HANDBAL

LECŢIA NR. 1 TEHNICA JOCULUI ŞI METODICA INSTRUIRII

1. Conceptul de tehnică

2. Tehnica deplasării

3. Ţinerea mingii, prinderea şi transmiterea mingii, transmiteri de bază

4. Transmiteri speciale

5. Conducerea (driblarea) mingii Fentele Aruncarea mingii la poartă

6. Tehnica jocului portarului

1. CONCEPTUL DE TEHNICĂ
Tehnica jocului este un ansamblu de procedee speciale, raţional
întrebuinţate în joc. Nivelul avansat al măiestriei tehnice în jocul de handbal
depinde în mare măsură de calităţile individuale ale jucătorilor, de arsenalul
procedeelor tehnice pe care îl posedă şi de care ştiu a face uz cu pricepere,
reeşind din funcţiile ce le revin în echipă, adică de tactica de joc. De aceea
handbaliştii trebuie să-şi perfecţioneze mereu calitatea îndeplinirii procedeelor
tehnice. Totodată, jucătorul de handbal trebuie să posede bine atât procedeele
tehnice de atac, cât şi cele de apărare. Învăţarea şi perfecţionarea procedeelor
tehnice se va face paralel cu învăţarea acţiunilor tactice. Aceasta înseamnă că în
procesul instruirii demonstrarea procedeelor tehnice va fi însoţită de lămurirea
aplicării lui tactice în timpul jocului. Tehnica şi tactica nu pot fi separate una de
alta.
Tehnica handbalistului este compusă din următoarele elemente: deplasări,
prinderea şi transmiterea mingii, driblarea (conducerea) mingii, mişcări
înşelătoare (fente), tehnica jocului în apărare.

2. TEHNICA DEPLASĂRILOR
Jucătorul pregătindu-se de îndeplinirea unui procedeu oarecare, trebuie să
ea poziţie cât mai convenabilă, care se numeşte poziţia de bază. Totodată poziţia
de bază în atac diferă de cea de apărare. Poziţia jucătorului, care îndeplineşte
funcţii de apărare, trebuie să-i asigure acestuia maximum de comoditate şi
avantaj, pentru a opune rezistenţa necesară atacantului. Să-i asigure echilibrul, să
fie cât mai stabilă şi să-i permită sportului să treacă uşor de la apărare la atac.
Lucrând în apărare handbalistul trebuie să alterneze deplasarea la pas cu paşii
alăturaţi, alergarea cu mişcare cu spatele înainte, fiind mereu gata să execute
demaraje vertiginoase, să se avânte în întâmpinarea atacantului, să intercepteze
mingea, să participe la blocare, să asigure colegii de echipă ş.a.m.d.
Poziţia jucătorului în apărare este următoarea: picioarele la depărtarea
umerilor, puţin îndoite din genunchi, greutatea corpului repartizată uniform pe
ambele picioare. Braţele îndoite din coate, sunt duse lateral.
O asemenea poziţie permite apărătorului să se deplaseze în orice direcţie –
înainte, înapoi, în întâmpinare, cu paşi alăturaţi la stânga, la dreapta şi să
realizeze diferite acţiuni împotriva jucătorului cu mingea, cât şi a celui fără
minge, şi toate acestea cu o pierdere minimală de energie şi cu o viteză maximă.
La primele etape de instruire începătorii pot comite unele greşeli tipice, la
care trebuie de atras atenţie.
 picioarele sunt aranjate nu la depărtarea umerilor, nefiind, totodată,
îndoite din genunchi;
 greutatea corpului nu-i uniform repartizată pe ambele picioare, ceea ce
condiţionează poziţia nestabilă a jucătorului;
 braţele se află în jos, de-a lungul corpului.
Concomitent cu învăţarea poziţiei în apărare ce va dezvolta orientarea în
spaţiu a jucătorilor. Uneori pentru învăţarea poziţiei în apărare se utilizează
exerciţii pe loc sau cu deplasări limitate. Aceasta nu e corect. Este necesar să se
varieze mijloacele de instruire, întrebuinţând totodată exerciţii, ce dezvoltă
vederea periferică. Rezultatele acţiunilor individuale şi colective în apărare
depind în mare măsură de capacitatea de a „vedea terenul” şi de a se orienta la
timp în spaţiu. Aceasta permite jucătorului să evite blocajele adversarului, să
acorde la timp ajutor partenerului.
Poziţia de bază în atac aste asemănătoare cu cea de apărare. Picioarele
puţin îndoite din genunchi; mâinile îndoite în coate, îndreptate în direcţia
primirii mingii. Poziţia descrisă permite jucătorului să îndeplinească acţiunile
necesare, creând momente favorabile pentru terminarea atacului.

3. ŢINEREA MINGII, PRINDEREA ŞI TRANSMITEREA MINGII,

TRANSMITEREA DE BAZĂ

Ţinerea mingii. Ţinerea corectă a mingii este un element important în

pregătirea tehnică a jucătorului de handbal. Mingea se ţine cu o mână sau cu
ambele mâini. Ţinerea mingii cu două mâini se realizează, de regulă, la
prinderea ei. În acest caz umerii ei sunt lăsaţi în jos, antebraţele întinse înainte şi
puţin în sus, mingea este prinsă înainte corpului. Degetele liber desfăcute ţin
strâns mingea. Picioarele sunt puţin îndoite din genunchi. O astfel de poziţie a
picioarelor, mâinilor şi mingii dau posibilitate jucătorului să îndeplinească
ulterior orice procedeu tehnic. Cu mult mai complicat este de ţinut mingea cu o
mână . În acest caz o mare importanţă are lungimea degetelor (falangelor). Dacă
jucătorul nu posedă bine acest procedeu, el va aplica tehnica când mingea se
află liber pe palmă şi se susţine cu degetele. În felul acesta el va îndeplini toate
transmiterile şi aruncările necesare. Însă se va atrage atenţie la faptul că mingea
trebuie să se afle pe degete, şi în nici un caz nu se va apuca cu palma, cum de
 exemplu, se apucă mingea de tenis. Ţinerea incorectă a mingii lipseşte mâna de
mobilitate şi ceea ce-i mai important împiedică aruncare precisă a mingii.
Prinderea şi transmiterea mingii. Prinderea mingii este unul din
procedeele de bază în handbal. Având mingea în posesia sa, echipa îşi asigură
posibilitatea de a prelungi stăpânirea ei, de a încheia cât mai rezultativ un atac
iniţiat. Valoarea unui membru al echipei se poate aprecia după iscusinţa de a
prinde mingea, mai ales în mişcare, care zboară cu viteză mare şi la înălţimi
diferite. În majoritatea cazurilor prinderea mingii se înfăptuieşte cu ambele
mâini. Acesta este cel mai simplu şi mai sigur procedeu. Jucătorul se întoarce în
direcţia mingii, întinzând în întâmpinarea ei braţele, puţin îndoite din coate,
trecând greutatea corpului pe piciorul din faţă. Mâinile formează configuraţia
mingii (asemănător cu o pâlnie), degetele fiind desfăcute, iar degetele mari
aproape atingându-se. În momentul atingerii mingii, degetele o cuprind, braţele
se îndoaie din coate, îndeplinind rolul de amortizator, centrul de greutate al
corpului trecându-se pe piciorul din urmă. Jucătorul e gate pentru îndeplinirea
acţiunilor ulterioare în dependenţă de situaţia de joc. Prinderea mingii cu
ambele mâini se realizează atunci, când ea este transmisă coechiperului la piept.
Transmiterea mingii. Acţiunile echipei în atac depind mult de dibăcia
jucătorilor la transmiterea mingii. Fiecare jucător trebuie să posede la perfecţie
acest procedeu tehnic. Mingea trebuie transmisă cât mai precis, la timp, şi
anume, acelui jucător, care poate utiliza cel mai rezultativ. La realizarea
transmiterilor se va ţine cont de distanţa până la partener, calculându-se forţa de
transmitere şi procedeul. Transmiterea trebuie să fie precisă în orişice
împrejurări. Ce-a mai de preţ pasă este aceea care se execută luând în
consideraţie acţiunile ce vor urma, conform unui plan. Transmiterile în handbal
se împart convenţional în: de bază şi speciale.
Transmiteri de bază.
1. Transmiterea cu o mână de la umăr – una din cele mai des folosite în
joc. Principalul avantaj al ei faţă de altele o constituie simplitatea executării.
Este aplicată de toţi jucătorii de începători şi de maeştri. La executarea ei
handbalistul ocupă poziţia atacantului cu o oarecare deosebire: dacă jucătorul
îndeplineşte transmiterea cu mâna dreaptă, partea stângă a corpului este
îndreptată lateral în direcţia transmiterii, iar piciorul stâng se află puţin înainte.
Mingea se află pe palma mâinii drepte, duse înapoi, la nivelul capului. Sportivul
îndoind braţul din cot la nivelul capului, printr-o izbitură pasează mingea. Braţul
se îndreaptă brusc şi printr-o mişcare adăugătoare a mâinii mingea se transmite
înainte. Corpul se întoarce puţin la stânga. Odată cu aceasta greutatea corpului
se trece pe piciorul din faţă. Învăţarea acestui procedeu se începe de pe loc, apoi
în mişcare la pas, mărind treptat viteza, şi în cele din urmă în alergare. Procedeul
se perfecţionează în timpul jocului şi al competiţiilor.
2. Transmiterea mingii cu braţul îndoit dintr-o parte. Jucătorul cu mingea
face un pas spre dreapta, centrul de echilibru a corpului se trece pe piciorul
drept, mâna cu mingea se scoate într-o parte şi se îndeplineşte transmiterea.
Procesul se termină cu mişcarea mâinii înainte, ce asigură precizia transmiterii.
Se întrebuinţează în caturile când apărătorul se află la o distanţă mică de
atacant.
3. Transmiterea cu braţul drept de jos. Braţul cu mingea se duce în jos şi
înapoi de-a lungul corpului. Direcţia zborului mingii se controlează cu ajutorul
rotirii mâinii.
4. Transmiterea mingii de jos înapoi. Tehnica aceste transmiteri este
asemănătoare cu transmiterea de jos înainte. Precizia transmiterii este controlată
de lucru mâinii.
5. Transmiterea mingii dintr-o parte este una dintre cele mai răspândite.
Ea se execută, de regulă, după o fentă sau conducere. Se termină transmiterea cu
mişcarea bruscă a mâinii.
6. Transmiterea mingii cu ricoşare de la teren. Se întrebuinţează atunci,
când între jucătorii coechiperi se află un apărător care îl blochează pe jucătorul
cu mingea. Mingea trebuie să ricoşeze nu departe de picioarele apărătorului şi la
1 – 1,5 m de coechiper. În caz contrar, mingea va putea fi recuperată. În
procesul jocului acest procedeul tehnic s foloseşte foarte rar, ceea ce denotă
lipsa atenţiei cuvenite acordate lui la antrenamente.

4.TRANSMITERI SPECIALE:
1. Transmiterea camuflată de sus.
2. Transmiterea după spate.
3. Transmiterea de după picior.
Toate tipurile de transmiteri speciale se îndeplinesc la distanţă mică, de
aceea este necesară o înţelegere subtilă între jucători; posedarea acestor
transmiteri este un indiciu al nivelului bun de pregătire a jucătorilor.
La transmiterea mingii trebuie să se ţină cont de următoarele reguli:
jucătorul care transmite mingea, să calculeze bine din ochi distanţa, astfel încât
apărătorul să nu dovedească să parcurgă această distanţă, în răstimpul în care
mingea se află în zbor; jucătorul care transmite trebuie să-i mascheze acţiunile
sale, adică să poată executa mişcări înşelătoare; aplicând o fentă, să transmită
fără întârziere mingea: handbaliştii trebuie să însuşească transmiterea la fel de
bine în ambele direcţii.

5. CONDUCEREA MINGII. Conducerea mingii în handbal poate fi

considerată un element ajutător (auxiliar), cu toate că ea este un procedeu tehnic
important de pregătire a jucătorului. Luând în consideraţie faptul că jucătorul
modern înseamnă viteză şi ritm, conducerea mingii se întrebuinţează foarte rar.
Însă există situaţii, când ea este necesară. În primul rând, la realizarea ruperii
rapide individuale după interceptarea mingii. Conducerea mingii ne ajută de
asemenea să ieşim de sub tutela adversarului. Ea se mai întrebuinţează şi în
cazurile când toţi partenerii sunt închişi, ori se găsesc în poziţii nefavorabile.
Trebuie de ţinut minte, însă că este o greşeală să aplici conducerea mingii în
zona desfăşurării atacului, unde sunt mulţi jucători şi o poţi pierde uşor.
Conducerea în aceste împrejurări reţine desfăşurarea atacului şi dă posibilitate
apărătorilor să organizeze apărarea. La conducerea mingii, jucătorul împinge
mingea cu mâna de teren, iar cu forţa împingere regulează înălţimea ricoşării.
Poziţia picioarelor semiîndoite, corpul aplecat înainte.

6. FENTELE. Fentele sunt mişcările de înşelare şi-s compuse din două

faze: faza de acţiune şi faza de acţiune adevărată. Pentru ca fenta să-şi atingă
scopul ea trebuie executată foarte iscusit. Fentele sunt aplicate şi când suntem în
posesia mingii şi fără ea. Când vrem să scăpăm de tutela apărătorului, pentru a
transmite mingea partenerului, v-om schimba direcţia conducerii, aruncării,
inducând în eroare portarul adversar, Când suntem fără minge, ne vom elibera
de sub tutela adversarului pentru a intra în posesia ei, pentru alegerea locului
mai convenabil ori pentru crearea superiorităţii numerice pe o parte anumită a
terenului de joc. Cea mia simplă este fenta printr-un pas, aplicată de atacant
pentru a se elibera de apărător. Ea se execută în felul următor: jucătorul cu
mingea, dacă intenţionează să se deplaseze spre dreapta face o fondare falsă spre
stânga, totodată corpul se înclină spre stânga şi cu toate înfăţişarea (gesturile,
mimica) arată adversarului că mişcarea va fi anume în această direcţie
Când atacantului îi reuşeşte să-l înşele, apărătorul se stăruie să-i întretaie
calea, pornind în aceiaşi direcţie. Atacantul în acest moment schimbă brusc
direcţia spre dreapta şi acţionează mai departe conform intenţiei şi planului său
de joc. Cea mai complicată fente este prin doi paşi. Realizarea ei se începe în
aceeaşi direcţie , în care vrea să se deplaseze atacantul. De obicei, „stângaciul „
începe în partea stângă, „dreptaşul” – în dreapta În acest caz, după eliberarea de
apărător, mâna care îndeplineşte aruncarea se află mai departe de adversar, care
nu-i în stare să blocheze aruncarea. În continuare se procedează la fel ca la
începutul fentei printr-un pas, după care se îndeplineşte a doua mişcare falsă în
direcţia opusă. Şi dacă apărătorul a crezut în acţiune atacantul ocupă imediat
spaţiul eliberat. La îndeplinirea acestei fente nu-i vom lăsa apărătorului timp
pentru restabilirea echilibrului între aceste două mişcări false, ci le vom executa
în ritm rapid. Fiecare jucător, pentru a juca rezultativ, trebuie să însuşească la
perfecţie 2-3 fente. Diferitele îmbinări şi combinaţii de acţiuni pot compune un
număr mare de fente. Vom menţiona, că toate aceste acţiuni pot fi realizate
numai de către sportivul care dispune de un înalt grad de pregătire tehnică. La
îndeplinirea oricărui procedeu sau acţiune, inclusiv şi a fentelor întra situaţie
mai avantajoasă se află, de regulă, atacantul, fiindcă el acţionează reieşind din
situaţia de jos, iar apărătorul întotdeauna „întârzie să ghicească”.
Învăţarea fentelor se va începe odată cu însuşirea principalelor procedee
tehnice de joc. Este deosebit de important ca instruirea să aibă loc cu un
partener, care va opune la început o rezistenţă pasivă, iar mai apoi - activă.
Fentele compuse trebuie dezmembrate pe părţi, însuşind fiecare element aparte,
iar mai apoi ele se vor executa succesiv în întregime. Învăţând o mişcare
înşelătoare nu ne vom grăbi cu aplicarea ei. Trebuie de pătruns în mecanismul
exerciţiului, de memorizat bine succesiunea fiecărei mişcări. Când vor fi
înţelese şi executate firesc mişcările, succesiunea lor, ne vom antrena cât mai
mult în executarea fentei ajungând până la automatism, fiecare mişcare şi
procedeu în întregime. Şi numai după aceasta procedeul poate fi utilizat în luptă
cu partenerul la antrenament ori cu adversarul în timpul jocului. Se va ţine cont
de faptul că fentele cer antrenament zilnic, sistematic, perfecţionându-le mereu
în executarea lor. Cu acest scop ele se pot complica, incluzând elemente noi.
Antrenarea procedeelor tehnice în lipsa rezistenţei din partea partenerului este
puţin eficientă.

7. ARUNCAREA MINGII LA POARTĂ. Acestui procedeu tehnic trebuie să

i se destineze o mare parte din timpul rezervat procesului de antrenament. Doar
esenţa jocului constă anume în aruncarea mingii la poartă, în marcarea golului.
Prin urmare, aruncarea precisă constituie culme măiestrei tehnice cel mai
important şi principal procedeu de joc. De aceea el trebuie însuşit la perfecţie.
Înscrierea golurilor la competiţii de cel mia înalt rang devine din ce în ce mai
complicat, deoarece apărătorii şi portarii îşi ridică la rândul lor nivelul tehnic.
Ei studiază modul de acţiune a atacanţilor şi se adaptează la el. În cadrul
antrenamentelor handbaliştii acordă mult timp aruncărilor. În legătură cu aceasta
apare uneori întrebarea: pot fi oare executate la acelaşi antrenament aruncări la
poartă prin două procedee – din săritură şi din poziţie de sprijin. E nevoie doar,
de tehnică diferenţă, chiar şi metoda de instruire nu este aceeaşi. Se poate.
Numai că dacă astăzi ne propunem să ne perfecţionăm în executarea aruncării
din sprijin, vom acorda anume acestui procedeu atenţie maximă.
Câte aruncări trebuie să executăm în cadrul unii antrenament? Aceasta
depinde de gradul de pregătire a jucătorului, de funcţiile lui în echipă şi de alţi
factori. Însă ajungând la performanţă, jucătorul trebuie să îndeplinească în
procesul unui antrenament de la 80 până la 100 de aruncări. Aruncarea mingii
este foarte asemănătoare cu mişcarea de transmitere. Diferenţa constă doar în
aceea că aruncarea se execută cu mai multă forţă. Se disting trei feluri de
aruncări de bază: aruncarea din sprijin, aruncarea din săritură şi aruncarea din
cădere (plonjon) Aruncările se fac atât de pe loc, cât şi în mişcare.
Aruncarea din sprijin se poate realiza de la distanţe diferite. Momentul
esenţial în această aruncare este poziţia iniţială a mânii cu mingea. La aruncarea
de pe loc în momentul ridicării braţului - ducerea mingii înapoi – centrul de
greutate al sportivului se trece pe piciorul din urmă. Corpul se răsuceşte puţin
spre dreapta. Piciorul dinapoi de îndoia din genunchi, urmând ca ulterior să fie
îndreptat brusc, pentru imprima o mai mare forţă aruncării. Braţul cu mingea
îndeplineşte aruncare, care se termină cu o mişcare biciuitoare a mânii de sus în
jos, comunicând mingii nu numai forţă de zbor, dar ceea ce-i mai important
precizie. Aruncarea în mişcare se aplică de obicei după conducerea mingii sau
primirea mingii. Poziţia iniţială pentru aruncare se ocupă în momentul punerii
piciorului de bază corespunzător braţului cu care se va face aruncarea. După
următorul pas se execută însăţi aruncarea. Ea poate fi îndeplinită dintr-un pas,
din doi sau trei.
Aruncarea în mişcare este una din cele mai puternice, însă pentru
executarea ei este necesar să fie păstrată poziţia de sprijin în momentul
aruncării mingii – forţă de aruncare depinde de viteza de deplasare a jucătorului,
de deplasarea corpului înainte şi înclinarea lui în ultima fază de aruncare, de
mişcarea biciuitoare cu palma. Anume în asemenea succesiune se îndeplinesc
mişcările la aruncarea din poziţie de sprijin. De regulă, aruncarea se aplică la
încheierea diferitelor combinaţii tactice de la distanţă mică, mijlocie şi mare. Ea
trebuie îndeplinită repede şi pe neaşteptate. Aruncările mingii din sprijin în
mişcare pot fi diferite.
Aruncarea cu o mână de la umăr după conducere ori primire de la
coechiper. Mingea se prinde cu ambele mâini, apoi efectuând un pas cu piciorul
opus mâinii aruncătoare sportivul sare în sus. Scopul săriturii e de a se plasa de
asupra adversarului şi a evita blocajul. Pentru aceasta braţul cu mingea se duce
în sus. Ridicarea braţului la aruncare este însoţită de încovoierea energică a
corpului şi ducerea mâinii drepte înainte după cap. Aruncarea se îndeplineşte în
momentul maximal de înălţare. Corpul se înclină puţin înainte, braţul se duce
brusc înainte. Aterizarea după aruncare se înfăptuieşte pe ambele picioare.
Aruncarea cu mâna de la umăr, în mişcare se execută, de obicei, prin trei paşi,
totodată al doilea, şi al treilea pas se face prin încrucişare. La începutul avântului
viteza de alergare scade, aruncătorul ea poziţia cu umărul spre poartă, greutatea
corpului se trece pe piciorul din spate. Braţul cu mingea se îndreaptă aproape în
întregime. Aruncarea se începe cu răsucirea trunchiului în direcţia porţii şi
trecerea greutăţii corpului pe piciorul din faţă. Odată cu aceasta braţul cu
mingea, îndoit în cot, se duce înainte. Lansarea mingii se termină cu o mişcare
de aruncare a antebraţului şi mâinii. Este important ca aruncarea să fie
îndeplinită nu numai cu întregul corp.
Aruncarea cu braţul îndoit dintr-o parte (lateral) are două varietăţi. În
primul caz, după imitarea aruncării mai jos de nivelul genunchilor apărătorului,
mingea se lansează la nivelul umărului ori mai sus. În al doilea caz – după
imitarea aruncării la nivelul umărului – aruncarea se termină la nivelul sau mai
jos de genunchii apărătorului. Avântul se îndeplineşte ca şi la aruncarea de sus.
Poziţia iniţială – picioarele larg desfăcute, greutatea corpului pe piciorul drept,
braţul cu mingea se duce înainte, corpul e întors cu umărul stâng în direcţia
porţii şi înclinat spre dreapta. În ultimul moment greutatea corpului se trece pe
piciorul stâng, mâna se îndreaptă şi cu o mişcare biciuitoare, la care participă
consecutiv antebraţul, mâna şi degetele, mingea se aruncă la poartă.
În întregime aruncarea este asemănătoare cu mişcarea la aruncarea unei
petricele plate pe suprafaţa apei.
Aruncarea din săritură, de obicei este aplicată de jucătorii liniei a doua,
care atacă poarta. Ea se întrebuinţează pentru atacul porţii pe de asupra blocului
apărătorului. Poate fi îndeplinită de asemenea, şi de pe loc, sărind în zona
portarului.
Aruncarea la poartă cu o mână de la umăr din săritură se execută în
următoarea succesiune. Primind mingea jucătorul o ţine cu ambele mâini la
nivelul braţului. Cu piciorul stâng face un pas înainte şi ea poziţia de sprijin,
care poate fi atinsă dintr-un pas sau din trei paşi, tehnica în ambele cazuri fiind
asemănătoare. Mâna cu mingea începe mişcarea de jos în sus. Cu împingerea cu
piciorul stâng se face o săritură în sus, piciorul drept se îndoaie din genunchi şi
se duce în sus – înainte şi puţin spre dreapta. Ajungând la punctul cel mai mare
de înălţime şi ocupând poziţia iniţială, jucătorul îndeplineşte aruncarea la poartă.
Aterizarea după aruncare se face pe piciorul stâng.
Aruncarea cu o mână îndoită dintr-o parte din săritură se aplică atunci,
când nu-i cu putinţă să se realizeze aruncarea de sus peste blocul bine organizat.
Jucătorul cu mingea se află în faza de înălţime, braţul cu mingea se duce într-o
parte – spre dreapta şi aruncarea se îndeplineşte la nivelul umărului apărătorului.
În faza finală a aruncării corpul se întoarce brusc în direcţia aruncării cu
mişcarea biciuitoare sincronică a mânii de aruncare.
Aruncarea mingii în cădere (plonjon) sunt folosite de jucătorii de prima
linie şi de colţ (extreme) Ele sunt cele mai rezultative, deoarece acţiunile finale
se execută la o depărtare de 3-4 metri de poartă. După tehnica îndeplinirii
acestea sunt unele din cele mai complicate procedee tehnice, care cer o
coordonare înaltă a mişcărilor, un grad corespunzător de dezvoltare a dibăciei.
Jucătorul stăruindu-se să micşoreze distanţa până la poartă la aruncare este
nevoit să se împingă de la linia de 6 metri şi zburând un timp oarecare în
direcţia porţii execută aruncarea: La această aruncare căderea este de neocolit.
Pentru ca în timpul căderii sportivul să nu se traumeze şi să nu-i apără simţul
de”frică” trebuie să ştim a ateriza corect, întrebuinţând principiul de rostogolire,
atingându-se consecutiv de teren cu părţile corpului. Există două modalităţi de
bază de aterizare. În ambele cazuri aterizarea se termină cu sprijinul pe mâini.
După primirea mingii jucătorul sare în zona portarului îndeplinind avântul în
procesul zborului. Dând drumul la mingea, atacantul se atinge cu piciorul de
bătaie de teren, vârfurile degetelor, coapsa mâinile după aceea se ridică. Căderile
sunt un procedeu tehnic complicat de aceea ele vor fi învăţate după ce sportivii
vor însuşi în suficienţă măsura deprinderile de prindere a mingii şi deplasările.
Atenţia principală la familiarizarea cu ele se acordă aterizării corecte.
Aruncările mai sus enumerate nu epuizează toate posibilităţile
atacanţilor. Mai există o sumedenie de aruncări diferite, caracteristice tehnicii
individuale a atacanţilor aruncări cu întrebuinţarea diferitelor mişcări de
înşelare, de asemenea aruncări din poziţii complicate.

8. TEHNICA JOCULUI PORTARULUI. Portarul în handbal este ultima

speranţă a echipei, principala figură a liniei de apărare. Măiestria lui sporeşte
mult şi consolidează potenţialul de luptă a echipei. Jucătorii ştiindu-şi poarta
bine apărută, joacă emancipat. Portarul în handbal, spre deosebire de alte jocuri
sportive, tot timpul joacă în cea mai încordată zonă – înaintea porţii, unde luptă
dintre atacanţi şi apărătorii ajunge la încordare extremă. Jucătorul din poartă e
de preferat să fie de statură înaltă (180-190 cm), fiind un bun atlet, cu o bună
elasticitate şi coordonare a mişcărilor; de asemenea ele trebuie să posede calităţi
de viteză şi rezistenţă. Mingea de handbal aruncată la poartă, zboară cu o viteză
de până la 100 km/oră, ceea ce depăşeşte cu mult posibilităţile motrice ale
portarului. Acţiunile poratarului în handbal sunt imposibile fără însuşirea unui
complex special de procedee tehnice necesare în timpul jocului. Cu cât portarul
mai bine va apăra poarta, cu atât va avea mai multe posibilităţi pentru creaţia
tactică. Precedeele tehnice specifice jocului său sunt: deplasarea portarului,
poziţia de bază, ţinerea mingii, fentele şi introducerea mingii în joc.
Deplasarea portarului este un procedeu de care depinde considerabil
măiestria şi precizia acţiunilor lui. Procedeele de bază de deplasare sunt paşii
alăturaţi, alergarea, săriturile, fandările, starturile din poziţii iniţiale. Portarul se
deplasează de regulă, de la o bară la alta, dar nu pe linie dreaptă, ci pe o curbă
imaginară în direcţia în care se aruncă mingea. Reacţia deplasării portarului
depinde de viteza mingii. Portarul totodată trebuie să ocupe aşa o poziţie ca să se
afle întotdeauna în faţa mingii. Deplasările prin alergare portarul le aplică la
ieşirile rapide spre jucătorul care aruncă de pe linie (acestea sînt distanţe scurte
de la 3 până la 6 metri). Dar la intercepţia mingii el poate îndeplini demarcaje
mai lungi.
Poziţia de bază a portarului înainte de îndeplinirea unui sau altui procedeu
de apărare a porţii este cu braţele puţin îndoite din coate, mâna la nivelul capului
palmele înainte, picioarele puţin îndoite din genunchi la o depărtare de 25-35
cm, vârfurile puţin desfăcute în părţi şi greutatea corpului împărţită egal pe
ambele picioare. Această poziţie portarul o ocupă şi atunci când iese înainte
pentru a micşora unghiul de atac. El trebuie să nu se încordeze, să aibă mişcări
libere şi plastice. Dacă atacantul aruncă de la colţ, portarul trebuie să se afle
puţin înaintea porţii mai aproape de atacant. De exemplu, dacă aruncarea se
îndeplineşte de la colţul drept, portarul se lipeşte cu partea stângă de bară ţinând
braţul stâng întins deasupra capului, iar mâna dreapta este liberă pentru mişcări.
Deasemenea, în aşa poziţie îi este mai uşor să respingă mingile îndreptate în
colţul apropiat, precum şi în colţul depărtat al porţii.
Reţinerea mingilor. Portarul de handbal reţine mingea prin două procedee:
prinderea mingii şi respingerea ei. Ambele îşi au priorităţile şi neajunsurile lor.
La prinderea mingii portarul poate să organizeze imediat contraatacul - anume în
această constă avantajul procedeului. Dacă, însă aruncarea a fost puternică şi
îndeplinită de la distanţă mică mingea nu mai poate fi prinsă. Avantajul acestui
procedeu constă în aceea, că chiar mingea aruncată de pe linie poate fi respinsă
şi cu aceasta apărăm poarta. În schimb, ne lipsim de posibilitatea de a organiza
contraatacul.
Portarului în procesul jocului i se întâmplă să prindă mingile care zboară
sus la nivelul pieptului dintr-o parte. Când se recomandă să fie executat acest
procedeu? Pentru a lua o decizie corectă se va ţine cont de faptul, cu cât e mai
mare depărtarea până la poartă, cu atât mai sigur succesul la prinderea mingii.
La prinderea mingii portarul întinde repede ambele braţe în direcţia mingii
palmele întinse, degetele desfăcute. În momentul atingerii mingii, braţele se
îndoaie din coate şi mingea cuprinsă cu degetele din toate părţile este trasă spre
piept. Deci, prinderea mingii de către portar este analogică cu acest procedeu
executat de jucători. Iar aceasta înseamnă, că portarul trebuie să se pefecţioneze
în acest procedeu împreună cu restul jucătorilor. La prinderea mingii dintr-o
parte portarul face o fandare în direcţia mingii întinzând ambele mâini în direcţia
ei de zbor şi o prinde. Dacă mingea zboară sus, portarul trebuie să aşeze
picioarele la nivelul umerilor sau să execute o săritură (dacă este necesar). În
momentul prinderii braţele se îndreaptă înainte-sus, degetele mari sunt
apropiate, restul degetelor desfăcute. Cum numai mingea se atinge de degete ele
o cuprind, braţele se îndoaie din coate şi mingea se trage spre corp. Mingile
aruncate în poartă de la 6-7 m, iar uneori şi mai aproape (în cădere) este mai
raţional să fie respinse şi nu prinse. Regulile de joc permit portarului să facă
aceasta prin orice mijloc şi cu orice parte a corpului: cu braţele, picioarele,
umerii, în cădere ş.a.m.d. Mingile care zboară în partea de mijloc şi de sus a
porţii sunt respinse cu mâinele. În primul caz, când mingea zboară în partea
medie a porţii portarul face o fandare în direcţia zborului mingii şi în acelaşi
timp scoate braţul pe drumul cel mai scurt spre traectoria de zbor şi cu mâna
dezbate mingea. Palma ce gegetele defcăcute se mişcă de jos în sus şi
îndepărtează mingea de la poartă. Dacă acţiunea a fost foarte puternică, atunci
mingea poate fi respinsă cu umerii sau antibraţele. Când mingea zboară în
colţurile de sus, portarul trebue să îndeplinească o izbitură bruscă în sus într-o
poatre cu piciorul opus direcţiei de zbor a mingii, făcând în acelaşi timp o rotaţie
cu mâna mai apopiată de minge. Corpul se înclină în aceaşi direcţie.
Respingerea mingii cu pioarele cere o înaltă pregătire tehnică, fiindcă acest
procedeu se îndeplineşte în complex cu alte fandări, paşi alăturaţi, în poziţie de
sfoară, prin cădere ş.a.m.d. Respingând mingea aruncată în colţul depărtat de jos
portarul din poziţia de bază face o fandare în direcţia zborului mingii. Totodată,
dacă mingea zboară jos între bară, piciorul execută o semisfoară. Piciorul se
duce în afară, mâna mai apropiată de minge se întinde puţin mai înaintea
piciorului. Centrul de greutate a corpului trece pe picorul care îndeplineşte
semisfoara. Dacă mingea zboară jos, dar aproape de bară se îndeplineşte o
sfoară, braţul se întinde în direcţia zborului mingii, îndeplinind acţiunea de
asigurare. În aceste cazuri este nevoie de multă elasticitate, dibăcie şi săritură
înaltă.
Respingerea mingilor prin cădere se aplică foarte rar. Portarii recurg la ele
numai atunci, când nu e posibila apărarea porţii prin alte procedee. La cădere
portarul îndeplineşte un pas alăturat în direcţia zborului mingii, urmat de
împingere, care se respinge mingea cu palma mai apropiată de ea. După cădere
portarul trebuie să se ridice repede, mingea poate fi aruncată printr-o lovitură
adăugătoare. Experienţa ne arată că un portar bun este un organizator iscusit al
apărării echipei. Toate acţiunile de organizare a apărării el le organizează spre
aceea, că în stadiul final al atacului întreprins de adversari să reducă la minimum
pericolul de înscrierea golului.
Fentele (mişcări înşelătoare). Deseori la aruncările de la linie portarul iese
învingător, iar atacantul se miră, colţul porţii era doar deschis, cum de a reuşit
portarul să respingă mingea? În acest caz portarul l-a adus în eroare pe atacant,
aplicând fente. Scopul lor era să-l facă pe adversar să arunce mingea în colţul
neapărat. Portarul închide colţul opus celui în care crede că va arunca
adversarul. Însă este un şiretlic. Aruncând fără întârziere mingea în colţul
neapărat atacantul acţionează după voirea portarului care aşteptând din timp
aruncarea, o respinge.
 Portari calificaţi au în arsenalul lor mai multe feluri de fente a atacanţilor.
Însă trebuie de ţinut minte, că întrebuinţarea permanentă a fentelor
asemănătoare, duc la urmări nedorite. De aceea, fentele trebuie aplicate numai în
cazurile, când portarul nu dispune de posibilităţi tehnice şi tactice pentru
apărarea porţii.
Introducerea mingii în joc se realizează de portar, când intră în posesia
mingii. Portarul se deplasează iute spre linia de 6 metri şi după un scurt avânt
transmite mingea partenerului. El face această cu cea mai mare precizie, la timp
şi în aşa fel ca transmiterea să fie comodă pentru primire, traectoria de zbor a
mingii nu trebuie să fie prea înaltă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Budevici A., Şufaru C. Metodica pregătirii handbaliştilor juniori,

Chişinău, 2004
2. Morarenco L. F., Praporşcic A. N. Handbalul 7:7, Chişinău, 1986.
3. Игнатьева В. Я. Гандбол. Учебное пособие для студентов
институтов физической культуры. Москва, 1983.
4. Ратианидзе А. Марищук В. Игра гандбольного вратаря. Москва,
1981.
5. Латышкевич Л. А., Турчин И. Е., Маневич Л. Р. Гандбол, Киев,
1988.
 LECŢIA NR. 2. TACTICA JOCULUI ŞI METODICA INSTRUIRII

1. Tactica jocului ca concept

2. Tactica de joc în atac

3. Tactica de joc în apărare

4. Tactica de joc a portarului

5. Metodica de instruire a acţiunilor tactice

1. TACTICA JOCULUI
Prin tactica jocului în sport se înţelege utilizarea raţională a formelor,
mijloacelor şi procedeelor de luptă, îndreptată spre realizarea rezultatului
maximal ori câştigul asupra adversarului în condiţii concrete.
Formele tacticii sunt legate de caracterul competiţiilor, al luptei sportive.
Distingem trei forme de acţiuni tactice: individuale, de grup şi de echipă.
Mijloacele tacticii, mai ales cele care aparţin de probele de jocuri pe
echipe, includ în sine mai multe sisteme ale jocului şi combinaţii. Ca mijloace
ale tacticii sunt toate procedeele tehnice şi variaţiile lor. Capacitatea jucătorilor
de a se orienta rapid la alegerea procedeului convenabil pentru desfăşurarea cu
succes a luptei se numeşte gândire tactică. Gândirea tactică se învaţă şi se
dezvoltă în cadrul pregătirii tactice. Pregătirea tactică ajută jucătorului teoretic
să ea cunoştinţă de tactica jocului, formează deprinderi tactice, înarmează cu
acţiunile individuale şi de grup de bază, îi învaţă pe jucători să analizeze şi să
acţioneze în condiţiile schimbătoare de joc. Pregătirea se manifestă prin
acţiunile practice ale jucătorilor. Sportivul trebuie să acţioneze conform unui
plan tactic chibzuit a cărui eficacitate va depinde de aplicarea cât mai raţională a
procedeelor tehnice creatoare, la timp şi precis. De asemenea realizarea planului
tactic depinde de pregătirea fizică şi tehnică a sportivului, de capacităţile
intelectuale şi posibilităţile funcţionale ale organismului său.

2. TACTICA DE JOC ÎN ATAC

Echipa devine atacantă îndată ce intră în posesia mingii. Sarcina
principală a atacului este de a arunca mingea în poarta adversarului, de a marca
goluri. Ea poate fi realizată numai prin organizarea precisă, din timp, bine
gândită şi corectă a acţiunilor tactice ale echipei.
 Buna pregătire tactică a echipei presupune ca în dependenţă de adversarul
concret şi de particularităţile dezvoltării duelului, să se aleagă şi să se aplice cele
mai raţionale mijloace, procedee şi forme de desfăşurare a atacului. La
întreprinderea acţiunilor de atac fiecare jucător trebuie să se conducă de
următoarele principii: respectarea disciplinei de joc; atitudinea creatoare faţă de
joc; întrajutorarea reciprocă; crearea superiorităţii numerice; trecerea
(schimbarea) atacului de la un flanc la altul; responsabilitatea pentru acţiunile
sale.
Aranjarea şi funcţiile jucătorilor în atac
Diferitele variante de aranjare a jucătorilor au drept scop aplicarea cât mai
eficientă a arsenalului tactic al echipei şi complicarea apărării din partea
adversarului.
Atacul în cazul oricărei modalităţi de amplasare a jucătorilor se
desfăşoară după o schemă elaborată dinainte, după un plan cu împărţirea precisă
a funcţiilor între jucători. În dependenţă de numărul jucătorilor cu diverse roluri
în componenţa de bază a echipei,de sarcinile jocului, componenţa echipei
adverse şi condiţiile schimbătoare ale meciului, cel mai des sunt întrebuinţate
aranjările 3 - 3, 4 - 2, 2 - 4 şi 5 – 1.
Dacă echipa dispune de doi bombardiri buni şi un jucător-dispecer, atunci
se poate aplica aranjarea 3 – 3 (trei jucători în prima linie şi trei în a doua).
Jucătorii primii linii se aranjează de-a lungul careului portarului advers în aşa
fel, ca doi jucători să fie pe extreme şi unul în centru. Jucătorii liniei a doua se
plasează aproximativ pe o linie dreapta; jucătorul-dispecer în centru înaintea
zonei aruncărilor libere, iar ori semimijlocaş – la 3-5 metri de la el (la dreapta şi
la stânga). Când e mai bine să se aplice această aranjare? Împotriva căruia
adversar?
Aranjarea în atac 3:3 poate fi utilizată cu succes împotriva apărării zonale
4:2, 5:1, 6:0, de asemenea, şi împotriva apărării combinate 5+1, 4+2 şi apărării
personale. Dacă echipa atacantă are în componenţa sa doi bombardiri buni şi
este necesar să le fie create condiţii pentru aruncarea finală, adică e nevoie de
transferat apărarea către linia careului portarului ce poate aplica aranjarea 4 – 2
(doi jucători pe linia a doua de atac, doi jucători (pivoţi) la careul portarului şi
doi pe extreme.
Dacă în echipă lipsesc jucătorii pivoţi însă sunt foarte buni bombardiri,
care pot activa în rolul jucătorilor extremi, se poate aplica aranjarea 2- 4.
Aranjarea 2- 4 poate fi aplicată cu succes împotriva apărării zonale 6 : 0, 5 : 1,
4 : 2, 3 : 3, precum şi împotriva apărării mixte şi personale. Dacă în echipă
lipsesc atacanţii de extremă care joacă bine însă trebuie demonstrat un joc mobil
şi combinaţional, se va recurge la aranjarea 5:1, unde un atacant (pivotul) joacă
în centru lângă linia careului portarului, iar ceilalţi se aranjează pe linia a doua
de atac. Variantele de amplasare descrise mai sus este raţional să fie schimbate
periodic, pentru a modifica mersul obişnuit al jocului în apărare a controla
reacţia apărătorilor la schimbarea planului tactic.
Jucătorilor de statură mică nu le e uşor să respingă atacul giganţilor sau
să reţină presiunea chiar numai a 1-2 handbalişti, având peste 2 metri înălţime.
De aceea, pentru a nu nimeri în asemenea situaţii, se vor include în componenţa
echipei jucători de diferită înălţime, inclusiv şi de statură înaltă.
Atacantul extrem de dreapta, de obicei stângaci, este unul din cei mai iuţi
jucători ai echipei. Trebuie să poată îndeplini bine diferite aruncări de la colţ,
din săritură şi cu cădere spre colţurile apropiate şi cele depărtate ale porţii cu
răsucirea mingii, cu înclinarea corpului, cu ricoşarea mingii de teren şi altele.
Extremul drept este iniţiatorul acţiunilor echipei „la rupere” – la trecerea echipei
de la acţiunile de apărare la cele de atac.
Atacantul de linie (pivotul) se află tot timpul în vârful atacului , în centrul
apărătorilor adverşi. Pivotul se află în posesia mingii doar câteva secunde.
Măiestria lui constă anume în aceea că în lupta cu adversarul să ocupe poziţia
avantajoasă pentru primirea mingii cu atac ulterior.
Atacantul extrem de stânga, jucătorul, la care mâna de aruncare este
dreapta, acţionează la fel ca şi atacantul extrem de dreapta.
Atacantul inter de dreapta este unul dinte liderii echipei în atac. De obicei
acest jucător este stângaci.
Jucătorul-dispecer este organizatorul tuturor atacurilor echipei. Locul de
amplasare a lui este în centrul liniei a doua de atac. El trebuie să atace cu
siguranţă poarta adversarului şi să fie de neîntrecut la transmiteri.
Acţiunile tactice individuale în atac. Esenţa ei constă în respectarea cu
stricteţe a anumitor norme şi cerinţe la aruncarea procedeelor tehnice individuale
(atât cu mingea, cât şi fără ea) şi a acţiunilor reciproce cu partenerii. Care sunt
aceste cerinţe înaintate în faţa jucătorilor? În primul rând, să ţină apărătorul său
tot timpul în încordare; în momentul aruncării la poartă să fie gata să lupte
pentru mingea respinsă; în măsura posibilităţilor să prindă mingea cu două mâni
şi să transmită rapid.
Alegerea locului. Atacantul întotdeauna se stăruie să aleagă locul cel mai
bun pentru acţiunile viitoare ori pentru acordarea ajutorului partenerului. Ieşirea
la locul liber pentru primirea mingii trebuie să se îmbine cu mişcările false, de
distragere. Prin mişcările intenţionate îl duce pe apărător într-o parte creând
astfel superioritate teritorială coechipierului său. La tutela strânsă atacantul
aplică demaraje cu opriri bruşte, demaraje cu întoarceri în direcţia opusă.
Scopul, însă, este unul singur – să ocupe o poziţie cât mai avantajoasă. Dintre
procedeele de bază ale tacticii individuale fac parte transmiterea mingii,
conducerea ei, aruncarea la poartă, fentele ş.a.m.d. De aceea, la antrenamente o
atenţie deosebită trebuie acordată tacticii individuale.
Recuperarea mingii. Fiecare atacant, dar mai ales jucătorii liniei întâi,
trebuie să fie gata mereu ca după un atac nereuşit al echipei sale, să participe la
recuperarea mingii. În acest caz este necesar să fie ocupată corect poziţia
stăruindu-se ca apărătorul să se afle la spate. În dependenţă de situaţia de joc,
atacantul poate, recuperând cu succes mingea, să încerce să încheie a doua oară
atacul ori să transmită mingea unui partener într-o poziţie mai avantajoasă.
Acţiunile tactice colective în atac. Acţiunea colectivă în atac reprezintă
legături tipice de acţiuni reciproce ale membrilor echipei desfăşurate luându-se
neapărat în consideraţie de pregătirea tehnică şi tactica individuală a atacanţilor,
care compun fundamentul tactic al echipei în atac. Acţiunile coordonate ale doi
ori mai mulţi jucători constituie începutul combinaţiilor tactice. La baza
combinaţiilor tactice de atac se află acţiunile individuale. Locul mingii între doi
jucători stă la baza tuturor combinaţiilor tactice.
Transmite şi ieşi ( deschide-te). Un mijloc colectiv care este cel mai
răspândit şi cel efectiv dintre acţiunile tactice reciproce în atac. Îndeplinirea lui
cere acţiuni coordonate şi sincronice determinate ale partenerilor care de
asemenea depind de acţiunile adversarului.
Blocaje. Blocajul (acoperirea) este acţiunea colectivă a doi (şi mai mulţi)
atacanţi, unul dintre care închide calea apărătorului ajutând să acţioneze liber alt
atacant. În handbal blocajele au câteva variaţii:
„strângerea – blocatorul se aranjează înaintea apărătorului”
„izolarea – se aplică pentru crearea superiorităţii numerice”
„blocajul cu însoţire – se întrebuinţează la tutele strânsă ”.
Deplasarea cu încrucişare a doi jucători. Jucătorul după transmiterea
mingii, trece prin alergare de la spatele partenerului primeşte de la el mingea şi
termină atacul.
Acţiuni reciproce a trei şi mai mulţi jucători. Acţiunile a trei jucători pot
fi cele mai diferite. În primul rând trebuie să coordoneze trei jucători, amplasaţi
în vecinătate, adică extrema – pivotul – interul ş.a.m.d. Anume de coordonarea
acestor jucători depinde rezultatul jocului.
Acţiuni tactice de echipă. Sarcinile principale ale acţiunilor tactice de
echipă sunt: a crea poziţii cât mai favorabile pentru aruncarea la poartă; a găsi
formele optime de conducere a acţiunilor tactice individuale de grup şi de
echipă; a obţine superioritate numerică pe unele părţi ale terenului; a da
posibilitate unor atacanţi să profite de avantajele luptei piept le piept. Echipele
care joacă pe baza sistemelor, în care acţiunile şi funcţiile atacanţilor sunt precis
stabilite, înving cu succes apărarea şi obţin rezultate bune. Acţiunile tactice a
echipei în atac au două aspecte: atacul rapid (contraatacul) şi atacul poziţional.
Atacul rapid. Este cea mai efectivă formă de atac. La atacul rapid se
creează o superioritate numerică temporară a atacanţilor asupra apărătorilor şi
realizarea ei rapidă la acţiunile de atac. Atacul rapid se desfăşoară după
preluarea mingii de la echipa atacantă de cea apărătoare. De obicei contraatacul
este început de jucătorii extremi care se află la flancuri. Mai des atacul rapid se
înfăptuieşte după interceptarea mingii de la adversar ori după transmiterea
mingii de către portar jucătorului care cu viteza maximală se mişcă spre poarta
adversarului.
De obicei atacul rapid este iniţiat de portar (în 75-80% de cazuri). Printre
tacul rapid sunt caracteristice un număr infinit de variaţii. Ele toate se bazează
însă pe superioritatea numerică a atacanţilor asupra apărătorilor, care s-a format
în una sau altă situaţie de joc. Pentru realizarea cu succes a acestei superiorităţi
trebuie de luat în consideraţie următoarea: 1) La corelaţia 2:1 (doi atacanţi
împotriva unui apărător) atacanţii trebuie să se depărteze la o distanţă mai mare
unul de altul. Dacă un atacant poate termina singur atacul, el este dator să facă
aceasta; 2) La corelaţia 3:2 dacă atacul se desfăşoară în centru, doi jucători
extremi trebuie să joace strict la colţuri; 3) La corelaţia 4:3 doi jucători extremi
trebuie cât mai repede să alerge înainte ca să îndepărteze apărătorul de la
jucătorul care posedă mingea, transmiţând mingea la oricare jucător care o pateu
primi; singur se îndreaptă înainte pentru primirea mingii şi terminarea atacului.
Atacul poziţional. De regulă, când atacul rapid suferă eşec, echipa atacantă
trece la atacul poziţional. Aceasta înseamnă că toate acţiunile se desfăşoară
împotriva echipei, care a reuşit să se întoarcă în apărare. Esenţa atacului constă
în aceea că atacanţii ocupă locurile conform aranjării de joc şi desfăşoară
acţiunile de atac mai ales pe contul ritmului transmiterilor mingii, deplasărilor,
schimbului de locuri.
La realizarea atacului poziţional jucătorii trebuie să se conducă de
următoarele reguli:
1. Respectarea disciplinei de joc, executarea strictă a dispoziţiilor de joc,
îndeplinirea precisă a funcţiilor de joc pe teren.
2. Atitudinea creatoare faţă de joc, necesitatea varierii tacticii individuale
şi colective în atac în dependenţă de condiţiile întâlnirii, întrebuinţarea raţională
a părţilor sale puternice şi a neajunsurilor în jocul adversarului.
3. Acordarea ajutorului reciproc atragerea apărării asupra sa, transmiterea
mingii, ocuparea unor poziţii convenabile, punerea blocajului, deplasările prin
încrucişare, asigurarea – toate acestea ajută acţiunilor partenerilor de echipă.
4. Acordarea ajutorului reciproc, atragerea apărării asupra sa, transmiterea
mingii, ocuparea unor poziţii convenabile, punerea blocajelor, deplasările prin
încrucişare, asigurarea – toate acestea ajută acţiunilor partenerilor de echipă.
Combinaţiile tactice sunt realizate între 2-3 jucători, ele sunt realizate în
60% de cazuri; 30% de succes aduc acţiunile reciproce între 3-5 jucători, şi
numai 9% - între 5-6 jucători. În cazul apărării personale toţi atacanţii trebuie să
execute deplasări active maximale.
La apărarea zonală 6: 0 cea mai raţională este aranjarea 3 : 3 ori 4 : 2.
La apărarea zonală 5 : 1 şi mixtă atacul se dezvoltă cu mai mult succes
când înainte se află doi jucători pivoţi.
Împotriva apărării zonale 4 : 2 cea mia bună aranjare a atacanţilor este 3 : 3
adică în prima linie trei jucători şi tot atâţi în a doua.

3. TACTICA DE JOC ÎN APĂRARE

Apărarea trainică din timp gândită şi cu iscusinţă întrebuinţată, asigură

succesul echipei. În unele etape ale jocului mai important este atacul, în altele –
apărarea. De aceea se va acorda aceeaşi atenţie şi atacului şi apărării. Există
anumite recomandaţii ale specialiştilor, Conform lor, începătorii trebuie să
acorde 40% din timpul rezervat antrenamentelor apărării şi 60% - atacului;
sportivii de categorie II-I – 30% apărării şi 70% - atacului; sportivii de
performanţă 60% apărării 40% - atacului.
Se folosesc următoarele sisteme de apărare: apărarea personală, apărarea
zonală şi apărarea mixtă.
 Aranjarea şi funcţiile jucătorilor. Pe extreme se aranjează apărătorii stâng
şi drept (extrema stângă şi dreapta). Ei apără poarta de aruncările de la colţuri,
asigură pe partenerul mai apropiat în apărare, împiedică acţiunile jucătorului
atacant de extremă. Doi jucători interni (interiorul din stânga şi dreapta). Doi
jucători de centru (centru din dreapta şi centru din stânga.
Tactica individuală de apărare. Tactica individuală de apărare include în
sine un ansamblu de reguli şi principii , conform cărora el acţionează în
momente. Când echipa adversă are în posesie mingea. Apărătorul se deplasează
pe teren în aşa fel, ca să poată intercepta mingea de la adversar, să-l închidă şi
să împiedice aruncarea la poartă. Apărătorul trebuie să posede calităţi fără de
care este imposibilă lupta cu succes contra atacantului, şi anume:
 rapiditatea deplasărilor la distanţe scurte;
 viteza de reacţie în situaţiile schimbătoare de joc;
 rezistenţa fizică generală şi specială;
 abilitate, mobilitate, coordonare bună a mişcărilor;
 forţă fizică generală şi specială, în deosebi muşchii bine dezvoltaţi ai
picioarelor.
Alegerea locului. Alegerea locului la jocul în apărare prezintă cea mai
bună aranjare temporară a jucătorilor în zona de apărare în dependenţă de
acţiunile individuale în zona de apărare ale atacanţilor. Alegerea locului depinde
de următorii factori:
 locul ocupat în apărare (în faţă ori la linia de 6 m);
 sistemul de apărare, care este aplicat;
 locul unde se joacă mingea şi se găsesc jucătorii (de urmărit mingea şi
jucătorii);
 calităţile fizice, capacităţile tehnice şi acţiunile tactice individuale ale
atacanţilor;
 aranjarea adversarilor în momentul dat;
 posibilităţile de interceptare a mingii.
Tutela adversarului. Tutela adevărului este o acţiune în care apărătorul
supraveghează toate mişcările atacantului, stăruindu-se prin toate mijloacele să-l
împiedice să prindă şi să transmită mingea, să execute aruncări la poartă, să se
deplaseze cu ea pe teren.
În funcţie de acţiunile adversarului se deosebesc următoarele forme de
tutelă: vizuală (supraveghere, observare), tutelă activă, personală (în apropiere
nemijlocită) şi prin supraveghere.
Interceptarea mingii. Constituie acţiunile cu premeditare ori
întâmplătoare ale apărătorului cu ajutorul cărora echipa recuperează mingea şi
tinde la desfăşurarea atacului.
Atacul adversarului aflat în posesia mingii. Adversarul cu mingea care a
pătruns în zonă vizavi de poartă, şi se poate marca atacul fără întârziere.
Această funcţie o îndeplinesc apărătorii care ies înainte la 9-10 metri de poartă,
anticipează acţiunile eventuale ale atacanţilor, efectuează un mare număr de
ieşiri false, încheind direcţiile eventuale ale transmiterii mingii, folosesc
 temporar blocări ale jucătorilor fără minge în limitele de 8-10 metri, exercitând
o anumită acţiune psihică asupra atacanţilor.
Acţiuni colective. Acţiunile individuale ale apărătorilor, dacă nu vor fi
unite eforturile comune, nu vor asigura jocul eficient al echipei în apărare.
Schimbul jucătorilor în apărare. Acest procedeu este o acţiune tactică
colectivă a doi sau câţiva apărători, întrebuinţat atât în apărarea pe zonă, precum
şi în apărarea personală.
Schimbarea apărătorilor. Când atacantul reuşeşte să se elibereze de
apărător şi e gata să execute aruncarea la poartă, ceilalţi apărători fiind
„ocupaţi” cu atacanţii lor, cel mai apropiat apărător e dator să-l lase pe jucătorul
aflat sub tutelă şi să se comuteze la atacantul mai primejdios. În cazul acesta e
atacantul cu mingea. În acelaşi timp un alt apărător trebuie să schimbe atacantul
„rămas”, lăsând fără supraveghere atacantul, aflat departe de minge.
Acţiunile apărătorilor aflaţi în minoritate numerică. Dacă în timpul
atacului sau pomenit în numerotate numerică, apărătorii trebuie să îndeplinească
următoarele acţiuni:
 să reţină dezvoltarea atacului forţându-i pe atacanţi să îndeplinească
transmiteri în plus;
 să apere cât mai vigilent zona centrală dinaintea porţii;
 să forţeze pe atacantul cu mingea , să se deplaseze spre linia laterală ori
în direcţia mâinii mai slabe;
 să se plaseze în aşa fel, ca să nu-l ea sub tutelă pe atacantul cel mai
depărtat, care se găseşte de obicei pe extremă.
Acţiunile apărătorilor în egalitate numerică. Când numărul apărătorilor
este egal cu cel al atacanţilor, ei apără după principiul zonal sau „om la om”
alunecării, comutării (trecerii) şi blocajului în grup.
Alunecarea. Se întrebuinţează la ţinerea strânsă a jucătorului atacant, care
tinde să se elibereze cu ajutorul blocajului. Apărătorul îl ea sub tutela vizuală pe
atacantul liniei a doua.
Blocajul în grup. Este o acţiune tactică cu participarea a 2-3 şi mai mulţi
jucători. În blocarea colectivă există întotdeauna un jucător de bază, care
bazează direcţia principală a aruncării şi în momentul blocării el se află mai
aproape de minge decât ceilalţi jucători, şi un dublor al lui. Dacă apărătorul-
dublor se află alături, el trebuie să se orienteze pe blocul de bază şi să-l
întărească.
Acţiunile apărătorilor în superioritate numerică. În procesul jocului
apare necesitatea de a se crea o superioritate numerică sau de a profita raţional
de ea. Dacă echipa joacă în şase împotriva la cinci, atunci apărătorul liber se
plasează în centru, înaintea porţii şi asigură pe ceilalţi apărători, care se stăruie
să recucerească mingea.
Sistemul de joc în apărare. În prezent cel mai frecvent sunt utilizate
sistemele de apărare zonale şi mixte. Însă în unele momente de joc se impune
recuperarea la apărarea personală care mai e numită am la om
 Apărarea zonală. La sistemul de apărare zonală fiecare jucător răspunde
de o anumită parte a de teren, pe care acţionează. Deplasându-se permanent şi
asigurându-se unul pe altul ai creează o superioritate numerică în acea parte a
terenului, unde se găseşte mingea. În cazul sistemului zonal jucătorii se
aranjează în una sau două linii de apărare. Prima linie – aceasta-i zona
aruncărilor libere – la linia de 9 metri până la linia de 6 metri. Linia a doua –
după linia aruncărilor libere (după linia de 9 metri).
Dependenţa de această aranjare a apărării zonale şi variantele ei a dus la
însemnarea cu cifre sistemele zonale 6 : 0; 5 : 1; 4 : 2; 3 : 3.
Apărarea 6 în linie. La acest sistem de apărare jucătorii se aranjează de-a
lungul liniei careului portarului ori puţin mai înainte la distanţa de 2-3 metri.
Apărarea zonală 5:1. În acest sistem de apărare 5 jucători se aranjează în
lungul liniei careului portarului, iar în faţa lor, la linia de 9 metri – al şaselea.
Apărarea zonală 4:2. În această variantă ptru apărători se aranjează în
lungul liniei de 6 metri, iar ceilalţi doi în lungul liniei de 9 metri.
Apărarea tonală 3:3. Apărătorii se aranjează în două linii, câte trei
jucători în fiecare şi fiecare dintre ei neutralizează pe atacant în zona sa de
acţiune.
Fiecare apărător din linia întâi neutralizează pe atacantul care se află în
zona acţiunilor sale de apărare. Pe atacanţii liniei a doua, care întră pe extremă
sau spre careul portarului, jucătorul de apărare îl însoţeşte până la coechipier,
după ce îl transmite ori rămâne în această linie atâta timp cât acolo se află şi
atacantul
Sistemul de apărare personală (om la om). Esenţa acestei apărări constă
în aceea că fiecare apărător are sub tutelă un atacant advers, împiedecându-l să
se deplaseze în direcţia porţii, pe care o apără, să primească, să dribleze şi să
transmită mingea, să arunce mingea la poartă.
Apărarea mixtă. Îmbinarea apărării zonale şi personale formează sistemul
mixt de apărare. Aceasta înseamnă, că o parte din apărătorii joacă după
principiul de apărare personală, cealaltă – după principiul zonal.
Apărarea mixtă 5 + 1. Ea se aplică, când este necesar de neutralizat din
jocul activ pe cel mai puternic atacant al echipei adverse.
Apărarea mixtă 4 : 2. Se aplică pentru neutralizarea a doi jucători-lideri ai
echipei adverse.
Apărarea mixtă 2 : 4. Se aseamănă cu apărarea personală. Doi apărători
extremi acţionează tot timpul lângă linia careului porţii şi joacă după principiul
apărării zonale, apărând poarta de atacurile de pe flancuri şi asigurând pe
apărătorii megieşi. În acelaşi timp patru apărători în centru joacă după
principiul apărării personale.

4. TACTICA DE JOC A PORTARULUI

Poziţia ocupată de portar în poartă depinde de poziţia mingii pe teren, el

aplicându-se tot timpul în faţa ei. Prin aceasta, în primul rând, se micşorează
unghiul de atac al porţii şi în al doilea rând, se complică maximal acţiunile
atacantului. În timpul atacului jucătorii echipei atacante se stăruie pe casatul
transmiterilor rapide să creeze situaţii favorabile pentru aruncare. Portarul
trebuie să fie mereu atent, să se deplaseze rapid în direcţia cuvenită, iar privirea
să-i fie îndreptată spre mâna care ţine mingea. Deplasările se execută prin paşi
alăturaţi. Poziţia sa faţă de poarta portarului o controlează, atingându-se de bare,
după marcajul terenului, aruncând priviri rapide într-o parte, înapoi.
La respingerea aruncărilor de la distanţă, portarul trebuie să se ţină în
câmpul său vizual mingea şi mâna atacantului care se pregăteşte de aruncare.
După poziţia apărătorului portarul poate prevedea în ce direcţie va fi aruncată
mingea. Dacă aruncarea se înfăptuieşte de la linie, este raţional ca portarul să se
apropie de atacant printr-o ieşire rapidă la el. Cel mai bine e de făcut aceasta în
momentul când atacantul a primit mingea şin-a dovedit încă s-o prelucreze. La
îndeplinirea acestui procedeu portarul trebuie să ţină cont de următoarele
cerinţe:
 în momentul aruncării portarul trebuie să se afle în poziţia de sprijin pe
ambele picioare, astfel îi va fi greu să reacţioneze la aruncare;
 la aruncările de la colţ, portarul trebuie să închidă cu stricteţe
unghiurile de jos şi de sus a porţii;
 ieşirea la jucătorul care îndeplineşte aruncarea trebuie înfăptuită atunci,
când acesta scoate mâna cu mingea înainte.
Portarul trebuie să urmărească atent mingea şi nici într-un caz să nu
reacţioneze la acţiunile înşelătoare ale adversarului. Portarul îndeplineşte şi
funcţiile de jucător simplu. Ieşirea portarului la recuperarea mingii se observă
aproape în fiecare meci. Acest procedeu ajută la întreruperea contraatacului din
partea adversarului.
Acţiunile portarului nu trebuie considerate numai de apărare, el este şi un
organizator al atacurilor, mai ales, a atacului rapid. Dacă în contraatac s-a inclus
unul din parteneri, portarul trebuie să-i transmită cu precizie mingea. dacă nu
există condiţii pentru organizarea contraatacului, portarul trebuie să transmită
mingea celui mai apropiat partener, iar acela va prelungi atacul.

5. METODICA DE INSTRUIRE A PROCEDEELOR TEHNICE ŞI

ACŢIUNILOR TACTICE

Învăţarea unii sistem oarecare de apărare ori atac, este strâns legată de
învăţarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnice, deoarece una din
condiţiile principale de formare a deprinderilor şi acţiunilor de joc este legătura
neîntreruptă dintre însuşirea tehnicii şi tacticii jocului. Anume soluţionarea
tactică trebuie să fie premergătoare îndeplinirii procedeului tehnic.
La însuşirea jocului în atac şi apărare se va face uz de următoarele
metode:
 lămurirea poziţiei jucătorilor pe teren, rolului, sarcinilor, zonelor de
acţiune, adică pregătirea teoretică;
  demonstrarea acţiunilor de bază în atac şi apărare cu ajutorul
schemelor, datelor statistice;
 demonstrarea filmelor didactice;
 studierea jocului altor echipe;
 executarea exerciţiilor practice necesare.
Familiarizarea cu sistemele de atac şi de apărare: Învăţarea sistemelor de
apărare se începe cu învăţarea apărării personale, deoarece ea corespunde
năzuinţei fireşti a începătorilor de a lupta pentru minge imediat după pierderea
ei, iar acestui scop corespunde, în primul rând, apărarea pe tot terenul. Mai apoi
se trece la învăţarea apărării pe jumătatea sa de teren, obişnuindu-i pe jucători
să-şi concentreze forţele în direcţia de bază a desfăşurării atacului. Următorul
pas va fi învăţarea apărării zonale şi celei mai simple variante – 6 : 0.
Un moment foarte important pentru începători este aranjarea atacanţilor şi
apărătorilor, ţinerea corectă a jucătorilor în zona de atac, respectarea cerinţelor
principale la alegerea locului în atac, la schimbarea apărătorilor, ieşirea la
jucătorul, care-i în posesia mingii, luarea în consideraţie a particularităţilor
acţiunii atacanţilor, interacţiunii apărătorilor, care acţionează în zonele
apropiate. În continuare se însuşesc alte aranjări în atac şi apărare a jucătorilor.
Apărarea zonală şi regrupări în zona în funcţiile de mersul atacului. Învăţarea
sistemelor de atac şi apărare se începe prin familiarizarea jucătorilor cu funcţiile
lor şi însuşirea deplasărilor coordonate. După aceasta se învaţă acţiunile
reciproce împotriva jucătorului cu mingea şi în alte situaţii.

BIBLIOGRAFIA:
1.Игнатева В.Я. Гандбол. Учебное пособие для студентов
институтов физической культуры. Москва, 1983 г.
2. Мораренко Л.Ф., Прапорщик А.Н. Хандбалул 7:7. Кишинэу, 1986.
3. Budevici Anatolie., Şufaru Constantin. Metodica pregătirii
handbaliştilor juniori. – Chişinău, 2004.
4. Ратманидзе А., Марищук В. Игра гандбольного вратаря. Москва,
1981.
5. Латышкевич П.А., Турчин И.Е., Маневич Л.Р. Гандбол. Киев, 1988.
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII
MOLDOVA

INSTITUTUL NAŢIONAL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

CATEDRA JOCURI SPORTIVE

LECŢIE TEORETICĂ NR. 2

LA DISCIPLINA „HANDBAL” (curs de bază)

TEMA: TACTICA JOCULUI ŞI METODICA

INSTRUIRII

Elaborat:
Alexei GRABCO,
lector superior
Catedra Jocuri Sportive
 Chişinău, 2006

CUPRINS

7. Tactica – concept………………………………………………………..

8. Tactica de joc în atac……………………………………………………

9. Tactica de joc în apărare……………………………………………….

10.Tactica de joc a portarului……………………………………………..

11.Metodica de instruire a acţiunilor tactice……………………………

 1. TACTICA JOCULUI
Prin tactica jocului în sport se înţelege utilizarea raţională a formelor,
mijloacelor şi procedeelor de luptă, îndreptată spre realizarea rezultatului
maximal ori câştigul asupra adversarului în condiţii concrete.
Formele tacticii sunt legate de caracterul competiţiilor, al luptei sportive.
Distingem trei forme de acţiuni tactice: individuale, de grup şi de echipă.
Mijloacele tacticii, mai ales cele care aparţin de probele de jocuri pe
echipe, includ în sine mai multe sisteme ale jocului şi combinaţii. Ca mijloace
ale tacticii sunt toate procedeele tehnice şi variaţiile lor. Capacitatea jucătorilor
de a se orienta rapid la alegerea procedeului convenabil pentru desfăşurarea cu
succes a luptei se numeşte gândire tactică. Gândirea tactică se învaţă şi se
dezvoltă în cadrul pregătirii tactice. Pregătirea tactică ajută jucătorului teoretic
să ea cunoştinţă de tactica jocului, formează deprinderi tactice, înarmează cu
acţiunile individuale şi de grup de bază, îi învaţă pe jucători să analizeze şi să
acţioneze în condiţiile schimbătoare de joc. Pregătirea se manifestă prin
acţiunile practice ale jucătorilor. Sportivul trebuie să acţioneze conform unui
plan tactic chibzuit a cărui eficacitate va depinde de aplicarea cât mai raţională a
procedeelor tehnice creatoare, la timp şi precis. De asemenea realizarea planului
tactic depinde de pregătirea fizică şi tehnică a sportivului, de capacităţile
intelectuale şi posibilităţile funcţionale ale organismului său.

2. TACTICA DE JOC ÎN ATAC

Echipa devine atacantă îndată ce intră în posesia mingii. Sarcina
principală a atacului este de a arunca mingea în poarta adversarului, de a marca
goluri. Ea poate fi realizată numai prin organizarea precisă, din timp, bine
gândită şi corectă a acţiunilor tactice ale echipei.
Buna pregătire tactică a echipei presupune ca în dependenţă de adversarul
concret şi de particularităţile dezvoltării duelului, să se aleagă şi să se aplice cele
mai raţionale mijloace, procedee şi forme de desfăşurare a atacului. La
întreprinderea acţiunilor de atac fiecare jucător trebuie să se conducă de
următoarele principii: respectarea disciplinei de joc; atitudinea creatoare faţă de
joc; întrajutorarea reciprocă; crearea superiorităţii numerice; trecerea
(schimbarea) atacului de la un flanc la altul; responsabilitatea pentru acţiunile
sale.
Aranjarea şi funcţiile jucătorilor în atac
Diferitele variante de aranjare a jucătorilor au drept scop aplicarea cât mai
eficientă a arsenalului tactic al echipei şi complicarea apărării din partea
adversarului.
Atacul în cazul oricărei modalităţi de amplasare a jucătorilor se
desfăşoară după o schemă elaborată dinainte, după un plan cu împărţirea precisă
a funcţiilor între jucători. În dependenţă de numărul jucătorilor cu diverse roluri
în componenţa de bază a echipei,de sarcinile jocului, componenţa echipei
adverse şi condiţiile schimbătoare ale meciului, cel mai des sunt întrebuinţate
aranjările 3 - 3, 4 - 2, 2 - 4 şi 5 – 1.
Dacă echipa dispune de doi bombardiri buni şi un jucător-dispecer, atunci
se poate aplica aranjarea 3 – 3 (trei jucători în prima linie şi trei în a doua).
Jucătorii primii linii se aranjează de-a lungul careului portarului advers în aşa
fel, ca doi jucători să fie pe extreme şi unul în centru. Jucătorii liniei a doua se
plasează aproximativ pe o linie dreapta; jucătorul-dispecer în centru înaintea
zonei aruncărilor libere, iar ori semimijlocaş – la 3-5 metri de la el (la dreapta şi
la stânga). Când e mai bine să se aplice această aranjare? Împotriva căruia
adversar?
Aranjarea în atac 3:3 poate fi utilizată cu succes împotriva apărării zonale
4:2, 5:1, 6:0, de asemenea, şi împotriva apărării combinate 5+1, 4+2 şi apărării
personale. Dacă echipa atacantă are în componenţa sa doi bombardiri buni şi
este necesar să le fie create condiţii pentru aruncarea finală, adică e nevoie de
transferat apărarea către linia careului portarului ce poate aplica aranjarea 4 – 2
(doi jucători pe linia a doua de atac, doi jucători (pivoţi) la careul portarului şi
doi pe extreme.
Dacă în echipă lipsesc jucătorii pivoţi însă sunt foarte buni bombardiri,
care pot activa în rolul jucătorilor extremi, se poate aplica aranjarea 2- 4.
Aranjarea 2- 4 poate fi aplicată cu succes împotriva apărării zonale 6 : 0, 5 : 1,
4 : 2, 3 : 3, precum şi împotriva apărării mixte şi personale. Dacă în echipă
lipsesc atacanţii de extremă care joacă bine însă trebuie demonstrat un joc mobil
şi combinaţional, se va recurge la aranjarea 5:1, unde un atacant (pivotul) joacă
în centru lângă linia careului portarului, iar ceilalţi se aranjează pe linia a doua
de atac. Variantele de amplasare descrise mai sus este raţional să fie schimbate
periodic, pentru a modifica mersul obişnuit al jocului în apărare a controla
reacţia apărătorilor la schimbarea planului tactic.
Jucătorilor de statură mică nu le e uşor să respingă atacul giganţilor sau
să reţină presiunea chiar numai a 1-2 handbalişti, având peste 2 metri înălţime.
De aceea, pentru a nu nimeri în asemenea situaţii, se vor include în componenţa
echipei jucători de diferită înălţime, inclusiv şi de statură înaltă.
Atacantul extrem de dreapta, de obicei stângaci, este unul din cei mai iuţi
jucători ai echipei. Trebuie să poată îndeplini bine diferite aruncări de la colţ,
din săritură şi cu cădere spre colţurile apropiate şi cele depărtate ale porţii cu
răsucirea mingii, cu înclinarea corpului, cu ricoşarea mingii de teren şi altele.
Extremul drept este iniţiatorul acţiunilor echipei „la rupere” – la trecerea echipei
de la acţiunile de apărare la cele de atac.
Atacantul de linie (pivotul) se află tot timpul în vârful atacului , în centrul
apărătorilor adverşi. Pivotul se află în posesia mingii doar câteva secunde.
Măiestria lui constă anume în aceea că în lupta cu adversarul să ocupe poziţia
avantajoasă pentru primirea mingii cu atac ulterior.
Atacantul extrem de stânga, jucătorul, la care mâna de aruncare este
dreapta, acţionează la fel ca şi atacantul extrem de dreapta.
 Atacantul inter de dreapta este unul dinte liderii echipei în atac. De obicei
acest jucător este stângaci.
Jucătorul-dispecer este organizatorul tuturor atacurilor echipei. Locul de
amplasare a lui este în centrul liniei a doua de atac. El trebuie să atace cu
siguranţă poarta adversarului şi să fie de neîntrecut la transmiteri.
Acţiunile tactice individuale în atac. Esenţa ei constă în respectarea cu
stricteţe a anumitor norme şi cerinţe la aruncarea procedeelor tehnice individuale
(atât cu mingea, cât şi fără ea) şi a acţiunilor reciproce cu partenerii. Care sunt
aceste cerinţe înaintate în faţa jucătorilor? În primul rând, să ţină apărătorul său
tot timpul în încordare; în momentul aruncării la poartă să fie gata să lupte
pentru mingea respinsă; în măsura posibilităţilor să prindă mingea cu două mâni
şi să transmită rapid.
Alegerea locului. Atacantul întotdeauna se stăruie să aleagă locul cel mai
bun pentru acţiunile viitoare ori pentru acordarea ajutorului partenerului. Ieşirea
la locul liber pentru primirea mingii trebuie să se îmbine cu mişcările false, de
distragere. Prin mişcările intenţionate îl duce pe apărător într-o parte creând
astfel superioritate teritorială coechiperului său. La tutela strânsă atacantul
aplică demaraje cu opriri bruşte, demaraje cu întoarceri în direcţia opusă.
Scopul, însă, este unul singur – să ocupe o poziţie cât mai avantajoasă. Dintre
procedeele de bază ale tacticii individuale fac parte transmiterea mingii,
conducerea ei, aruncarea la poartă, fentele ş.a.m.d. De aceea, la antrenamente o
atenţie deosebită trebuie acordată tacticii individuale.
Recuperarea mingii. Fiecare atacant, dar mai ales jucătorii liniei întâi,
trebuie să fie gata mereu ca după un atac nereuşit al echipei sale, să participe la
recuperarea mingii. În acest caz este necesar să fie ocupată corect poziţia
stăruindu-se ca apărătorul să se afle la spate. În dependenţă de situaţia de joc,
atacantul poate, recuperând cu succes mingea, să încerce să încheie a doua oară
atacul ori să transmită mingea unui partener într-o poziţie mai avantajoasă.
Acţiunile tactice colective în atac. Acţiunea colectivă în atac reprezintă
legături tipice de acţiuni reciproce ale membrilor echipei desfăşurate luându-se
neapărat în consideraţie de pregătirea tehnică şi tactica individuală a atacanţilor,
care compun fundamentul tactic al echipei în atac. Acţiunile coordonate ale doi
ori mai mulţi jucători constituie începutul combinaţiilor tactice. La baza
combinaţiilor tactice de atac se află acţiunile individuale. Locul mingii între doi
jucători stă la baza tuturor combinaţiilor tactice.
Transmite şi ieşi ( deschide-te). Un mijloc colectiv care este cel mai
răspândit şi cel efectiv dintre acţiunile tactice reciproce în atac. Îndeplinirea lui
cere acţiuni coordonate şi sincronice determinate ale partenerilor care de
asemenea depind de acţiunile adversarului.
Blocaje. Blocajul (acoperirea) este acţiunea colectivă a doi (şi mai mulţi)
atacanţi, unul dintre care închide calea apărătorului ajutând să acţioneze liber alt
atacant. În handbal blocajele au câteva variaţii:
„strângerea – blocatorul se aranjează înaintea apărătorului”
„izolarea – se aplică pentru crearea superiorităţii numerice”
„blocajul cu însoţire – se întrebuinţează la tutele strânsă ”.
 Deplasarea cu încrucişare a doi jucători. Jucătorul după transmiterea
mingii, trece prin alergare de la spatele partenerului primeşte de la el mingea şi
termină atacul.
Acţiuni reciproce a trei şi mai mulţi jucători. Acţiunile a trei jucători pot
fi cele mai diferite. În primul rând trebuie să coordoneze trei jucători, amplasaţi
în vecinătate, adică extrema – pivotul – interul ş.a.m.d. Anume de coordonarea
acestor jucători depinde rezultatul jocului.
Acţiuni tactice de echipă. Sarcinile principale ale acţiunilor tactice de
echipă sunt: a crea poziţii cât mai favorabile pentru aruncarea la poartă; a găsi
formele optime de conducere a acţiunilor tactice individuale de grup şi de
echipă; a obţine superioritate numerică pe unele părţi ale terenului; a da
posibilitate unor atacanţi să profite de avantajele luptei piept le piept. Echipele
care joacă pe baza sistemelor, în care acţiunile şi funcţiile atacanţilor sunt precis
stabilite, înving cu succes apărarea şi obţin rezultate bune. Acţiunile tactice a
echipei în atac au două aspecte: atacul rapid (contraatacul) şi atacul poziţional.
Atacul rapid. Este cea mai efectivă formă de atac. La atacul rapid se
creează o superioritate numerică temporară a atacanţilor asupra apărătorilor şi
realizarea ei rapidă la acţiunile de atac. Atacul rapid se desfăşoară după
preluarea mingii de la echipa atacantă de cea apărătoare. De obicei contraatacul
este început de jucătorii extremi care se află la flancuri. Mai des atacul rapid se
înfăptuieşte după interceptarea mingii de la adversar ori după transmiterea
mingii de către portar jucătorului care cu viteza maximală se mişcă spre poarta
adversarului.
De obicei atacul rapid este iniţiat de portar (în 75-80% de cazuri). Printre
tacul rapid sunt caracteristice un număr infinit de variaţii. Ele toate se bazează
însă pe superioritatea numerică a atacanţilor asupra apărătorilor, care s-a format
în una sau altă situaţie de joc. Pentru realizarea cu succes a acestei superiorităţi
trebuie de luat în consideraţie următoarea: 1) La corelaţia 2 : 1 (doi atacanţi
împotriva unui apărător) atacanţii trebuie să se depărteze la o distanţă mai mare
unul de altul. Dacă un atacant poate termina singur atacul, el este dator să facă
aceasta; 2) La corelaţia 3 : 2 dacă atacul se desfăşoară în centru, doi jucători
extremi trebuie să joace strict la colţuri; 3) La corelaţia 4:3 doi jucători extremi
trebuie cât mai repede să alerge înainte ca să îndepărteze apărătorul de la
jucătorul care posedă mingea, transmiţând mingea la oricare jucător care o pateu
primi; singur se îndreaptă înainte pentru primirea mingii şi terminarea atacului.
Atacul poziţional. De regulă, când atacul rapid suferă eşec, echipa atacantă
trece la atacul poziţional. Aceasta înseamnă că toate acţiunile se desfăşoară
împotriva echipei, care a reuşit să se întoarcă în apărare. Esenţa atacului constă
în aceea că atacanţii ocupă locurile conform aranjării de joc şi desfăşoară
acţiunile de atac mai ales pe contul ritmului transmiterilor mingii, deplasărilor,
schimbului de locuri.
La realizarea atacului poziţional jucătorii trebuie să se conducă de
următoarele reguli:
1. Respectarea disciplinei de joc, executarea strictă a dispoziţiilor de joc,
îndeplinirea precisă a funcţiilor de joc pe teren.
 2. Atitudinea creatoare faţă de joc, necesitatea varierii tacticii individuale
şi colective în atac în dependenţă de condiţiile întâlnirii, întrebuinţarea raţională
a părţilor sale puternice şi a neajunsurilor în jocul adversarului.
3. Acordarea ajutorului reciproc atragerea apărării asupra sa, transmiterea
mingii, ocuparea unor poziţii convenabile, punerea blocajului, deplasările prin
încrucişare, asigurarea – toate acestea ajută acţiunilor partenerilor de echipă.
4. Acordarea ajutorului reciproc, atragerea apărării asupra sa, transmiterea
mingii, ocuparea unor poziţii convenabile, punerea blocajelor, deplasările prin
încrucişare, asigurarea – toate acestea ajută acţiunilor partenerilor de echipă.
Combinaţiile tactice sunt realizate între 2-3 jucători, ele sunt realizate în
60% de cazuri; 30% de succes aduc acţiunile reciproce între 3-5 jucători, şi
numai 9% - între 5-6 jucători. În cazul apărării personale toţi atacanţii trebuie să
execute deplasări active maximale.
La apărarea zonală 6: 0 cea mai raţională este aranjarea 3 : 3 ori 4 : 2.
La apărarea zonală 5 : 1 şi mixtă atacul se dezvoltă cu mai mult succes
când înainte se află doi jucători pivoţi.
Împotriva apărării zonale 4 : 2 cea mia bună aranjare a atacanţilor este 3 : 3
adică în prima linie trei jucători şi tot atâţi în a doua.

3. TACTICA DE JOC ÎN APĂRARE

Apărarea trainică din timp gândită şi cu iscusinţă întrebuinţată, asigură

succesul echipei. În unele etape ale jocului mai important este atacul, în altele –
apărarea. De aceea se va acorda aceeaşi atenţie şi atacului şi apărării. Există
anumite recomandaţii ale specialiştilor, Conform lor, începătorii trebuie să
acorde 40% din timpul rezervat antrenamentelor apărării şi 60% - atacului;
sportivii de categorie II-I – 30% apărării şi 70% - atacului; sportivii de
performanţă 60% apărării 40% - atacului.
Se folosesc următoarele sisteme de apărare: apărarea personală, apărarea
zonală şi apărarea mixtă.
Aranjarea şi funcţiile jucătorilor. Pe extreme se aranjează apărătorii stâng
şi drept (extrema stângă şi dreapta). Ei apără poarta de aruncările de la colţuri,
asigură pe partenerul mai apropiat în apărare, împiedică acţiunile jucătorului
atacant de extremă. Doi jucători interni (interiorul din stânga şi dreapta). Doi
jucători de centru (centru din dreapta şi centru din stânga.
Tactica individuală de apărare. Tactica individuală de apărare include în
sine un ansamblu de reguli şi principii , conform cărora el acţionează în
momente. Când echipa adversă are în posesie mingea. Apărătorul se deplasează
pe teren în aşa fel, ca să poată intercepta mingea de la adversar, să-l închidă şi
să împiedice aruncarea la poartă. Apărătorul trebuie să posede calităţi fără de
care este imposibilă lupta cu succes contra atacantului, şi anume:
 rapiditatea deplasărilor la distanţe scurte;
 viteza de reacţie în situaţiile schimbătoare de joc;
 rezistenţa fizică generală şi specială;
 abilitate, mobilitate, coordonare bună a mişcărilor;
  forţă fizică generală şi specială, în deosebi muşchii bine dezvoltaţi ai
picioarelor.
Alegerea locului. Alegerea locului la jocul în apărare prezintă cea mai
bună aranjare temporară a jucătorilor în zona de apărare în dependenţă de
acţiunile individuale în zona de apărare ale atacanţilor. Alegerea locului depinde
de următorii factori:
 locul ocupat în apărare (în faţă ori la linia de 6 m);
 sistemul de apărare, care este aplicat;
 locul unde se joacă mingea şi se găsesc jucătorii (de urmărit mingea şi
jucătorii);
 calităţile fizice, capacităţile tehnice şi acţiunile tactice individuale ale
atacanţilor;
 aranjarea adversarilor în momentul dat;
 posibilităţile de interceptare a mingii.
Tutela adversarului. Tutela adevărului este o acţiune în care apărătorul
supraveghează toate mişcările atacantului, stăruindu-se prin toate mijloacele să-l
împiedice să prindă şi să transmită mingea, să execute aruncări la poartă, să se
deplaseze cu ea pe teren.
În funcţie de acţiunile adversarului se deosebesc următoarele forme de
tutelă: vizuală (supraveghere, observare), tutelă activă, personală (în apropiere
nemijlocită) şi prin supraveghere.
Interceptarea mingii. Constituie acţiunile cu premeditare ori
întâmplătoare ale apărătorului cu ajutorul cărora echipa recuperează mingea şi
tinde la desfăşurarea atacului.
Atacul adversarului aflat în posesia mingii. Adversarul cu mingea care a
pătruns în zonă vizavi de poartă, şi se poate marca atacul fără întârziere.
Această funcţie o îndeplinesc apărătorii care ies înainte la 9-10 metri de poartă,
anticipează acţiunile eventuale ale atacanţilor, efectuează un mare număr de
ieşiri false, încheind direcţiile eventuale ale transmiterii mingii, folosesc
temporar blocări ale jucătorilor fără minge în limitele de 8-10 metri, exercitând
o anumită acţiune psihică asupra atacanţilor.
Acţiuni colective. Acţiunile individuale ale apărătorilor, dacă nu vor fi
unite eforturile comune, nu vor asigura jocul eficient al echipei în apărare.
Schimbul jucătorilor în apărare. Acest procedeu este o acţiune tactică
colectivă a doi sau câţiva apărători, întrebuinţat atât în apărarea pe zonă, precum
şi în apărarea personală.
Schimbarea apărătorilor. Când atacantul reuşeşte să se elibereze de
apărător şi e gata să execute aruncarea la poartă, ceilalţi apărători fiind
„ocupaţi” cu atacanţii lor, cel mai apropiat apărător e dator să-l lase pe jucătorul
aflat sub tutelă şi să se comuteze la atacantul mai primejdios. În cazul acesta e
atacantul cu mingea. În acelaşi timp un alt apărător trebuie să schimbe atacantul
„rămas”, lăsând fără supraveghere atacantul, aflat departe de minge.
Acţiunile apărătorilor aflaţi în minoritate numerică. Dacă în timpul
atacului sau pomenit în numerotate numerică, apărătorii trebuie să îndeplinească
următoarele acţiuni:
  să reţină dezvoltarea atacului forţându-i pe atacanţi să îndeplinească
transmiteri în plus;
 să apere cât mai vigilent zona centrală dinaintea porţii;
 să forţeze pe atacantul cu mingea , să se deplaseze spre linia laterală ori
în direcţia mâinii mai slabe;
 să se plaseze în aşa fel, ca să nu-l ea sub tutelă pe atacantul cel mai
depărtat, care se găseşte de obicei pe extremă.
Acţiunile apărătorilor în egalitate numerică. Când numărul apărătorilor
este egal cu cel al atacanţilor, ei apără după principiul zonal sau „om la om”
alunecării, comutării (trecerii) şi blocajului în grup.
Alunecarea. Se întrebuinţează la ţinerea strânsă a jucătorului atacant, care
tinde să se elibereze cu ajutorul blocajului. Apărătorul îl ea sub tutela vizuală pe
atacantul liniei a doua.
Blocajul în grup. Este o acţiune tactică cu participarea a 2-3 şi mai mulţi
jucători. În blocarea colectivă există întotdeauna un jucător de bază, care
bazează direcţia principală a aruncării şi în momentul blocării el se află mai
aproape de minge decât ceilalţi jucători, şi un dublor al lui. Dacă apărătorul-
dublor se află alături, el trebuie să se orienteze pe blocul de bază şi să-l
întărească.
Acţiunile apărătorilor în superioritate numerică. În procesul jocului
apare necesitatea de a se crea o superioritate numerică sau de a profita raţional
de ea. Dacă echipa joacă în şase împotriva la cinci, atunci apărătorul liber se
plasează în centru, înaintea porţii şi asigură pe ceilalţi apărători, care se stăruie
să recucerească mingea.
Sistemul de joc în apărare. În prezent cel mai frecvent sunt utilizate
sistemele de apărare zonale şi mixte. Însă în unele momente de joc se impune
recuperarea la apărarea personală care mai e numită am la om
Apărarea zonală. La sistemul de apărare zonală fiecare jucător răspunde
de o anumită parte a de teren, pe care acţionează. Deplasându-se permanent şi
asigurându-se unul pe altul ai creează o superioritate numerică în acea parte a
terenului, unde se găseşte mingea. În cazul sistemului zonal jucătorii se
aranjează în una sau două linii de apărare. Prima linie – aceasta-i zona
aruncărilor libere – la linia de 9 metri până la linia de 6 metri. Linia a doua –
după linia aruncărilor libere (după linia de 9 metri).
Dependenţa de această aranjare a apărării zonale şi variantele ei a dus la
însemnarea cu cifre sistemele zonale 6 : 0; 5 : 1; 4 : 2; 3 : 3.
Apărarea 6 în linie. La acest sistem de apărare jucătorii se aranjează de-a
lungul liniei careului portarului ori puţin mai înainte la distanţa de 2-3 metri.
Apărarea zonală 5:1. În acest sistem de apărare 5 jucători se aranjează în
lungul liniei careului portarului, iar în faţa lor, la linia de 9 metri – al şaselea.
Apărarea zonală 4:2. În această variantă ptru apărători se aranjează în
lungul liniei de 6 metri, iar ceilalţi doi în lungul liniei de 9 metri.
 Apărarea tonală 3:3. Apărătorii se aranjează în două linii, câte trei
jucători în fiecare şi fiecare dintre ei neutralizează pe atacant în zona sa de
acţiune.
Fiecare apărător din linia întâi neutralizează pe atacantul care se află în
zona acţiunilor sale de apărare. Pe atacanţii liniei a doua, care întră pe extremă
sau spre careul portarului, jucătorul de apărare îl însoţeşte până la coechiper,
după ce îl transmite ori rămâne în această linie atâta timp cât acolo se află şi
atacantul
Sistemul de apărare personală (om la om). Esenţa acestei apărări constă
în aceea că fiecare apărător are sub tutelă un atacant advers, împiedecându-l să
se deplaseze în direcţia porţii, pe care o apără, să primească, să dribleze şi să
transmită mingea, să arunce mingea la poartă.
Apărarea mixtă. Îmbinarea apărării zonale şi personale formează sistemul
mixt de apărare. Aceasta înseamnă, că o parte din apărătorii joacă după
principiul de apărare personală, cealaltă – după principiul zonal.
Apărarea mixtă 5 + 1. Ea se aplică, când este necesar de neutralizat din
jocul activ pe cel mai puternic atacant al echipei adverse.
Apărarea mixtă 4 : 2. Se aplică pentru neutralizarea a doi jucători-lideri ai
echipei adverse.
Apărarea mixtă 2 : 4. Se aseamănă cu apărarea personală. Doi apărători
extremi acţionează tot timpul lângă linia careului porţii şi joacă după principiul
apărării zonale, apărând poarta de atacurile de pe flancuri şi asigurând pe
apărătorii megieşi. În acelaşi timp patru apărători în centru joacă după
principiul apărării personale.

4. TACTICA DE JOC A PORTARULUI

Poziţia ocupată de portar în poartă depinde de poziţia mingii pe teren, el

aplicându-se tot timpul în faţa ei. Prin aceasta, în primul rând, se micşorează
unghiul de atac al porţii şi în al doilea rând, se complică maximal acţiunile
atacantului. În timpul atacului jucătorii echipei atacante se stăruie pe casatul
transmiterilor rapide să creeze situaţii favorabile pentru aruncare. Portarul
trebuie să fie mereu atent, să se deplaseze rapid în direcţia cuvenită, iar privirea
să-i fie îndreptată spre mâna care ţine mingea. Deplasările se execută prin paşi
alăturaţi. Poziţia sa faţă de poarta portarului o controlează, atingându-se de bare,
după marcajul terenului, aruncând priviri rapide într-o parte, înapoi.
La respingerea aruncărilor de la distanţă, portarul trebuie să se ţină în
câmpul său vizual mingea şi mâna atacantului care se pregăteşte de aruncare.
După poziţia apărătorului portarul poate prevedea în ce direcţie va fi aruncată
mingea. Dacă aruncarea se înfăptuieşte de la linie, este raţional ca portarul să se
apropie de atacant printr-o ieşire rapidă la el. Cel mai bine e de făcut aceasta în
momentul când atacantul a primit mingea şin-a dovedit încă s-o prelucreze. La
îndeplinirea acestui procedeu portarul trebuie să ţină cont de următoarele
cerinţe:
  în momentul aruncării portarul trebuie să se afle în poziţia de sprijin pe
ambele picioare, astfel îi va fi greu să reacţioneze la aruncare;
 la aruncările de la colţ, portarul trebuie să închidă cu stricteţe
unghiurile de jos şi de sus a porţii;
 ieşirea la jucătorul care îndeplineşte aruncarea trebuie înfăptuită atunci,
când acesta scoate mâna cu mingea înainte.
Portarul trebuie să urmărească atent mingea şi nici într-un caz să nu
reacţioneze la acţiunile înşelătoare ale adversarului. Portarul îndeplineşte şi
funcţiile de jucător simplu. Ieşirea portarului la recuperarea mingii se observă
aproape în fiecare meci. Acest procedeu ajută la întreruperea contraatacului din
partea adversarului.
Acţiunile portarului nu trebuie considerate numai de apărare, el este şi un
organizator al atacurilor, mai ales, a atacului rapid. Dacă în contraatac s-a inclus
unul din parteneri, portarul trebuie să-i transmită cu precizie mingea. dacă nu
există condiţii pentru organizarea contraatacului, portarul trebuie să transmită
mingea celui mai apropiat partener, iar acela va prelungi atacul.

12. METODICA DE INSTRUIRE A PROCEDEELOR TEHNICE ŞI

ACŢIUNILOR TACTICE

Învăţarea unii sistem oarecare de apărare ori atac, este strâns legată de
învăţarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnice, deoarece una din
condiţiile principale de formare a deprinderilor şi acţiunilor de joc este legătura
neîntreruptă dintre însuşirea tehnicii şi tacticii jocului. Anume soluţionarea
tactică trebuie să fie premergătoare îndeplinirii procedeului tehnic.
La însuşirea jocului în atac şi apărare se va face uz de următoarele
metode:
 lămurirea poziţiei jucătorilor pe teren, rolului, sarcinilor, zonelor de
acţiune, adică pregătirea teoretică;
 demonstrarea acţiunilor de bază în atac şi apărare cu ajutorul
schemelor, datelor statistice;
 demonstrarea filmelor didactice;
 studierea jocului altor echipe;
 executarea exerciţiilor practice necesare.
Familiarizarea cu sistemele de atac şi de apărare: Învăţarea sistemelor de
apărare se începe cu învăţarea apărării personale, deoarece ea corespunde
năzuinţei fireşti a începătorilor de a lupta pentru minge imediat după pierderea
ei, iar acestui scop corespunde, în primul rând, apărarea pe tot terenul. Mai apoi
se trece la învăţarea apărării pe jumătatea sa de teren, obişnuindu-i pe jucători
să-şi concentreze forţele în direcţia de bază a desfăşurării atacului. Următorul
pas va fi învăţarea apărării zonale şi celei mai simple variante – 6 : 0.
Un moment foarte important pentru începători este aranjarea atacanţilor şi
apărătorilor, ţinerea corectă a jucătorilor în zona de atac, respectarea cerinţelor
principale la alegerea locului în atac, la schimbarea apărătorilor, ieşirea la
jucătorul, care-i în posesia mingii, luarea în consideraţie a particularităţilor
acţiunii atacanţilor, interacţiunii apărătorilor, care acţionează în zonele
apropiate. În continuare se însuşesc alte aranjări în atac şi apărare a jucătorilor.
Apărarea zonală şi regrupări în zona în funcţiile de mersul atacului. Învăţarea
sistemelor de atac şi apărare se începe prin familiarizarea jucătorilor cu funcţiile
lor şi însuşirea deplasărilor coordonate. După aceasta se învaţă acţiunile
reciproce împotriva jucătorului cu mingea şi în alte situaţii.

BIBLIOGRAFIA:
1.Игнатева В.Я. Гандбол. Учебное пособие для студентов
институтов физической культуры. Москва, 1983 г.
2. Мораренко Л.Ф., Прапорщик А.Н. Хандбалул 7:7. Кишинэу, 1986.
3. Budevici Anatolie., Şufaru Constantin. Metodica pregătirii
handbaliştilor juniori. – Chişinău, 2004.
4. Ратманидзе А., Марищук В. Игра гандбольного вратаря. Москва,
1981.
5. Латышкевич П.А., Турчин И.Е., Маневич Л.Р. Гандбол. Киев, 1988.