Sunteți pe pagina 1din 63

UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂŞI SPORT


CATEDRA DE JOCURI SPORTIVE

FLAVIA RUSU

CURS DE VOLEI
CLUJ-NAPOCA 2007
INTRODUCERE

Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport,


conţinutul său fiind structurat în concordanţă cu obiectivele şi cerinţele programei
analitice de la această disciplină. Pentru că jocul de volei, alături de atletism, gimanstică
şi celelalte jocuri sportive reprezintă un mijloc principal de realizarea a obiectivelor
educaţiei fizice şcolare, accentul este pus pe metodologia de predare a jocului în cadrul
lecţiilor de educaţie fizică. Sunt descrise etapele specifice stadiilor de învăţare, adică
iniţierea, fixarea şi consolidarea principalelor acţiuni ale jocului şi sunt prezentate şi
sistemele de acţionare considerate de noi eficiente pentru realizarea demersului didactic.
Am acordat atenţie şi câtorva aspecte legate de procesul de identificare a
talentului şi orientarea copiilor spre practicarea jocului de volei la echipe de
performanţă, pentru că şi acest aspect face parte din munca profesorului de educaţie
fizică.
Noţiunile principale ale regulamentului de joc şi câteva informaţii referitoare la
organizarea competiţiilor de volei au completat acest curs, în care am încercat să oferim
viitorilor profesori de educaţie fizică un material accesibil şi util.

2
CURSNR. 1

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI

1.1. VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI DISCIPLINĂ


SPORTIVĂ
Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de
joc, conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional
naţional şi internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor
sportive diferenţiat pe categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc
al educaţiei fizice jocul de volei se practică în învăţământul de toate gradele,
sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică.
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate
sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional,
formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate
echipele; analizează într-o abordare sistemică tehnica şi tactica jocului.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină
sportivă constă în studiul:
• apariţiei şi dezvoltării jocului;
• conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei
acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);
• metodica de învăţare şi de antrenament;
• probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
• regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării
jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă
condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice)
determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei
influenţează favorabil activitatea practică viitoare.
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,
experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de
specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării
experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică
în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi
Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline cum sunt:
pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc


important în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă,
constituie o parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare
cu caracter ludic a exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale
sportului şi exerciţiului fizic cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire

3
în rândurile tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită caracteristilor sale
influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale organismului, contribuie la
dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea personalităţii.
Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu necesită
condiţii organizatorice şi materiale complicate, poate fi practicat atât în sală cât şi în aer
liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei şi gradului de
pregătire şi are influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice,
asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi
spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în iererhia
disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi
poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică,
sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub
forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate
(Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca
sport de performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate
naţionale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene,
Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată


spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la
realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală,
liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un
anumit obiect cu dimensiuni şi formă specifică, prin care două echipe sau doi adversari
se întrec conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:
 activitatea jucătorului;
 ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi de
acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce au de făcut
jucătorii;
 regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare
privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.
Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de găsesc într-o
strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ
reduse (2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu sunt în contact
direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau
respingerea mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi
trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează
blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.
Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament
a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu aproximaţie între 30 –120 de
minute, şi se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei seturi din cinci. (Prin

4
regulamente interne la unele competiţii se poate stabili câştigarea partidei şi cu două
seturi din trei)

DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a


acţiunilor de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de
lovire a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea
combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în alegerea sistemului de
apărare. A crescut de asemenea conţinutul emoţional al jocului,
mai ales în urma modificărilor de regulament şi introducerea
regulii tie-breack-ului.
Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale
direcţii de dezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în strategia şi
tactica echipei, dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi
eliminarea treptatăă a diferenţelor dintre conţinutul jocului
practicat de fete faţă de cel practicat de echipele masculine.
La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o
accelerare a ritmului de joc, creşterea numărului de simulări în
atac şi modificarea repartiţiei acţiunilor de atac de a lungul fileului
cu scopul creşterii gradului de incertitudine şi împiedicarea
organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de asemenea
creşterea forţei serviciului, care devine din ce în ce mai mult o
armă de atac a echipei.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în
viitor mai ales pe seama următorilor factori:
 Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală
în paralel cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de
acţionare colectiv;
 Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare
de variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu
particularităţile individuale ale jucătorilor;
 Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de
aplicare a acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime
a potenţialului individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe
ale adversarului;
 Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile
de joc şi în momentele de responsabilitate;
 Modificarea structurii motrice şi a ritmului de
execuţie în funcţie de situaţia de joc;
 Creşterea numărului de variante de execuţie a
acţiunilor de finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii
şi a preciziei motrice.
În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi
dezvoltarea aspectelor tactice sunt:
 Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a
comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi
slabe ale echipei şi adversarului;

5
 Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului
maniere de joc incomode;
 Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi
rezolvare eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea
inteligenţei operaţionale;
 Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare
a adevăratelor intenţii de acţionare;
Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:
 Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de
antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline
sportive;
 Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice,
utilizarea tehnicilor media în orientarea şi interpretarea
pregătirii, în analiza şi optimizarea antrenamentelor şi în
pregătirea meciurilor oficiale.
 Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel
cu optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.

CURS NR. 2

2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI


PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică,


Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca
atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau fi folosite iarna
în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând inventat, dar
şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul
i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ şi
odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze
aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii
la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele
prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca
prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea
grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare,
deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând
din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi
astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia
făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest
prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de
“volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult
de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T.
Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători,

6
etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce
experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane
YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile
jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul
jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6.
Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu
aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie
de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca
seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului
şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă
plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut
reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a
apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot
acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în
grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume
se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar
această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele
amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea
mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a
determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I,
jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În
acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas
obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9
jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după
mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din
Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului
maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de
două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii
acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat
iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai
târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la
constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc
internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot
mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale.
În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe
masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are
loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.

7
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga
lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor
sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi
mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive,
Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului
de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor
peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea
ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii
palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în
calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse –
pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii
echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de
“tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi
genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice
parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în
anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea
serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se
introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafaţa liniei care
delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui
jucător “libero” cu sarcini defensive.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea)
nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921,
fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a
tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost
membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi
în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ,
Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care
organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe.
Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai
organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament
intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8
echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de
Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul Campionat şcolar,

8
câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care
pe primul loc se situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul
Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori.
La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR
Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este
câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele
Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin
şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la
feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul
1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică
internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin
Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau
divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe
masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul
1927, între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă
turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile
României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima
ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin
cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi
cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni
(1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni
(1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa
Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat
între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la
Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele
Europene desfăşurate la Praga.
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa
naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în
anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European,
desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se
clasează pe locul al III-lea.

9
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea
pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva
ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul
Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz
la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul
1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-
lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare.
Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele
reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al
II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj,
care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996.
Calificarea în anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului
European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului
în viitorul apropiat.

10
CURS NR. 3

3. NOŢIUNI GENERALE
NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un


rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea
funcţională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea
rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care
jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau
dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are un puternic caracter
individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai ales
când este vorba despre organizarea atacului sau apărării şi la
dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie
rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea efortului se
manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice
ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde următoarele elemente:
• Sarcina parţială de joc;
• Analiza situaţiei;
• Deplasările specifice – pregătirea
• Luarea deciziei;
• Execuţia - lovirea propriu-zisă;
• Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina,
analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea,
execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine
precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea de joc,
în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe
din momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea
mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai
multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura
de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care
determină structura de joc cu care se operează în procesul de
instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale
regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei
acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau
mijloace cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

11
Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o abordare
specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al educaţiei fizică
şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă de
la începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă a
jucătorilor mai ales în primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul.
Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu impune acordarea unei atenţii
sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a jocului,
mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai
multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi
alegerea mijloacelor şi formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECŢION. VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice a căror
respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare şi sporeşte şansele ca elevii
să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să practice
jocul în condiţii regulamentare:
În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va
încadra în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate
faţă de solicitările reale ale jocului.
• exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări
formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
• deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
• se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a
fi învăţate şi elementele deja cunoscute;
• se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic
specific jocului.
• se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de
fixarea aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc,
folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi
exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
• se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
• accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
• exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
• solicitările vor creşte până la depăşirea celor din situaţiile reale
de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a
jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acţiunea
de joc. Se va urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de
joc şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu
dezvoltarea calităţile motrice specifice.

12
3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de


cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii
elevului sau studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a
cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic,
învăţarea este un fenomen psiho-comportamental prin care individul dobândeşte ca
urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni
pedagogici)
În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de învăţare
angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi volitive ale personalităţii
elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru că în
predarea jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea care determină formarea
deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a jocului
în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991),
învăţarea motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării şi experienţei care
conduc la schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt
performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor modele,
care determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată atât la nivel motric prin
gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul
componentei cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă
acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a
problemelor care apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este
dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă individului posibilitatea de a
efectua raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor
concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul unei învăţări inteligent creativă, iar
performanţa motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă,
eficientă, condiţionată de factorii atitudinali, în special de motivaţie. (Dragnea, Bota
Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască
următoarele elemente:
• structura acţiunii motrice d joc;
• modalităţile de execuţie;
• posibilităţile proprii de acţionare;
• modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la
situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe despre acţiunea respectivă
şi a unor deprinderi elementare deja însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi
formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament şi un
indice de execuţie performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie,
automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată automatizării şi
caracterizează deprinderile motrice care se manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de timp
marcată de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:

13
• etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de coordonare;
• etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi dispariţia
mişcărilor inutile;
• etapa stabilizării execuţiei;
• etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului de
volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze o imagine cât mai corectă
despre deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi
încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare
despre acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată. Este important felul în
care se transmit aceste explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru ca
acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost
corect recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere.
Este uşor pentru un profesor să fie nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se
cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar
explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui profesor
eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei depinde
de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de "modelul" acţiunii
care urmează să fie învăţată. În situaţia în care profesorul nu are abilităţile necesare
pentru realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă folosirea altor mijloace:
kinograme, fotografii, înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales când
este vorba despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul
calităţii execuţii, dar privită global performanţa motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi
perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări
ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei,
durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de experienţa motrică a
individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de complexitatea acţiunii şi nu în
ultimul rând de nivelul motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic,
există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se foloseşte
metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în
secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi
considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie
fizică, în care nu se urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda
globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care trebuie să
aibă în vedere umătoarele aspecte:
 elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;
 explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora
cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;
 sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
 corectările să fie făcute individualizat;
 numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

14
CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI
Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din
tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele fizice, psihologice şi teoretice.
La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de educaţie fizică primele două
componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în continuare în maniera abordării sistemice,
chiar dacă definiţiile şi câteva trăsături caracteristice pentru fiecare dintre aceste două
componente vor fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi
automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi
sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus, tehnica reprezintă
structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în
relaţie cu celelalte componente şi subordonată sarcinilor de instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este
evolutivă deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente
dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă, având un
caracter raţional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie,
coordonare şi mod specific de lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie
fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe
măsura creşterii nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate,
planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari
şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul
îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)
Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor individuale şi
colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în
limitele regulamentului şi ale eticii sportive în scopul obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului
şi procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea
în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de
maximum 3-4 lovituri, la care se adaugă modul de finalizare
reprezintă tactica jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai
multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria în
trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi acţiunilor
derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin
fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obţinerea
punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul
venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I -
începe cu preluarea serviciului, faza a II a - începe cu preluarea atacului; într-o
structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine la
minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;

15
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii, modul în
care se ia contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de pregătire a
executanţilor, condiţiile concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin
corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţilor fizice şi
psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă adaptabilitate
a jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de acţiona creator pe
parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt


următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele atacului şi ale apărării.
• FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi
apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
• PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii îşi
dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi colective pe parcursul unei faze
de atac sau de apărare.
• FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare, în
conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice, acţiunile
tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de joc
cunoscute.
• FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele
faze, respectând principiile şi folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor de
joc din atac şi apărare.
În jocul de volei, tactica este formată din:
• TACTICA INDIVIDUALĂ care reprezintă ansamblul de acţiuni individuale
folosite în mod conştient de către un jucător în colaborare cu coechipierii, în
scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi în apărare.
• ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită fază a
jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în scopul rezolvării adecvate a
unei sarcini parţiale a jocului.
• COMBINAŢIA TACTICĂ ce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a
doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul rezolvării unei
sarcini parţiale de atac sau apărare.
• SCHEMA TACTICĂ ca formă mai evaluată a combinaţiei tactice, aplicată mai
ales în atac. Este în general mai complexă, dar în acelaşi timp se caracterizează
prin stereotipie şi rigiditate.
• SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare
sau structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare.
El stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie
în cadrul unui dispozitiv prestabilit.
• CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării
tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei există mai multe
sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele
numeroase. Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai
ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc pe plan naţional.

16
• Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi
perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul
jocului respectiv pe plan naţional şi internaţional.
• STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii,
ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea
execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa este apreciată în ansamblu
dau nota de personalitate colectivă. Dacă o concepţie de joc se poate însuşi şi
aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de joc
este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună,
cu o perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
• ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile
de interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de
pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat
al unei lungi experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză, sud-
americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica
se poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica
colectivă.

17
CURS NR. 4
4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul


tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii de joc sau
apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin
specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o acţiune
imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate
declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice
respective.
Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
Multilateralitatea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este
mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări).
Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi
apărare.
Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul
meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de execuţie şi de deplasare),
îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi
psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective
specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi
regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a
fost lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi
acţiuni în atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în
apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin
reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia
acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de exprimare specific
al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării
acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de
contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când
mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor
logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:
1. serviciul

18
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A


ACŢIUNILOR TACTICE INDIVIDUALE DE BAZĂ

Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului


de volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înainte de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de
învăţare din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire
succintă la poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des
folosite în jocul de volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a practicanţilor.
Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a jucătorilor în teren, a
căror specificitatea este dată de mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la
nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi. În funcţie de acest parametru există poziţii
înalte, medii sau joase.
Poziţia înaltă este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt depărtate la
lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la dreptaci),
greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, articulaţiile membrelor
inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit înainte, cu braţele flexate din articulaţia
cotului la poziţionate la nivelul taliei. Este poziţia folosită mai ales în momentele de
relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi când
jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii acţiunilor.
Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi gleznelor, cu unui
picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea repartizată pe ambele picioare cu
tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din faţă pentru a favoriza
deplasarea la minge. Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru
a interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este recomandată
menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a favoriza declanşarea
rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor
membrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul genunchilor.
Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când jocul
este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau
săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcţie
sunt utile pentru a ajunge la mingi cu traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac

19
din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice
următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care


execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este
în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie puternică şi
corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa
adversă, împiedicându-se construirea în condiţii optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
• În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul
din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se execută: din apropierea liniei de fund sau de la
mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:
• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat
în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru
executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu
fileul. Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile
gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea
este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă
mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan
se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea
greutăţii corpului pe piciorul din faţă. În momentul lovirii, palma este
încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte
direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de
corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare),
lovirea cu degetele sau antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor
sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la
nivelul de performanţă. Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate
fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-
un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor de observat.
Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai
înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare.
Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului.

20
Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată
spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o
distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din
spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată
palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat
puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimându-se o traiectorie
ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral,
contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a
cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate,
braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu
urmăreşte mingea după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel
mai mult la nivelul echipelor de performanţă. Tehnica lui de execuţie
este asemănătoare cu cea a serviciului descris anterior, cu câteva
modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt
blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea
mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul
median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o
traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai
mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă de
linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a
terenului advers.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui
care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă
mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al
fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia
articulaţiei pumnului după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima
dată la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane
(Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele
de performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o
distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu
una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului,
executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie
pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o
săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat întins
deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta
ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire
este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face
elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;

21
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi
lovirea, punctul de lovire prea jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare
dezechilibrată.
• Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi:
serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
• Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii
corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt
prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii
ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea
mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt
preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
• Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului
şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Serviciu la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru
verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a
mingii înaintea execuţiei;
• În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
• Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind
prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii
adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este
în primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din
serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre
ridicător.
Clasificare:
• Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

22
• Preluare de sus cu două mâini;
• Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucătorul ridicător;
• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a
doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se
efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de
mărirea bazei de susţinere prin depărtarea picioarelor dincolo de lăţimea umerilor, cu
un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a
articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în
momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, articulaţiile pumnului
şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară anteducţie.
Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a
contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul
execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc:
dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită
a momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de
contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia
pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte
porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a
articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea
de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi
asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
• preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în
diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în
formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
• preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe
diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare
lungă spre partener;
• preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:

23
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de
schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi
retragerea în dispozitiv.

24
CURS NR. 5
4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului


utilizată pentru punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a
jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru
echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea,
lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus ţinând cont de:
posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în
atac a echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima
mingii o anumită traiectorie, viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate
executa mai ales prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea
peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”)
folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea
jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul
ridicătorului acţionează ca un resort din toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate,
tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în faţă. Mingea trebuie lovită într-un
punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă. Articulaţia pumnului în
uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi articulaţiile şold,
genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat toate
articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi lungimea
ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în
atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în poziţie joasă în
apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
• braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
• coatele prea apropiate sau prea depărtate;
• degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
• lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a
degetelor sau poziţiei greşite;
• punctul de lovire a mingii prea coborât;
• acţiunea fragmentată a corpului;
• lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
• flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie
opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
• pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
• pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
• preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
• pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;

25
• preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea
mingii peste fileu;
• preluare de sus, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării
blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în
momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face
deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o extensie puternică a
braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi.
Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului
inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a
asigura dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;
• plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:
• lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
• accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea
bazinului înainte.
La finalul acţiunii:
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie
opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):
• în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;
• de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de
atac din zona 2;
• preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la
preluare, cel de la preluare la ridicare etc.;

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei


în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin
lovire cu o mână şi este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să
aibă contact cu mingea deasupra nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
• lovitura de atac pe direcţia elanului
• lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
• lovitura de atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice şi
deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent, mai ales
la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcţia
elanului. Momentele componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul
braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea şi deplasarea pentru fazele următoare.
Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se blochează deplasarea prin
frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-una
ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o extensie energică

26
a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se asigură o
săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este
în punctul ei maxim. Alegerea momentului săriturii şi a locului de desprindere este în
funcţie de traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu
fileul. Trunchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia
genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte cu
toată palma deasupra liniei mediane imprimându-se o traiectorie descendentă.
Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul
advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii). Modul
de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu excepţia momentului
lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o întoarcere de până al 450 în direcţia
laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de
elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care
ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din
ridicare scurtă, din ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a
II-a.
GREŞELI FRECVENTE:
În momentele premergătoare săriturii:
• ritmul paşilor este prea lent sau uniform;
• ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;
• bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
• coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;
• lovirea mingii de jos în sus;
• lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
• aterizare dezechilibrată;
• braţul de lovire coboară rigid;
• neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:
• elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
• atac peste fileu din minge oferită;
• atac din minge ridicată;
• preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
• preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

27
CURS NR. 6
4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de
atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului
este de a împiedica trecerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei acţiuni este
determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului, intervalul de
timp dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea
mingii în terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii
atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de
locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin alergare
paralelă cu fileul. În momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la fileu,
articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor,
braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei şi orientate înainte. Din această
poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc
marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate atât cât să nu
treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar
aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea
spre înainte a braţelor;
• În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu
rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
• În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învăţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un
partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge
susţinută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare
laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din
ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din
ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul
reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se execută colectiv în doi sau trei jucători la elementele
descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi
gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte
blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură
(apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să
stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în
traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare,

28
urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre
ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La
comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta
unde împreună cu jucătorul din zona respectivă execută simularea
blocajului.
 Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers
din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se
efectuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi
joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea


mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a
anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului:
joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu mingea pe porţiunea inferioară
antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care vine mingea articulaţiile vor face o
mişcare de cedare şi amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi
traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
• Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din
autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări
succesive din atac, intercalate cu deplasări laterale;
• Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor
specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier.
Se execută prin lovire cu o mână sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este
diferită în funcţie d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în
partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea
superioară a plasei, mingea va cădea în apropierea liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să
atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în
zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a
acţiune d joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii
se realizează de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu
plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea
atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în care
jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări obişnuite. Nu

29
se folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt
destul de dificil de realizat, implică şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt
corect însuşite şi executate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că
prin realizarea unei acţiuni de apărare prin folosirea plonjonului se poate salva o
minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie apreciate de copii,
mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa
două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare.
După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare
în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La
finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de basculare
energică prin care se accelerează mişcarea de revenire în poziţia de plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea departe faţă de locul de cădere a mingii sau
depăşirea acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia
iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge
oferită, apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din
care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acelaşi mod ca
şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din
lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprind fandări consecutive şi alternative stânga-dreapta,
urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru
plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

30
CURS NR. 7
4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE
ACŢIUNILOR TACTICE COLECTIVE

Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea planului


strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice, între cele două
componente ale pregătirii existând o interacţiune complexă. Acţiunile tactice colective
evoluează permanent în funcţie de modificările regulamentului, de apariţia unor noi
acţiuni sau de noi variante de execuţie ale acţiunilor individuale.
Caracteristici ale tacticii colective în volei:
• Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;
• Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac şi invers -
fazele de joc se succed foarte repede şi aritmic, de la o echipă la cealaltă,
uneori două faze se petrec în fracţiuni de secundă;
• Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale antrenamentului
sportiv.
În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile tactice colective se
pot sistematiza astfel:
1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:
Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc prin
serviciu după fiecare oprire a jocului, pentru care se disting două situaţii: atunci când
echipa efectuează serviciul şi atunci când echipa intră în posesia mingii prin preluarea
serviciului.
TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Dispozitive ce menţinerea formaţiei;
♦ Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în ambele
linii.
TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau
4) cu păstrarea formaţiei;
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau
4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;
♦ Aşezare cu patru jucători la preluare şi aşezarea ridicătorului lângă
fileu indiferent pe ce zonă se găseşte ( împreună cu corespondentul din linia I
sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi intrarea lui în linia I;
2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂ PRELUAREA SERVICIULUI:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;
• Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:
• cu participarea a doi jucători din linia I şi un jucător din
linia a II-a;
• cu participarea a trei jucători din linia I;
• cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui jucător
din linia a II-a.
3. TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂ LA PRELUAREA ATACULUI ŞI LA
DUBLAJ
• Tactica colectivă în apărare fără blocaj;
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;

31
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv
5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂ PRELUAREA ATACULUI SAU
PRELUAREA DIN DUBLAJ
• Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;
• Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂ LA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂ LA EFECTUAREA SERVICIULUI se


desfăşoară fără minge, fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea jucătorilor în
dispozitivul de apărare al echipei.
Se poate realiza:
• Cu menţinerea formaţiei;
• Cu schimbarea jucătorilor din linia I;
• Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;
• Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea primei variante.
La echipele de avansaţi şi de performanţă, schimbările se fac pentru a realiza un blocaj
cât mai eficient (în linia I) şi pentru a întări apărarea în linia a IIa şi a plasa ridicătorul
într-o poziţie cât mai avantajoasă pentru construirea fazei de atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi


avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu


centrul 2 avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

32
Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în
linia a II-a

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în


linia I
TACTICA COLECTIVĂ LA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile
tactice colective la preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare, dar
constituie în acelaşi timp prima parte a principalelor acţiuni de atac ale echipei.
Scopul acestor acţiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii servită de
adversar în cele mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât mai judicioasă a
terenului, pentru a asigura preluarea mingii şi trimiterea ei spre jucătorul ridicător în
cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate, pentru a
putea urmări traiectoria mingii servite. În funcţie de zona ocupată, jucătorii se găsesc
orientaţi perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia jucătorilor din zonele
1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului aşezat mai în faţă. În
timpul preluării jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se foloseşte aşezarea în teren cu cinci
jucători la preluare ( dispuşi în formă de semicerc sau în forma W) şi jucătorul din
zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca ridicător. La începătorii de vârstă mai mare sau
la avansaţi este indicată aşezarea în teren pentru preluarea serviciului cu cinci jucători
la preluare şi jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de performanţă, numărul
jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai înalt această
acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II specializaţi în acest scop.
Restul jucătorilor se plasează în aşa fel încât să poată intra în combinaţiile de atac ale
echipei şi să nu-i incomodeze pe jucătorii de la preluare.
Traseu metodic:
Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se însuşesc
relativ uşor, ele se pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă. În paralel cu

33
pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite şi prevederile regulamentului. Este bine
să se înveţe o organizare de bază şi una de rezervă necesară adaptării la unele situaţii
speciale. Sunt eficiente şi exersările sub forma unor jocuri de atenţie şi jocuri
dinamice.
Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la preluarea
(inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini deosebite li se pot repartiza
sarcini sporite (suprafaţă mai mare).
Sisteme de acţionare:
Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică aşezarea corectă ca
poziţie şi orientare, apoi se rotează;
Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind aşezată la
efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează preluarea serviciului. Din a
treia lovitură se trimite mingea spre zona 1 unde este reţinută şi servită din
nou. După o rotaţie completă serviciul trece la cealaltă echipă.
Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor şi organizează
atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare, ca de exemplu după trei-patru
acţiuni alergare, blocaj la perete etc.)
Acelaşi exerciţiu cu introducerea blocajului.
Jocuri cu temă.

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi


avansaţilor (5 jucători la preluare)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la


preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1 (A) şi 6 (B)

34
Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă
(3 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă


(2 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

35
CURS NR. 8
4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acţiunilor de


organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi colective, cu
minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac sunt în
ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa) pentru
atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).
Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi asigurarea
atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în posesia
mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un
plan şi au ca scop obţinerea punctului şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc
combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează acţiunile
ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de numărul de trăgători şi ridicători
existenţi în echipă. La începători şi în lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea
sistemului în care fiecare jucător este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător
în celelalte. La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la clase mai mari, este
recomandat sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipele de performanţă se
foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci trăgători.
Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de atac cele
mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de anticipare a
combinaţiilor şi de adaptare a lor la calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica
după numărul loviturilor din care sunt formate în:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a preluării.
Traiectoria mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă
de fileu. Poziţii optime: zonele 2 şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
• Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are rol
determinant, coordonând acţiunile coechipierilor. Constituie algoritmul jocului
de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite la toate nivelele. La
începători unde nu există specializarea pe posturi se realizează prin pasă înaltă
sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea se poate executa
de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul din teren al
jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor în:
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în linia
I, iar sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare în atac şi
zona de pe fileu de unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 3 şi 4
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din linia a
II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
• acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a
- oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I, este nevoie
ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o
mare diversitate de posibilităţi de combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar
la nivel de performanţă.

36
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în atac cu
trei lovituri, după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă 2 jucători din
linia I, al treilea este considerat ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase
înalte sau medii, care sunt orientate spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea
organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului, pot
fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea preluării şi de
numărul de jucători care participă la combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile
doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile cu trei lovituri
similare cu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de faza de
apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel învăţarea
acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor combinaţii
tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale care sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate de
organizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac).
Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor respective în condiţiile unor
jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse şi cu reguli
adaptate.

37
Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple
formate din două lovituri pentru lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea


combinaţiilor simple de atac

38
CURS NR. 9
4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de


acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice şi
deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe teoretice şi capacitatea de a anticipa
acţiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia corect direcţia, traiectoria şi forţa cu
care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul începătorilor
când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă în apărare fără blocaj.
Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure
preluarea mingii. Aşezarea în teren este asemănătoare ce cea folosită la preluarea
serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de tactica colectivă
devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este DUBLAREA
ATACULUI. Regula de bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi
coechipieri se plasează în poziţie joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent
de zonă, asigurând dublarea pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în
terenul advers. Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a
serviciului despre care au fost expuse explicaţiile necesare în
punctul anterior şi de PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt
necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor
tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de apărare.
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai vechi
sistem de apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită eficienţei cu
care rezolvă sarcinile defensive. Este folosit mai ales de echipele de
avansaţi şi cele feminine, atunci când jucătorul ridicător-coordonator se
află în linia a II-a. În aşezarea iniţială, jucătorul din zona 6est avansat
cu 2-3 metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt
aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi 5
apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a
blocajului se face permanent de către jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au sarcini
precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de apărare în linia a II-
a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj bun, necesită mai puţine
deplasări în teren, este eficient dacă echipa are un blocaj colectiv înalt
şi uşurează construcţia atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în situaţia
blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul atacurilor de la
distanţă şi a mingilor plasate între linii.
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este folosit de
echipele de avansaţi şi performanţă, caracteristica sistemului fiind dată
de faptul că jucătorul din zona 6 (care de obicei este înlocuit de un
jucător „libero”) este ultimul apărător, fiind plasat aproape de linia de
fund a terenului. Este un sistem elastic cu mai multe variante în ceea ce
priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a. Dublarea se

39
face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie de zona de unde se
atacă, respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt evidente
când se foloseşte blocajul individual (situaţie frecventă în faţa unui atac
combinativ şi desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului
care face intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe
destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care le au de
parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă din
apărare în faza de organizare a atacului.
• Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc
combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare
jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea terenului. Acest
sistem este folosit mai ales d echipele masculine, experimentate,
necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor
responsabilităţi precise de către fiecare jucător şi capacitate de
anticipare bine dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea
unor reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători,
la care se adaugă necesitatea consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice
individuale de apărare.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul
un sistem de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este
cea mai bună metodă de dezvoltare a deprinderilor defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se
realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă
fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe
care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe în condiţii de joc.
Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care să conducă la
înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre
jucători şi a mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte
eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative şi
demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta
în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele
respective. În continuare se va introduce exersarea în condiţii apropiate de
joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va
urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare
şi apărare-atac, adaptarea sistemului defensiv la particularităţile jucătorilor
şi a echipei.

40
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare
iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la


blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la


blocaj

41
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la
blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la


blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la


blocaj

42
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la
blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

43
Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

44
CURS NR. 10

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN


VOLEI
Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în procesul de
învăţare, pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în dezvoltarea talentului
revine formării unei motivaţii stimulative pentru practicarea sportului.
Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii peste medie
pentru înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv joacă un rol important
următorii factori:
• Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile musculare şi
ţesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia proporţiilor, etc.
• Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi de acţiune,
anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică, supleţea, etc.
• Capacităţile coordinative: capacităţile de echilibru, de mânuire a mingii;
• Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de analiză, etc.
• Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament, perseverenţa,
capacitatea de a suporta frustrarea.
• Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică, capacitatea tactică.
• Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului,
predispoziţia la competiţie.
Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul selecţiei
iniţiale devin performante numai în condiţiile unei educări corespunzătoare,
programate şi dirijate. Evoluţia aptitudinilor specifice poate fi prevăzută cu oarecare
doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul predispoziţiile fondului ereditar:
• Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:
Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi jucătoare cu
talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate pentru
obţinerea performanţei în jocul de volei contemporan.
Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional potrivit este cel longilin, cu
musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună şi o anvergură mare
care să depăşească cu 6-8 cm. talia.
Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la probele de
viteză şi sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe). Şi
pentru jucătorii de volei care sunt dotaţi genetic cu fibre albe rapide cu metabolism
aerob-anaerob (mixt) avantajul este evident.
• Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru jocul de volei
ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini subiecţi care să prezinte
caracteristicile pure ale acestui tip.
Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a capacităţii de
a consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării acestor tipuri de aptitudini.
Capacitatea vitală la jucătorii şi jucătoarele de volei cu aspect longilin şi cu gabarit
mare este adesea insuficientă. În aceste cazuri şi consumul de oxigen este redus, iar
rezistenţa generală şi specifică este diminuată.
• Aptitudini general motrice
Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care jucătorii
asimilează problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu este întotdeauna direct

45
proporţională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai degrabă de o serie de aptitudini
specifice care ţin de vocaţie, de talent.
Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reuşesc prin
mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament şi prin experienţa de concurs
să elimine în mare măsură efectul factorilor stressanţi şi perturbatori care apar în
timpul pregătirii şi al competiţiilor.
Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice are o
importanţă specială în competiţie. La nivel relativ egal din punct de vedere valoric şi
la pregătirii, această aptitudine defineşte tipul de sportiv învingător.
• Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a capacităţii de
performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii
variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport, are mai multe componente:
• Capacitatea de orientare în spaţiu
• Capacitatea de echilibru
• Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
Coordonarea segmentară este formată din componentele:
• Viteza de execuţie - coordonată în joc;
• Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
• Viteza de anticipare - coordonată în joc;
• Ambidextria
• Aptitudini motrice
Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în condiţiile
învingerii unei greutăţi relativ mici (30-66 % din posibilităţile maxime), numită şi
detentă.
Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid, corect şi
eficient acţiunile tehnico-tactice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă - calitatea care permite executarea corectă şi
eficientă a acţiunilor pe întreg parcursul jocului.
Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii (30-65 %) în
condiţii de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din joc cu
angrenare totală şi eficace.
• Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă - analiză rapidă
a situaţiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginaţie motrică şi tactică;
memorie a mişcării, a traseului tactic, a combinaţiilor.
• Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: combativitatea, aplicată
în limitele fair-play-ului; capacitatea de fort voluntar, referitoare la creşterea în
mod voluntar a intensităţii, volumului şi complexităţii efortului în antrenamente şi
joc;
Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de execuţie şi
implicit a celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a segmentelor
solicitate şi a corpului în întregime, precum şi creşterea forţei explozive. De asemenea
a crescut complexitatea şi varietatea acţiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la
scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului şi la reducerea
timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel anaerob,
alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.
Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens solicitaţi.
Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a oboselii

46
nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de tulburări în mecanismele care reglează
automatismul şi precizia mişcărilor, precum şi scăderea puterii de concentrare.
Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului inferior, cât
şi la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu
excepţia fazelor cu efort de intensitate submaximală. Funcţia respiratorie este mult
solicitată pe toată durata jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate contracta
o datorie de oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a organismului este şi ea
intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt accentuate, ajungându-se la pierderi
mari de apă şi electroliţi.
În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive, deci şi al
jocului de volei specialiştii includ în următoarele însuşiri:
• viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea
operativă; orientarea spre un anumit scop; activizarea;concentrarea;mărirea
atenţiei;atenţia distributivă;
• stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără
deficienţe fizice până la gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor
inferioare;
• statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă
pentru grupa de vârstă şi categoria de sex respectivă;
• vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar
puseul de creştere la vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;
• vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea actelor
motrice specifice vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi cu aceste
însuşiri aleargă, sar, se caţără, aruncă, lovesc cu mai multă uşurinţă şi mai
mare forţă decât ceilalţi;
• plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total,
emulaţie. Câteodată manifestările pot avea chiar un caracter negativ: certuri,
gesturi necontrolate;
• combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de obţinere a
victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de manifestare a
agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi cultivată pentru că lipsa ei mai
târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate sportive
semnificative;
• aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza,
îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi calităţile motrice combinate, armonizate
cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza şi îndemânarea;
• din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice,
coordonarea generală şi segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa motrică.
• în plan psihic calităţile necesare:
• cognitiv: atenţia, imaginaţia
• afectiv: rezistenţa la stres
• social: capacitate de colaborare
• plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
• plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini
favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini este
mai complet cu atât putem susţine că acel copil este mai talentat.
Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză

47
Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există numeroase
tehnici şi metode de prognoză. Important este să se cunoască curba de creştere a
staturii la diferite vârste şi viteza de creştere. Aceasta din urmă se poate deduce din
raportul numărului de centimetri crescuţi pe an.Prognoza staturii definitive se mai
poate face şi cu ajutorul unor formule dintre care menţionăm formula lui V. Karkus
(SUA): la băieţi: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923) +
S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la vârsta de 10
ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ următor:
Vârsta Băieţi Fete
în ani % din statura % din statura
definitivă definitivă
7 69,0 73,6
8 72,2 77,1
9 75,4 80,5
10 78,3 83,8
11 81,3 87,3
12 84,1 92,2
13 87,1 96,7
14 92,0 98,9
15 96,6 99,8
16 98,8 100
17 99,8
18 100

Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian


Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru fete)
Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu
important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la 13
ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depăşesc valorile normale sunt factori
favorizanţi pentru practicarea voleiului.
Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni
care pot anticipa creşterea în înălţime. Este o prezumţie care pleacă de la constatarea
că maturizarea osoasă se produce mai întâi la nivelul oaselor metatarsiene şi
metacarpiene.
Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi aprecierea vârstei
cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care apreciază
calendaristic numărul anilor de la naştere până la un moment dat, iar cea biologică
aceea prin care se apreciază particularităţile individuală ale fiecărui copil în parte, sau
a celor care se abat de la particularităţile de vârstă generale.
Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face începând cu
vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca este
naturală şi foarte dezvoltată, iar practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi
dezvolte toate componentele personalităţii.
Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile dinamice care au
marea calitate de a asigura cadrul necesar desfăşurării unei largi palete de aptitudini
specifice jocurilor sportive în general. Pentru a identifica la copii acele predispoziţii
care favorizează practicarea voleiului trebuie alese câteva jocuri care să conţină
elemente asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în aşa fel încât să
permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

48
CURS NR. 11

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În programa şcolară jocul de volei este prezent alături de celelalte jocuri


sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educaţiei fizice şcolare la toate clasele.
Folosirea în lecţia de educaţie fizică a acţiunilor specifice jocului de volei,
precum şi a jocului integral trebuie să asigure în primul rând îndeplinirea
obiectivelor educaţiei fizice şcolare, şi anume:
• dezvoltarea multilaterală a personalităţii elevilor;
• întărirea sănătăţii şi mărirea capacităţii de efort;
• dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
• dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe motrice;
• formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice
în timpul liber tot timpul vieţii.
O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul că necesită un
spaţiu redus, instalaţii puţine şi simple, precum şi acela că poate fi practicat după
însuşirea a una sau două dintre acţiunile principale ale jocului (lovirea de sus şi de
jos), recomandă voleiul ca pe un mijloc al educaţiei fizice şcolare dintre cele mai
eficiente, el fiind în acelaşi timp unul din jocurile sportive care se bucură de mare
popularitate în rândul elevilor de toate vârstele.
Sistemele de acţionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi
prezente în aproape toate părţile (verigile) lecţiei de educaţie fizică. Folosirea lor este
benefică pentru elevi, contribuind atât la rezolvarea sarcinilor legate de dezvoltarea
fizică armonioasă (tonificarea musculaturii extensoare a spatelui, tonificarea
articulaţiilor şi ligamentelor), dezvoltarea calităţilor motrice de bază (în special
viteza, detenta şi îndemânarea) cât şi la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice
specifice.
Programa şcolară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităţilor motrice
folosirea acţiunilor specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri ale
jocului pentru dezvoltarea îndemânării şi a jocurile pregătitoare şi sportive pentru
dezvoltarea rezistenţei.
Prevederile programei şcolare actuale cu privire la jocul de volei se referă la
însuşirea acţiunilor tehnico-tactice de bază ale jocului şi formarea capacităţii de
aplicare a acţiunilor de bază în joc cu efectiv redus şi reguli simplificate, în clasele a
V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfăşura joc bilateral cu efectiv complet şi cu
respectarea principalelor reguli, începând din clasa a VII-a.
Cerinţele programei sunt după părerea noastră cerinţe minime care pot fi
realizate în condiţiile oricărei şcoli, iar în funcţie de anumiţi factori care ţin atât de
condiţiile materiale cât şi priceperea profesorului aceste cerinţe pot fi depăşite, la
acţiunile prevăzute în programă se pot adăuga şi altele precum: serviciul de sus,
lovitura de atac pe alte direcţii decât cea a elanului, blocajul colectiv, autodublajul.
Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul va avea în vedere factorii
limitativi care pot apare în cadrul instruirii şi va lua măsuri de înlăturare a acestora.
Dintre factorii limitativi care pot împiedica realizarea obiectivelor amintim:
• neasigurarea materialul didactic, în special al unui număr suficient de mingi ;
• însuşirea necorespunzătoare a celor două acţiuni de bază: lovirea de sus şi de jos a
mingii;

49
• atenţie insuficientă acordată instruirii acţiunii de organizare a celor trei lovituri:
preluare, ridicare şi trecere peste fileu a mingii;
• instruirea nu se face global sau se folosesc exerciţii şi forme de organizare a
colectivului puţin eficiente, fără corespondenţă cu jocul;
• folosirea acţiunilor de joc în lecţie , fără ca acestea să fie aplicate în joc bilateral;
• planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în concordanţă cu nivelul
de pregătire al colectivului de elevi.
Optimizarea instruirii este posibilă prin :
• Structurarea modelelor de joc şi raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic, în
funcţie de condiţiile concrete din şcoală, de timpul avut la dispoziţie, numărul de
elevi şi nivelul lor de pregătire. Se va urmări simplificarea modelelor şi
mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în corespondenţă cu cele care se folosesc la
nivelul echipelor de performanţă.
• Folosirea pe scară largă a jocurilor pregătitoare şi cu efectiv redus pe teren cu
dimensiuni reduse, fapt care oferă posibilitatea exersării timpurii a acţiunilor de
bază în condiţii de joc, contribuind la creşterea interesului elevilor pentru jocul de
volei, la dezvoltarea combativităţii, a spiritului de echipă, şi în ultimă instanţă la
formarea caracterului şi personalităţii elevilor.
• Asigurarea unor condiţii optime de exersare în timpul lecţiei este o necesitate
determinată de timpul afectat în lecţie pentru realizarea obiectivelor specifice jocului de
volei care este limitat la 15-20 de minute şi de numărul relativ mare al colectivului de
elevi. Din acest motiv se impun măsuri pe linia organizării colectivului în aşa fel încât
să se realizeze un număr cât mai mare de repetări, condiţie a însuşirii corespunzătoare a
acţiunilor jocului. Se recomandă organizarea pe grupe valorice stabile, stabilirea unor
elevi-instructori, exersarea în coloană, folosirea suveicilor, ştafetelor.
• Sistemele de acţionare vor fi alese în aşa fel încât exerciţiile simple să fie grupate în
structuri care să cuprindă un exerciţiu de bază şi 2-3 variante, economisindu-se astfel
timpul pentru explicare şi organizarea colectivului.
• Stimularea activităţii independente, formarea la copii a obişnuinţei de a-şi extinde
exersarea acţiunilor însuşite în lecţie în activitatea lor independentă. Acest
deziderat se poate realiza dacă în cadrul lecţiilor vom folosi jocuri de mişcare şi
pregătitoare pe care ei le vor juca cu plăcere şi în timpul liber.
• Organizarea unor competiţii interne stabile la nivelul claselor încă din primul an de
instruire. În primii ani de instruire aceste competiţii se vor organiza la nivel de
jocuri pregătitoare şi jocuri cu efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe măsura
progresului realizat de elevi jocul se va apropia din ce în ce mai mult de forma lui
competiţională cu regulile obişnuite. Elevii vor fi instruiţi şi în privinţa
regulamentului şi a organizării competiţiilor pentru a fi capabili să-şi organizeze şi
singuri aceste întreceri.

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI


FORMELE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE

Explicarea şi demonstrarea acţiunii se vor realiza în condiţii cât mai apropiate


de cele ale jocului, insistându-se mai ales pe demonstrare, cu accent pe ansamblul
acţiunii şi sublinierea momentelor "cheie". Pe parcursul exersării se va reveni cu
explicaţii în funcţie de necesităţile concrete ale colectivului.
Acţiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar mijloacele
folosite vor fi alese după criteriul eficienţei şi a legăturii lor cu structura jocului.

50
Exersarea în condiţii uşurate va fi şi ea prezentă, mai ales în etapa de învăţare, locul ei
fiind apoi luat din ce în ce mai mult de exersarea în condiţii apropiate de joc în etapa
de fixare şi consolidare. Lucrul pe părţi se foloseşte mai ales pentru exersarea unor
aspecte dominante din tehnica de execuţie sau în cazul în care se observă dificultăţi
de însuşire corectă a mecanismului mişcării.
Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată ca fiind cea
mai potrivită cu condiţiile lecţiei de educaţiei fizică. Dar pentru a fi eficientă este
obligatoriu ca numărul de mingi să fie suficient, adică o minge la 2-4 elevi.
Se poate folosi şi lucrul pe ateliere şi pe grupe valorice dar numai în cazul în
care colectivul este bine instruit şi disciplinat.
Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza pentru consolidarea unor
deprinderi şi mai ales pentru dezvoltarea calităţilor motrice.
În lecţia de educaţie fizică se pot introduce şi forme de autopregătire şi
autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei şi cu ajutorul unor
elevi-instructori special pregătiţi.
De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile atât pe
parcursul lecţiilor cât şi a desfăşurării unor minicompetiţii.
6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acţiunilor de bază în vederea


aplicării lor cât mai repede în cadrul jocului bilateral.
Capacitatea motrică a elevilor la această vârstă este bine dezvoltată aşa că
accentul se pune pe:
• exersarea globală a acţiunilor şi finalizarea lor, aspectul tehnic al execuţiei
interesând mai puţin.
• exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului, cu preocupare specială
pentru realizarea continuităţii în organizarea celor trei lovituri şi trecerea
mingii peste plasă
Atenţie deosebită se acordă elementelor de întrecere şi organizării de competiţii :
• jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse
• jocuri cu efective inegale
• competiţii în care să se realizeze solicitarea diferenţiată: efective inegale,
jocuri cu handicap etc.
• instruirea elevilor pentru cunoaşterea regulamentului de joc, a cerinţelor
organizării unor competiţii, în vederea creşterii gradului de implicare în
procesul de organizare şi conducere a competiţiilor şcolare.
Pentru obţinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferenţiată a
colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

CURS NR. 12
6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE
PENTRU CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a obţinerii


performanţelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de
aşezare în teren la primirea şi efectuarea serviciului şi acţiunile de bază în atac şi
apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul final. În
pregătire se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile introduse suplimentar

51
vor fi folosite pe linia pregătirii individualizate, în cazurile în care colectivul are un
bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi elevi care au un grad de dezvoltare al
calităţilor şi al deprinderilor motrice mai dezvoltat.
• Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul la primirea
serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin
lovire de sus cu două mâini.
• Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea serviciului în
formaţie de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu.
Serviciu de jos din faţă sau de sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului cu
permisiunea de a servi din interiorul terenului). Organizarea celor trei lovituri:
preluarea serviciului, ridicarea înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu de
către jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea,
fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul din
zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.
• Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) - joc 6 x 6
cu blocaj individual la corespondent şi dublarea blocajului de către jucătorul cel
mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu
jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul de sus din faţă. Organizarea
celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona 2, ridicarea înainte
scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3 cu
lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual
efectuat de jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu
jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în
lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea serviciului , jucătorii din linia I
aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi jucătorii devin ridicători atunci când ajung în
zona 2 şi atacanţi în zonele 2 şi 3.
• Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se poate folosi
modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate
introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu
participă la el, sau cu dublaj al jucătorul din zona 1 sau 5 şi sistemul de apărare
cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate introduce specializarea unor
jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de locuri după
trecerea mingii peste fileu.
• Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) – sistemul de atac
cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la
primirea serviciului şi combinaţia cu atac simultan. În apărare, blocajul individual
şi blocajul în doi jucători, sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

• Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se începe cu
două mingi care se aruncă cu o mână sau două, concomitent din cele două terenuri.
Mingea căzute în teren înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la
15 puncte. După fiecare set se mai introduce o minge.
• Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei mingi.
Primul executant trimite pe rând mingile cu două mâini de sus spre jucătorul
următor, imediat ce acesta a efectuat pasa anterioară. Când mingea ajunge la
ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucător, care continuă circuitul.
Dacă se greşeşte nu se întrerupe exerciţiul ci se continuă cu mingile care au rămas.
Se poate executa şi sub formă de concurs.

52
• Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii, numai cu
lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri şi
apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la regulile
jocului competiţional: jucarea mingii de două ori consecutiv de acelaşi jucător,
fără ca această lovitură să conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca
mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.
• Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La început mingea
se pune în joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce serviciul de la
distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei lovituri.
Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la început simplu apoi din săritură. Se
punctează acţiunile care respectă aceste condiţii. Se poate juca şi în condiţii
uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
• Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu, preluare,
ridicare şi trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură ( lovitură de atac
sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de câte 4-5 minute.
• Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei
jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile căzute în
spaţiul de trei metri. La început cu mingi oferite (aruncate) din afara terenului,
apoi cu serviciu.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu
obligativitatea organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2,
ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de atac.
La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual şi dublarea blocajului
de către jucătorul cel mai apropiat. Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este dispusă în
teren cu jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv
cu cinci jucători la preluare dispuşi în semicerc sau în “W “şi jucătorul din zona 2
la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci
servicii consecutive, indiferent de evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile
care se încadrează în modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare
pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la
corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiaşi
linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras
în spatele jucătorilor din zonele 1 şi 5.

ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri se


poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă
ca instruirea echipelor reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de
antrenament sportiv, dar la creşterea eficienţei acestor lecţii de activităţi sportive. Ele
sunt activităţi îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la
nivelul şcolilor de toate gradele.
Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună ocazie de
verificare a metodelor şi mijloacelor utilizate în procesul de instruire.
Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a şcolii, sau
între echipele reprezentative ale unor unităţi şcolare din localitate, iar cele oficiale sunt
organizate de Inspectoratele şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale, Federaţia
Română de Volei şi nou înfiinţata Federaţie a Sportului Şcolar şi Universitar.

53
Pentru reuşita unei competiţii este necesar ca ea să se desfăşoare în condiţiile unui
regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele legate de
acţiunea respectivă, referindu-se la următoarele aspecte:
• Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile de
jucători care au drept de participare
• Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului
• Termenele de înscriere
• Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi participanţilor.
Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai multe
comisii care să poată rezolva anumite probleme şi să asigure buna desfăşurare în
conformitate cu regulamentul: comisia de organizare, comisia administrativă, comisia
tehnică.
CURS NR. 13

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR


ŞCOLARE

Competiţiile şcolare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau în sistem
eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe rând cu toate celelalte
echipe. Avantajul acestei forme de disputare este faptul că există o continuitate în
pregătire, iar aprecierea valorii se face după disputarea unui număr mai mare de
meciuri.
Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă prestabilită,
numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru fiecare echipă defăşurarea
alternativă a jocurilor pe teren propriu şi în deplasare.
Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:
• Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n ( n=
numărul total al echipelor participante)
• Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe parcursul a “n-1”
etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n” etape, iar numărul total al
meciurilor va fi de “ n(n-1)
• Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază şi va fi trecut în tabel în
stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar şi în dreapta (joc pe teren
propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru un turneu cu 8 echipe vom
avea următoarea situaţie:
Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-8
Etapa VI 8-7 Etapa VII 4-8
• În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai mică este
în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în ordine crescătoare, iar
când aceasta este în dreapta se continuă trecând tot în partea stângă
următoarea cifră mai mare:
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI Etapa VII
1- 8 8–5 2–8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

54
• Atunci când numărul echipelor înscrise este impar, programarea se
face pentru numărul par imediat următor, iar echipa programată să
joace cu acest număr, nu va juca în etapa respectivă.
• Clasamentul se întocmeşte adunând punctele obţinute de fiecare echipă
în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru victorie, un punct pentru
înfrângere, 0 puncte pentru neprezentare). Dacă există echipe cu acelaşi
număr de puncte, se ia în considerare setaverajul( cifra obţinută prin
împărţirea numărului de seturi câştigate la numărul de seturi pierdute),
iar dacă egalitatea persistă şi în acest caz, se va lua în calcul
punctaverajul, care se obţine în acelaşi mod.
Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor participante
este mare, iar timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă numărul echipelor este par,
toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea tragerii la sorţi a numărului de ordine.
Dacă numărul echipelor este impar, programarea jocurilor se face folosind următoarea
formulă: (A- 2n) x 2 = R, unde A reprezintă numărul echipelor, n este puterea la care
ridicând cifra 2 se obţine un număr mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R
reprezintă numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA


ECHIPEI REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lângă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac parte din


echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare şi alte
activităţi specifice pregătirii şi participării la competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării competiţiilor:
înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuţie cu
componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel accesibil,
concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul de atac şi de apărare, punctele forte şi
cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de aceste aspecte va stabili tactica echipei,
formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc şi
eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate, etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de
alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii
psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele organizatorice
(prezentarea actelor de legitimare pentru completarea foilor de arbitraj), organizează
şi supraveghează pregătirile echipei. Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru
că efectuarea ei în condiţii improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite
din start şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul
în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în timpul partidei, care
trebuie să fie constructive şi încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea
jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul fiecare echipă în anumite momente
când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice
concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie

55
benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi
unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară
schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul
echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca
profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în
acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va
analiza obiectiv modul în care echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este
bine ca la această analiză să fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei
părerile, iar soluţiile de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite împreună.

CURS NR. 14

7. NOŢIUNI DE REGULAMENT
Pentru a aduce jocul de volei în nişte limite de timp mai uşor anticipabile, la
Congresul F.I.V.B din anul 1998, desfăşurat la Tokyo, s-a adoptat noul sistem de
punctare. Acesta a devenit obligatoriu din anul 1999 pentru toate competiţiile
organizate de F.I.V.B. şi pentru toate competiţiile din anul 2000.
Meciurile se dispută pe sistemul trei seturi câştigate din cinci, numai că toate
seturile se joacă în sistemul “tie-break”. În primele patru seturi câştigătoare va fi
echipa care va ajunge prima la 25 de puncte, iar în setul al cincilea, la 15 puncte. O
diferenţa minimă de două puncte între echipa învingătoare şi cea învinsă este
obligatorie. Pentru realizarea acestei diferenţe în cazurile de egalitate se poate juca
fără limită, exact ca în vechiul sistem de “tie-break” care se aplica pentru setul decisiv.
O altă noutate a regulamentului a fost apariţia unui jucător cu sarcini speciale
denumit “libero”. Acesta poate intra numai în linia a doua şi nu are voie să servescă,
să atace sau să sară la blocaj. Schimbările unui jucător din linia a doua cu
jucătorul “libero” nu afectează numărul obişnuit de schimbări. Între două schimbări
ale “libero-ului” trebuie să se dispute cel puţin un punct.
În contextul acestor noi prevederi ale regulamentului jocului de volei, fiecare
acţiune de joc se finalizează prin câştigarea sau pierderea punctului.
SPAŢIUL DE JOC cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Dimensiuni: terenul
de joc are forma unui dreptunghi cu laturile de 18x9 m. înconjurat simetric de o zonă
liberă dreptunghiulară de minimum 3 m. lăţime. Un spaţiu de cel puţin 7 m de la sol
trebuie să fie liber de orice obstacol.
SUPRAFAŢA DE JOC- trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă, de
culoare deschisă.
LINIILE TERENULUI - lăţimea tuturor liniilor este de 5 cm. Ele trebuie să
aibă o culoare deschisă şi diferită de cea a solului şi a altor marcaje:
• liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale şi
două linii de fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.
• linia de centru: axa liniei de centru împarte terenul de joc în două
terenuri egale, măsurând 9x9 m. fiecare.
ZONELE ŞI SPAŢIILE DE JOC
• zona de atac este delimitată în fiecare teren de axa liniei de centru şi de
linia de atac trasată în interiorul zonei la o distanţă de 3 m. de această
axă.

56
• zona de serviciu - este în spatele liniei de fund pe toată lăţimea acesteia,
în adâncime se prelungeşte până la capătul zonei libere.
• zona pentru înlocuiri - este delimitată de prelungirea imaginară acelor
două linii de atac până la masa scorerului.
FILEUL ŞI STÂLPII
• fileul măsoară 1 m. lăţime şi 9,50 m. lungime, fiind întins vertical
deasupra liniei de centru, este de culoare neagră, alcătuit din ochiuri
pătrate cu latura de 10 cm. La partea superioară are o bandă de pânză
albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5 cm. lăţime. Prin interiorul
acestei benzi trece un cablu flexibil care prinde fileul de stâlpi şi-l
menţine întins la partea superioară. La extremitatea inferioară se
găseşte o sfoară mobilă care trece pe toată lungimea, cu care se prinde
şi se menţine întinsă.
• benzile laterale: două benzi albe, late de 5 cm. ,lungi de 1 m., sunt
prinse vertical de fileu deasupra fiecărei linii laterale a terenului.
• antenele: sunt două tije flexibile având 1,80 m lungime şi 10 cm.
diametru confecţionate din fibre de sticlă, fixate la marginea exterioară
a fiecărei benzi laterale. Partea superioară a fiecărei antene depăşeşte
fileul cu 80 cm. şi este vopsită în benzi de culori contrastante.
• înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 pentru femei,
măsurat la centrul terenului.
• stâlpii de susţinere a fileului trebuie să fie rotunzi şi netezi, de 2,55 m.
înălţime, fixaţi de sol la o distanţă de 0,50 m. pân2 la 1 m. de fiecare
linie laterală, Este interzisă fixarea stâlpilor cu ajutorul unor cabluri.
MINGEA - Mingea va fi de piele, de piele sintetică sau material similar.
Aprobarea unui material de piele sintetică este fixată prin regulamentul FIVB.
Culoarea acesteia va fi o culoare deschisă şi uniformă sau o combinaţie de culori
omologată de către FIVB. Toate mingile folosite vor fi de acelaşi tip şi culoare.
Competiţiile mondiale FIVB, campionatele continentale şi naţionale sau de ligă
trebuie să fie jucate cu mingi aprobate de către FIVB. Ea trebuie să fie sferică, având
în interior o cameră de cauciuc. Culoarea: uniformă, deschisă; circumferinţa: 65-67
cm.; greutatea: 260-280 gr.; presiunea interioară 392-444 bari , 0,40-0,45 kg/cm
pătrat).
ECHIPELE
• echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor principal, unul
secund, un maseur şi un medic. La meci nu pot participa decât jucătorii
înregistraţi pe foaia de arbitraj.
• căpitanul echipei trebuie să fie înregistrat pe foaia de arbitraj. El este
identificat printr-o tresă de 8x2 cm de culoarea diferită de cea a tricoului
plasată sub numărul din faţă. Când căpitanul nu este în teren, antrenorul
principal (sau căpitanul) va desemna un alt jucător care va prelua funcţia de
căpitan.
• echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot şi pantofi de sport
uşori, flexibili, cu talpă de cauciuc, fără toc. Ele trebuie să fie uniforme, de
aceiaşi culoare pentru toată echipa. Tricourile trebuie să fie numerotate de la 1
la 18, numerele vor fi plasate central pe piept şi pe spate şi vor fi de culoare
contrastantă cu tricoul. Dimensiunile: înălţime minimă 10 cm. pe piept şi 15
cm. pe spate.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUCĂTORILOR

57
• participanţii trebuie să cunoască regulile jocului şi să le respecte, să accepte
deciziile arbitrilor fără a le comenta.
• trebuie să se comporte respectuos şi politicos în spirit " fair-play" faţă de
arbitri, adversari, coechipieri şi spectatori.
• comunicările între toţi membri unei echipe în timpul jocului sunt permise.
CĂPITANUL:
• semnează foaia de arbitraj, reprezintă echipa la tragerea le sorţi
• în timpul jocului este singurul autorizat să vorbească cu arbitri, dar numai
când mingea este în afară de joc.
ANTRENORUL PRINCIPAL:
• înaintea jocului înscrie sau verifică numele şi numerele jucătorilor săi înscrişi
pe foaia de arbitraj, apoi o semnează
• înaintea fiecărui set predă scorerului fişa (fluturaşul) cu aşezarea echipei în
teren
• în timpul jocului poate da instrucţiuni jucătorilor.
ANTRENORUL SECUND:
• poate sta pe banca de rezerve, dar nu are dreptul să intervină în joc.
• în cazul când antrenorul principal trebuie să părăsească echipa, el poate să-i
preia responsabilităţile cu autorizarea arbitrului principal.
PUNCT, SET ŞI ÎNVINGĂTOAREA MECIULUI
• învingătoarea unui meci este echipa care câştigă trei seturi din cinci
• pentru a câştiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25 puncte, cu o
diferenţă minimă de 2 puncte şi 15 puncte în setul decisiv.
• pentru câştigarea unei faze de joc: de fiecare dată când echipa comite o
greşeală echipa adversă câştigă faza de joc şi obţine un punct
FORFAIT, ECHIPĂINCOMPLETĂ
 echipă pierde prin "forfait" (0-3, 0-15 pentru fiecare set) dacă:
o nu se prezintă la teren la ora stabilită
o refuză să joace
 o echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru un meci, pierde setul
sau meciul, păstrându-şi punctele sau seturile câştigate până atunci.
FORMAŢIILE ECHIPELOR
• formaţia iniţială este cea pe care o prezintă antrenorul pe fişa sau fluturaşul de
poziţie la începutul fiecărui set.
ORDINEA LA ROTAŢIE este determinată prin formaţia iniţială care trebuie
menţinută pe toată durata setului.
POZIŢIILE JUCĂTORILOR ŞI ROTAŢIA - în momentul lovirii mingii de
către jucătorul care serveşte, fiecare echipă trebuie să fie cu toţi jucătorii în
terenul propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în două linii de câte
trei jucători:
o Cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I,
ocupând poziţiile 4,3 şi 2.
o Ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5,6 şi 1.
Imediat ce mingea a fost servită jucătorii se pot deplasa şi pot ocupa orice
poziţie pe propriul teren şi în zona liberă. Odată ce echipa de la preluare a câştigat
dreptul de a servi, jucătorii săi trebuie să efectueze o rotaţie, deplasându-se cu o
poziţie în sensul acelor de ceasornic.
ÎNLOCUIREA JUCĂTORILOR - prin înlocuire se înţelege acţiunea prin
care un jucător părăseşte terenul şi un altul ocupă poziţia acestuia cu autorizarea

58
arbitrilor. Într-un set sunt permise maximum şase înlocuiri simple sau trei duble.
Schimbările jucătorului libero nu intră în aceste reguli
JUCAREA MINGII - fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri
(plus blocajul) pentru a retrimite mingea peste fileu. Un jucător nu poate atinge
mingea de două ori consecutiv (cu excepţia blocajului).
GREŞELI ÎN JUCAREA MINGII
• patru lovituri : o echipă atinge mingea de patru ori înainte de a o
retrimite peste fileu
• lovitură ajutată când un jucător se sprijină pe un obiect sau un coleg
• minge ţinută - un jucător nu loveşte clar mingea
• dublă lovitură - un jucător atinge mingea de două ori succesiv sau
mingea atinge mai multe părţi ale corpului său.
GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU
• atingerea fileului
• pătrunderea în spaţiul de joc advers împiedicând jocul adversarului
SERVICIUL - acţiunea de punere a mingii în joc efectuată din afara terenului,
mingea este lovită cu o mână. Primul serviciu în seturile 1 şi 5 este efectuat de echipă
desemnată prin tragere la sorţi, iar în celelalte alternativ.
GREŞELI DE SERVICIU: nerespectarea ordinii la serviciu, execuţia
incorectă, serviciul atinge un jucător al echipei care serveşte, atinge fileul, cade în
afara terenului.
LOVITURA DE ATAC- greşeli:
• lovirea mingii în spaţiul de atac al echipei adverse
• trimiterea mingii în afara terenului
• lovitura de atac asupra serviciului advers
BLOCAJUL - greşeli
• atingerea mingii în spaţiul de joc advers înaintea sau în timpul loviturii
de atac
• blocajul efectiv al unui jucător din linia a doua
• blocajul prin exteriorul antenelor
• blocarea serviciului advers
• atingerea fileului
• mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului
ÎNTRERUPERI DE JOC: timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători
• fiecare echipă are dreptul la maximum doi timpi de odihnă şi şase
înlocuiri simple într-un set
• întreruperile pot fi cerute numai de către antrenorul principal sau
căpitanul de echipă
• durata uni timp de odihnă este de 30 de secunde
• întreruperea pentru înlocuire este limitată la înregistrarea ei în foaia de
arbitraj şi intrarea ,respectiv ieşirea jucătorilor.
PAUZELE ÎNTRE SETURI- toate pauzele dintre seturi durează 3 minute,
interval în care se schimbă terenul şi se înregistrează jucătorii în foaia de arbitraj.
SCHIMBAREA TERENULUI- după fiecare set echipele schimbă terenurile
de joc şi băncile de rezerve. Pentru setul decisiv se efectuează o nouă tragere la sorţi.
În acest set când o echipă acumulează 8 puncte, se schimbă terenurile, poziţiile
jucătorilor fiind păstrate.
SANCŢIUNI- CONDUITA INCORECTĂ
• conduită nesportivă: dispută verbală, intimidare - avertizare

59
• conduită gravă : acte contrare bunelor maniere a moralităţii sau expresii
dispreţuitoare - pierderea fazei de joc
• conduită injurioasă : cuvinte sau gesturi defăimătoare sau insultătoare -
eliminare
• agresiune: atac fizic sau tentativă de agresiune - descalificare
BRIGADA DE ARBITRI este compusă din următorii oficiali:
• PRIMUL arbitru (arbitrul principal –AP)
• AL DOILEA arbitru (arbitrul secund –AS)
• Scorerul
• Patru sau doi asistenţi de linie
Numai PRIMUL şi AL DOILEA arbitru pot fluiera în timpul jocului:
• AP dă semnalul pentru serviciul care începe faza de joc
• AP şi AS semnalează sfârşitul fazei de joc
• Imediat după ce au fluierat ei trebuie să indice prin gesturile oficiale natura
greşelii, jucătorul care a greşit, echipa care va servi.
PRIMUL ARBITRUL - îşi îndeplineşte funcţiile aşezat sau în picioare pe un
scaun situat la una dintre extremităţile fileului, privirea sa trebuie să fie la cca. 50 de
cm. deasupra fileului. El conduce meciul, are autoritate asupra tuturor oficialilor, are
putere de decizie asupra tuturor problemelor pe care le implică jocul.
RESPONSABILITĂŢI:
• verifică condiţiile suprafeţei de joc, fileul, mingile, echipamentul
• efectuează tragerea le sorţi în prezenţa căpitanilor
• controlează încălzirea echipelor
• sancţionează conduita incorectă şi întârzierile
• decide asupra:
o greşelilor jucătorului care serveşte şi cele de poziţie ale echipei
o greşelilor de jucare a mingii
o greşelile comise deasupra fileului şi la partea superioară a acestuia
ARBITRUL SECUND- îşi îndeplineşte funcţiile în picioare, aproape de stâlp,
în afara terenului de joc, în faţa arbitrului principal:
• este asistentul arbitrului principal dar are şi propriul domeniu de
competenţă
• controlează activitatea scorerului
• supraveghează conduita membrilor echipei de pe banca de rezerve
• autorizează întreruperile, controlează durata acestora
• autorizează înlocuirile
• verifică aşezarea în teren a jucătorilor
• fluieră şi semnalizează:
 greşeli de poziţie ale jucătorilor echipei de la preluare
 pătrunderea în terenul şi spaţiul advers pe sub fileu
 contactul jucătorilor cu antena şi fileul de pe partea sa
 lovitura de atac sau blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia
a doua
 contactul mingii cu un obiect exterior sau cu solul
SCORERUL îşi îndeplineşte funcţiile aşezat la o masă aşezată în partea
opusă şi în faţa arbitrului principal
RESPONSABILITĂŢI:
• completează foaia de arbitraj

60
• înscrie datele jocului şi echipele
• înregistrează formaţiile iniţiale
• înregistrează punctele marcate
• controlează ordinea rotaţiei
• anunţă sfârşiturile de set
• înregistrează sancţiunile
• înscrie scorul final
ASISTENŢII DE LINIE sunt plasaţi în picioare în zona liberă la 1-3 m. în
fiecare colţ al terenului. Îşi îndeplinesc atribuţiile folosind un fanion de 30x30 cm,
semnalizează mingea căzută în teren sau în afara lui.

Terenul de volei

61
BIBLIOGRAFIE
• Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie şi metodică, Casa Cărţii
de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2000
• Bompa, T., (2001) - Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv - CNFPA,
Bucureşti
• Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi metodică,
Editura Aldin, Bucureşti
• Croitoru Doina (2000) - Volei – Editura ANEFS Bucureşti
• Dragnea, A., Bota Aura (1999) - Teoria activităţilor motrice - Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti
• Drăgan, I.(coord), (1989) - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti
• Ghenade, V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura Sport-
Turism, Bucureşti
• Ghenade V. şi colab. (1999) - Optimizarea instruirii în Volei, Editura Plumb,
Bacău
• Hebert M. – Insights and Strategies for Winning Volleyball, Champaign,
Illinois, Leisure Press.
• McGown C. (1995) - Science of Coaching Volleyball, Leeds, Human Kinetics
Publishers
• Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei
Universitare, Galaţi
• Şerban, M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS Bucureşti
• * * * * Regulamentul jocului de volei – F.I.V.B

62
63