi mingea şi efectua acţiuni ofensive.

În demarcajul individual, atacantul foloseşte o gamă variată de procedee tehnice: porniri bruşte,
plecări false, alerrgări cu schimbări de ritm, de direcţie, piruete, opririle, fentele.
Indiferent de mijloacele folosite, demarcajul individual efectuat în scopul primirii mingii şi în
funcţie de poziţia din teren unde este efectuat, de direcţia pasei, precum şi de poziţia şi
plasamentul apărătorului, poate fi împărţit în:

• demarcaj lateral – prin care atacantul execută acţiunea de ieşire la minge;

• demarcaj în adâncime – cu direcţie spre coş pin care atacantul execută acţiunea de
pătrundere.

b) Ieşirea la minge

Reprezintă o acţiune tactică de demarcaj lateral efectuată de atacant cu scopul de a scăpă

pentru un moment de sub supravegherea apătătorului direct, în vederea primirii mingii de la un
coechipier. Este o variantă de demarcaj care a devenit de sine stătătoare dat fiind succesiunea
mijloacelor care o compun şi anume:

• fentă de plecare sau schimbare de direcţie efectuată din alergare;

• prinderea mingii concomitent cu oprire şi pivotare.

Descrierea modelului:
Atacantul caută ca printr-o fentă de plecare sau, dacă se află în alergare, printr-o schimbare de
direcţie să-şi fixeze apărătorul direct.
Simulând plecare spre o direcţie, atacantul, printr-o păşire scurtă terminată cu o frânare vioaie
pe piciorul din faţă (însoţită şi de o fentă de braţ şi umăr sau cap şi privire), determină o
ghemuire a corpului care să-i dea posibilitatea de a ţâşni în sens opus. Schimbarea de direcţie
efectuată din alergare, foloseşte aceeaşi tehnică, viteza de deplasare ducând la o dificultate
suplimentară. Printr-o uşoară săritură în întâmpinarea pasei, atacantul prinde mingea
concomitent cu execuţia opririi într-un timp (sau doi timpi).

c) Poziţia triplei ameninţări

Reprezintă un moment tactic important în care se găseşte atacantul intrat în posesia mingii al
cărui potenţial ofensiv rămâne intact (el va putea să arunce la coş, să plece în driblind sau să
paseze), lucru care, pentru apărător, reprezintă o ameninţare permanentă.

Poziţia triplei ameninţări (asemănătoare ca descriere cu cea de la aruncarea la coş de pe loc cu o

mână din faţă) constituie fundamentul necesar pe care trebuie să se bazeze tehnica şi tactica
individuală ofensivă. Pentru a da eficienţă crescută acestei poziţii, jucătorul va trebui să îţi
perfecţioneze:

• execuţia rapidă şi precisă a aruncărilor la coş de la distanţă şi semidistanţă;

• abilitatea de a pasa;
• tehnica plecării rapide în dribling pentru realzarea depăşirii.

d) Pătrunderea

Pătrunderea sau demarcajul în adâncime reprezintă acţiunea tactică individuală efectuată de

atacantul fără minge care caută să-şi depăşească apărătorul direct şi să străgungă apărarea, cu
direcţia spre coş. Atacantul care execută pătrunderea are posibilitatea de a primi mingea printr-o
pasă se poziţie viitoare.

Descrierea modelului:

Atacantul caută ca printr-o fentă de plecare sau o plecare bruscă să-şi surprindă apărătorul
direct. Pătrunzând în direcţie spre coş, pe partea mingii (pe culoarul dintre adversar şi minge)
caută să surprindă apătătorul direct şi să primească o eventuală pasă într-o poziţie favorabilă.
Primind mingea, atacantul va avea posibilitatea fie de a finaliza folosind aruncarea la coş din
alergare sau săritură, fie să paseze unui coechipier demarcat.
Utilizare tactică – pătrunderea are eficienţă crescută împotriva oricărui sistem de apărare (om la
om, zonă sau presing). Acşiunea este prezentă ori de câte ori marcajul apărătorului este prea
aproape de atacant, atunci cănd se execută combinaţiile de blocaj, încrucişare sau dă şi du-te.

e) Depăşirea

Reprezintă acţiunea tactică individuală prin care atacantul cu minge foloseşte un ansamblu de
procedee şi mijloace cu ajutorul cărora se demarcă şi folosind driblingul, finalizează sau pasează
unui coechipier.
Sarcina principală în realizarea depăşirii o constituie obţinerea de către atacantul posesor al
mingii a priorităţii de acţiune şi imediat după aceasta, a priorităţii de plan faţă de adversarul
direct.
Plecarea în dribling trebuie făcută cât mai rapid şi necesită o tehnică corectă pentru a evita
comiterea abaterii de paşi. Regulamentul jocului presupune ca atunci cănd se pleacă în dribling,
piciorul pivot nu trebuie ridicat înainte ca mingea să părăsească mâinile.

Descrierea modelului:

Din poziţia triplei ameninţări, atacantul, în funcţie de felul în care este marcat, va preceda
întotdeauna plecarea în depăşire de o fentă. În cazul în care apărătorul se menţine la o distanţă
ceva mai depărtată, atacantul va trebui să fenteze o aruncare la coş prin care să-l determine pe
apărător să se apropie.
Dacă apărătorul execută un marcaj apropiat, atacantul trebuie să execute o fentă de plecare într-
o direcţie, care va determina deplasarea apărătorului în acea direcţie, ceea ce îi va uşura
plecarea în depăşire în partea opusă. Atacantul trebuie să realizeze depăşirea plecând cu acelaşi
picior cu care a executat fenta şi protejând mingea până la efectuarea driblingului (se va dribla
întotdeauna cu mâna din exteriorul depăşirii).

Utilizare tactică – acţiunea de depăşire are aceeaşi eficienţă împotriva oricărei forme de apărare,
ori de câte ori apărătorul execută un marcaj foarte strâns dar şi în combinaţiile tactice de blocaj
şi încrucişare.

f) Urmărirea şi recuperarea mingii în atac

Reprezintă acţiunea tactică individuală prin care un atacant încearcă să recâştige mingea în urma
unei aruncări la coş nereuşite, efectuate de el sau de un coechipier.
Jocul modern impune ca orice finalizare să fie dublată de acţiunea de urmărire şi recuperare a
mingii în cazul nereuşitei aruncării la coş.
Acţiunea propriu-zisă începe în momentul în care mingea a fost aruncată la coş, atacantul care
efectuează această acţiune în dispută cu apărătorul său urmărind prin apropierea şi plasarea
într-un loc în care se crede că va ajnge mingea.
Acţiunea ofensivă de urmărire şi recuperare a mingii la panou se realizează de obicei de jucătorii
care se află în plan cel mai apropiat de coş aceştia fiind de regulă pivoţii sau extremele.
În caz de reuşită a acestei acţiuni atacantul poate fie să realizeze finalizarea prin voleibolare sau
aruncare din săritură, fie să paseze, echipa beneficiând astfel de un nou atac.
Recuperarea ofensivă este mult mai greu de realizat comparativ cu cea defensvă. Ea presupune
obţinerea primului plan faţă de coş în disputa cu apărătorul care, prin poziţia lui defensivă este
de la început avantajat găsindu-se între atacant şi coş.
2. Combinaţiile tactice în atac

Principalele combinații tactice în atac sunt:

Dă şi du-te

Este o combinaţie tactică fundamentală de atac desfăşurată între doi jucători. Ea poate fi
integrată în orice sistem de circulaţie ofensivă. Astfel, jucătorul care pasează pătrunde în mod
sistematic spre coş în scopul realizării unei acţiuni de aruncare la coş.

Descrierea modelului:

Jucătorul aflat în posesia mingii o va pasa unui coechipier apropiat, după care execută o acţiune
de demarcaj individual cu direcţia spre coş. Realizează astfel o pătrundere pentru a reprimi
mingea şi a încerca să arunce la coş (diagrama nr. 1).

Diagrama nr. 1

Componentele combinaţiei: în execuţia combinaţiei „dă şi du-te” deosebim mai multe acţiuni
tactice individuale care constituie mijloace de realizare a respectivei faze de joc şi care trebuie
coordonate în raport cu situaţia concretă de joc:

a) transmiterea mingii şi intrarea în posesia acesteia de către partener.

Aceasta presupune:

• din partea celui care execută pasa, ca aceasta să fie precedată de o fentă de pasare pentru a
determina culoarul de pasare;
• din partea primitorului, câştigarea priorităţii de plan faţă de apărătorul direct în raport cu
mingea, prin execuţia unei ieşiri la minge şi de folosire a momentului de intrare în posesia
mingii drept fază iniţială pentru acţiunea sa următoare.

b) demarcajul individual al pasatorului urmat de pătrundere cu direcţia spre coş folosind în acest
scop următoarele mijloace:
 • pătrundere directă spre coş (prin surprindere) din poziţie statică;
• fentă de plecare în partea opusă şi pătrundere pe partea mingii;
• plecare falsă cu schimbare de direcţie şi pătrundere pe partea mingii.

c) pasa de angajare a pătrunzătorului trebuie să fie precedată de o fentî de aruncare la coş, fentă
de depăşire, efectuate în scopul de a împiedica direct de a participa la întrajutorarea apărării prin
închiderea culoarului de pătrundere şi tot odată de a uşura execuţia pasei care trebuie să fie
precisă, într-o coordonare perfectă între acţiunile celor doi jucători. Distingem mai multe
variante de folosire a combinaţiei tactice „dă şi du- te” în cadrul unor cupluri de jucători, bine
stabilite în cadrul pregătirii echipelor:

• fundaş – extremă;
• fundaş – fundaş;
• extremă – fundaş;
• extremă – jucător centru;
• extremă – jucător pivot.

Utilizare tactică – este folosită în mod special împotriva apărărilor individuale, mai ales a celor
agresive. Această combinaţie este folosită şi împotriva apărărilor în zonă, pentru a realiza
depăşirea numerică pe anumite zone.

Încrucişarea simplă

Reprezintă combinaţia tactică fundamentală, din care rezultă demarcajul unui atacant prin
interpunerea în drumul apărătorului acestuia a unui cuplu atacant-apărător care creează pentru
moment aşa numitul paravan.

Descrierea modelului:

Încrucişarea simplă se realizează între doi atacanţi, jucătorul aflat în posesia mingii, driblând
către partenerul său şi interpunându-se între acesta şi adversarul lui (diagrama nr. 2 şi 3). Din
dribling sau executând o oprire şi pivotare defensivă, îi pasează mingea partenerului de
combinaţie acesta continuând acţiunea de încrucişare prin efectuerea unei pătrunderi în dribling
spre coş pentru a finaliza (Predescu T., 1994).

Diagrama nr. 2 Diagrama nr. 3

Variante de execuţie:

• între doi atacanţi cu minge în contextul unui „opt paravanat”;

• între doi atacanţi fără minge, urmând ca cel care se demarcă pe partea mingii să
primească pasă de la al treilea coechipier;
• cu desfăşurare în contextul combinaţiei de „dă şi du-te”;
• încrucişare simplă pe jucătorul static.

Componentele combinaţiei:

Coordonarea acţiunilor individuale ale celor doi atacanţi reprezintă cheia reuşitei acestei
combinaţii tactice:
a) atacantul care iniţiază combinaţia driblează spre partenerul cu care urmează să combine cu
intenţia vădită de a pătrunde între acesta şi apărătorul lui, creând un paravan. Momentul
interpunerii va trebui să coincidă cu execuţia unei pase diercte către coechipierul care trece prin
înapoia lui sau cu execuţia unei opriri urmată de o pivotare defensivă şi pasă oferită către
coechipierul care trece pe lângă el.

b) atacantul fără minge trebuie să participe şi el la reuşita combinaţiei. Ca urmare, el va preceda

momentul de încrucişare cu o fentă de pătrundere spre coş, în direcţia opusă, pentru a
determina o retragere a partenerului său, care va mări astfel distanţa de marcaj. Această
pătrundere falsă are ca scop şi distragerea atenţiei apărătorului de la acţiunea coechipierului.
Apoi, schimbând brucs direcţia de deplasare şi trecând suficient de aproape de partenerul său,
primeşte mingea şi va acţiona în continuare fie aruncând din săritură, fie încercând o acţiune de
depăşire în dribling.

Utilizare tactică – este specifică atacului împotriva apărărilor individuale şi în deosebi a celor cu
caracter agresiv.

Blocajul şi ieşirea din blocaj

Reprezintă combinaţia tactică fundamentală care se desfăşoară cu participarea a doi atacanţi.

Unul execută blocajul, barând temporar drumul probabil de deplasare al apărătorului unui
coechipier şi respectiv coechipierul , aflat sau nu în posesia mingii, care este beneficiarul
blocajului, în urma căruia el poate acţiana printr-o depăşire sau aruncare la coş sau se poate
demarca.
Execuţia blocajului presupune o poziţie statică din partea executantului şi impune apărătorului
să-l ocolească pentru a-şi urmări adversarul direct.
 Diagrama nr. 4 Diagrama nr. 5

Decrierea modelului:

Jucătorul (nr. 2) care execută blocajul trebuie să aibă o poziţie statică şi să se aşeze astfel încât să
nu provoace contact cu apărătorul jucătorului nr.1. Jucătorul care beneficiază de blocaj (nr. 1) va
sesiza direcţia prin care poate valorifica blocajul şi iniţiază o acţiune de depăşire prin exterior.
Fiind eliberat de marcajul adversarului său el are două variante:

• să finalizeze singur acţiunea dacă apărătorii nu fac schimb de adversari (diagrama nr. 4);
• să angajeze jucătorul care a efectuat blocajul dacă apărătorii fac schimb de adversari
(diagrama nr. 5).

Ieşirea din blocaj reprezintă o continuoare a blocajului, mai ales dacă apărătorii răspund printr-o
mişcare defensivă de schimb de adversari. Scopul acestei ieşiri din blocaj este acela de a dubla
acţiunea ofensivă efectuată de atacantul al cărui apărător a fost blocat. Ieşirea din blocaj se va
face în mod obligatoriu cu faţa către coechipier.
O variantă de bază a blocajului o reprezintă blocajul la jucătorul fără minge efectuat în cadrul
unei combinaţii la care iau parte trei atacanţi (digrama nr. 6). Această combinaţie poate fi
integrată ca circulaţie de bază în cadrul unor sisteme de atac împotriva apărării om la om sau
drept combinaţie de finalizare.

Diagrama nr. 6
Jucătorul 1 va pasa mingea jucătorului 2 după care pleacă la blocaj la apărătorul jucătorului 3.
După blocarea apărătorului jucătorul 3 pătrunde pe partea blocajului, primeşte mingea de la
jucătorul 2 cu scopul de a finaliza.
După blocaj atacantul 1 execută ieşirea din blocaj pentru a dubla acţiunea jucătorului 3 şi a
anihila o eventuală combinaţie defensivă de schimbare de adversar.

Componentele combinaţiei:

Tehnica de execuţie a combinaţiei necesită respectarea prevederilor regulamentului de joc cu

privire la contactul personal, astfel că plasamentul jucătorului 1 la blocaj trebuie să se facă:

• la o distanţă care să nu provoace contactul direct cu apărătorul;

• într-o poziţie statică;
• cu o bază de susţinere care să nu depăşească lăţimea umerilor.

În poziţie statica, atacantul care blocheaza trebuie sa fie in pozitie fundamentală cu antebraţele
protejându-şi pieptul de o eventuală ciocnire cu apărătorul care va căuta să-şi urmărească
atacantul direct. Intenţia de spargere a blocajului de către apărător şi obstrucţionarea
apărătorului cu braţele sau picioarele de către atacantul care execută blocajul, este sancţionabilă
cu greşeală personală.
Pentru reuşita combinaţiei atacantul care beneficiază de blocaj trebuie să distragă atenţia
apărătorului cu o fentă de plecare în partea opusă blocajului sau o fentă de aruncare la coş.
Aceste manevre dau posibilitatea poziţionării cât mai corecte şi eficiente a blocajului
coechipierului său, coordonarea şi sincronizarea acţiunilor celor doi atacanţi favorizând eficienţa
acestei combinaţii.
Combinaţia de blocaj trebuie să fie însoţită de ieşirea din blocaj, chiar dacă apărătorii nu
reacţionează prin schimbarea adversarilor. Astfel, după pătrunderea jucătorului 1 (diagrama 6),
jucătorul care execută blocajul va efectua o piruetă spre înapoi pe piciorul cel mai depărtat de
atacantul 1. Prin această mişcare el se va întoarce cu faţa spre partenerul său pentru a mări
suprafaţa de blocare sau pentru a pleca spre coş pentru o eventuală primire a unei pase,
apărătorul jucătorului 1 fiind scos din joc, rămânând în ultimul plan al combinaţiei.

Utilizare tactică – se poate adapta uşor oricărui sistem de atac fiind folosit la toate nivelele de
pregătire.
TEHNICA ȘI TACTICA ÎN APĂRARE
1. Tactica individuală în apărare
2. Combinaţiile tactice în apărare

1. Tactica individuală în apărare

În jocul de baschet principalele acţiuni tactice defensive sunt:

a) marcajul normal;
b) marcajul agresiv
c) urmărirea şi recuperarea mingii în apărare.

Marcajul normal

Reprezintă acţiunea tactică individuală defensivă prin care un apărător, folosind procedeele
tehnice specifice şi deplasare în teren, caută, în limita regulamentului, să împiedice acţiunile
ofensive efectuate de atacantul direct în scopul demarcării lui.

• Procedeele tehnice specifice prin care se realizează marcajul sunt cele ale deplasării în
teren: poziţia fundamentală medie şi joasă;
• pasul adăugat executat în toate sensurile şi însoţit de lucrul braţelor;
• alergările (în special cu spatele), frânările, fentele.
• Sub aspectul pregătirii tactice, apărătorul trebuie să dea dovada unei gândiri rapide, să
încerce să anticipeze pe cât posibil acţiunile adversarului.
• Pentru marcajul atacantului fără minge se urmăreşte:
• împiedicarea acestuia de a ocupa în teren un loc convenabil, unde să poată primi mingea
şi să acţioneze demarcat spre coş;
• împiedicarea atacantului de a ocupa poziţii favorabile de aruncare la coş;
• interceptarea unei pase adresate adversarului direct.

Pentru realizarea acestor sarcini, apărătorul trebuie să respecte regulile de bază ale
marcajului, care sunt:
1. Să se plaseze între adversar şi coşul propriu, pe linia imaginară care leagă adversarul de
coş;
2. Distanţa marcajului este în funcţie de gradul de periculozitate pe care-l prezintă atacantul
– cu cât atacantul este mai aproape de coş cu atât distanţa dintre atacant şi apărător este
mai mică;
3. Apărătorul trebuie să adopte o poziţie fundamentală joasă care să favorizeze efectuarea
într-un timp scurt a acţiunilor de marcaj a atacantului;
4. Privirea apărătorului va fi îndreptată spre mijlocul atacantului iar privirea periferică trebuie
să cuprindă o suprafaţă cât mai mare de teren pentru a şti în orice moment unde se găseşte
 mingea;
5. Deplasarea apărătorului se face pe drumul cel mai scurt în linie dreaptă, folosind paşii
adăugaţi, alergarea laterală şi cea cu spatele.

Descrierea modelului:
Apărătorul trebuie să folosească o poziţie fundamentală cu atât mai joasă cu cât adversarul este
mai departe de coş, pentru a nu fi depăşit – în apropierea coşului poziţia este mai înaltă pentru a
putea împiedica aruncarea la coş.
Tălpile sunt la acelaşi nivel sau atunci când situaţia tactică impune, un picior va fi puţin înaintea
celuilalt. Această situaţie tactică este dată de pregătirea tehnico-tactică a atacantului – când
atacantul este dreptaci şi deci pătrunde mai mult pe partea dreaptă (prin stânga apărătorului),
piciorul drept va fi inainte, lucru care va uşura efectuarea pasului adăgat spre înapoi în partea
stângă. Braţele sunt în lateral atât pentru echilibrarea corpului în deplasare cât şi pentru a
împiedica o eventuală pasă.
Efectuarea pasului adăugat spre înainte şi lateral necesită o depărtare a picioarelor care însă nu
trebuie să fie exagerat de mare pentru a-l dezechilibra pe apărător. Distanţa acestuia faţă de
adversar, atunci când acesta acţionează la în afara zonei de 2 puncte, va fi de aproximativ 1,5 m,
pentru a nu fi surprins şi depăşit în cazul unei acţiuni individuale de demarcaj.
Privirea este îndreptată spre mijlocul adversarului pentru a putea vedea atât mişcarea picioarelor
cât şi poziţia mingii, folosind la maximum privirea periferică pentru a nu fi surprins de un
eventual blocaj.
Urmărirea adversarului se va face prin paşi adăugaţi, făra a face sărituri, a încrucuşa picioarele şi
cu greutatea corpului repartizată pe ambele picioare.

Marcajul agresiv

Reprezintă varianta cea mai activă de efectuare a acţiunilor tactice defensive de marcaj şi se
caracterizează prin micşorarea distanţei de marcaj până la limitele ei regulamentare. Acţiunea
tactică de marcaj devine agresivă prin activarea jocului de braţe şi picioare, apătărorul încercând
să micşoreze la maximum posibilităţile edversarului său de a se demarca şi a intra în posesia
mingii. Ca urmare, sarcina apărătorului este de împiedicarea atacantului de a primi o eventuală
pasă, mai ales când posesorul mingei a terminat driblingul. Acest marcaj obligă atacantul de a
face eforturi suplimentare pentru a se demarca şi a-şi crea posibilităţi de primire şi intrare în
posesia mingii. Apărătorul trebuie să fie într-o continuă mişcare către atacant şi spre minge,
folosind la maximum lucrul de braţe şi jocul de picioare. Datorită acestui lucru, efectuarea
marcajului agresiv solicită foarte mult apărătorul din punct de vedere fizic şi psihic. Din această
cauză marcajul agresiv se realizează sporadic, în funcţie de situaţia pe care o impune jocul (ex.
când mai sunt puţine secunde până la expirarea atacului).

Urmărirea şi recuperarea mingii în apărare

Reprezintă acţiunea tactică individuală prin care apărătorul caută să intre în posesia mingii în
urma unei aruncări nereuşite efectuată de un atacant, dintr-o acţiune de joc. Această acţiune se
realizează întotdeauna de apărătorii care se găsesc cel mai aproape de propriul panou.
Descrierea modelului:
Această acţiune este compusă din mai multe faze:

• piruetă – prin care apărătorul realizează închiderea culoarului de urmărire al adversarului

direct şi obţinerea unui plasament în primul plan faţă de coş şi adversar;
• săritură;
• prindere sau pasare prin voleibolare la un coechipier a mingii rebondate din inel sau
panou.

Pe durata acestei acţiuni şi până la efectuarea săriturii, apărătorul (acţionând cu spatele la

apărătorul direct) va trebui să-l controleze pe acesta, atingâdu-l cu degetele pe tricou sau şort.
Poziţia mai joasă, cu mărirea poligonului de susţinere prin depărtarea picioarelor şi depărtarea
coatelor, reprezintă elemente de realizare a blocajului defensiv şi totodată de elan în săritură
pentru recuperarea mingii.
Săritura propriu-zisă nu trebuie să fie numai înaltă ci ea trebuie efectuată cu corpul şi braţele
uşor aplecate spre înainte şi cu picioarele uşor depărtate. Această poziţie în săritură nu va da
posibilitatea adversarului să recupereze mingea din spate chiar dacă are o săritură mai înaltă.
În momentul maxim al săriturii, prinderea mingii va trebui să se facă cu ambele mâini pentru a
realiza o ţinere cât mai fermă. Mingea astfel recuperată trebuie bine protejată, cu coatele
depărtate şi chiar executând mişcări sus-jos sau în lateral, de schimbare a poziţiei de ţinere, atât
în timpul săriturii cât şi în momentul aterizării.
Aterizarea este bine să se realizeze pe ambele picioare, cu umerii orientaţi către direcţia
eventualei pase pentru a favoriza efectuarea cât mai rapidă a primei pase.

2. Combinaţiile tactice în apărare

Combinaţia tactică în apărare constituie o coordonare a acţiunilor individuale a 2 sau 3 apărători,

în scopul realizării unui marcaj cât mai eficient în scopul recâştigării mingii (Predescu T., 1994).
Caracterul colectiv în apărare se manifestă prin acţiunile de ajutorare şi dublare reciprocă, prin
spirit de colaborare. Oricare ar fi forma adoptată de sistemul defensiv, jocul în apărare solicită ca
acţiunile cu caracter individual efectuate de jucători să fie organizate şi coordonate în cadrul
unor combinaţii tactice de 2 sau 3 jucători. Colaborarea apărătorilor în activitatea defensivă,
măreşte caracterul activ al apărării şi constituie premiza succesului acesteia împotriva apărării
adverse.

Închiderea culoarului de pătrundere

Reprezintă acţiunea tactică prin intermediul căreia doi apărători colaborează în vederea anihilării
unei eventuale acţiuni ofensive de depăşire sau a unei combinaţii de „dă şi du-te”.

Descrierea modelului:
Doi apărători care au plasamentul cel mai apropiat de coechipierul lor care-l marchează pe omul
cu minge, se vor plasa în afara axei adversar- coş, apropiindu-se şi micşorând distanţa faţă de
acesta. Sarcina lor constă în închiderea culoarului către coş şi de dublare a marcajului realizat de
apărătorul direct.
Utilizare tactică – reprezintă acţiunea tactică fundamentală care este folosită în oricare formă de
apărare, indiferent de nivelul tehnico-tactic al echipei.

Alunecarea

Ca urmare a circulaţiilor ofensive ale atacanţilor, desfăşurată pe suprafaţă relativ mică a

terenului, apar aglomerări care stânjenesc circulaţia apărătorilor, determinând întârzieri în
efectuarea marcajului.
Pentru a evita aceste situaţii, pe care atacantul demarcat le poate folosi chiar şi pentru o
eventuală finalizare, apărătorii trebuie să folosească alunecarea. Ea reprezintă acţiunea tactică
dintre doi jucători prin care un apărător îşi ajută coechipierul, lăsându-i drum liber de deplasare
în urmărirea adversarului direct. Prioritate în acţiunea de alunecare are apărătorul al cărui
atacant are mingea.

Utilizare tactică – alunecarea este folosită împotriva circulaţiei ofensive a atacanţilor bazată pe
încrucişări.

Flotarea

Reprezintă o combinaţie tactică specifică apărării, care are un vădit caracter colectiv, prin
acţiunea de întrajutorare efectuată de unul sau doi apărători.
Flotarea se realizează prin retragerea temporară a apărătorului de la adversarul său direct (dacă
acesta nu are mingea) în vederea întăririi apărării unei suprafeţe de joc în care se poate
concentra atacul advers, datorat prezenţei unui atacant periculos, fie prin înălţimea lui, fie prin
nivelul pregătirii lui tehnico-tactice.

Exemplu: Apărătorul extremei va flota către jucătorul pivot în momentul când acesta va primi
mingea în scopul stânjenirii jocului acestuia. În momentul în care atacantul său direct va primi
mingea el va reveni rapid în marcaj la acesta.

Primele noţiuni de apărare se transmit jucătorilor încă din primele lecţii ale învăţării
combinaţiilor tactice în atac sau a acţiunilor individuale din atac. Exemplu: odată cu pătrunderea
se va învăţa şi închiderea culoarului de pătrundere sau odată cu învăţarea încrucişării se va învăţa
alunecarea şi schimbarea de adversar.