Volleyball- tehnica jocului, regulament

Nume: Boloș Andreea Luciana

Anul I
Specializare LRE
INVENTAREA JOCULUI DE VOLEI
William G. Morgan (1870-1942) a rămas în istorie ca inventator al
jocului de volei, care la început a fost denumit „Mintonette”. Baschetul care
începuse să se dezvolte se pare că prinsese la cei tineri, dar era necesar să
realizeze o alternativă mai puţin violentă pentru membrii care nu mai erau foarte
tineri şi ceruseră acest lucru. La acea dată, Morgan nu cunoştea un joc similar
cu voleiul, din care să se inspire. Descriind primele sale experimente el spunea:
„ În căutarea unui joc adecvat, m-am orientat la început spre tenis, dar pentru
acesta era nevoie de rachete, mingii, fileu şi alte echipamente, aşa că a fost
eliminat, dar ideea fileului mi sa părut una bună“. Astfel în 1985, el a ridicat
fileul la o înălţime de 1,98 metri de la sol, chiar deasupra capului unui om de
înălţime medie. Avea nevoie de o minge, şi printre cele care au fost încercate a
fost şi una de baschet, dar aceasta era prea mare şi prea grea. În final Morgan a
cerut firmei A.G. Spalding & Bros să facă o minge, care a fost realizată în
fabrica de lângă Chicopee, din Massachusetts. Rezultatul a fost chiar
satisfăcător: mingea era acoperită cu piele, cu o cameră din cauciuc în interior;
circumferinţa sa era între 63,5 şi 68,6 cm şi greutatea sa era între 252 şi 336
grame. Pentru comparaţie, regulamentar, în prezent înălţimea fileului este de
2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 m pentru femei (înălţimea fileului diferă pentru
veterani şi pentru juniori), iar mingiile au circumferinţa de 65 – 67 cm şi
greutatea de 260 – 280 g. Morgan a explicat că noul joc a fost gândit pentru
sală, dar se poate juca şi în aer liber. Poate să participe un număr nelimitat de
jucători – obiectivul jocului fiind ţinerea mingii în mişcare peste fileu, dintr-o
parte în cealaltă a terenului. După ce a văzut demonstraţia şi a ascultat
explicaţiile lui Morgan, Profesorul Alfred T. Halstead a fost atent la acţiune, la
fazele jocului, la traiectoriile mingiei şi a propus ca numele de „Mintonette” să
fie înlocuit de „Volley Ball”.
Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de joc
împărţită în două terenuri egale printr-un fileu. Există diferite versiuni specifice
ale acestui joc care, în funcţie de circumstanţe, oferă fiecăruia posibilitatea să se
bucure de multilateralitatea lui. Scopul jocului este de a face să cadă mingea în
terenul de joc advers, trimiţând-o pe deasupra fileului şi de a o împiedica să
atingă solul propriului teren. Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru a
retrimite mingea (în plus faţă de contactul blocajului). Mingea este pusă în joc
printr-un serviciu: jucătorul la serviciu loveşte mingea pentru a o trimite pe
deasupra fileului în terenul advers. Faza de joc continuă până când mingea
atinge solul în terenul de joc, este trimisă afară sau până când o echipă nu
reuşeşte să o retrimită corect. În jocul de volei, echipa care câştigă faza de joc
primeşte un punct (sistemul cu punct la fiecare fază de joc). Când echipa la
primire câştigă faza, ea va câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar jucătorii
acestei echipe efectuează o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor
de ceasornic.
Caracteristicile principale ale voleiului
În familia jocurilor sportive de echipă, voleiul se particularizează prin
următoarele:
• fiecare echipă joacă în câmpul propriu, fără contact direct cu adversarii, fiind
despărţiţi de fileu;

• mingea poate fi jucată (lovită) cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap,
trunchi etc.) în propriul câmp de joe şi în afara lui, în limita celor 3 lovituri
clasice (sau 4, când mingea atinge blocajul) fără a fi însă reţinută; • se joacă pe
seturi şi puncte, fără a se putea limita durata într-un timp fix, fiind obligatorie
rotaţia la serviciu;
• mare accesibilitate de practicare pentru toate vârstele şi sexele, având în
vedere că necesită un teren limitat şi un inventar redus (minge, fileu şi 2 stâlpi),
reguli şi procedee simple, echipament sumar etc. Practicat la nivel de
performanta, voleiul este eel mai dificil şi eel mai pretenţios joe sportiv, urmare
a însuşirii foarte greoaie a elementelor şi procedeelor tehnice şi a combinaţiilor
tactice în atac şi apărare, cât şi a realizării unei pregătiri fizice de excepţie,
completate de cunoştinţele teoretice şi de calitatile moral-volitive.

1. DESCRIEREA SI METODICA INVATARII PROCEDEELOR TEHNICE

PASA CU DOUA MAINI SI PESTE CAP
În jocurile sportive, prin tehnică se înţelege: „un sistem de mişcări
integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi principii, deprinderi),
specializate şi perfecţionate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de
atac şi apărare ale jocului”. Unii autori susţin că „priceperile şi deprinderile
tehnice pot fi automatizate”, ceea ce în jocurile sportive nu se poate realiza, ele
pot fi „perfecţionate”. Particulanzat la volei, tehnica reprezintă (după prof. Leon
Teodorescu) „un ansamblu de actiuni motrice, specifice ca formă şi conţinut,
care constau din lovirea mingii şi deplasările jucătorilor, realizate în scopul
practicării cu eficienta maximă a jocului, în concordanta cu regulamentele
actuale”. În volei, spre deosebire de alte jocuri, în care mingea este prinsă şi
aruncată, acţiunea la minge se efectuează prin lovire cu orice parte a -3-
corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.), în once moment al jocului, cu
excepţia serviciului care se efectuează numai cu mâna. Asupra tehnicii voleiului
o contribuţie de seamă o are şi regulamentul, care interzice „ţinerea mingii” la
executarea pasei şi permite doar 3 lovituri fiecărei echipe, în câmpul propriu de
joc. Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două
categoni - specifice atacului şi apărarii.
Elemente specifice atacului:
• Pasa;
• Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
• Serviciul;
• Lovitura de atac. Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii;
• Blocajul;
• Plonjonul;
• Dublarea si plasamentul.
Specifice voleiului sunt 3 poziţii fundamentale: înaltă, medie şi joasă şi
deplasarile pe distanta scurta prin pas adăugat, alergare şi sarituri (predominante
cu desprindere simultană pe doua picioare).

Pasa Este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea de
la un jucător la altul, pentru a organiza combinatiile tactice de atac. Execuţia ei
este foarte pretentioasă, urmare a faptului că primirea şi transmiterea mingii se
realizează simultan, fara a o retine. Unii tehnicieni exclud termenul de pasă şi-1
înlocuiesc cu „ridicarea mingii pentru atac”, expresie total greşită. Atacul este o
acţiune tactică şi nu un procedeu tehnic. Ridicarea mingii pentru executarea
lovituni de atac, este o „pasă speciala", care necesită o abordare aprofundată.

Pasa de sus cu 2 mâini înainte Poziţia iniţiala. Jucătorul stă în poziţie

medie, cu tălpile picioarelor depărtate si decalate, cu genunchii uşor îndoiţi
trunchiul puţin înclinat spre înainte, braţele indoite din cot şi ridicate cu palmele
la nivelul frunţii, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre
mingea . Execuţia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se
realizează o uşoară amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi
puţină ghemuire din genunchi, urmate imediat de o extensie din gleznă,
genunchi, solduri, cu întinderea braţelor şi împingerea cu toate degetele până la
eliberarea mingii din cupa . Pozitia finală. După eliberarea mingii, jucătorul
urmăreste direcţia de transmitere a ei si se pregăteste pentru acţiunea următoare.

Principalele greseli de execuţie:

• nu se executa corect deplasarea la minge;
• talpile picioarelor nu sunt depărtate şi decalate corespunzator, pentru a asigura
o bază de susţinere echilibrată;
• nu se realizează corect amortizarea şi extensia, favorizând „tinerea mingii”;
cupa realizată este rigidă;
•braţele nu împing în mod egal mingea, dandu-i o traiectorie imprevizibilă;
privirea nu urmăreşte mingea.

Pasa de sus cu două mâini înapoi (peste cap) Poziţia iniţiala. Jucătorul
intră sub traiectoria mingii cu picioarele mai depărtate decât latimea umerilor,
braţele sunt îndoite din coate, cu palmele deasupra capului avand degetele
răsfirate, pentru a realiza o cupă adâncă şi elastică. Execuţia propriu-zisă. Se ia
contactul cu mingea deasupra capului, concomitent cu o ghemuire mai
accentuată, cu trunchiul pe verticală. Urmează extinderea prin întinderea
picioarelor, trunchiului şi a braţelor în sus şi spre înapoi, simultan cu
conducerea mingii şi eliberarea ei din cupă, prin arcuirea trunchiului şi
proiectarea mult a bazinului în fata. Poziţia finală. O dată cu eliberarea mingii,
jucătorul urmăreşte cu privirea traiectoria ei şi se întoarce pentru a fi pregătit să
acţioneze în faza următoare.

Principalele greseli de execuţie:

•jucătorul nu intră sub traiectoria mingii pentru a realiza primirea ei deasupra
capului;
•braţele nu conduc mingea în sus şi spre înapoi;
•bazinul nu se proiectează înspre înainte şi astfel nu se realizează arcuirea
trunchiului;
•privirea jucătorului nu urmăreşte mingea.

2. DESCRIEREA SI METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI TEHNIC

SERVICIUL DE JOS DIN FAŢĂ

Serviciul Este elementul tehnic prin care se lansează mingea în joc, de către
jucătorul din zona 1, ce se află în spaţiul de serviciu, lovind-o numai cu mâna.
Jucătorul execută, de regulă, procedeul tehnic preferat s-au pe cel indicat în
situaţia de joc respectivă. Serviciul de jos din faţă Procedeul este specific
începătorilor şi se învaţa destul de uşor. Poziţia iniţiala. Executantul se află
înapoia liniei de fund a terenului, în spaţiul de serviciu, cu fata orientată spre
fileu, linia umerilor fiind paralelă cu fileul, picioarele sunt departate şi decalate,
cu greutatea corpului repartizată în mod egal pe ele, piciorul opus braţului
îndemânatic (lovitor) este în fata, iar mingea se află în palma celeilalte maini, la
nivelul şoldului. Execuţia propriu-zisă.
 Jucătorul trece greutatea corpului pe piciorul din spate, concomitent cu
ducerea bratului lovitor întins înapoi, pe lângă corp, cu palma căus şi cu
articulate pumnului blocată, apoi printr-o uşoară ghemuire şi împingere energică
din piciorul din spate se trece greutatea pe piciorul din fata şi braţul lovitor
pendulează întins din articulate umarlui înainte si loveşte puternic mingea,
aruncată, în calota inferioară, dându-i o traiectorie ascendentă pentru a trece
peste fileu în câmpul de joc al adversarului. Poziţia finala. După lovirea mingii,
braţul continuă pendularea, iar piciorul din spate paseşte înainte şi jucătorul
intră în teren pentru a lua parte la joc.

Principalele greşeli de execuţie:

•nu se realizează trecerea greutatii pe piciorul din fata, concomitent cu
pendularea energică a braţului lovitor spre înainte;
•se îndoaie cotul mainii care loveşte şi mingea ia o traiectorie greşită;
•mingea este aruncată greşit şi se realizează lovirea mult peste nivelul
şoldului;
•jucătorul, după executarea serviciului, rămâne în afara terenului.
În ceea ce priveşte regulile, ele au fost asemănătoare jocului de tenis şi
erau mult diferite de cele de astăzi. Ele au fost puse în aplicare decătre Arians
A. T., în anul 1897, şi se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge,
numărul de jucători, etc. Pe măsură ce jocul se dezvolta, apăreau noi şi noi
reguli.
SCOPUL

• este de a forma, la studenţi, capacitatea de a exemplifica mecanismul de bază

al elementelor specifice jocului de atac.

• însuşirea conţinutului elementelor specifice jocului de atac; • cunoşterea

mecanismului de bază, a regulilor tactice şi a indicaţiilor metodice ale
elementelor specifice jocului de atac.

Reguli tactice:
concentrarea obligatorie, înaintea serviciului; observarea adversarului,
determinarea zonei unde trebuie servit; rămânerea înapoia liniei de fund a
terenului şi concentrarea asupra lovirii mingii; evitarea greşelilor de serviciu, la
începutul şi spre sfârşitul setului; evitarea ratării serviciului, după timpul de
odihnă sau al unei schimbări; efectuarea serviciului spre un jucător nou intrat;
orientarea serviciului spre o zonă neacoperită; de preferat, totdeauna un atac
sigur şi inteligent, decât un atac puternic. De evitat greşelile directe; de observat
acţiunea precedentă şi pregătirea atacului, în funcţie de aceasta (preluarea
serviciului, a atacului); anticiparea pasei, în funcţie de traiectoria şi
decomportamentul conducătorului de joc; coordonarea atacantului şi
conducătorului de joc este primordială.

Conducătorul de joc va pasa, întotdeauna, în funcţie de blocajul advers; un pas

greşit nu scuză un atac greşit; trebuie atacat în zonele „descoperite” sau spre
zonele lipsite de apărare; atacurile trebuie realizate variat, pentru a nu obişnui
adversarul cu un sistem stereotip, uşor de anihilat; în cazul unui bun blocaj, este
necesar de a juca „bloc aut”, minge plasată sau minge „lobată”, spre o zonă
liberă; trebuie alternate atacurile puternice, cu mingile plasate; dacă apărarea
este prea avansată, atacurile vor fi orientate spre linia de fund a terenului; pasele
exterioare se vor ataca pe „drept” sau pe„bloc aut”; atenţie la mingile care vin
de la adversar. Traiectoriile sunt diferite, neaşteptate, dar, cum este un cadou,
trebuie valorificat. pentru a avea un nivel sofisticat de atac, majoritatea
echipelor de înalt nivel dispun de un cod, pentru diferite tipuri de pase. Acest
cod permite înţelegerea conducătorului de joc cu atacanţii, pentru combinaţiile
pe care doresc să le efectueze în diferitele momente ale jocului.
 Bibliografie:
1. Volleyball Choaces Assosaciation ( 29.iunie. 20120- The Volleyball Drill
Book
2. Steve Oldenburg (6. Septembrie. 2014)- Complete conditioning for
volleyball
3. Donald Schondell (2002)- Voleyball choaching bible Vol II
4. Michel J., Sondheimer (19. Iulie. 2016)- NCAA, Voleyball History