Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

HANDBAL
TEORIE ŞI METODICĂ

SUPORT DE CURS PENTRU UZ INTERN

LECTOR DR. CONFERENŢIAR


LEON GOMBOŞ GHEORGHE ZAMFIR

1
CUPRINS

CURSUL I

1. SCURT ISTORIC
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL
4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN
5. CONCEPŢIA DE JOC
6.OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

CURSUL II.
7. SELECŢIA ÎN HANDBAL
• CONŢINUTUL SELECŢIEI
• ETAPELE SELECŢIEI
• CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI
CURSUL III
8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASĂ A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ
9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

CURSUL IV
10. PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL

CURSUL V
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (1)
• SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE
• POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE ATAC
• POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE

CURSUL VI
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (2)
• MIŞCAREA ÎN TEREN
• ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII
• DRIBLINGUL
• FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE
• ARUNCAREA LA POARTĂ
• TEHNICA APĂRĂTORULUI
• SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR
• BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ
• ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII
• TEHNICA PORTARULUI

CURSUL VII
12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL
• FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICARE A TACTICII
• PRINCIPIILE TACTICII GENERALE

CURSUL VIII
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (1)
• PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC
• FAZELE ATACULUI

2
CURSUL IX
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (2)
• ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ
• FORME DE JOC ÎN ATAC
• SISTEME DE JOC ÎN ATAC
• ATACUL ÎMPOTRIVA DIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

CURSUL X
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE
• PRINCIPIILE TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE
• FAZELE APĂRĂRII
CURSUL XI
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE (2)
• TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII
• TACTICA COLECTIVĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII
• FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE
• TACTICA PORTARULUI
CURSUL XII
15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN
• DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE
• DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE OFICIALE
• ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR
• BANCA DE REZERVE

CURSUL XIII
16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR
17 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

CURSUL XIV
18. REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL. VARIANTA SIMPLIFICATĂ

3
CURSUL I

1. SCURT ISTORIC
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL
4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN
5. CONCEPŢIA DE JOC
6.OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

1. SCURT ISTORIC
Handbalul a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-
lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular şi sub influenţa altor jocuri sportive, în special
al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.
Părerii unor autori că handbalul îşi are originea în Germania i se opun date care demonstrează
că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte ţări cum ar fi Cehoslovacia
"hazena" şi în Danemarca "handbold". Denumirea de handbal este dată de profesorul Karl Schelenz
din Berlin.
Anul 1921 mai exact ziua de 2 mai poate fi considerat data naşterii handbalului românesc, odată cu
desfăşurarea unui joc între două echipe şcolare din localitate.
În anul 1928 se constituie Federaţia Internaţională de Handbal Amator (FIMA), la cere
se stabileşte primul regulament internaţional de joc. România devine membră în anul 1930.
La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara au loc în anul 1931 primele campionate pe
localitate.
în anul 1933 handbalul din România s-a organizat alături de volei şi baschet într-o federaţie comună
iar la 7 aprilie 1936 este fondată Federaţia Română de Handbal.
De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl Schelenz,
de la Institutul de Educaţie Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936 pentru a susţine
cursuri pentru antrenori şi arbitrii şi chiar antrenamente cu echipele din Sibiu şi Sighişoara, având o
contribuţie deosebită la pregătirea echipei naţionale masculine a României, care a participat la
Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936.
În 1950 se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele
feminine. Între anii 1956-1999 echipele naţionale ale României cât şi echipele de club, participante
la competiţiile internaţionale au obţinut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din handbal jocul
sportiv cu cele mai mari performanţe din România.
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
Federaţia Română de Handbal este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu din
toate punctele de vedere, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul activităţii
de handbal din România. FRH a fost fondată la 1 aprilie 1936 şi cuprinde cluburile şi secţiile de
handbal afiliate la aceasta.
Ca organism în subordinea Agenţiei Naţionale de Sport şi fiind o persoană juridică, se
bucură de toate drepturile ce sunt conferite prin lege şi alte acte normative.
Structura FRH este următoarea:
• Secţia de handbal;
• Clubul de handbal;
• Colegiile şi comisiile de specialitate:
• Colegiul Central al Antrenorilor;
• Colegiul Central al Arbitrilor;
• Comisia centrală de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări;
• Comisia de juniori şi sport şcolar şi universitar;
• Comisia centrală de disciplină;
• Comisia centrală medicală;
• Comisia de mass-media;

4
• Comisia de apel.
Salariaţi ai federaţiei:
• Preşedinte nesalariati
• Secretar general
• Secretar federal 2
• Antrenor federal 4
• Organizator de competiţii
• Contabili
• Secretar- dactilograf.
ORGANELE DE CONDUCERE ALE FRH:
• Adunarea generală
• Consiliul de administraţie
• Comitetul director
• Preşedintele

Pentru îndeplinirea sarcinilor privind activitatea handbalului în teritoriu s-au constituit


comisii judeţene şi municipale.
FRH are steag, emblemă, insignă şi stampilă proprie, iar sediul acesteia este situat în
Bucureşti.
Întreaga activitate handbalistică se desfăşoară după următoarele acte normative, aprobate de
ANS, elaborate în funcţie de cerinţele acestuia, precum şi de cerinţele organismelor internaţionale de
specialitate (FIH, FEH, CIO, FISU):
• Statutul FRH;
• Regulamentul de organizare şi funcţionare al FRH;
• Regulamentul intern de transfer;
• Regulamentul internaţional de transfer;
• Statutul antrenorului şi sportivului de lot naţional;
• Regulamentul de clasificare.
FRH este membră a organismelor internaţionale mai sus menţionate, în cadrul cărora a desfăşurat şi
desfăşoară o activitate substanţială, organizatorică şi de concepţie.

3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALA DE HANDBAL

Federaţia Internaţională de Handbal este organismul internaţional care are ca scop


dezvoltarea, propagarea şi coordonarea activităţii handbalistice în lume.Acest organism internaţional
a apărut cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Amsterdam din 1928, numindu-se Federaţia
Internaţională de Handbal Amator IAHF. În 1946 se transformă în FIH, în cadrul congresului
desfăşurat la Copenhaga, având ca ţări fondatoare Danemarca, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos,
Norvegia, Polonia, Suedia şi Elveţia. În prezent FIH numără înjur de 140 de ţări afiliate, de pe toate
continentele, multe din cele neafiliate fiind interesate de a intra în familia mondială a handbalului.

ORGANELE DE CONDUCERE ALE FIH SUNT:

• Congresul
• Consiliul
• Comitetul executiv

Activitatea FIH este coordonată de câteva comisii de specialitate:


• Comisia tehnică, cu atribuţii în:
-organizarea competiţiilor
- arbitraj şi regulament
- metodică şi antrenori

5
• comisia medicală
• comisia de propagandă.
FIH este singura în măsură să organizeze competiţiile oficiale de handbal şi să atribuie unor
federaţii continentale sau naţionale această organizare. Limbile oficiale în care se redactează
corespondenţa, procesele verbale, comunicatele sunt: germană, engleză şi franceză. Sediul FIH este
la Basel în Elveţia.
Handbalul românesc a avut în I.K. Ghermăncscu, L. Grigorescu şi V. Sidca, reprezentanţi de
marcă în comisiile de specialitate ale FIH, activitatea acestora fiind foarte apreciată.
FIH are în subordine următoarele federaţii continentale, cu responsabilităţi bine
determinate şi obiective clar conturate:
• Federaţia Europeană de Handbal - FEH;
• Federaţia Africană de Handbal - CAHB;
• Federaţia Asiatică de Handbal - AHF;
• Federaţia Panamericană de Handbal - PATHF;
• Federaţia Oceania de Handbal - OHF.
Sistemul competiţional internaţional este compus din:
• Jocurile Olimpice;
• Campionatele Mondiale;
• Campionatele continentale;
• Campionate Mondiale de juniori şi tineret;
• Campionate Mondiale universitare;

Cupele Europene sunt:


• CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
• CUPA CUPELOR
• CUPA FEDERAŢIEI EUROPENR DE HANDBAL
• CHALANGE CUP

4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN


Jocul de handbal se află într-o continuă schimbare şi evoluţie. în toate domeniile şi aspectele
jocului, cât şi în desfăşurarea antrenamentului, apar multe elemente de progres, de perfecţionare,
unele fiind noutăţi iar altele reactualizări şi adaptări la parametrii superiori. Datorită competiţiei
acerbe, se caută mereu şi se cercetează metode şi mijloace de perfecţionare a jocului şi a procesului de
antrenament.
Pornind de la analiza jocului echipelor participante la cele mai mari competiţii europene şi mondiale,
se pot sintetiza principalele aspecte ale handbalului modern.
ASPECTE POZITIVE
Viteza, din ce în ce mai mare de deplasare şi exprimare tchnico-tactică este deja o tendinţă
dominantă în toate acţiunile individuale ale jucătorilor, ceea ce determină o creştere vizibilă a ritmului
de joc.
Contraatacul şi faza a Ii-a sunt pentru toate echipele valoroase o preocupare constantă, o
armă rapidă şi eficientă de finalizare, îneercându-se permanent şi insistent surprinderea apărării
neorganizate şi vulnerabilă.
Creşterea măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor este evidentă şi în deplină concordanţă cu
viteza crescută a jocului. Au apărut o serie de procedee noi, unele readaptate jocului în viteză,
eficacitatea execuţiei avînd o pondere din ce în ce mai mare, nu însă în detrimentul jocului.
Pentru fiecare post din echipă s-a dezvoltat şi perfecţionat un bagaj tehnico-tactic considerabil,
conturându-se un model al jucătorului pe post. în acelaşi timp jucătorul trebuie să acţioneze eficient şi
pe alte două-trei posturi, fără a diminua cu ceva specializarea pe un anumit post.
Stăpânirea perfectă a mecanismelor de aşezare în teren şi de acţionare a jucătorilor, o
adaptabilitate la condiţiile concrete de joc,se materializează printr-o mare varietate a folosirii
sistemelor de joc în apărare şi atac.

6
Antrenamentele sau unele părţi ale acestora cu accent pe pregătirea fizică, se utilizează astăzi
frecvent la majoritatea echipelor de elită, indiferent de metoda de pregătire. O excelentă condiţie
fizică, condiţionată de o motricitate deosebită prelucrată la cote maxime este astăzi o condiţie
absolută şi indispensabilă în practică. în procesul de pregătire se pune accent acum pe rezistenţă în
regim de acţionare de viteză şi forţă.
ASPECTE NEGATIVE
Sunt şi unele elemente (cei drept mai puţine la număr) care trebuie cunoscute şi analizate, care
frânează dezvoltarea jocului de handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui.
Dintre acestea cele mai numeroase sunt cele care aparţin jocului apărătorului, şi anume:
faulturile intenţionate, blocarea neregulamentară a adversarului, îmbrăţişările, împingerile, ţinerile,
îmbrâncirile, jocul brutal prin care se urmăreşte periclitarea integrităţii corporale a adversarului prin
lovire, rănire sau intimidare.
Sunt şi unele elemente ce ţin de jocul în atac cum ar fi: ţinerea apărătorului la semicerc de
către pivotul echipei în atac, împingerea sau îmbrâncirea apărătorului în semicerc, blocarea
neregulamentară a apărătorului, intrarea forţată în ,sau printre apărători, lovirea apărătorului după
aruncare, jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului.

5. CONCEPŢIA DE JOC
Prin concepţie de joc se înţelege modul de aplicare a tacticii de către o echipă. Concepţia de
joc tratează jaloanele de bază ale practicării handbalului într-o anumită etapă a acestuia. De aceea ea
trebuie privită într-o continuă evoluţie. în stabilirea concepţiei de joc este necesar să se ţină cont de
următoarele aspecte:
Caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe din lume. Vor fi alese acele
caracteristici strict necesare, fără de care nu se pot obţine performanţe pe plan internaţional, precum şi
pe acelea care se potrivesc specificului sportivului şi echipelor antrenate.
Tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial: aceste tendinţe trebuiesc anticipate,
identificate şi adaptate la maniera de joc a echipei, în scopul păstrării permanente a contactului cu
atributele jocului modern.
Valorificarea talentului handbaliştilor români: România a dat handbalului de înaltă
performanţă numeroase talente care au rămas celebre de-a lungul timpului.
Toate cele trei aspecte trebuie să acţioneze sinergie şi în conexiune pentru a-şi amplifica
eficienţa, iar un rol important în acest plan îl are capacitatea de creativitate a antrenorului. Aceasta
presupune stabilirea după criterii eficiente a celor mai potrivite idei de joc, în stare să valorifice
deplina disponibilitate de performanţă a echipei, să completeze carenţele proprii şi să le exploateze pe
cele care le manifestă adversarul.
Concepţia de joc în atac
Fiecare jucător al unei echipe aflate în apărare şi trecând în faza de atac, trebuie să fie
preocupat de declanşarea în cel mai scurt timp a contraatacului, care trebuie folosit ori de câte ori se
iveşte o şansă. El trebuie realizat fără a mai da şansa adversarului de a se replia. în unele situaţii
plecarea unui jucător pe contraatac trebuie să se facă cu anticipaţie, chiar înainte de finalizarea
acţiunii.
Jucătorii care trebuie să declanşeze contraatacul sunt extremele, în special cele de pe partea
opusă acţiunii de atac a adversarului şi zburătorii, în nici un caz jucătorii centrali din apărare.
Pentru iniţierea unui contraatac, jucătorii trebuie să cunoască bine formele de realizare a lui,
cu un vârf, cu două vârfuri, direct sau prin intermediar.
în multe situaţii mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac, ele fiind marcate de adversar.
Acest lucru nu presupune oprirea jucătorilor, ci continuarea alergării spre poarta adversă, pentru a
produce dificultăţi adversarului care se retrage în apărare.
Vârfurile de contraatac vor fi susţinute de către jucătorii din linia a II-a (de 9 metri) care
pleacă şi ei din apărare în atac, tocmai pentru a nu da timp adversarului să se organizeze. în acest caz

7
mingea va fi dusă din apărare în atac, prin pase rapide, scurte, derutante şi în ritm susţinut de
alergare.
Această acţiune a primit denumirea de contraatac susţinut, finalizarea putându-se realiza
de la distanţă sau de către un jucător infiltrat pe semicercul advers. în acest caz jucătorii de pe
semicerc primesc o dublă sarcină, de a se demarca permanent, iar în acelaşi timp să realizeze blocaje
sau paravane pentru jucătorii din linia a doua.
Conducătorul de joc sau unul din jucătorii care au sesizat nereuşita contraatacului sau a
contraatacului susţinut, opreşte jocul, trecând în faza de organizare a atacului. în această
fazăjucătorii sunt obligaţi să se aşeze pe posturile ce le deţin în echipă şi să acţioneze în mod
disciplinat în atacul poziţional, caracterizat printr-o circulaţie intensă, precisă şi rapidă a mingii.
Ca urmare a pătrunderilor permanente şi succesive a jucătorilor de la 9 metri, a circulaţiei
rapide a mingii, apărătorii sunt obligaţi să se deplaseze mereu în teren şi să fie foarte atenţi, fapt ce le
slăbeşte energia şi vigilenţa, acesta fiind momentul de trecere de la o fază la alta a atacului şi anume
atacul în sistem,cu o aşezare precisă în teren, în funcţie de sistem (cu unul sau doi pivoţi) şi de tactica
adoptată de echipă.
Ţinând cont de sistemul de apărare, trebuie să se acţioneze cu unul sau doi pivoţi, în circulaţie
sau poziţional. Pentru finalizare este necesară multă atenţie, folosind cele mai indicate mijloace de
tactică individuală sau colectivă, coordonate cu multă inteligenţă. După o încercare nereuşită de
realizare a unui gol, se trece obligatoriu la faza de organizare, păstrându-se posesia mingii.
La atacul în sistem, acţiunea individuală trebuie să fie executată cu multă hotărâre, viteză şi
forţă, mai ales ca element de încheiere a unei acţiunii colective. Acţiunea individuală de pătrundere
trebuie să fie subordonată jocului colectiv şi intereselor generale ale echipei. Toţi jucătorii unei
echipe în atac, indiferent de sistem, sunt obligaţi să acţioneze pe un front larg, să se plaseze în acelaşi
timp şi în adâncime, ceea ce va permite utilizarea la momentul oportun a unei combinaţii stabilite.
Sistemul de atac va fi ales în funcţie de valoarea şi specificul jucătorilor care compun echipa
proprie şi de particularităţile jucătorilor adverşi. Indiferent de sistemul folosit, atacul trebuie să fie
desfăşurat în mod variat, prin schimbarea continuă a ritmului şi a mijloacelor tacticii colective.

Concepţia de joc în apărare


În momentul pierderii mingii, prima preocupare a jucătorului o constituie replierea în
apărare, desfăşurată în cea mai mare viteză. Replierea se efectuează cu faţa spre propria poartă până
la mijlocul terenului şi cu spatele în continuare, urmărind în acelaşi timp desfăşurarea acţiunilor
adverse.
Oprirea lansării contraatacului se poate face de către jucătorul aflat în imediata apropiere a portarului
advers sau a jucătorului intermediar, acţionând asupra lui regulamentar.
în situaţia în care contraatacul a fost declanşat, iar apărătorii n-au reuşit cu toţii replierea, se
acţionează în zona temporară, realizată de 2, 3 sau 4 jucători, aceştia încercând să rezolve în faţa
semicercului apărarea, până se retrag toţi. Zona temporară se aplică şi în cazul în care toţi jucătorii s-
au repliat pe semicerc, dar acţionează în alte zone decât cele repartizate în sistemul de apărare al
echipei.
În această situaţie jucătorii trebuie să găsească momentul optim de organizare a apărării.
Acest lucru se poate realiza în timpul jocului, între doi apărători apropiaţi, sau în timpul întreruperii
jocului între alţi apărători.
Ţinând cont de sistemul de atac al adversarului, echipa în apărare trebuie să acţioneze în sistem şi să
aplice, în funcţie de situaţie, formele de apărare în zonă, om la om sau combinată. Fiecare echipă
trebuie să cunoască şi să aplice cel puţin două sisteme de apărare.
Apărarea, indiferent de sistemul folosit, trebuie să fie mobilă, elastică şi dârză, jucătorii
acţionând rapid şi hotărât în lupta cu adversarul. Fiecare jucător răspunde de un atacant pe care
trebuie să-1 anihileze cu multă atenţie. Apărătorul care atacă jucătorul cu mingea trebuie să fie
dublat în apărare de cel puţin un coechipier învecinat, aceasta constituind jocul colectiv în apărare.

8
6. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

Handbalul este studiat de către teoria şi metodica jocului din mai multe puncte de vedere:
• Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice;
• Handbalul ca disciplină sportivă;
• Handbalul ca disciplină ştiinţifică.

Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice. Jocul de handbal corespunde unor îmbinări


armonioase între mişcările naturale (alergare, aruncare, săritură) precum şi deprinderile motrice
simple, accesibile tuturor vârstelor şi sexelor. Jocul se desfăşoară pe un fond de solicitări psihice,
care au un pronunţat caracter educativ şi formativ. Toate aceste aspecte fac ca jocul de handbal să fie
un foarte important mijloc al educaţiei fizice, care poate contribui la dezvoltarea unor calităţi
motrice, psihice, precum şi la însuşirea unor deprinderi motrice. Urmare a acestor calităţi deosebite
ale jocului de handbal, educative şi formative, el este cuprins în programele şcolare , începând cu
clasa a V-a (el poate coborî şi mai jos, chiar din clasele III-IV, lucru este dovedit de către cadrele
didactice care au fost inspectate pentru gradul I în ţară).

Handbalul ca disciplină sportivă. Ca disciplină sportivă pe parcursul anilor a cunoscut o


evoluţie şi dezvoltare deosebită, astăzi organizându-se competiţii sportive la toate categoriile de
copii şi până la cea mai înaltă performanţă. Nivelul calitativ şi spectacular a crescut deosebit, fiecare
competiţie de nivel naţional şi internaţional vine şi aduce îmbunătăţiri deosebite, ceea ce presupune
că mai există resurse pentru perfecţionare. Concepţia de joc elaborată corespunzător exigenţelor
mondiale în etapa respectivă trebuie mereu actualizată, ţinând pasul cu evoluţia pe plan internaţional.
Acelaşi lucru se presupune şi în elaborarea unor noi programe de pregătire. Handbalul se practică pe
baza unui regulament, cu reguli precise, în spiritul eticii sportive, spectatorii trăind din plin fazele
spectaculoase ale jocului, desfăşurate în cel mai înalt grad de fair-play.

Handbalul ca disciplină ştiinţifică.


Jocul de handbal este studiat din punct de vedere tehnic, fizic, teoretic şi psihologic,
generalizând activitatea celor mai bune echipe. Studiază apariţia, istoria şi evoluţia jocului, făcând
legătura între celelalte jocuri sportive de la care împrumută metode şi mijloace de pregătire,
procedee tehnice şi tactice, adaptate specificului. Jocul de handbal face legătura şi cu alte discipline,
ca: igiena sportivă, fiziologia, anatomia şi biomecanica, biochimia, pedagogia şi psihologia sportivă.
Totodată se studiază pregătirea, instruirea metodică în handbal, regulamentul şi aplicarea lui.
Şcoala românească de handbal a efectuat şi continuă cercetarea ştiinţifică de îmbunătăţire şi
perfecţionare a metodicii de pregătire sportivă. Există cercetări care dovedesc că jocul de handbal
poate începe la o vârstă timpurie, stabilindu-se programe pentru toate vârstele. Este stabilit modelul
jucătorului de performanţă, specializat pe un anumit post, precum şi modelul echipei participante la
CM. sau J.O., la nivel de echipe şcolare, divizionare etc. Sunt stabilite criteriile de selecţie a copiilor
şi juniorilor pentru handbalul de înaltă performanţă.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
• Când a apărut handbalul în Europa? Dar în România?
• Când s-a înfiinţat FRH?
• Care este structura FRH?
• Care sunt organele de conducere a FRH?
• Când a apărut IHF?
• Care sunt organismele de conducere ale IHF?
• Care sunt aspectele pozitive ale evoluţiei handbalului modern?
• Care sunt aspectele negative ale evoluţiei handbalului modern?
• Ce reprezintă concepţia de joc în apărare, dar în atac?

9
• Din ce perspective este studiat handbalul de către teoria şi metodica jocului?
CURSUL II
SELECŢIA ÎN HANDBAL

CONŢINUTUL SELECŢIEI
ETAPELE SELECŢIEI
CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI

7. SELECŢIA ÎN HANDBAL

Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a posibilităţilor înnăscute a


copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii medicale, biologice, psihosociologice
şi motrice, pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.
Selecţia nu este o operaţie unică, făcută odată pentru totdeauna, ci un proces evolutiv, strâns
legat de creşterea şi dezvoltarea somato-funcţională şi motrică a copilului şi adolescentului. Având
în vedere tendinţele de dezvoltare a handbalului pe plan mondial, precum şi stadiul actual de progres al
handbalului românesc, printre măsurile ce se impun este şi aceea a efectuării cu atenţie sporită a
selecţiei şi pregătirii copiilor şi juniorilor.
O selecţie bună trebuie să aibă un caracter obiectiv şi o bază ştiinţifică. Pentru a asigura aceste
deziderate sunt necesare respectarea şi aplicarea câtorva cerinţe de bază ale selecţiei şi anume:
• investigarea unui număr cât mai mare de copii cuprinşi între vârsta de 8-10 ani (vârstă când pot
începe handbalul);
• asigurarea concordanţei dintre modelul selectiv şi modelele care determină obţinerea
performanţelor la diferite nivele de pregătire şi categorii de vârstă;
• îmbunătăţirea raportului dintre numărul celor selecţionaţi şi ponderea
elementelor de valoare formate în succesiunea nivelurilor de pregătire pe parcursul
activităţii compctiţionale.

7.1. CONŢINUTULSELECŢIEI

Selecţia este o activitate complexă care vizează toate laturile personalităţii sportivului şi se
realizează după următoarele criterii:
• Criterii medico-biologice
Acestea trebuie să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcţională a viitorului
sportiv şi se realizează prin examen clinic complex, pe aparate.
Rezultatele acestor examinări sunt date de examenul antropometric, somatoscopic, precum şi
prin determinarea stării funcţionale endocrino-metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-
renală, cardio-respiratorie etc, cu precizarea că dintre toate organele şi sistemele, aparatul cardio-
vascular şi cel respirator sunt cele mai adaptabile la efortul fizic.Controlul medico-sportiv în toate
etapele de selecţie, este absolut necesar datorită intensităţii crescânde dar şi variabile a efortului
fizic.
• Criterii somatice
Aceste criterii stabilesc parametrii care favorizează obţinerea performanţelor în handbal
precum şi nivelul de dezvoltare fizică generală.
Pentru toate acestea se vor urmări în special:
a. Talia (înălţimea corpului) - se va compara cu valorile medii pe ţară pentru a se putea preciza dacă
viitorul handbalist se încadrează în normal pentru vârsta sa. în acest scop se foloseşte relaţia
procentuală existentă între media pe ţară a înălţimii la 18 ani şi media pe ţară a fiecărei vârste
cuprinsă între 8 şi 88 de ani.
Acordând mediei înălţimii pe ţară la 18 ani procentul de referinţă de 100% rezultă că:

10
Vârsta înălţimea băieţilor înălţimea fetelor reprezintă
reprezintă
8-10 78,21% 84,38%
11 80.95°,, 87.75",,
12 84,82% 91,83%
13 87.18% 95,35%
14 91,26% 97,67%
15 93,28% 99,05%
16 98.01% 99,56%
17 99,47% 99,87%
18-19 100% 100%
b. Greutatea - este de mare importanţă şi ea poate fi comparată cu mediile pe ţară,
dar se va raporta la talie pentru aprecierea stării de nutriţie.
c. Bustul - reprezintă înălţimea cuprinsă între creştetul capului şi suprafaţa
scaunului, măsurată în poziţia aşezat.
d. Lungimea membrelor inferioare- rezultă din diferenţa dintre talie şi bust.
e. Anvergura, alonja sau deschiderea braţelor la orizontală - reprezintă
lungimea ambelor braţe plus lăţimea toracelui la nivelul umerilor. Anvergura este la
6 ani mai mică decât talia, pe care o depăşeşte însă după această vârstă. Ea reprezintă
92,4% din talie la naştere, 101% la 7 ani şi 103% la 16 ani. La maturitate ea
reprezintă 106% din talie.
f. Perimetrul toracic - se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele măsurătorilor acestuia în
respiraţie profundă şi expiraţie forţată.
g. Diametrul biacromial si bitrolianterial - indică măsura dezvoltării centurii scapulare şi a centurii
pclviene.
• Criterii motrice
Determină nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice precum şi volumul şi calitatea deprinderilor
motrice de bază şi specifice.
a. Viteza - este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul scoarţei şi se
materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieţi şi 14 ani la fete.
Evoluţia între 8-18 ani este următoarea:
Vârsta Băieţi Fete

8 65% 80%
9 69% 83%
10 74",, 86%
11 79% 90%
12 83% 94%
13 86% 97%
14 89% 98%
15 95% 99%
16 97% 100%
17-18 100%

b. îndemânarea - este determinată de aria motrică a scoarţei cerebrale şi


analizatorii kinestezici. Ea se manifestă de timpuriu şi la vârsta de 14 ani se apropie
de valorile adultului.
c. Forţa - arc ca substrat morfofuncţional sistemul neuromuscular, ajungând la
valoarea maximă la 30 de ani. în mod orientativ dăm mai jos evoluţia forţei între 8 şi
30 de ani.
Vârsta Băieţi Fete

8-10 41,5% 40%


10-14 56,2% 56%
14-16 81,25% 68%
16-18 87,5% 80%
18-20 93,75% 92",,
20-30 100% 100%
d. Rezistenţa - ajunge la rezultate maximale la 19 ani. La vârsta de 16 ani
volumul inimii şi al consumului de oxigen reprezintă 80% din valorile pe care Ic arc

11
adultul, deci după această vârstă eforturile specifice jocului de handbal pot fi
prestate de sportivi.
e. Detenta - prezintă o calitate combinată între viteză şi forţă. La 15-16 ani se
manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter exploziv.
• Criterii psihologice
Câteva dintre calităţile psihice care au importanţă pentru jocul de handbal ar fi cele din sfera
afectivului sub concretizarea emotivităţii, curajului etc.
a. Afectivitatea - se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis şi
agresiv. Comportamentul la şcoală, în colectiv, poate indica datele necesare pentru
conturarea afectivităţii.
b. Voinţa - duce la perseverenţă în pregătire, iar absenţa ei duce la oboseală
prematură la orice efort şi chiar la abandonarea activităţii.
c. Memoria şi imaginaţia - trebuie să fie bogată, vie, capabile să rezolve
situaţiile în diferite momente ale jocului.
• Sistemul de probe de control
Sunt de regulă fixate de federaţia de specialitate, dintre care vom enumera:
• săritura în lungime de pe loc;
• 50 m plat;
• 5x30 m plat;
• dribling printre jaloane;
• alergarea de rezistenţă (test Cooper);
• aruncarea mingii de oină;
• aruncarea mingii de handbal;
• tracţiuni cu braţele;
• deplasarea în triunghi;
• forţa muşchilor abdominali;
•mobilitatea coxo-femurală în plan anterior etc.

7.2. ETAPELE SELECŢIEI


Această etapizare este eşalonată pe durata a 9-10 ani şi cuprinde 5 etape de selecţie:
• selecţia iniţială I;
• selecţia iniţială II;
• selecţia intermediară I;
• selecţia intermediară II;
• selecţia finală.
Etapa I.Selecţia iniţială (primară) I se constituie în activitatea de
constituire a grupelor de începători I, aceasta referindu-se la copii de vârsta 8-9 ani.
Metodele utilizate de către cadrele didactice şi antrenori pentru a depista elemente
dotate sunt multiple şi diferite, existând totuşi o sistematizare:
• asistenţa la lecţiile de educaţie fizică din şcoli;
• urmărirea copiilor în activitatea competiţională organizată;
• organizarea dejocuri şi competiţii în vacanţă;
• urmărirea copiilor la joaca în cartier;
• discuţii purtate cu profesorii din şcoală şi cu părinţii.
Obiectivele acestei etape sunt:
• cultivarea pasiunii pentru handbal;
• începerea pregătirii fizice generale;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• iniţierea în tehnica handbalului.
Etapa a II-a. Selecţia iniţială II se constituie în activitatea de constituire a grupelor de
începători 11, cu vârsta de 10-12 ani.
Obiectivele acestei etape sunt:

12
• continuarea pregătirii fizice generale;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• perfecţionarea tehnicii;
• studiul comportamentului psiho-motric.
în aceste etape apar unele elemente care duc la pierderea multor copii dotaţi şi anume:
• opoziţia părinţilor pentru participarea în activitatea sportivă, dar mai ales la handbal, dorind să-
şi trimită copiii la alte sporturi;
• condiţii grele de antrenament, lipsa sălilor şi lucrul în aer liber;
•lipsa cadrelor de specialitate, lipsa de tact, superficialitatea în munca de instruire.

Etapa a IH-a. Selecţia intermediară I. Această etapă constituie acţiunea de


formare a echipei reprezentative dejuniori III, cu vârsta de 12-14 ani. După iniţierea
în handbal, urmează încadrarea în activitatea organizată de grup, cu o componenţă
relativ stabilă.
Obiectivele acestei etape sunt:
• continuarea pregătirii fizice generale;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• începerea pregătirii tchnico-tactice.
Etapa a IV-a. Selecţia intermediară II. Se concretizează în acţiunea de
formare a reprezentativei dejuniori II,cu vârsta de 15-16 ani, când din cele două
grupe de nivel III se formează o grupă care va avea la bază 7-8 ani de instruire în
handbal.
Obiectivele acestei etape sunt:
• continuarea pregătirii fizice generale;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• prefecţionarea pregătirii tehnicio-tactice.
Etapa a V-a. Selecţia finală reprezintă practic încununarea muncii pe toată
această perioadă, prin formarea echipei reprezentative dejuniori I, cu vârsta de 17-
19 ani. unde se văd deja posibilităţile individuale de a practica handbalul de marc performanţă şi
promovarea în loturile naţionale sau în echipele de seniori.
Obiectivele acestei etape sunt:
• selecţia definitivă la sfârşitul etapei;
• abordarea pregătirii de înaltă performanţă.
Aceste etape de selecţie nu sunt singurele acţiuni menite să delimiteze o ierarhie valorică a copiilor.
Pe parcursul acestor ani are loc o urmărire continuă a evoluţiei copiilor în cadrul instruirii organizate
cu scopul de a verifica multilateral gradul de dezvoltare fizică, tchnico-tactică şi psihică individuală.
Căile şi mijloacele de realizare sunt multiple:
• controale medicale periodice;
• probele şi normele de control;
• cunoaşterea exactă a situaţiei la învăţătură şi a situaţiei familiare.
Elementele de frânare care pot apărea, pot fi mai uşor prevenite prin cunoaşterea exactă din
toate punctele de vedere a sportivului.
Etapizarea selecţiei are menirea de a orienta procesul de instruire atât în ceea ce priveşte
forma de organizare, cât şi conţinutul acesteia.

7.3. CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI


Studiile şi cercetările efectuate de specialişti în domeniul selecţiei, precum şi practica
handbalului au demonstrat că selecţia, mai ales la nivelul eşaloanelor cuprinse în baza de masă a
handbalului de performanţă, trebuie să se desfăşoare ca un proces continuu şi dinamic.
Ideea că selecţia este o activitate de moment pentru formarea grupelor de începători, la care
se adaugă ulterior noi elemente depistate întâmplător, este depăşită, nefiind în concordanţă cu

13
cerinţele handbalului de performanţă. De la formarea grupelor de copii începători şi până la
terminarea junioratului, porţile de „intrare" şi de „ieşire" sunt permanent deschise.
Caracterul dinamic şi continuu al acestei activităţi rezultă şi din faptul că selecţia se
desfăşoară bidimensional la toate eşaloanele de vârstă şi de valoare ale copiilor şi juniorilor: selecţia
orizontală şi selecţia verticală.
Cu excepţia nivelului de începători, unde selecţia se desfăşoară numai pe orizontală, la toate
celelalte nivele, selecţia orizontală este prezentă în mod continuu, iar selecţia verticală se realizează
periodic prin promovarea în eşalonul superior atunci când sunt realizate condiţiile de vârstă, dar mai
ales cele de grad de pregătire.
în cadrul selecţiei orizontale, care arc un caracter permanent, antrenorul trebuie să desfăşoare o
activitate intensă, observând şi cercetând în mod continuu aria de selecţie.
Practica a demonstrat că pot fi depistate noi elemente, cu înclinaţii deosebite pentru handbal,
dintre elevii care au scăpat selecţiei până în acel moment, dintre aceia care s-au transferat cu şcoala
sau şi-au schimbat domiciliul, sau dintre elevii care provin de la alte ramuri de sport.
Selecţia orizontală este foarte activă şi intensă la eşaloanele de copii şi mai rară la eşaloanele de
juniori I şi II, la care stabilitatea grupelor şi echipelor este mai mare.
Selecţia verticală constă în promovarea dintr-un eşalon într-altul, ea trebuie să fie obiectivă şi cît mai
exigentă pe măsură ce se urcă spre eşaloanele superioare.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• In ce constă conţinutul selecţiei ?


• Care sunt etapele selecţiei ?
• Ce reprezintă caracterul dinamic al selecţiei?
• Ce reprezintă caracterul continuu al selecţiei?

14
CURSUL III

8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASĂ A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ


9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASA A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ


8.1. INSTRUIREA COPIILOR ŞI JUNIORILOR

Handbalul a cunoscut în ultima vreme o evoluţie rapidă, chiar spectaculoasă. Performanţele


realizate în etapa actuală, pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, sunt foarte ridicate şi nu pot fi
atinse decât de jucătorii a căror capacitate de performanţă este deosebit de mare şi în continuă
creştere. Aria tehnicii jocului s-a extins foarte mult, au apărut noi procedee pe care handbaliştii de
performanţă le execută cu mare măiestrie.
S-a îmbunătăţit sfera tacticii individuale şi colective, diversificându-se tot mai mult soluţiile
de rezolvare a diferitelor situaţii de joc. Toate acestea au implicaţii asupra componentelor modelului
de instruire a handbaliştilor, inclusiv asupra creşterii nivelului de pregătire. Trebuie să crească
durata procesului de pregătire a jucătorilor până când aceştia sunt integraţi în eşalonul handbalului de
performanţă, creştere realizată pe seama începerii timpurie, de la vârsta copilăriei, a specializării în
handbal.
în conceptul contemporan de antrenament, instruirea copiilor şi juniorilor este o parte integrantă a
sistemului de pregătire pentru handbalul de performanţă şi de înaltă performanţă. în acest context,
cantitatea dar mai ales calitatea procesului de instruire a copiilor şi juniorilor, care constituie baza
de masă a handbalului de performanţă, reprezintă un factor hotărâtor al asigurării unei capacităţi
superioare de performanţă a handbaliştilor.
Selecţia copiilor şi juniorilor, asigurată la un înalt nivel de obiectivitate, în strânsă corelaţie
cu nevoile de perspectivă ale handbalului de performanţă, are o însemnătate deosebită. Rolul
pregătirii organizate a copiilor şi juniorilor rezultă, de asemenea, din necesitatea asigurării unui
proces instructiv-educativ care să răspundă la toate imperativele ştiinţei antrenamentului sportiv.
Este necesară cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a particularităţilor individuale ale fiecărui
copil şi junior, precum şi a implicaţiilor acestora asupra conţinutului şi metodologiei pregătirii.

8.2. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A BAZEI DE MASĂ A


HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ

Preluând din teoria antrenamentului sportiv ideea potrivit căreia antrenamentul sportiv trebuie
să aibă un caracter stadial, teoria şi metodica handbalului au stabilit o stratificare specifică a instruirii
copiilor şi juniorilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi cu obiectivele instructiv-
educative şi de performanţă, fixate pentru fiecare eşalon al bazei de masă a handbalului de
performanţă. Astfel au fost stabilite următoarele stadii de instruire:
• copii începători I, la vârsta de 8-9 ani;
• copii începători II, proveniţi din grupele de începători I, care au o evoluţie rapidă, 10-11 ani;
• copii avansaţi, proveniţi din grupele de începători, care au o evoluţie lentă dar de perspectivă
reală, 12-14ani;
• copii de performanţă sau juniori III, cu o evoluţie foarte rapidă, elementele de excepţie 12-14 ani;
• juniori II, avansaţi care provin din grupele de copii de performanţă şi de avansaţi, la care se
adaugă şi j uniorii nou selecţionaţi - începători ale căror calităţi le facilitează integrarea rapidă în
eşalon, 15-16 ani;
• juniori I de performanţă, proveniţi din grupele de juniori 11,17-19 ani.

15
8.3. ORGANIZAREA SECŢIEI DE HANDBAL

Copii şi juniorii îşi desfăşoară activitatea în două categorii de unităţi sportive:


• o categorie proprie bazei de masă a handbalului de performanţă, cuprinzând numai grupe de
copii şi juniori, din această categorie făcând parte şi CSS-urile.
• cea de-a doua categorie este formată din grupele şi echipele de copii şi juniori din cadrul secţiilor
de handbal ale cluburilor şi asociaţiilor sportive.
Nu este indicat ca vârful piramidei să stea suspendat, adică o echipă de juniori I sau II să nu
aibă grupe sau echipe de copii care să-i furnizeze permanent noi elemente de perspectivă. Grupele şi
echipele de handbal din cadrul CSS-urilor trebuie să-şi desfăşoare activitatea după următorul
program:
• grupele de copii, cu un efectiv de 18-20 elevi au 4 lecţii pe săptămână a câte 120 minute;
• grupele de juniori II cu efective de 15-18 elevi au 5-6 lecţii pe săptămână a câte 120 minute;
• grupele de juniori I cu efective de 14-16 elevi au 6-7 antrenamente pe
săptămână a 120 minute.
Efectivul grupelor de copii trebuie să fie mai mare deoarece la acest nivel se produc fluctuaţii
permanente, stabilitatea fiind foarte mică.

9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

Jocul de handbal se înscrie printre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice şcolare.
Prin conţinutul său complex, în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de aruncare şi de
sărituri, executate în situaţii mereu schimbătoare, handbalul aduce o contribuţie însemnată la
realizarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare, cum ar fi:
• întărirea sănătăţii;
• formarea unu fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care să poată fi aplicat în condiţii
cât mai variate;
• creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice, de bază şi specifice;
• dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiza, viteza de decizie, imaginaţie creatoare;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă: spirit de echipă, responsabilitate pentru activitatea
individuală subordonată celei de echipă, combativitate, dăruire etc;
• formarea obişnuinţei de practicare independentă a sportului în scop recreativ.
Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului şi a
personalităţii elevilor depind în foarte mare măsură de metodica predării acestui joc sportiv.
în stabilirea metodicii de predare a handbalului în şcoală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit
căreia, la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice contribuie eficient atât jocul bilateral şi fazele acestuia,
cât şi exersarea analitică, izolată de condiţiile jocului, a procedeelor tehnice cuprinse în conţinutul
acesteia.
Aplicarea alternativă a celor două căi trebuie să aibă o motivare logică din punct de vedere
metodic. Dacă în timpul exersării jocului sau a fazelor de joc se constată că un anumit procedeu tehnic
este însuşit greşit de către elevi, şi prin aceasta se frânează desfăşurarea corespunzătoare a jocului sau a
fazei respective, se va trece la exersarea analitică a acestuia.
Exersarea analitică trebuie făcută prin mijloace bine selecţionate, după criteriul eficienţei, pentru ca
procedeul respectiv să fie însuşit cât mai repede şi integrat în global.

9.1. OBIECTIVE PRIORITARE ŞI MIJLOACE DE ACŢIONARE ÎN PROCESUL DE


PREDARE A HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ
I. Clasa a V-a
a. Obiective de referinţă
• aplicarea procedeelor simple şi acţiunilor tactice însuşite, în structuri simple;
• integrarea în activităţi desfăşurate sub formă de întrecere.
La sfârşitul clasei a V-a elevul va fi capabil să execute:

16
Procedee tehnice folosite în atac:
• alergare cu schimbare de direcţie;
• pasarea mingii în doi de pe loc, cu o mână de deasupra umărului;
• pase din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime;
• pasarea mingii din lateral, oblic, înainte şi înapoi;
• prinderea mingii venite din lateral şi din urmă;
• dribling simplu şi multiplu;
• aruncare la poartă cu pas adăugat.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• poziţia fundamentală în apărare şi deplasarea în apărare;
• opriri, porniri, întoarceri.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul;
• aşezarea în cadrul sistemului de atac sub formă de semicerc;
• repunerea mingii în joc de către portar.
Acţiuni tactice în joc în apărare:
•aşezarea în teren în cadrul sistemului de apărare 6+0.
Joc de handbal bilateral cu respectarea regulilor învăţate.
b. Mijloace de acţionare
• exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de bază;
• exersarea de structuri tehnice cuprinzând 1 -2 procedee;
• exersarea acţiunilor tehnice individuale simple;
• aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri dinamice şi pregătitoare;
• ştafete, întreceri.
H.ClasaaVI-a
a. Obiective de referinţă
• aplicarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice însuşite, respectând regulile cunoscute;
• integrarea în activitatea de practicare a handbalului la nivelul clasei, şcolii şi în timpul liber.
La sfârşitul clasei a Vi-a elevul va fi capabil să execute:
• Procedee tehnice folosite în atac:
• pasa din alergare;
• prinderea mingii venite din urmă;
• dribling cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă;
• fente sau mişcări înşelătoare;
• aruncarea la poartă din săritură.
• Procedee tehnice folosite în apărare:
• deplasările specifice în poziţie fundamentală;
• blocarea mingilor aruncate spre poartă.
• Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul faţă de apărătorul care se repliază;
• aşezarea în atac fără jucători pivot.
• Acţiuni tactice folosite în apărare:
• marcajul adversarului fără minge;
• marcajul adversarului cu minge;
• intercepţia;
• aşezare în sistemul de apărare 6+0.
• Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.
b. Mijloace de acţionare
• exersarea procedeelor însuşite în structuri variate;
• jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri, cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul
şcolii.

17
III.ClasaaVII-a
a.Obiective de referinţă
• integrarea procedeelor învăţate în acţiuni tactice simple;
• aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală a handbalului,
cu respectarea principalelor reguli.
La sfârşitul clasei a VH-a elevul va fi capabil să execute:
Procedee tehnice folosite în atac:
• pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi;
• pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
• dribling, alternativ cu mâna stânga şi cu cea dreaptă;
• fentele sau mişcările înşelătoare;
• aruncarea la poartă din alergare;
• aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• blocarea mingilor aruncate spre poartă;
• scoaterea mingii din dribling.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul;
• pătrunderea;
• aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
• intercepţia;
• replierea;
•atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc;
•aşezarea în apărare în sistemul 6+0.
Joc bilateral cu respectarea regulilor, semicerc, fault, dublu dribling, paşi.
b.Mijloace de acţionare
• exersarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi;
• exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice individuale şi colective;
• aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de întrecere cu reguli adaptate;
• exersarea globală cu adaptarea efectivului, duratei şi a regulilor de practicare.
IV.ClasaaVIII-a
a. Obiective de performanţă
• folosirea adecvată a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de concurs;
• aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală, cu respectarea
regulamentului oficial.
La sfârşitul clasei a VlII-a elevul va fi capabil să execute:
Procedeele tehnice folosite în atac:
• pasc laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
• pasc de angajare a jucătorilor la semicerc;
• pasa lungă de contraatac;
• dribling cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei;
• aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• deplasările specifice în apărare;
• scoaterea mingii din dribling.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• pătrunderea;
• încrucişarea;
• aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:

18
• replierea; atacarcajucătorului cu minge şi retragerea la semicerc; aşezare în sistemul de apărare
5+1., Joc bilateral.
b. Mijloace de acţionare
• repetarea unor structuri cu conţinut tehnico-tactic variat;
• crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri;
• concursuri şi jocuri bilaterale arbitrare.
V. Pentru ciclul gimnazial (clasele IX-XII)
Nu apar obiective prioritare noi, cele stabilite pentru clasa a VIII-a rămân valabile şi pentru acest
eşalon şcolar, cu deosebirea că ele pot fi îndeplinite la un nivel calitativ superior, datorită
potenţialului biologic şi motric crescut.

9.2. FORMAREA ECHIPEI REPREZENTATIVE A ŞCOLII

În scopul reprezentării şcolii la diferite competiţii de masă pe plan local sau la un nivel superior,
fiecare unitate şcolară îşi pregăteşte o echipă reprezentativă.
Formarea loturilor şcolii se realizează pe baza observaţiilor făcute de către profesorul de educaţie
fizică în cadrul lecţiilor şi a activităţilor sportive.
Există o deosebire între selecţia pentru CSS, unde se cere o anumită metodologie, şi şcoală
unde selecţia este mult mai liberă, ţinându-se totuşi seama de modelele somatice şi motrice stabilite
pentru CSS.
De acest lucru va depinde în mare măsură şi valoarea echipei reprezentative. Lotul trebuie să
cuprindă minimum 15 elevi, dintre care trei portari, şase jucători de semicerc şi şase de 9 metri.
Pregătirea echipei se va face separat de orele de activităţi sportive, fiind introduse 2-3
antrenamente săptămânal.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

În ce constă instruirea copiilor şi juniorilor ?


• Care este structura organizatorică a bazei de masă a handbalului de performanţă ?
• Cum se realizează organizarea secţiei de handbal ?
• Care sunt obiectivele prioritate în procesul de predare a handbalului în gimnaziu ?
• Care sunt mijloacele de acţionare în procesul de predare în gimnaziu ?
• Care sunt obiectivele prioritate în procesul de predare a handbalului în liceu ?
• Care sunt mijloacele de acţionare în procesul de predare a handbalului în liceu?

19
CURSUL IV

10. PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL

Prin planificare se urmăreşte stabilirea cu anticipaţie a căilor, încărcăturilor şi repartizarea


mijloacelor pentru realizarea performanţei sportive de-a lungul unui interval de timp determinat.
Astfel se realizează un cadru stabil procesului de antrenament, cât şi celui eompetitional,
eliminând improvizaţiile şi asigurându-i o desfăşurare ordonată, controlabilă şi etapizată pentru
obţinerea formei sportive şi a obiectivelor de performanţă propuse.
Planificarea antrenamentului prezintă unele caracteristici:
• este obiectivă, datorită indicatorilor care dau posibilitatea unui control;
• asigură o confruntare directă cu realităţile antrenamentului;
• reprezintă pentru antrenor o posibilitate în plus de autoevaluare a activităţii de instruire;
• prezintă o unitate de acţiune pe parcursul unei perioade de timp mai mari;
• este evolutivă, în conceperea planificării viitoare se pleacă de la analiza celei curente.
Planificarea cuprinde două categorii de documente:
• documente de evidenţă şi control;
• documente de planificare propriu-zise.
a. Documente de evidenţă si control
• datele personale ale sportivilor;
• frecvenţa la antrenamente şi jocuri;
• date medicale;
• rezultate la normele şi probele de control;
• rezultatele înregistrate la competiţii;
• caracteristicile comportării sportivilor;
• caracteristicile privind valoarea sportivilor (calităţi, lipsuri etc). Evidenţa şi folosirea
raţională a documentelor de evidenţă şi control rezolvă atât
aspecte de ordin metodic cât şi probleme de ordin organizatoric.
b. Documentele de planificare sunt:
• planul de perspectivă;
• planul anual;
• planul de etapă;
• ciclul săptămânal de antrenament;
• conspectul de lecţie;
• planul individual de antrenament.

10.1. OPERAŢIUNI METODICE PENTRU ELABORAREA DOCUMENTELOR DE


PLANIFICARE
a. Analiza echipei.
Este o operaţiune metodică foarte importantă, fiindcă de la realităţile pe care le prezintă echipa
trebuie să plecăm la fixarea obiectivelor de performanţă şi de instruire. Criteriile de întocmire a
analizei echipei sunt:
• Efectivul echipei, numeric şi valoric analizat pe posturi. Ideal ar fi un lot de 18 jucători (3 portari,
6 jucători de semicerc şi 6 jucători de 9 metri plus 3 jucători de perspectivă, pentru partea dreaptă
(inter-dreapta) să avem cel puţin câte un stângaci, iar fiecare post să fie acoperit de doi jucători).
• Starea sănătăţii jucătorilor. Pentru reuşita adaptării lor la efort acest lucru se face în colaborare
cu medicul.
• Dezvoltare fizică. Pentru aceasta este necesar să se facă măsurători antropometrice (talie,
greutate, anvergură, deschiderea palmei, diametrele biacromial, trohanterian).

20
• Pregătire fizică specifică: viteza de execuţie, de reacţie, de deplasare cu procedee tehnice
specifice, forţa în picioare pentru jocul în apărare, detenta pentru aruncarea din săritură, îndemânare
cu mingea, rezistenţa în regim de viteză şi forţă.
• Pregătire tehnică. Jucătorii vor fi analizaţi pe baza profilului tchnico-tactic al jucătorului
specializat pe post precum şi a măiestriei tehnico-tactice de bază, pentru a putea colabora cu
coechipierii în orice situaţie de joc.
• Pregătirea tactică. Analiza echipei prin cunoştinţe de tactică individuală şi colectivă, prin
concepţia de joc stabilită faţă de anumiţi adversari. în funcţie de potenţialul tactic al echipei vor
putea fi stabilite obiectivele şi sarcinile reale de antrenament.
• Pregătirea psihologică. Se va analiza comportarea jucătorilor la jocuri, antrenamente, relaţia cu
coechipierii în afara vieţii sportive.
• Pregătirea fizică generală. Aceşti indici vor fi apreciate în urma trecerii normelor de control

b. Fixarea obiectivelor de performanţă trebuie să ţină cont de posibilităţile


echipei, de situaţia principalilor adversari, de schimbări care pot avea loc în echipă
(plecări, veniri, întinerire, baza materială, condiţii de antrenament). Aceste obiective
trebuie să fie mobilizatoare pentru echipă, de ocupare a unui loc superior, de
promovare, de câştigare a unor jocuri importante.

c. Fixarea obiectivelor generale de antrenament. Pe baza analizei echipei şi a


altor probleme ce trebuiesc rezolvate se fixează obiectivele generale de pregătire.
în planul de perspectivă de 2-4 ani, obiectivele de antrenament trebuie să fie eşalonate metodic, în
mod progresiv, de la om la om, gradate raţional pentru a putea duce la progres, la creşterea măiestriei,
la mărirea capacităţii de performanţă a echipei. în planul anual, obiectivele de antrenament se scriu
mai detaliat decât în planul de perspectivă.

d. Întocmirea graficului periodizării antrenamentului.


Operaţiunea metodică se face în graficul planului anual care este determinată de calendarul intern şi
cel internaţional. Din acest grafic rezultă clar perioadele de pregătire, competiţionale şi de tranziţie
şi trebuie să ţină seama de competiţiile oficiale.
• Stabilirea obiectivelor intermediare ce revin diferitelor perioade de
antrenament. Aceste obiective se stabilesc în funcţie de scopul şi sarcinile perioadei
de antrenament.
• Împărţirea perioadelor de antrenament în etape de instruire. Perioadele de
antrenament sunt determinate de calendarul competiţional intern şi se desfăşoară pe
o perioadă de 6-10-16 săptămâni, din acest motiv fiind necesar să fie eşalonat pe mai
multe etape scurte de instruire, de 2-4 săptămâni.
• Stabilirea principalelor sarcini de etapă. Fiecare etapă de instruire are
anumite sarcini de rezolvat în funcţie de locul pe care îl ocupă în perioada respectivă
(de exemplu la începutul fiecărei perioade pregătitoare, etapa de instruire are ca
sarcină dezvoltarea rezistenţei fizice generale şi a repetării procedeelor tehnice, iar
la sfârşitul etapei pregătitoare, numită etapa precompetiţională, se va verifica
potenţialul de joc) alcătuirea formaţiei de bază, stabilirea unor cupluri de jucători.
• Stabilirea normelor de control si a controlului medical. La începutul
perioadei pregătitoare planul de etapă pe 2-4 săptămâni satisface nevoile de
pregătire, dar apare ca necesitate alcătuirea ciclului săptămânal de antrenament.
Acest grafic cuprinde două rubrici cu caracter organizatoric:
• ziua şi data;
• locul şi ora.
şi trei rubrici de ordin metodic:
• caracterul, tăria şi durata antrenamentului.

21
În cadrul ciclului săptămânal avem sarcini pentru toată echipa şi sarcini de individualizare.
Caracterul antrenamentelor (pentru uşurare) poate fi Fi, Te, Ta sau combinat Fi+Te; Fi+Ta;
Te+Ta; Fi+Te+Ta.
Repartizarea judicioasă a antrenamentelor în ciclul săptămânal, a lecţiilor cu diferite
caractere pe factori de antrenament, dar mai ales combinat, permite antrenorilor atacarea simultană
a factorilor antrenamentului. în funcţie de etapa de pregătire, de condiţii, se poate lucra separat pe
factori de antrenament iar în perioada când nu este posibil acest lucru se lucrează pe factori
împreună.
Tăria antrenamentului FT depăşeşte, iar cel T atinge valorile solicitărilor jucătorilor din
timpul jocurilor cu miză marc. Antrenamentul moderat este sub greutatea jocului iar cel uşor este
atunci când se repetă anumite combinaţii tactice.
Durata antrenamentului este un factor important în ciclul săptămânal, el putând fi exprimat
în minute şi se referă la cantitatea de muncă depusă de sportiv.
Stabilirea caracterului, a tăriei şi a duratei antrenamentului se face ţinând seama de principiile
fiziologice şi pedagogice ale antrenamentului.
Conspectul de lecţie este documentul cel mai operativ, fiind obligatoriu pentru toţi
antrenorii şi întocmit pe baza sarcinilor din ciclul săptămânal de antrenament. El cuprinde o
înşiruire metodică a mijloacelor, exerciţiilor, formaţiilor, a dozării precum şi a indicaţiilor metodice.
Planul individual de antrenament se întocmeşte doar pentru anumiţi jucători, în vederea
corectării unor deficienţe constatate pe parcurs.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt documentele de evidenţă şi control ?


• Care sunt documentele de planificare ?
• Care sunt operaţiunile metodice pentru elaborarea documentelor de planificare ?
• Ce reprezintă conspectul de lecţie ?
• Ce reprezintă planul individual de antrenament ?

22
CURSUL V
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (1)

SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE


POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE ATAC
POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE

11. TEHNICAJOCULUIDEHANDBAL

Prin tehnica jocului de handbal, se înţelege totalitatea deprinderilor motrice specifice, care ţin
cont de regulile privind manevrarea mingii şi mişcările jucătorului, cu scopul de a atinge eficienţa
maximă în joc.
Atunci când ne referim la tehnica jocului de handbal utilizăm de obicei noţiunile de elemente
tehnice, procedee tehnice, stil şi măiestrie tehnică.
Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi a
normelor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale
jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: recuperarea mingii, trecerea în atac,
finalizarea, pierderea posesiei mingii, replierea şi apărarea în sistem. Aceste sarcini globale (pe faze)
sunt rezolvate prin anumite elemente tehnice distincte. Exemple: recuperarea mingii presupune:
prinderea, blocarea, deplasarea în apărare etc; atacul presupune: pasarea, driblingul, aruncarea la
poartă etc.
Elementele tehnice au o definiţie abstractă şi strict delimitată de sarcinile
globale ale jocului.
Elementele tehnice ale jocului de handbal sunt:
• poziţia fundamentală;
• mişcarea în teren;
• ţinerea mingii;
• prinderea mingii;
• pasarea mingii;
• driblingul;
• fentele sau mişcările înşelătoare;
• aruncarea la poartă;
• scoaterea mingii de la adversar;
• atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
• blocarea aruncărilor la poartă;
• elementele tehnice specifice portarului.
Condiţiile de joc ce apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice (atac apărare), au
condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru
rezolvarea respectivelor sarcini.
Procedeul tehnic se distinge în primul rând prin structură motrică de
organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului
de instruire.
Procedeele tehnice au o structură simplă sau complexă.
Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror funcţie de execuţie se încadrează în
trei faze (momente) distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală.
Este bine de reţinut că ritmul de execuţie al acestor faze este foarte important pentru frumuseţea,
corectitudinea şi eficienţa procedeelor.
în jocul de handbal procedeele simple apar numai atunci când opoziţia adversarului este inexistentă
(pasa de deasupra umărului, driblingul etc.) sau în momente fixe ale jocului (aruncările libere, de
pedeapsă, de la margine etc).
23
Procedeele tehnice complexe au o mai mare frecvenţă de utilizare în jocul de handbal,
structura motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee simple. Datorită opoziţiei
adversarului, unele secvenţe îşi pierd caracterul invariabil (standard), fiind executate cu un alt ritm de
execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice (fente) cu indici avansaţi de viteză sau de
forţă, cu soluţii creative personale sugerate de situaţia de moment.
Exemple: dribling aruncare, fente de pasă - aruncare etc.
Stilul tehnic - în momentul în care particularităţile individuale (dimensiuni
corporale, antropometrice, calităţi motrice, atitudinea, trăsături de personalitate),
intervin şi se impun cu pregnanţă în una, mai multe sau în toate secvenţele modelului
de execuţie respectivul procedeu devin stil tehnic. Nu trebuie să confundăm stilul cu
mişcările incorecte şi incoerente de executare a unui procedeu.
Stilul tehnic apare atât în efectuarea procedeelor simple cât şi în cele complexe. Astfel
procedeele simple pot fi diferite ca stil prin ritmul de execuţie, prin utilizarea lor înşelătoare, prin
implicarea unor însuşiri corporale (robusteţea etc), prin manevrarea neobişnuită a mingii, iar
procedeele tehnice complexe prin prelungirea sau scurtarea fazelor de execuţie, prin fente. Stilul
tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe. Exemplu: şcoala afro-asiatică
adoptă stilul tehnic al înaltei măiestrii tehnice şi a acţiunilor tactice purtate în regim de viteză, spre
deosebire de echipele nordice care adoptă un stil tehnic adaptat la însuşirile fizice (robusteţe, talie
viguroasă) pe care le au. Stilul tehnic este adânc implementat şi în tactică, fiind vorba aici şi de acţiuni
individuale subordonate gândirii.
Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică
achiziţionată în decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi
individuale) la care se adaugă şi „vocaţia" pentru joc.
Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:
• numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu care sunt
aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
• acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care se execută în condiţii grele de joc;
• stabilitatea cu care se execută în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori: opoziţia
adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc;
• priceperea de a alege, regla şi schimba fazele de execuţie a procedeelor tehnice în funcţie de
reacţiile adversarului.
11.1. SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE

Pe lângă sistematizarea clasică a elementelor tehnice, realizată de prof. I.K. Ghcrmăncscu, se


poate oferi şi o altă clasificare, în funcţie de situaţiile tactice ale jocului de handbal, atacul şi
apărarea.
Tehnica jocului în atac:
• poziţia fundamentală de atac;
• mişcarea sau deplasarea în teren;
• ţinerea mingii;
• prinderea mingii;
• pasarea mingii;
• conducerea mingii;
• aruncarea la poartă;
• fentele sau mişcările înşelătoare.
Tehnica jocului în apărare:
• poziţia fundamentală de apărare;
• deplasarea în apărare;
• atacarea adversarului cu corpul;
• scoaterea mingii de la adversar;
• blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica portarului:

24
• poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea mingii; degajarea mingii;
respingerea mingii cu braţele; respingerea mingii cu picioarele; plonjonul; mişcările înşelătoare.
11.3. POZIŢIA FUNDAMENTALA
Ca în orice altă ramură de sport şi în handbal jucătorul adoptă în diferite faze ale jocului o
poziţie caracteristică, denumită poziţia fundamentală, din care el este capabil să execute cu maximă
eficacitate mişcările cerute de situaţia respectivă. Poziţia fundamentală îl ajută pe jucător în executarea
mişcărilor specifice jocului de apărare şi chiar în cele de atac.
11.3.1. POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE
Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele permise de
regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie. Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat
în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor
spre poartă şi colaborarea cu portarul.
Atunci când se găseşte în aşteptarea acţiunii adversarului său direct, apărătorul depărtează
picioarele cu 40-50 cm. unul faţă de celălalt, având genunchii uşor îndoiţi, spatele rotund, braţele
îndoite din coate şi puţin depărtate de corp privirea îndreptată înainte, spre adversar, greutatea
corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.

Metodica învăţării
Poziţia fundamentală pentru jocul în apărare se invaţă uşor de către începători încă de la
primele lecţii, prin folosirea următoarelor exerciţii:
• jucătorii se deplasează în mers, în alergare cu joc de glezne sau în alergare uşoară, la semnalul
antrenorului ei se opresc brusc şi adoptă poziţia fundamentală de apărare.
• jucătorii execută sărituri ca mingea, iar la semnal se opresc în poziţia fundamentală de
apărare.
• jucătorii se deplasează în alergare înainte, înapoi sau lateral, orientaţi fiind cu
faţa spre antrenor. Acesta indică prin ridicarea braţului în sus momentul opririi jucătorilor din
deplasare şi luarea imediată a poziţiei fundamentale, după care, printr-un alt semn convenţional
făcut cu braţul, indică jucătorilor noua direcţie de deplasare.

11.3.2. POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL ÎN ATAC

În atacul poziţional se observă o poziţie specifică de lucru pe care o numim poziţia


fundamentală pentru jocul de atac. Această poziţie nu diferă prea mult de cea specifică jocului de
apărare, fiind şi ea uşor de învăţat.
Jucătorul care aşteaptă să primească mingea se găseşte orientat cu faţa către coechipierul de la
care o va primi. Piciorul opus braţului de aruncare este depărtat de celălalt la aproximativ 30-40 cm. şi
dus înainte.
Genunchii sunt uşor îndoiţi şi împinşi din glezne înainte. Trunchiul este puţin flcxat pe bazin,
iar spatele rotunjit. Braţele sunt îndoite din coate şi îndreptate în direcţia de primire a mingii. Această
poziţie, cu mici modificări este păstrată şi după prinderea mingii, ea constituind poziţia de plecare (de
bază) în vederea pasării ulterioare a acesteia.

25
Metodica învăţării
Pentru învăţarea poziţiei fundamentale de atac, se pot utiliza exerciţiile prin care se învaţă
poziţia fundamentală de apărare, iar perfecţionarea ei se face odată cu învăţarea prinderii, ţinerii şi
pasării mingii.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTONŢELE

• Ce este tehnica jocului de handbal?


• Ce reprezintă elementul tehnic, procedeul tehnic, stilul tehnic şi măiestria tehnică?
• Care sunt elementele tehnice specifice jocului de atac?
• Care sunt elementele tehnice specifice jocului de apărare?
• Care sunt elementele tehnice specifice portarului?
• Cum se realizează poziţia fundamentală pentru jocul de atac, dar pentru jocul de apărare?

26
CURSUL VI
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (2)

MIŞCAREA ÎN TEREN
ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII
DRIBLINGUL
FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE
ARUNCAREA LA POARTĂ
TEHNICA APĂRĂTORULUI
SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR
BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ
ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII
TEHNICA PORTARULUI

11.4. MIŞCAREA ÎN TEREN


Mişcarea în teren cuprinde procedeele tehnice pe care jucătorul Ic foloseşte pentru a se
deplasa în vederea mânuirii mingii, pentru a iniţia şi finaliza atacurile cît şi pentru realizarea fazei de
apărare.
Astfel există procedee de deplasare în teren specifice jocului de atac sau jocului de apărare, cât şi
comune celor două faze.
Dintre cele mai importante amintim:
Alergarea tropotită
Acest procedeu de alergare serveşte jucătorului pentru intrarea în cel mai scurt timp în viteza maximă
de deplasare. Se foloseşte la pornirile de pe loc şi la accelerările bruşte efectuate din alergare ceva
mai lentă.
Alergarea lansată
Acest procedeu de mişcare în teren reprezintă o alergare cu pas întins, executată în mod relaxat şi
economic. Ea urmează de obicei unei alergări tropotite.
Alergarea cu spatele
Este întrebuinţată de către jucătorii echipei care se retrag în apărare. Ea oferă apărătorilor
posibilitatea păstrării permanente a contactului vizual cu adversarii, permiţând observarea intenţiilor
de atac ale acestora, anticipând planul lor tactic, evitând astfel situaţii neprevăzute.
Deplasarea cu paşi adăugaţi, lateral, oblic înainte şi înapoi.
Mişcarea de translaţie a apărătorilor pe semicercul de la 6 metri se efectuează de cele mai
multe ori cu ajutorul acestui procedeu tehnic.
Jucătorul din poziţie fundamentală execută deplasarea cu paşi adăugaţi lateral, în felul următor: mai
întâi deplasează lateral piciorul din direcţia deplasării, apoi aduce în poziţia iniţială celălalt picior şi
aşa mai departe.
In timpul deplasării laterale cu paşi adăugaţi întreaga greutate a corpului trebuie să fie
menţinută pe partea anterioară a labei piciorului, pe pingea.
Tălpile picioarelor se vor deplasa cât mai aproape de sol. în acest fel deplasarea centrului de
greutate a corpului apărătorului este aproape rectilinie.
Deplasarea laterală oferă apărătorului posibilităţi optime de oprire, accelerare şi schimbare a
direcţiei de deplasare în funcţie de acţiunile derutante ale atacantului.
O cerinţă obligatorie este evitarea încrucişării picioarelor, deoarece la o mişcare neprevăzută
sau la o fentă a adversarului apărătorul are posibilităţi ceva mai reduse de a reacţiona în timp util.

Opririle
Opririle din alergare sunt necesare atât atacantului care doreşte să acţioneze cu scopul de a se
demarca, cât şi apărătorului care-1 marchează. Oprirea ca procedeu tehnic nu reprezintă o dificultate
în sine, fiind uşor de însuşit. Dezvoltarea musculaturii picioarelor pentru ca acesta să fie capabil sâ
frâneze brusc, viteza de deplasare este singurele probleme metodice care se ivesc în legătură cu

27
acest procedeu tehnic. Oprirea se poate executa printr-o frânare cu un picior, pus de obicei pe sol, oblic
şi lateral, şi printr-o frânare pe ambele picioare. Oprirea pe ambele picioare este precedată de obicei
de o uşoară săritură.
Schimbările de direcţie
Schimbările de direcţie pot fi făcute cu scopul derutării apărătorului sau pentru simpla modificare a
direcţiei de deplasare în teren a atacantului. Există mai multe procedee tehnice de schimbare de
direcţie. Toate sunt necesare jucătorului aflat în lupta directă cu adversarul, mai ales când este marcat
strâns de acesta. Acestea pot fii simple sau duble.
Schimbarea simplă de direcţie - se execută în felul următor: jucătorul care se deplasează în
linie dreaptă face la un moment dat un pas oblic lateral, lăsând apărătorului impresia că se va deplasa
în continuare în această nouă direcţie. în realitate atacantul se va opri scurt pe piciorul cu care a făcut
pasul oblic lateral şi va împinge din el în direcţie opusă, direcţie în care îşi va continua de fapt
deplasarea.
Schimbarea dublă de direcţie - are o execuţie asemănătoare cu cea descrisă mai sus, cu
deosebirea că după primul pas lateral (să presupunem că s-a făcut spre stânga) urmează un mic pas
oblic lateral spre dreapta, după care jucătorul porneşte decis din nou spre stânga, încercând să-şi
depăşească adversarul direct.
Aceste procedee tehnice se învaţă la început de pe loc, apoi din alergare uşoară.
Săriturile
Săriturile sunt procedee tehnice de mare importanţă atât în jocul de apărare, cât şi în cel de atac.
Prinderea mingilor înalte, unele aruncări la poartă, blocarea aruncărilor şi alte acţiuni de joc cer din
partea jucătorului să execute sărituri înalte. Aceste sărituri se pot executa de pe loc şi din deplasare cu
bătaie pe un singur picior,
sau pe ambele picioare.

11.5. ŢINEREA MINGII

Ţinerea mingii este elementul tehnic cu ale cărui procedee un jucător de handbal îşi asigură
posesia mingii pe timpul celor trei secunde regulamentare sau pe durata de timp dintre o prindere şi o
aruncare. Ţinerea mingii se poate efectua cu două mâini şi cu o mână.
Ţinerea mingii cu două mâini
Mingea este ţinută cu două mâini în dreptul abdomenului, uneori în dreptul pieptului.
Jucătorul de handbal pentru a-şi asigura posesia mingii pe timpul dintre o prindere şi o aruncare o ţine
cu două mâini în dreptul abdomenului, adăposlind-o de adversari.
Acesta o cuprinde cu palmele, cu degetele mult răsfirate (cele mari sunt apropiate şi orientate
înapoi spre corp). Mingea nu este strânsă prea tare cu degetele, iar podul palmei nu se lipeşte de ea.
Din această poziţie de ţinere a mingii cu două mâini, jucătorul poate executa cu uşurinţă toate
procedeele tehnice, în mod simetric, cu mâna dreaptă şi cu cea stângă.
Ţinerea mingii cu o mână
Cele mai utilizate procedee de ţinere a mingii cu o mână sunt: prin apucare şi ţinerea echilibrată a
mingii, între palmă şi antebraţ şi sprijinită pe coapsă, piept sau abdomen. La jocul modern de handbal,
procedeul de ţinere a mingii cu o mână prin apucare s-a răspândit foarte mult. Datorită acestuia s-au
dezvoltat numeroase alte procedee tehnice de fentare executate cu mingea ca: fentele de pasare, şi
fentele de aruncare la poartă. Acest procedeu tehnic este indispensabil pentru pasarea mingii din
pronaţie, ca şi pentru executarea diferitelor fente de pasare şi fente de aruncare la poartă. Având în
vedere faptul că ţinerea mingii cu o mână prin apucare oferă jucătorilor largi posibilităţi de formare
şi dezvoltare a unor procedee tehnice complexe, apreciem ca absolut necesară învăţarea ei încă de
timpuriu.
În afara acestui procedeu tehnic trebuie amintită şi ţinerea echilibrată a mingii. Ea este
caracteristică jocului în mişcare, jocului de circulaţie în viteză. Mingea este ţinută în echilibru în
timpul mişcării pregătitoare pentru aruncare, precum şi în timpul executării aruncării. Echilibrul de

28
care este vorba se realizează datorită impulsului dinspre înainte spre înapoi, dat mingii de mâna
stângă şi rezistenţei mâinii drepte care se opune acestui impuls.
Ţinerea echilibrată a mingii nu poate dura multă vreme; ea coincide cu timpul necesar
braţului pentru pregătirea aruncării şi a aruncării propriu-zise.
Procedeele tehnice de ţinere a mingii cu o mână se învaţă împreună cu cele de prindere şi pasare.
Demonstrarea de către antrenor a procedeelor de ţinere a mingii, explicarea amănunţită a execuţiei
lor, ca şi a importanţei învăţării lor corecte în vederea efectuării altor procedee tehnice, şi exersarea
lor analitică sau globală în timpul exerciţiilor de prindere şi pasare, sunt suficiente pentru a se asigura
baza acestor deprinderi motrice.

11.6. PRINDEREA MINGII


Prinderea este elementul tehnic cu ale cărui procedee jucătorul de handbal intră în posesia
mingii trimisă de un coechipier sau interceptată de la un adversar. Prinderea mingii este un element
de bază în jocul de handbal. Astăzi viteza şi precizia acţiunilor de joc au crescut atât de mult, încât nu
se mai poate concepe ca un jucător să comită greşeli în prinderea mingii. E bine ştiut că prinderea
poate fi uşurată sau îngreuiată de anumiţi factori, de care trebuie să se ţină seama atât în joc, cât şi la
antrenamente. Cei mai importanţi factori sunt:
• viteza de zbor şi traiectoria mingii;
• poziţia jucătorului care prinde mingea faţă de cea a coechipierului care pasează;
• viteza şi direcţia de deplasare în teren a jucătorilor;
• marcajul şi încercările adversarului de a intra în mod regulamentar în posesia mingii.
Prinderea mingii se realizează cu numeroase procedee executate cu două mâini şi cu o mână, de pe loc,
din alergare şi din săritură. învăţarea procedeelor tehnice de prindere a mingii se realizează
concomitent cu a celor de pasare. Principalele procedee de prindere a mingii sunt:

Prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului


Acesta este un procedeu tehnic de bază. Cu el se începe de fapt învăţarea prinderii mingii. Jucătorul
adoptă poziţia fundamentală specifică jocului de atac şi îşi îndreaptă privirea şi braţele în direcţia
din care va primi mingea. întreaga ţinută a corpului, a braţelor şi a degetelor trebuie să fie relaxată în
faza de aşteptare a mingii. Pe măsură ce mingea se apropie de jucător, acesta va întinde braţele în
întâmpinarea ei.
Palmele sunt orientate cu faţa in jos şi foarte puţin înainte. Degetele sunt răsfirate. Degetele mari
sunt apropiate formând împreună cu palmele şi celelalte degete o cupă în care va intra mingea.
Prinderea mingii cu două mâini deasupra capului
Prinderea mingilor care vin din lateral
Prinderea mingii la piept;
Prinderea mingilor joase;
Prinderea mingilor care şarpe sol;
Culegerea mingilor rostogolite;
Prinderea mingii cu o mână;
Prinderea mingii de deasupra umărului;
Prinderea mingii cu o mână din lateral.

11.7. PASAREA MINGII


Aruncarea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta poartă denumirea de pasă.
Aşadar, pasa este compusă dintr-o aruncare şi o prindere. Această transferare a mingii de la un
jucător la altul realizată cu ajutorul procedeelor tehnice de aruncare se mai numeşte şi pasarea mingii.
Jocul modern de handbal impune cerinţe extrem de mari în ceea ce priveşte precizia,
siguranţa, lungimea şi viteza paselor, deoarece apărările din ce în ce mai bine organizate nu mai pot
fi depăşite decât printr-un joc colectiv al cărui element principal de legătură îl constituie pasarea
mingii.

29
Procedeele tehnice de pasare a mingii trebuie subordonate strict tuturor principiilor de tactică
individuală şi colectivă şi în special principiului asigurării mingii. în funcţie de situaţia tactică
respectivă pasa poate fi dată direct, cu boltă, cu pământul sau precedată de o fentă, prin următoarele
procedee de pasare a mingii:
Pasa cu o mână de deasupra umărului:
Acesta este procedeul tehnic cel mai des folosit în jocul de handbal, deoarece el corespunde
integral cerinţelor de precizie, viteză, forţă şi uşurinţă de pasare din orice poziţie.
Pentru realizarea pasei cu o mână de deasupra umărului, jucătorul foloseşte aruncarea zvârlită. Pentru
a executa pasa de pe loc, jucătorul va adopta in prealabil poziţia fundamentală specifică jocului de
atac. Acei jucători care aruncă mingea cu mâna dreaptă vor avea în faţă piciorul stâng, iar stângacii
piciorul drept.

Pasa lansată înainte pe lângă şold


Această aruncare este asemănătoare mişcării de lansare a bilei în jocul de popice.
Pasa prin împingere
Sunt numeroase situaţiile de joc când mingea transmisă cu repeziciune de la un coechipier la
altul pentru crearea unei faze decisive, de gol. La aruncarea prin împingere faza de pregătire este
redusă la maximum, de cele mai multe ori confundându-se chiar cu amortizarea prinderii mingii.
Pasele prin împingere se folosesc în mod deosebit pentru angajarea pivoţilor şi pentru transmiterea
mingii la distante scurte la atacul în circulaţie.
Pasa cu două mâini de la piept
Pasa cu două mâini de la piept este de fapt realizată tot printr-o aruncare prin împingere. Ea
este întâlnită în mod curent în jocul de baschet. Cu ajutorul acestei aruncări mingea poate fi pasată
repede precis şi sigur.
Pasa cu două mâini de la sold
Această pasă se execută în mod asemănător cu cea întâlnită în mod frecvent în jocul de rugby.
Pasa cu două mâini de la şold se foloseşte în handbal pentru transmiterea mingii la mică distanţă şi
mai ales în timpul încrucişărilor, a circulaţiei în opt şi în şarjă rapidă. Este o pasă precisă şi sigură.
Pasa cu două mâini de deasupra capului
Sunt anumite situaţii când după prinderea mingilor inalte este necesar să se execute imediat o
pasă. Pentru a nu se întârzia transmiterea mingii coechipierului, prin ducerea mai întâi a mingii
deasupra umărului sau lateral lângă şold se foloseşte pasa cu două mâini pe deasupra capului.
Pasele speciale
Jocul de handbal prin specificului său îşi îmbogăţeşte permanent numărul de procedee
tehnice. Mărirea numărului de procedee tehnice o considerăm normală, dacă ţinem seama de faptul
că handbalul impune cerinţe extrem de ridicate, de viteză, acţiuni spontane pline de neprevăzut, sau
acţiuni de fentare a adversarilor aglomeraţi în faţa spaţiului de poartă.
Pasa din pronaţie
Acest procedeu tehnic se execută uşor de către jucătorii care au degetele lungi şi pot ţine
mingea cu o mână prin apucare. Pasa din pronaţie reprezintă cea mai bună soluţie pentru transmiterea
30
rapidă a mingii unui coechipier apropiat, care se găseşte în partea braţului de aruncare a posesorului
mingii, mai ales în situaţiile când acesta a făcut în prealabil o fentă de pasare sau aruncarea la poartă.
Procedeul îşi găseşte o largă întrebuinţare şi în angajarea pivoţilor la semicerc.
Pasa laterală din articulaţia pumnului
Jucătorii care au degete foarte lungi şi pot cuprinde cu uşurinţă mingea pot angaja pivoţii
trimiţând mingea printr-o mişcare de extensie a palmei pe antebraţ. Procedeul acesta se execută
numai din ţinerea apucată şi nu poate avea ca urmare aruncări prea puternice.

Pasa înapoi pe deasupra umărului


Mingea este dusă deasupra umărului ca în mişcarea pregătitoare pentru executarea unei
aruncări zvârlite.
Pasa pe la spate
Acest procedeu tehnic este precedat de o fentă de aruncare la poartă şi se realizează prin
ducerea braţului cu mingea oblic-înapoi la nivelul şoldului, mingea fiind pasată pe la spate.
Pasa pe sub picior
Acest procedeu tehnic este precedat de o fentă de aruncare la poartă pe lângă genunchi şi se
execută de asemenea pentru angajarea surprinzătoare şi eficace a pivoţilor la semicerc.

Metodica învăţării prinderii şi pasării mingii


Procedeele tehnice de prindere şi pasare se învaţă concomitent, cu ajutorul unor exerciţii
executate de pe loc, din deplasare, în grupuri mai mici sau mai mari de jucători, în funcţie de
condiţiile de lucru existente şi de specificul echipei.
La începutul etapei de învăţare a procedeelor de prindere şi pasare se vor crea condiţii mai
uşoare de execuţie. Pasele se vor executa de pe loc, apoi din deplasare în mers sau în alergare uşoară.
Exerciţii:
1.Pase în doi de pe loc - Variantă: - întoarcere completă 360" după pasă
2.Pase în doi şi în trei din deplasare
3.Suveică simplă
4.Suveică dublă
5.Pase în şir cu două mingi. Trei jucători stau în şir, la distanţe egale, apoi distanţa
variază. Jucătorii de la capetele şirului obligă pe cel de la mijloc la prindere-pasare, coordonare
alternativă prin întoarcere.
6.Pase în formaţie: triunghi, pătrat, hexagon, cerc, etc.
7.Jocuri sub formă de concurs: "mingea la căpitan", "cine ţine mingea mai mult", ştafete, etc.

11.8. DRIBLINGUL

Driblingul este un element tehnic care a apărut in jocul de handbal odată cu introducerea
regulii celor trei paşi şi a celor trei secunde.
Cu ajutorul procedeelor de dribling, jucătorul se poate deplasa cu mingea în teren, poate acţiona ca
vârf de contraatac, se poate încadra în diferite acţiuni colective de atac, poate pătrunde spre poartă
sau acţiona în vederea păstrării mingii, atunci când coechipierii săi sunt marcaţi.
Folosirea exagerată a driblingului în joc frânează construirea fazelor de atac şi dă posibilitatea
apărării adverse să se organizeze.
Driblingul simplu
Acest procedeu tehnic se execută, în limitele permise de regulament, în felul următor: să
presupunem că jucătorul prinde mingea când se găseşte în sprijin pe piciorul stâng, el are voie să
facă în continuare trei paşi cu mingea în mână, după care, înainte de a face cel de-al patrulea pas va
trebui să împingă mingea spre pământ. Mingea care va ricoşa din pământ va fi prinsă de j ucător.
Din clipa prinderii el poate face din nou cel mult trei paşi cu mingea în mână, după efectuarea
cărora va fi obligat s-o paseze unui coechipier sau să o arunce la poartă.

31
Dacă o va împinge din nou spre pământ şi o va reprinde sau o va juca într-un alt fel înainte ca
ea să fi fost atinsă de un coechipier, adversar sau instalaţia porţii, înseamnă că a comis greşeala
"dublu dribling", greşeală care se sancţionează de arbitru cu aruncare liberă.
Este bine ca jucătorii să fie obişnuiţi să execute împingerea mingii în pământ oblic înainte, în
funcţie de viteza de deplasare, şi lateral, în afara planului de mişcare a picioarelor, pentru a nu se frâna
viteza şi pentru a se evita greşeala numită "picior" (atingerea mingii cu piciorul considerat de la
genunchi în jos).
Driblingul multiplu
Acest procedeu tehnic permite o deplasare nelimitată a jucătorului în teren. Concepţia
modernă de joc acceptă folosirea driblingului multiplu atunci când un jucător a scăpat liber pe
contraatac şi se îndreaptă spre poarta adversă, nestingherit de apărători, precum şi în acele cazuri
când nu găseşte pentru moment nici un coechipier liber pentru a-i pasa mingea.
Driblingul multiplu constă dintr-o serie de împingeri succesive a mingii spre sol, executate prin
apăsări cu palma pe suprafaţa acesteia.
Dacă driblingul se execută din alergare, atunci, ca şi driblingul simplu, mingea este împinsă spre sol în
partea laterală a corpului, sub un unghi care este proporţional cu viteza de deplasare a jucătorului
Metodica învăţării driblingului
Însuşirea driblingului simplu nu ridică greutăţi de ordin metodic pentru antrenor. După o
sumară explicare şi demonstrare a driblingului simplu, jucătorii sunt lăsaţi să se deplaseze liber în teren,
în grupe de câte doi-trei sau mai mulţi jucători, să-şi paseze mingea unul altuia, după ce în prealabil a
executat dribling simplu.
Driblingul multiplu cere bună îndemânare şi coordonare a mişcărilor. învăţarea driblingului
multiplu începe prin executarea de pe loc a unor împingeri repetate asupra mingii. După aceea,
jucătorul este lăsat să se deplaseze înainte, lateral şi înapoi, la început în mers, mai târziu în alergare
uşoară în linie dreaptă, în linie şerpuită şi cu schimbări de direcţie. Pe măsură ce jucătorul obţine
siguranţă în conducerea mingii, va creşte şi viteza de deplasare în teren.
Perfecţionarea driblingului se va face prin exerciţii de deplasare variată în teren, în condiţii de
viteză cu schimbări de direcţie, cu şerpuiri printre obstacole, în luptă cu adversarul semiactiv şi activ, în
concursuri de întrecere sub formă de ştafete şi în timpul jocurilor de antrenament.

11.9. FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE


Fentele sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele lui, cu şi fără minge, pe
loc şi din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenţii viitoare.
Sistematizarea procedeelor tehnice de fentare este destul de dificilă, deoarece mişcările sunt
complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mişcări, întrerupte la un moment dat şi
reluate cu altă execuţie tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuţia în final a altui procedeu
tehnic.
Schimbările de direcţie
Sunt procedee ale mişcării în teren care pot constitui elemente derutante pentru apărători sau care se
asociază cu alte mişcări făcute cu braţele şi corpul, dând astfel naştere unui procedeu de fentare mai
complicat şi mai eficace. Schimbările de direcţie urmăresc în principal eliberarea atacantului de
apărătorul care-1 marchează strâns. Menţionăm în plus că împotriva apărării om la om pe tot terenul,
schimbările de direcţie, urmate de sprinturi scurte, opriri bruşte şi alergări de viteză presărate mereu
de alte schimbări de direcţie sunt mijloace de bază pentru realizarea demarcajclor, a depăşirilor
apărătorilor şi a pătrunderilor spre poartă.
Fentele executate în atac urmăresc fie crearea unor situaţii de aruncare la
poartă sau de angajare surprinzătoare a pivoţilor, fie adunarea a doi apărători în zona
unui singur atacant, fapt care are ca urmare crearea unui raport supranumeric
favorabil coechipierilor acestuia în altă porţiune de teren.
Fenta simplă de pornire Acest procedeu tehnic este folosit de jucătorii din linia a doua,
atunci când acţionează împotriva unei apărări agresive circulând în "opt" sau efectuând încrucişări

32
simple. Fenta simplă de pornire se execută de pe loc sau din uşoară deplasare înainte. Pentru a
acţiona decisiv spre dreapta, atacantul face mai întâi un pas oblic înainte cu piciorul stâng, simulând
pornirea în această direcţie. Apărătorul va schiţa şi el o mişcare de apărare, deplasându-se spre
dreapta. Atacantul frânează înaintarea cu piciorul stâng, din care se împinge apoi puternic către
dreapta, direcţie în care îşi va continua alergarea.

Fenta dublă de pornire


Pentru a deruta mai mult un apărător se foloseşte fenta dublă. Se execută asemănător cu cea
simplă, cu deosebirea că primul pas cu stângul urmează un nou pas cu dreptul oblic spre dreapta după
care pornirea se va face spre stânga, adică în direcţia primului pas.
Sistematizarea procedeelor tehnice de fentarc este destul de dificilă, deoarece mişcările sunt
complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mişcări, întrerupte la un moment dat şi
reluate cu altă execuţie tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuţia în final a altui procedeu
tehnic.

Fenta de pasare
Ţinerea apucată a mingii a favorizat apariţia a numeroase fente de pasare. Ele se execută fie
premeditat, fie ca urmare a situaţiei create. în toate cazurile se cere multă îndemânare şi un bagaj
bogat de procedee tehnice de pasare.
Jucătorul simulează mişcarea de aruncare a mingii spre un coechipier. Prin strângerea degetelor pe
minge, el o reţine înainte ca aceasta să părăsească mâna. Apoi, după ce apărătorii s-au mişcat,
reacţionând la fenta făcută, atacantul pasează mingea în altă direcţie, folosind unul din procedeele
tehnice de pasare, adecvat rezolvării momentului tactic respectiv. Fenta de pasare poate fi urmată de
o pasă simplă din pronaţie, o pasă lansată, o pasă pe la spate sau pe deasupra umărului etc.
Fenta de aruncare la poartă
Atacantul aflat în pătrundere simulează aruncarea la poartă cu pas încrucişaţi, cu pas adăugat
sau cu pas săltat, după care, sesizând blocajul apărării, opreşte mişcarea braţului, reţine mingea,
frânează înaintarea corpului cu piciorul stâng şi pasează imediat coechipierului liber.
Fenta de aruncare la poartă poate fi urmată de o pasă de angajare a pivotului, de o pasă laterală
sau de o aruncare la poartă cu procedeul iniţial sau cu un alt procedeu. Aceasta poate fi începută, de
exemplu, prin simularea unei aruncări pe lângă şold şi continuată, dacă blocajul apărătorului advers a
fost prompt, cu o altă aruncare la poartă executată pe deasupra umărului, prin evitare cu cădere
laterală etc.
33
Metodica învăţării fentelor
Învăţarea fentelor presupune stăpânirea perfectă în condiţii de joc, a procedeelor tehnice cu
care se încearcă inducerea în eroare a adversarului.
Nu se poate începe învăţarea unei fente de aruncare la poartă armată, de exemplu, de o angajare a
pivotului cu o pasă dată pe sub picior, până ce procedeele componente nu sunt bine însuşite şi
utilizate în joc.
Când procedeele tehnice componente sunt cunoscute, se poate trece la îmbinarea lor într-o
fentă. Acest lucru se face în cadrul antrenamentelor individualizate, la început fără adversar, apoi cu
adversar semiactiv şi coechipier activ, cu adversar sau adversari activi şi coechipieri activi. în condiţii
apropiate dejoc.

11.10. ARUNCAREA LA POARTA


Numeroase procedee tehnice de aruncare la poartă care până nu demult au fost considerate
execuţii personale sau "stiluri" ale unor jucători cu calităţi fizice deosebite, au intrat astăzi în
arsenalul jucătorilor obişnuiţi şi sunt observate tot mai des chiar la juniori şi copii.
Astăzi nu se mai poate concepe un jucător de handbal care să nu cunoască cel puţin 4-5
procedee diferite de aruncare la poartă specifice postului ocupat în echipă. Aruncarea la poartă, ca şi
pasarea mingii, poate fi realizată, sub aspectul mişcării şi acţiunii braţului aruncător, prin zvârlire,
lansare şi prin împingere.

Aruncarea zvârlită
Este procedeul care corespunde cel mai bine executării aruncărilor la poartă. Cu acest procedeu
de aruncare se imprimă cel mai bine mingii o mare viteză de zbor, se obţine o bună precizie şi se
creează condiţii de derutare a portarului, ca şi al apărătorilor, prin fentele de aruncare la poartă sau de
pasare, care sunt favorizate de aruncarea zvârlită.
Aruncările la poartă, indiferent de modul de aruncare folosit (zvârlit, lansat sau prin
împingere), pot fi executate de pe loc, din alergare, din săritură, din plonjon, cu elan cu paşi
încrucişaţi, adăugaţi şi cu pas săltat.
Alegerea procedeului de aruncare este determinată de mai mulţi factori, dintre care cităm: poziţia
jucătorului faţă de poartă, relaţia în care se găseşte faţă de apărători, distanţa faţă de semicerc, postul
ocupat în echipă ctc.
Situaţiile de joc mereu schimbătoare, ca şi poziţiile de aruncare care cer anumite execuţii
tehnice, impun cunoaşterea de către fiecare jucător a procedeelor tehnice enumerate mai sus.
Astfel vom enumera:
• aruncarea prin evitare;
• aruncarea pe la spate;
• aruncarea cu prinderea şi aruncarea mingii din săritură;
• aruncările de pe extreme din săritură şi plonjon;
• aruncarea din plonjon sărit;
• aruncarea din săritură precedată de pas săltat;
• aruncarea cu fandare sau cădere laterală spre braţul de aruncare;
• alte tipuri de aruncări.

Aruncarea la poartă din săritură


Acest procedeu tehnic a apărut din necesitatea de a executa aruncări la poartă peste apărătorii
masaţi in faţa semicercului, pentru mărirea unghiului de aruncare, pentru evitarea călcării
semicercului şi pentru micşorarea distanţei dintre aruncător şi poartă.
Aruncarea la poartă din săritură poate fi executată cu întârziere, dând posibilitatea de a fi
observate mult mai bine mişcările portarului de către atacant, lucru care îi oferă acestuia mari
posibilităţi de derutare.

34
Jucătorul care se află în pătrundere spre poartă va prinde mingea, pasată de un coechipier sau
reţinută din dribling, pe piciorul drept. Aceasta îi favorizează aruncarea fie după un pas, fie după trei
paşi făcuţi cu mingea în mână.
Bătaia pentru săritură se face pe piciorul stâng, cu o tehnică asemănătoare săriturilor din
atletism. în urma bătăii, în care laba piciorului rulează dinspre călcâi spre vârf şi piciorul se destinde
din articulaţii, corpul este aruncat în sus şi înainte, înălţarea corpului este ajutată şi de pendularea
piciorului drept, care în timpul bătăii se ridică în sus cu genunchiul îndoit spre piept. în timpul înălţării
corpului, mingea se duce deasupra umărului drept, fiind sprijinită la început şi de mâna stângă, apoi
ţinută în mâna dreaptă, echilibrat sau prin apucare.
Când jucătorul atinge momentul maxim al înălţării, corpul se blochează în aer pentru a oferi
un punct de sprijin braţului care efectuează mişcarea propriu-zisă de aruncare. Piciorul drept
pendulează în jos şi înapoi, în timp ce braţul drept (braţul aruncător) trece înainte. Aterizarea din
săritură se face tot pe piciorul stâng, adică pe piciorul de bătaie.
Metodica învăţării aruncării la poartă din săritură
Rularea labei piciorului şi ridicarea braţului opus în sus se deprind cu ajutorul pasului săltat.
Pentru dezvoltarea forţei în picioare se pot face următoarele exerciţii:
• sărituri succesive cu bătaie şi cădere pe acelaşi picior, fără şi sub formă de concurs;
• sărituri peste o bancă cu bătaie şi aterizare pe acelaşi picior;
• acelaşi exerciţiu, cu ridicarea braţului drept în sus;
• apoi cu ridicarea mingii deasupra umărului drept.
Pentru executarea propriu-zisă a aruncării din săritură se vor folosi la început exerciţii de
pasare din săritură între coechipieri dispuşi în diferite formaţii. După ce jucătorii au învăţat să paseze
din săritură, sunt trecuţi în faţa porţii, unde vor arunca la inceput acţionând individuali din dribling, pe
urmă primind mingea de la coechipieri.
Aruncarea la poartă cu pas încrucişat
Acesta este un procedeu tehnic care permite realizarea unor aruncări puternice de la distanţă. EI
trebuie să aparţină bagajului motric al jucătorilor care acţionează la linia de 9 metri, adică al
aruncătorilor de la distanţă.
Aruncarea la poartă cu pas încrucişat se execută cu o tehnică asemănătoare cu cea folosită de atleţi în
aruncarea suliţei.
Jucătorul, pregătindu-se de aruncare, efectuează o încrucişare a piciorului drept peste sau prin spatele
celui stâng, după care îşi fixează piciorul stâng pe sol. în timpul acestor mişcări făcute cu picioarele,
mingea este dusă deasupra umărului, iar corpul se răsuceşte spre dreapta, privirea rămânând însă
aţintită înainte.
Aruncarea cu pas încrucişat poate folosi cu succes procedeele de aruncare zvârlită de
deasupra umărului, lateral pe lângă umăr, lateral pe lângă şold şi pe lângă genunchi.

Aruncarea la poartă cu pas adăugat


La acest procedeu tehnic mişcările pregătitoare pentru aruncare se execută în felul următor:
jucătorul face un pas cu stângul înainte, aduce printr-o săritură piciorul drept lângă cel stâng, pe care-
l mută din nou cu un pas înainte. în acest timp mingea a fost dusă deasupra umărului drept şi pregătită
pentru aruncare.
Faţă de aruncarea cu pas încrucişat prezintă avantajul că în timpul pregătirii pentru aruncare
axul umerilor este paralel cu linia porţii, deci procedeul oferă mari posibilităţi de observare a
portarului; în schimb aruncările nu sunt chiar aşa de puternice.

Metodica învăţării aruncărilor la poartă cu pas încrucişat şi pas adăugat


Învăţarea acestor procedee de aruncare impune însuşirea mişcărilor care preced aruncarea
propriu-zisă. lată câte exerciţii pregătitoare:
• alergarea cu încrucişarea picioarelor drept peste cel stâng şi invers.
• mers normal cu schimbarea pasului, adică cu săritură de pe stângul pe dreptul şi invers;

35
• din mers normal, schimbarea pasului sau încrucişarea picioarelor, cu ducerea mingii deasupra
umărului drept;
• acelaşi lucru cu simularea aruncării la poartă;
• dribling, aruncare la poartă cu pas adăugat sau pas încrucişat;
• pasarea mingii în doi ,trei, din deplasare, cu aruncare la poartă cu pas adăugat, sau pas
încrucişat.
Alte tipuri de aruncări la poartă:
• aruncarea la poartă pe lângă şold;
• aruncarea la poartă pe lângă genunchi;
• aruncarea la poartă prin evitare;
• aruncarea la poartă din săritură cu evitare;
• aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon;
• aruncarea la poartă pe la spate;
• aruncarea înapoi pe lângă şold;
• aruncarea zvârlită prin lateral;
• aruncarea pe la spate cu piruetă;
• aruncarea la poartă cu prinderea mingii în săritură;
• aruncarea la poartă cu fandare sau cu cădere laterală spre partea braţului de aruncare;
• aruncarea cu două mâini printre picioare.

11.11. TEHNICA APĂRĂTORULUI


Cele mai multe procedee tehnice aparţin jocului de atac. Jocul apărătorului este mult mai sărac
decât cel al atacantului în privinţa procedeelor tehnice. Printr-un număr restrâns de procedee tehnice
apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor şi variatelor situaţii de atac create de adversari şi să
împiedice, în ultimă instanţă, înscrierea de goluri în poarta proprie. Dacă în jocul de atac o
imperfecţiune tehnică mai poate fi corectată de jucătorul respectiv sau coechipierii săi, în jocul de
apărare orice greşeală tehnică poate avea ca urmare înscrierea unui gol de către adversari.
La baza jocului de apărare stau procedeele tehnice de deplasare în teren şi în poziţia
fundamentală. Alergarea înainte, retragerea cu spatele, pornirea rapidă şi oprirea bruscă, întoarcerile
rapide din deplasare, deplasarea laterală, ieşirea la omul cu mingea şi retragerea pe semicerc,
mişcarea braţelor independent de cea a picioarelor, supleţea în mişcări sunt indispensabile fiecărui
jucător când acţionează în calitate de apărător.
În afara acestor procedee de mişcare în teren, tehnica apărătorului cuprinde şi unele strâns
legate de lupta împotriva atacantului care se găseşte în posesia mingii cum ar fi: scoaterea mingii de
la adversar, blocarea aruncărilor la poartă şi atacarea adversarului cu corpul.

11.11.1.SCOATERE A MINGII DE LA ADVERSAR


Se poate face din dribling (prin atac din faţă, lateral şi din spate),din ţinerea echilibrată a
mingii, sau prin intercepţie.
Scoaterea mingii prin atac din faţă
Dacă atacantul execută dribling în faţa apărătorului, acesta are şansa să-l deposedeze, interpunând
braţul cu palma deschisă între mingea care sare din pământ şi mâinile adversarului.
Scoaterea mingii prin atac din lateral
Acest procedeu îşi găseşte cel mai des utilizarea în cadrul apărării "om la om".
Scoaterea mingii prin atac din spate
Scoaterea mingii prin atac din spate este permisă cu condiţia respectării unor prevederi
regulamentare.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată
Este un procedeu tehnic greu de executat, care cere multă muncă pentru perfecţionare, deoarece la
aplicarea lui nu se admit greşeli, orice abatere de la regulament fiind sancţionată cu aruncare de
pedeapsă (7 metri).

36
Scoaterea mingii prin intercepţie
Este un procedeu tehnic complex, care pretinde din partea apărătorului să posede un start rapid, multă
îndrăzneală, precum şi capacitatea tactică de a anticipa acţiunile atacanţilor adverşi.
Metodica învăţării:
• Câte doi, faţă-n faţă, unul este atacant cu mingea, iar celălalt apărător. Atacantul execută dribling
din deplasare, apărătorul încearcă să scoată mingea din dribling.
• Câte doi, fiecare cu mingea, din dribling într-un spaţiu restrâns se încearcă scoaterea mingii.
• Acelaşi exerciţiu ca mai sus, dar se joacă în relaţia 2:2.
• Un număr oarecare de jucători driblează într-un spaţiu delimitat (spaţiul de poartă). Fiecare jucător
va încerca, în timp ce driblează, să scoată partenerului mingea din dribling. Jucătorul căruia i-a fost
întrerupt driblingul şi a cărui minge a părăsit suprafaţa de joc, va fi exclus din joc.
• Pe lungimea terenului stau un număr oarecare de jucători cu mingea. în faţa fiecărui jucător este
plasat un apărător. Posesorul mingii va încerca să-şi depăşească apărătorul direct în dribling, ca să
ajungă pe partea cealaltă a terenului. Apărătorul va încerca să scoată mingea din driblingul executat de
atacant.

11.11.2. BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTA


La handbal apărarea porţii nu cade exclusiv în seama portarului. Apărătorii au sarcina să
colaboreze cu acesta, acoperind cu corpul şi braţele un colţ al porţii.
Mijloacele tehnice de realizare a acestor sarcini de apărare sunt procedeele de blocare a
aruncărilor la poartă. în handbalul actual trebuie să se pună un mare accent pe însuşirea temeinică a
tuturor procedeelor tehnice de blocare a aruncărilor la poartă. Aceste procedee sunt:
• blocarea mingilor înalte;
• blocarea mingilor laterale;
• blocarea mingilor joase prin fandare;
• blocarea mingii cu piciorul.

11.11.3. ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII


Apărătorul are voie să bareze cu corpul drumul adversarului spre poartă. De asemenea îi este
permisă folosirea forţei corporale pentru împiedicarea pătrunderilor sau circulaţiilor libere ale
atacantului în teren. Când adversarul direct primeşte mingea, apărătorul se va deplasa înainte, îl va
ataca cu un braţ pe şold şi celălalt pe braţul de aruncare.
Metodica învăţării blocării aruncărilor la poartă şi atacării adversarului aflat în posesia
mingii
• Imitarea blocării aruncărilor la poartă, prin mişcări ale braţelor în diferite poziţii: sus, jos, lateral
(însoţită de fandare).
• Câte doi, faţă-n faţă, unul fiind atacantul cu mingea, se simulează aruncări Ia poartă în diferite
direcţii şi la diferite înălţimi, iar apărătorul execută mişcările corespunzătoare pentru blocare.
• Jucătorii lucrează pe grupe în următoarea succesiune: atacantul pasează apărătorului, acesta
retransmite mingea atacantului care aruncă, având partea şi înălţimea dinainte stabilite, iar apărătorul
blochează aruncarea.
• Atacanţii cu mingea în mână vor executa fenta de aruncare precedată de un elan de trei paşi.
Apărătorii vor ataca adversarul cu mingea pe partea braţului de aruncare, după care ambii jucători se
retrag repetând exerciţiul.

11.12. TEHNICA PORTARULUI


Cu tot jocul bun tehnic şi tactic al apărării, echipa adversă îşi creează poziţii de aruncare la
poartă. Dacă poarta este bine păzită de un portar cu calităţi şi antrenat în mod corespunzător, multe din
mingile aruncate de adversar vor fi respinse.
Calmul portarului, siguranţa lui în intervenţii, curajul şi spiritul său de sacrificiu pentru echipă
influenţează favorabil starea de spirit a celorlalţi jucători, îi mobilizează la luptă.

37
Calităţile fizice cerute unui portar sunt: viteza sub toate formele ei de manifestare şi în mod
special viteza de reacţie, rezistenţa specifică, îndemânarea, coordonarea bună a mişcărilor, forţa
generală şi în special forţa în picioare (detenta), forţa în braţe şi abdomen.
Calităţile morale şi de voinţă au un rol deosebit la portarul de handbal. Cea mai importantă
calitate este curajul. Portarul trebuie să fie calm, să dea dovadă de multă linişte, siguranţă şi stăpânire
de sine.Datorită faptului că în handbal aruncările la poartă se execută din apropiere, cu procedee
tehnice variate, portarul şi-a format o tehnică specială.
Unele procedee sunt identice cu cele analizate la tehnica jucătorilor de câmp. Altele însă sunt
specifice portarului şi aceste procedee sunt: poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea
mingii; respingerea mingii cu braţul; respingerea mingii cu piciorul; plonjonul; mişcările înşelătoare;
degajarea mingii.
Poziţia fundamentală
Aceasta este o necesitate, deoarece facilitează executarea în cel mai scurt timp a altor mişcări
în vederea apărării porţii.
Poate fi descrisă astfel: picioarele depărtate cam la lăţimea umerilor, greutatea corpului fiind
repartizată în mod egal pe ambele picioare şi pe toată suprafaţa tălpilor, vârfurile picioarelor
orientate puţin în afară, genunchii uşor îndoiţi şi împinşi înainte clin gleznă, trunchiul puţin arcuit în
faţă iar privirea îndreptată înainte spre minge, braţele îndoite din coate, uşor depărtate de corp,
palmele orientate înainte.
Deplasarea în poartă
Deplasarea se face cu paşi adăugaţi, în dreptul barei, adoptându-se poziţia fundamentală
specifică apărării mingilor aruncate de pe extremă.
Prinderea mingii - se face ca la jucătorii de câmp.
Degajarea mingii - se face prin aruncare zvârlită de deasupra umărului, executând o uşoară
fandare pe piciorul opus braţului de aruncare.
Respingerea mingilor înalte - se face prin întinderea braţelor în direcţia respectivă şi lovire
cu palma, concomitent cu braţele se deplasează şi corpul în direcţia mingii prin împingere puternică
în piciorul opus direcţie de deplasare.
Mingile trimise la înălţime medie - se resping cu un braţ, putând fi ridicat şi piciorul de pe
acea parte.
Mingile aruncate în colţurile de jos ale porţii - se resping printr-o fandare laterală, iar braţul şi
mâna cu palma deschisă trebuie să însoţească piciorul pentru a acoperi cât mai mult zona.
Plonjonul şi mişcările înşelătoare - sunt folosite numai în situaţii speciale de joc, dar nu trebuie
abuzat de aceste procedee.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt procedeele specifice deplasării în teren în jocul de handbal?


• Care sunt modalităţile de ţinere a mingii?
• Care sunt modalităţile de prindere a mingii?
• Care sunt procedeele de pasare a mingii?
• Care sunt modalităţile de realizare a driblingului?
• Ce fel de fente sunt folosite în jocul de handbal?
• Care sunt principalele procedee de aruncare la poartă?
• Care sunt procedeele specifice tehnicii apărătorului?
• Care sunt procedeele specifice tehnicii portarului?

38
CURSUL VII
12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICARE A TACTICII


PRINCIPIILE TACTICII GENERALE

12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL


Tactica reprezintă un sistem de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi
utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar, condiţii de joc şi în limitele regulamentului, cu scopul
de a valorifica calităţile şi particularităţile propriilor jucători dar şi lipsurile în pregătire ale
adversarilor.
În desfăşurarea jocului de handbal modern, la nivel superior (seniori-senioare; loturile
naţionale) acolo unde deja s-a format o gândire tactică şi o concepţie de joc, rolul acesteia poate fi
hotărâtor în desemnarea echipei câştigătoare. Există o interdependenţă între tactică, tehnică, pregătire
fizică sau moral-volitivă.
Nu putem vorbi de plan tactic sau concepţie tactică de joc până nu formăm jucătorului
gândirea tactică, care constă în "capacitatea de a se orienta rapid, de a alege cele mai corespunzătoare
mijloace" de anihilare şi dominare a adversarului. Gândirea tactică se formează şi se dezvoltă în
cadrul unui proces metodic bine sistematizat numit pregătire tactică.
Jocul tactic înseamnă să acţionezi gândit, să recunoşti situaţiile de joc, să cântăreşti, să
anticipezi, să apreciezi corect posibilităţile de acţionare a adversarului şi în cel mai scurt timp să
acţionezi cu varianta cea mai bună în situaţia respectivă. Toate acestea nu sunt posibile dacă
jucătorul de handbal nu posedă capacităţile tactice de bază şi anume:
capacitatea de observare - jucătorul trebuie să aibă o privire de ansamblu
asupra evenimentelor jocului, să recepţioneze rapid semnalele acustice şi
optice;
reactivitatea - constă în transformarea capacităţii de observare în acţiune în cel
mai scurt timp;
simţul spaţiului - ocuparea unei poziţii sigure atât în atac cât şi în apărare, folosirea completă
a spaţiului de joc iar în plus, jucătorul, trebuie să posede simţul necesar deplasării în spaţiul general
de mişcare al echipei (orientare în spaţiu);
simţul timpului - jucătorii trebuie să aibă un simţ temporal al desfăşurării acţiunilor de joc;
simţul formaţiei - poziţionarea corectă în diferite formaţii de atac şi apărare, recunoaşterea
schimbărilor de formaţii şi echilibrarea condiţiilor concrete de joc;
adaptabilitatea -jucătorii trebuie să prevadă succesiunea fazelor de joc, să le
prelucreze mental, să se pună în situaţia de atacant dar şi de apărător, în funcţie
de posesia mingii.
Principalul creator al progresului tactic este antrenorul, care trebuie să colaboreze permanent cu
echipa. Cercetările actuale au condus la jocurile sportive colective (care presupun contact direct cu
adversarul), la împărţirea tacticii pe trei grupe:
Tactica individuală - cuprinde acţiunile tactice individuale care trebuie să
ducă la creşterea capacităţii executantului de a "masca" adevăratele intenţii,
surprinderea adversarului şi folosirea unor procedee variate.
Fiecare jucător trebuie să posede "inteligenţa operaţională" şi anume posibilitatea de a face
faţă cu uşurinţă oricărei situaţii de joc şi pe orice post s-ar afla deoarece acţiunea este finalizată de un
singur jucător dar construcţia este realizată şi de ceilalţi şase (inclusiv portarul). Toate acestea se
ridică pe un suport tehnic deosebit condus până la măiestrie, calităţi fizice şi psihice, elemente ce au
determinat apariţia sportivilor de excepţie.
Tactica colectivă - în care acţiunile de acest gen au ca scop simplificarea
situaţiilor de joc sau a jocului pe ansamblu şi se bazează pe abilităţile jucătorilor de a

39
intra în combinaţie cu un coechipier sau mai mulţi, armonizarea intenţiilor proprii cu
cele ale coechipierilor cu care combină.
Tactica colectivă are caracter decisiv mai ales în situaţiile de superioritate numerică în atac şi
inferioritate numerică în apărare. Acţiunile colective au ca scop tranzitarea acţiunilor individuale spre
cele de echipă şi încadrarea în tactica joc a acesteia.
Tactica de echipă - trebuie să îmbine acţiunile individuale şi colective după
concepţia tactică de joc într-un sistem general, dar va fi elaborată în funcţie de echipă
(alcătuirea ei) şi de structura de bază a acesteia (jucătorii).
Tendinţa nouă este de activare a jucătorilor în teren, lucru care depinde de competenţa
antrenorului, prin reducerea timpilor "morţi" de joc (momentele în care jocul este temporizat şi fiecare
echipă se aşează în dispozitivele de apărare şi atac). Această acţiune trebuie să fie bazată pe o pregătire
fizică excelentă a jucătorilor, dar poate fi uşor contracarată printr-un plan tactic bine alcătuit (ex.
stoparea acţiunilor în faza incipientă în vederea reorganizării sistemului).
Autoactivarea este o pricepere pe care puţini jucători şi-o însuşesc sau reuşesc să o
materializeze în practică. Este vorba aici de simţul plasamentului, a demarcajelor succesive pe poziţii
mereu favorabile de primire sau intrare în posesia mingii, de "risipă" conştientă de energie chiar dacă
aceste mijloace sunt ordonate de un sistem prestabilit.

12.1. FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICAREA TACTICII


Scopul urmărit de tactică este să rupă echilibrul jocului în ambele faze (atac-apărare) şi să
încline balanţa în favoarea propriei echipe. Realizarea acestui scop urmăreşte o mai mare
eficientizare a procedeelor individuale şi folosirea unor acţiuni şi iniţiative individuale şi colective.
Cele mai importante componente concrete ale pregătirii tactice sunt:
Acţiunea tactică - folosirea conştientă a unor procedee tehnice şi mijloace
tactice de bază (paravanul, încrucişările, blocajul etc.) cu scopul de a crea pentru un jucător o situaţie şi
o poziţie cât mai favorabilă de finalizare. Se realizează de către unul sau mai mulţi jucători cu
respectarea sarcinilor sistemului adoptat şi concepţia dejoc a echipei.
Combinaţia tactică - reprezintă o succesiune de acţiuni tactice cu deosebirea că trebuie să
participe mai mulţi jucători şi fiecare are un traseu prestabilit în vederea derutării sistemului advers şi
realizarea unor poziţii de finalizare anticipate.
Sistemul dejoc - reprezintă forma generală de organizare, atât în atac cât şi în apărare, a tuturor
acţiunilor dintr-o echipă. Acesta cuprinde:
• Dispunerea jucătorilor pe teren pentru a acoperi eficient zonele de joc;
• Stabilirea sarcinilor fiecărui post, relaţiile între jucători şi variantele principale în funcţie de
răspunsul adversarului şi răspunsul echipei;
• Atribuţii principale pentru jucătorii cu capacităţi deosebite de finalizare.
Schema tactică - este o combinaţie tactică mai complexă, cu caracter rigid şi
stereotip, pentru a pune în valoare calităţile unui jucător în fazele decisive ale
jocului. Aici orice mişcare este calculată şi trebuie respectate câteva reguli pentru a
avea eficacitate:
• succesiunea acţiunilor sau combinaţiilor să fie logică;
• să se execute convingător pentru adversar;
• să nu se repete în intervale scurte de timp, doar în momentele cheie;
• să existe ameninţarea continuă a porţii;
• reversibilitatea acţiunilor (să se execute din ambele părţi);
•accesibilitatea schemei care să corespundă nivelului de pregătire şi particularităţilor
jucătorilor proprii şi a adversarului.
Concepţia dejoc - reprezintă particularitatea şi caracteristicile unei echipe în aplicarea
tacticii. Capitolul de tactică este foarte vast dar măiestria profesorului bazată pe o experienţă
acumulată, va selecţiona şi adopta tot ce consideră el că este esenţial.

40
Planul tactic - este partea aplicativă a tacticii. Acesta trebuie să cuprindă o analiză obiectivă a
adversarului şi a forţelor proprii, trasarea unor sarcini speciale pentru unii jucători dacă este necesar şi
stabilirea unor ipoteze asupra felului cum va reacţiona adversarul.

12.2. PRINCIPIILE TACTICE GENERALE


În jocul modern de handbal, principiile tactice, de o importanţă deosebită îşi păstrează
valabilitatea în toate împrejurările, călăuzindu-i pe jucători să gândească, să acţioneze conştient, să
respecte ordinea şi disciplina şi în acelaşi timp să asigure organizarea şi sistematizarea acţiunilor de
atac şi de apărare.
Principiile tactice orientează modul de acţiune al jucătorilor în atac şi apărare lăsând liberă
imaginaţia creatoare şi puterea de improvizaţie a acestora.
Tactica jocului de handbal a fost împărţită în tactică de apărare şi tactică de atac. Acţiunile tactice atât
individuale cât şi colective se desfăşoară pe baza unor principii, reguli şi cerinţe de ordin tactic, care
respectate în joc, se condiţionează reciproc şi constituie ideea călăuzitoare în toată manevra tactică a
echipei, atât în atac cât şi apărare.
În continuare vor fi expuse principiile tactice general valabile atât în jocul de atac cât şi apărare.

Respectarea disciplinei tactice


Acest principiu, deosebit de important în desfăşurarea unui joc eficient, este obligatoriu
pentru toţi sportivii şi se impune a fi aplicat fără rezerve, interpretări sau comentarii. Este necesară
subordonarea absolută a acţiunilor tactice individuale şi colective în vederea respectării principiilor
tactice de echipă pentru îndeplinirea planului tactic elaborat pentru un anumit joc.
Planul tactic elaborat de conducere tehnică are sorţi de izbândă atunci când este bine alcătuit cu
privire la măsurile şi contramăsurile luate împotriva adversarului şi când acestea sunt duse la bun
sfârşit şi respectate de către toţi componenţii echipei. Orice nerespectare a regulilor fundamentale de
tactică şi a planului tactic, reprezintă abateri de la disciplina tactică şi poate avea urmări grave.
Antrenorii trebuie să acţioneze foarte hotărât pentru combaterea tuturor acţiunilor de încălcare a
principiului respectării disciplinei tactice.

Acordarea ajutorului reciproc


Handbalul, fiind un joc sportiv de echipă, succesul final este determinat de modul cum s-au
însumat eforturile tuturor jucătorilor. Prin acordarea permanentă a ajutorului reciproc, atât în atac cât
şi în apărare, creşte randamentul individual al jucătorilor cât şi pe ansamblul echipei. Ajutorul se
acordă unui coechipier angrenat în acţiuni individuale de atac sau de apărare.
Efectuarea de blocaje sau paravane reprezintă acţiuni la care se aplică acest principiu. Acest principiu
trebuie să se aplice la fiecare fază de joc în apărare. Jocul colectiv nu poate fi conceput tară aplicarea
acestui principiu tactic general, cu participare conştientă în orice moment al jocului.

Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util


Acest principiu se referă la toate acţiunile ce trebuie efectuate cu promptitudine de jucători
pentru a reacţiona pozitiv la acţiunile partenerilor şi împotriva adversarilor. Acest principiu se aplică
atât în atac cât şi în apărare.Jucătorii trebuie să fie instruiţi să acţioneze la momentul potrivit, adică
atunci când acţiunea este indicată din punct de vedere tactic.
Principiul poate fi explicat prin declanşarea hotărâtă şi rapidă a contraatacului, sau prin
replierea în timp util în apărare după pierderea mingii în atac.
In ambele cazuri un moment de nehotărâre poate zădărnici orice acţiune. Acest principiu se
referă la toate execuţiile, intervenţiile şi iniţiativele prompte ale jucătorilor, pentru a se încadra la
momentul oportun în acţiunile coechipierilor; de exemplu, demarcajul oportun, angajarea pivotului
la semicerc, dublarea apărătorului care atacă decisiv şi altele.

Crearea raportului supranumeric

41
Superioritatea numerică este o situaţie creată în mod conştient şi organizat de către jocul de
atac dar şi în apărare.
Raportul normal dintre atacanţi şi apărători este de 6 la 6; prin jocul lor atacanţii urmăresc să-ţi
creeze situaţii avantajoase, realizând raporturi de 6 la 5; 5 la 4; 4 la 3, ctc. Cel mai avantajos raport
supranumeric este de 2 la 1. Şi apărătorii au obligaţia să aplice acest principiu. în toate fazele de joc în
apărare jucătorii vor încerca să se concentreze în porţiunea de teren unde pericolul este mai mare.
Superioritatea numerică în atac se poate obţine prin acţiuni individuale sau colective. Toate
mijloacele tactice au ca scop realizarea raportului supranumeric. Aplicarea acestui principiu pentru
jocul organizat de apărare a dus la perfecţionarea jocului colectiv. în toate formele de apărare
jucătorii trebuie să se ajute reciproc.
Crearea raportului supranumeric stă la baza tuturor acţiunilor de atac şi de apărare, motiv
pentru care trebuie folosit pe tot parcursul jocului. în fiecare fază de joc jucătorii trebuie să fie
preocupaţi să acţioneze în aşa fel încât într-una din porţiunile terenului de joc să se realizeze
superioritatea numerică.

Anticiparea acţiunilor
Pe baza cunoştinţelor de tactică şi a experienţei jucătorul trebuie să acţioneze, atât în apărare
cât şi în atac, în aşa fel încât prin plasamentul său, prin deplasarea în teren să poată îndeplini sarcinile
de joc în cele mai bune condiţii sau cu adversarii săi şi să anticipeze prin judecăţi şi raţionamente ceea
ce vor face aceştia peste câteva clipe.
Anticiparea acţiunilor în apărare se referă la atacarea cu o „secundă" mai devreme a
jucătorului, pentru a nu putea primi mingea de la partener. Plecarea pe contraatac în timpul fazei de
aruncare la poartă executată de adversar constituie un exemplu de anticipare în atac.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Ce este tactica jocului de handbal?


• Care sunt capacităţile tactice de bază ale jucătorilor de handbal?
• Care sunt formele şi mijloacele de aplicare a tacticii?
• Care sunt principiile tacticii generale?

42
CURSUL VIII
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (1)

PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC


FAZELE ATACULUI

13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC


Atacul este situaţia tactică în care echipa se află în posesia mingii şi are posibilitatea să
înscrie în poarta adversă. Acesta se desfăşoară în baza unei concepţii tactice de joc elaborată de
conducerea tehnică iar valorificarea totală a acestei faze este o condiţie necesară pentru obţinerea
victoriei.
În pregătirea atacului echipa se află într-o situaţie psihologică favorabilă, jucătorii sunt
motivaţi, bucuria de joc este satisfăcută iar posesia mingii Ic dă posibilitatea să joace. în jocul de atac,
fiecare jucător trebuie să păstreze o aşezare de bază în spaţiul de joc, în funcţie de sistemul adoptat, să
ocupe toată zona lui de acţiune şi să încerce finalizări din spaţiile libere centrale.

Tactica individuală în atac


Totalitatea principiilor şi regulilor după care acţionează un jucător al echipei aflate în atac,
atunci când se găseşte în luptă (cu sau fără minge) cu un apărător sau când vine în relaţii de colaborare
cu 1 -2 coechipieri, reprezintă tactica individuală în atac. Jocul individual din punct de vedere tactic stă
la baza acţiunilor colective. Pentru a desfăşura un joc colectiv eficient este necesar să se acţioneze
cât mai periculos. Acţiunea efectuată cu un scop în sine duce la joc individualist, care trebuie
combătut.
Un rol important îl arc folosirea tactică a procedeelor tehnice stăpânite de jucători prin pasc
exacte şi sigure către coechipier, fente şi schimbări de direcţie convingătoare, care să inducă în
eroare adversarul direct şi să declanşeze acţiuni colective iar aruncările la poartă să fie executate în
situaţii favorabile şi cu discernământ. Tot aici trebuie să vorbim de dorinţa angajamentului fizic la
toţi componenţii echipei, folosirea simţului anticipativ, păstrarea concentrării pe toată durata jocului
precum şi reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice.

Tactica colectivă în atac


Principiile şi regulile după care se desfăşoară jocul de ansamblu al echipei atunci când jucătorii,
colaborând între ei, acţionează în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers, constituie tactica
colectivă în atac.
Echipa îşi desfăşoară acţiunile ofensive în mod coordonat, fiecare jucător punându-şi întreaga
capacitate de joc în folosul echipei.
Activitatea coordonată a doi sau mai mulţi jucători dă naştere combinaţiilor tactice de atac.
La baza combinaţiilor tactice de atac stau acţiunile tactice individuale. Subordonarea capacităţilor
individuale ale fiecărui jucător intereselor echipei joacă un rol de mare însemnătate, cu condiţia ca
jucătorii să cunoască mijloacele tactice colective în atac. Fiecare echipă trebuie să posede în arsenalul
ei cât mai multe mijloace de bază ale tacticii colective, aceasta permiţând echipei să improvizeze noi
situaţii de joc, luptând cu succes împotriva apărării adverse.

13.1. PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC

Asigurarea mingii
Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac şi preia iniţiativa jocului.
Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie asigurată şi

43
păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poarta adversă. Principiul asigurării mingii a
determinat apariţia în tactica jocului de atac a unui marc număr de reguli tactice, a căror aplicare
contribuie la obţinerea unui randament sporit.

Protejarea mingii se impune ca o regulă generală în efectuarea prinderilor, paselor,


driblingului şi a fentelor. Mingea trebuie pasată acelui coechipier care se aşteaptă să primească
mingea şi cu care a fost luat contactul vizual în prealabil. Jucătorul care primeşte pasa trebuie să
ajungă la minge pe cel mai scurt drum şi înaintea adversarului. Asigurarea mingii impune folosirea cu
discernământ a paselor lungi, peste mai mulţi adversari sau prin faţa apărării adverse.
Pasa dată unui coechipier trebuie să fie pe poziţie viitoare şi pe direcţia lui de deplasare, în
dribling, jucătorii sunt obligaţi să folosească întotdeauna mâna opusă părţii de marcaj a adversarului.
în acţiunea individuală de pătrundere atacantul are nevoie de multă pricepere pentru a nu pierde
mingea. în momentul în care a constatat că a atras asupra sa doi apărători, ci trebuie să paseze mingea
cât mai rapid unui coechipier demarcat.
Variaţiile de ritm la deplasarea în teren
În teren jucătorul nu se deplasează uniform. Atacantul îşi reduce sau accelerează viteza de
deplasare în funcţie de următoarele criterii:
• este sau nu în posesia mingii;
• se găseşte departe sau aproape de adversar;
• participă sau nu la faza respectivă dejoc.
Prin micşorarea vitezei se creează o situaţie mai bună de demarca), de asigurare a mingii şi de
supraveghere a câmpului dejoc, ceea ce favorizează alegerea soluţiei celei mai potrivite fazei
respective. Demarcajul de lângă un apărător trebuie să se facă prin mişcări înşelătoare urmate de
accelerări rapide.
Alternarea acţiunilor tehnico-tactice
Rezolvarea diferitelor situaţii de atac depinde în cea mai mare măsură de surprinderea
adversarului. Surprinderea adversarului reuşeşte cu atât mai bine dacă atacantul nu-i dă elemente de
anticipaţie sau îi furnizează chiar elemente eronate prin mişcări înşelătoare. Este necesar ca
procedeele tehnice şi acţiunile tactice efectuate de atacant să fie alternate în permanenţă. Pentru ca
acest principiu să fie aplicat cu succes trebuie ca jucătorii să posede un bogat bagaj tehnico-tactic.
Păstrarea posturilor
Fiecare post în atac trebuie să fie ocupat de un jucător, asigurând astfel un echilibru propriului atac şi
punând în dificultate apărarea adversă. Jucătorii care îşi păstrează postul fără un scop tactic bine definit
comit o greşeală tactică şi se abat de la disciplina tactică de joc. Numai prin aşezarea raţională a
jucătorilor pe teren, pe posturi şi compartimente, se asigură succesul aplicării sistemelor tactice de
joc. Echipa al cărei jucători rezolvă conştiincios sarcinile individuale este disciplinată din punct de
vedere tactic.
Păstrarea posturilor nu exclude circulaţia pe teren efectuată în mod raţional, pe baza unor reguli
tactice, ceea ce presupune ocuparea imediată a postului rămas liber de către un alt jucător şi preluarea
integrală a sarcinilor de joc.
Schimbarea jocului de pe o parte pe alta
Se ştie că apărarea se aglomerează şi se concentrează mai mult asupra porţiunii de teren unde se află
mingea. Un atac iniţiat pe o parte trebuie continuat şi terminat surprinzător pe partea cealaltă.
Schimbarea judicioasă a jocului de pe o parte pe alta de câteva ori duce aproape sigur la realizarea
golului. Posesorul mingii este răspunzător de păstrarea acesteia. El nu are voie să rişte transmiterea
mingii pe partea cealaltă a atacului decât după ce a luat contact vizual cu coechipierul său şi este
sigur că mingea ajunge la acesta.
Variaţia in acţiuni
Acest principiu se referă la jocul de ansamblu al echipei, impunându-i acesteia ceea ce principiul
alternării acţiunilor tehnico-tactice impune fiecărui jucător în parte. Jocul de atac nu trebuie să se
şablonizeze sau să se schematizeze datorită aplicării mecanice a unor indicaţii date de antrenor.

44
Tendinţele de şablonizare a jocului trebuiesc combătute permanent, ele neavând nimic comun
cu respectarea disciplinei tactice. Apărarea adversă nu trebuie să se obişnuiască cu acţiunile folosite,
ci să fie mereu surprinsă.

13.2. FAZELE ATACULUI


Intrarea unui jucător al unei echipe în posesia mingii şi până la trecerea acesteia în posesia
adversarului desemnează respectiva echipă ca fiind în atac. Această situaţie a echipei aliate în atac a
fost împărţită în mod convenţional în patru faze, şi anume:
• fazal a atacului- contraatacul;
• faza a Ii-a a atacului - contraatacul susţinut;
• faza a IlI-a a atacului - organizarea;
• faza a IV-a a atacului - jocul în sistem.
Această împărţire convenţională a fost făcută pe baza unor studii care au stabilit conţinutul
fiecărei faze sub aspect tehnico-tactic, al pregătirii fizice şi psihice. Planificarea conţinutului
pregătirii, instruirea teoretică şi practică a jucătorilor capătă în acest fel un conţinut conform
cerinţelor unui joc modern. în cele ce urmează se poate vedea că fiecărei faze de atac îi corespunde,
elemente componente comune, dar şi multe elemente distincte, care le caracterizează pe fiecare în
parte.

13. 2.1.FAZAI AATACULUI-CONTRAATACUL

Contraatacul reprezintă faza în care mingea reintrată în posesia echipei din apărare pe
drumul cel mai scurt, portar-jucător sau portar-intermediar-jucător, se finalizează tară ca echipa
adversă să ajungă în sistemul organizat de apărare
Situaţiile cele mai favorabile iniţierii unui contraatac sunt următoarele:
• intercepţia unui jucător al echipei aflate în apărare;
• intrarea rapidă în posesia mingii de către portar, la aruncările la poartă executate de adversar;
• comiterea unei greşeli tehnice sau o abatere de la regulament, sancţionată de către arbitru, care
are ca urmare trecerea mingii în posesia echipei aflate până atunci în apărare.
Reuşita contraatacului depinde foarte mult de capacitate de a anticipaţie a jucătorilor care
trebuie să declanşeze alergarea de viteză şi respectiv desprinderea de adversarul direct cu o „secundă"
înaintea lui, lucru care depinde de experienţa de joc a fiecăruia.
În general extremele sunt vârfurile de contraatac dar oricare dintre jucătorii care a reuşit
desprinderea poate primii mingea pentru a fructifica posesia ei. Declanşarea contraatacului trebuie să
fie precisă (eliminăm astfel posibilitatea intercepţiei), rapidă şi exactă chiar din prima fază.
Alergarea în această fază este caracterizată printr-un start rapid şi un traseu sub formă de arc
de cerc cu prima fază spre exterior până la centrul terenului (paralel cu linia de margine) şi apoi
pătrunderea spre interior în vederea unei finalizări din zona centrală. Această fază deţine atuul,
deoarece executată prompt duce la înscrierea uşoară a unui gol şi declanşează un dezechilibru psihic
pentru echipa din apărare.

FORMELE CONTRAATACULUI

Contraatacul direct
Această formă presupune pasarea directă a mingii vârfului de contraatac, fie de către portar,
fie de către un jucător de câmp. în handbalul actual, cele mai multe situaţii de contraatac sunt
lansate de către portar.
Este faza cea mai simplă, rapidă şi cântăreşte cel mai greu în economia jocului datorită faptului că
ceilalţi jucători care nu participă la această fază au un moment de reechilibrare energetică faţă de
adversari.
Astfel întâlnim:

45
• Contraatacul direct cu un vârf;
• Contraatacul direct cu două vârfuri;
• Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare;
• Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare a unui vârf
Contraatacul direct cu un vârf
În momentul intrării portarului în posesia mingii, unul dintre apărătorii laterali sprintează
spre linia de centru a terenului.
La început, alergarea se efectuează paralel cu linia de margine, apoi se deplasează spre linia mediană
a terenului, întorcând privirea spre portar. Acesta apreciind direcţia şi viteza de deplasare a vârfului
de contraatac, transmite mingea cu boltă, nu prea accentuată, pe poziţia viitoare, acolo unde jucătorul
va trebui să se întâlnească cu mingea. După intrarea în posesia mingii, atacantul continuă intrarea în
mare viteză, conduce mingea în dribling şi aruncă la poartă.

Contraatacul direct cu două vârfuri


Există posibilitatea ca ambii apărători laterali să poată sprinta concomitent spre centrul
terenului. în astfel de situaţii s-a dovedit eficient ca portarul să trimită mingea extremei din jumătatea de
teren opusă locului său de acţionare. Dacă portarul se află în partea dreaptă a terenului el va pasa
mingea extremei de pe partea stângă. Această regulă tactică prezintă avantajul că portarul poate pasa
mingea mai uşor, iar extrema nu este obligată să se întoarcă foarte mult pentru a prinde mingea. După
prinderea mingii de către extremă, aceasta o transmite partenerului printr-o pasă oblică înainte, pasă
efectuată din alergare.
Extrema care ştie că nu va primi mingea aleargă în viteză maximă până dincolo de centrul
terenului, nefiind preocupat să privească înapoi. în felul acesta el se află înaintea coechipierului
beneficiind de avantajul terenului, după primirea mingii el se îndreaptă pe drumul cel mai scurt spre
poarta adversă şi aruncă la poartă.

Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare


Desfăşurarea contraatacului este la fel ca cea descrisă anterior cu deosebire că se execută o
încrucişare între cele două vârfuri.

46
Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare
Situaţia tactică este similară cu cea descrisă înainte. Deosebirea constă în capacitate de
anticipaţie şi viteza de reacţie a apărătorului care reuşeşte să atace jucătorul venit la încrucişare dar
printr-o demarcare atentă în spaţiul apropriat reprimeşte mingea şi nemarcat poate să finalizeze.

Contraatacul cu intermediar
Contraatacul cu un intermediar şi cu un vârf.
Există multe situaţii când portarul nu poate pasa mingea direct vârfului de contraatac. Astfel
un jucător se demarcă în lateral primeşte mingea de la portar şi lansează vârful de contraatac
demarcat.
Jucătorul intermediar se demarcă în lateral cu scopul să-şi lărgească spectrul vizual, să cuprindă toţi
jucătorii, dar îşi măreşte posibilitatea de a pasa în siguranţă jucătorului liber.

Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri


În situaţia în care două vârfuri de contraatac se desprind de semicercul propriu şi în alergarea
lor pe contraatac sunt marcate la intercepţie de adversari, portarul recurge tot la contraatacul cu
intermediar.
Interul se demarcă lateral într-un spaţiu rămas liber prin retragerea adversarilor spre propriul
teren. După primirea mingi de la portar, pasează vârfului de pe partea opusă, în aşa fel încât să nu
poată fi interceptată de către apărător.
Observând poziţia mai bună a extremei din partea cealaltă, mingea este trimisă acesteia pentru
finalizarea contraatacului. Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri poate fi finalizat şi prin
încrucişare urmată de pasă sau prin încrucişare şi pasă dublă între cele două vârfuri.

Mijloace tehnico – tactice de realizare a contraatacului


Contraatacul solicită jucătorilor cunoştinţe de tactică individuală şi colectivă, precum şi
stăpânirea procedeelor tehnice necesare. Aplicarea eficientă a procedeelor tehnice necesită calităţi
motrice şi psihice.
Din punct de vedere tchnico-tactic şi al calităţilor motrice, la contraatacul cu un vârf
elementele tehnice se succed în mod logic ca verigile unui lanţ.
Acestea sunt următoarele:

• Intrarea în posesia mingii sau recuperarea mingii de către portar;


• Startul rapid;
• Alergarea de viteză;
• Degajarea sau păstrarea mingii;
• Prinderea mingii venite din urmă;
• Driblingul;
47
• Aruncarea la poartă.
La contraatacul cu două vârfuri apar câteva verigi în plus. Primele 5 verigi sunt la fel, după
care urmează:
• Pasarea mingii oblic înainte către celălalt vârf; Prinderea mingii; Reangajarea celuilalt
vârf (în cazul încrucişării celor două vârfuri).
13.2.2. FAZA A II-A A ATACULUI - CONTRAATACUL SUSŢINUT

În instruirea jucătorilor trebuie acordată o marc importanţă fazei a II-a a atacului. De regulă,
apărătorii adverşi marchează vârfurile de contraatac prin marcajul de intercepţie, fapt ce împiedică
portarul sau intermediarul să paseze mingea în adâncime unuia dintre vârfurile de contraatac.
Printr-un atac colectiv, purtat în cea mai mare viteză de jucătorii liniei de 9 metri, care urmăresc
vârfurile de contraatac, se poate ajunge la o situaţie favorabilă înscrierii unui gol, fie datorită
raportului supranumeric creat, fie din cauza unor greşeli de apărare. în funcţie de modul cum se
realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate fi astfel sistematizat:
• contraatac susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă efectuate de jucătorii liniei de 9 metri;
• contraatac susţinut finalizat prin aruncări în urma unor angajări ale jucătorilor de semicerc.

13.2.3. FAZA A III-A A ATACULUI - ORGANIZAREA

Ajungând cu mingea în apropierea zonei de finalizare, atacantul cu mingea constată că


apărarea adversă s-a repliat şi contraatacul susţinut nu mai are şanse de reuşită. Pentru ca echipa să
poată rămâne în posesia mingii el trece la a III-a fază a atacului numită organizarea.
Faza de organizare nu are nimic spectaculos sau deosebit, ea are ca scop asigurarea mingii şi
aşezarea jucătorilor pe posturile lor în atac.
După ce toţi jucătorii din atac au ajuns la posturile lor, jocul continuă cu circulaţia mingii care
are ca scop dezorganizare apărării adverse şi odihna propriilor jucători, în handbalul actual se caută ca
faza de organizare a atacului să fie cât mai scurtă sau chiar să dispară din desfăşurarea atacului.
După faza a III-a a atacului se trece la atacul într-un anumit sistem, ceea ce constituie faza a
IV-a a atacului.
Mijloacele tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a.
Principalele mijloace tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a sunt circulaţiile de minge in
sistemul cu un pivot şi în sistemul cu doi pivoţi. Acestea pot fi întâmplătoare sau premeditate; în
primul caz, jucătorii se orientează după situaţia concretă din teren.
în al doilea caz, drumul parcurs de minge este cunoscut dinainte de jucători, care se demarcă la timp,
astfel încât mingea să poată circula prin toate "staţiile" formate din jucătorii plasaţi pe posturile lor.

13.2.4. FAZA AIV-A A ATACULUI - JOCUL IN SISTEM

După ce conducătorul de joc apreciază că atacul s-a organizat in bune condiţii, că jucătorii şi-au
ocupat posturile, poate da semnalul de trecere la jocul într-un anumit sistem de atac. în această fază,
echipa în atac se străduieşte ca, prin folosirea mijloacelor tacticii individuale şi a celei colective, să-
şi creeze o situaţie bună de finalizare. în această fază a atacului, pe lângă cunoştinţele teoretice de
tactică colectivă, jucătorii trebuie să manifeste clarviziune, spirit de anticipaţie, răbdare, spirit de
sacrificiu, să-şi subordoneze acţiunile personale interesului colectiv.
Numai studiul tacticii colective, însuşirea sistemelor de joc în atac, în diferitele lor forme de
aplicare, va da jucătorilor posibilitatea să găsească soluţii de rezolvare pentru diferitele situaţii care se
creează în atacul în sistem. în atacarea diferitelor sisteme de apărare nimic nu poate fi lăsat la voia
întâmplării.
În faza a IV-a a atacului, deci în atacul într-un anumit sistem, deosebim mai multe faze de
desfăşurare, şi anume:
• faza de pregătire a atacului;
• faza de construire a acţiunii de finalizare;

48
• faza de finalizare.
Faza de pregătire a atacului se realizează prin circulaţia activă de minge şi de jucători. La
faza de construire a acţiunii de finalizare contribuie mijloacele tactice colective. Faza de finalizare
reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi se compune dintr-o acţiune individuală mai simplă
sau mai complicată, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare la
poartă şi să înscrie.
Dacă o încercare de creare a fazei de finalizare nu reuşeşte din diferite motive, dar echipa
respectivă rămâne în poziţia mingii, atunci jocul se reia prin faza a IlI-a de organizare. Această alternare
a fazelor de atac, atunci când finalizarea nu reuşeşte, conferă siguranţă jocului în atac. Este necesar ca
în instruirea atacanţilor să se urmărească şi însuşirea unor procedee tehnice de finalizare specifice
unor posturi învecinate.

Mijloace tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem:


• poziţia fundamentală pentru jocul de atac;
• ţinerea mingii cu două mâini şi cu o mână;
• prinderea mingii cu două mâini;
• pasarea mingii în pătrundere succesivă;
• pasă peste semicerc;
• pasă de angajare a jucătorilor de semicerc;
• aruncările la poartă la semicerc;
• aruncările la poartă de la distanţă; fentele - mişcările înşelătoare; demarcajul;
•paşii pivotului; acţiuni tactice de bază în atac; încrucişările; paravanul; blocajele
• plecarea din blocaj;
• acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc; circulaţie de minge şi de jucători în atac.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt principiile tactice în jocul de atac?


• Care sunt fazele atacului?
• Care sunt formele contraatacului?
• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a contraatacului?
• Care sunt variantele contraatacului susţinut?
• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a a atacului?
• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem?

49
CURSUL IX
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (2)

ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ


FORME DE JOC ÎN ATAC
SISTEME DE JOC ÎN ATAC
ATACUL ÎMPOTRIVA DIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

13.3. ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ


Acţiunile tactice de bază sunt acţiuni ofensive executate de 2-3 jucători cu scopul să elibereze
sau să creeze unui jucător posibilitate cât mai favorabilă de aruncare sau angajare. Sunt noţiuni
elementare în handbalul actual, care trebuie să fie cunoscute de toţi jucătorii şi exersate până la
automatizare.
Calea metodică cea mai bună este repetarea până la cunoaşterea fiecărei acţiuni în toate
poziţiile de joc şi apoi improvizarea pe baza acestora în joc bilateral. Dintre acţiunile tactice de bază
amintim
• angajările (pase spre un coechipier demarcat);
• demarcajul;
• paravanul;
• încrucişarea;
• blocajul şi plecarea din blocaj;
• acţiuni tactice de atac în momente fixe dejoc;
• circulaţii de minge şi de jucători în atac.

Paravanul
Paravanul este o acţiune tactică de atac prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor la poartă
din săritură, de la distanţă peste apărători. Paravanul s-a format ca acţiune tactică dejoc din nevoia de a
proteja jucătorii care execută aruncări libere de la 9 metri.
Paravanul nu se utilizează pentru a favoriza demarcajul unui coechipier, aşa cum se petrec
lucrurile cu acţiunile de blocaj ale apărătorului. Paravanul şi blocajul sunt acţiuni tactice diferite, care
au scopuri şi modalităţi de execuţie independente. Paravanul poate fi făcut la momentele fixe dejoc
în cazul aruncărilor libere de la 9 metri, precum şi în timpul fazelor curgătoare dejoc, cum ar fi la
finalizarea fazei a II-a a atacului.
Uneori, in timpul circulaţiei intense a jucătorilor de semicerc, se pot constitui paravane
ocazionale care, folosite prompt, duc la înscrierea unor goluri de la distanţă prin aruncări
surprinzătoare.

Încrucişarea
Încrucişarea reprezintă acţiunea tactică de bază ce constă în întretăierea traseelor a doi sau trei
jucători pentru ca unul dintre ei să finalizeze dintr-o poziţie cât mai favorabilă. Aceasta poate fi
simplă sau dublă.
Încrucişarea simplă se realizează între doi jucători în care jucătorul cu mingea pătrunde prin
faţa celui fără minge şi apoi o pasează celuilalt cu scopul de a dezechilibra apărătorul.
Încrucişarea dublă se realizează între trei jucători, de obicei între jucătorii din zona centrală
şi constă într-o succesiune de două încrucişări simple între cei trei jucători.

50
Blocajul şi plecarea din blocaj
Blocajul şi plecarea din blocaj erau tratate înainte diferenţiat dar aceste două acţiuni sunt
dependente una de cealaltă pentru a reuşi să-şi atingă scopul. Blocajul are o mare importanţă
deoarece un apărător agresiv poate domina atacantul. Prin această acţiune, colaborarea dintre cei doi
apărători poate manifesta carenţe care trebuie fructificate de cei doi atacanţi.

Clasificarea blocajelor se poate face astfel:


• blocaj efectuat de pivot unuia dintre jucătorii de 9m;
• blocaj cu doi jucători;
• blocaj exterior;
• blocaj pentru formarea unui culoar de pătrundere sau de aruncare la poartă;
• blocaj -plecare din blocaj.

Acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc


Principalele acţiuni tactice în momentele fixe dejoc sunt:
• aruncarea de la 9 metri;
• aruncarea de la 7 metri;
• aruncarea de la margine;
• aruncarea de la colţ;
• mingea de arbitru;
• aruncarea de începere

Circulaţii de minge şi de jucători în atac


Pentru a înfrânge rezistenţa apărătorilor echipei adverse care se opun în mod organizat
acţionând individual şi colectiv pentru evitarea golului, jucătorii echipei în atac utilizează circulaţii de
minge şi circulaţii de jucători spre a-i determina pe apărători să se deplaseze în teren, ceea ce poate
determina comiterea unei greşeli de apărare sau intervenţia întârziată a unui apărător. Circulaţiile de
mingi îi pun pe apărători în mişcare, impunându-le un efort susţinut pentru a se plasa corect faţă de
minge şi faţă de posesorul acesteia.
Circulaţiile de jucători în atac, care nu pot fi despărţite şi de o anumită circulaţie a mingii
determină deplasarea apărătorilor pe distanţe mari, efectuând în acelaşi timp numeroase preluări şi
predări, sau schimburi de oameni în apărare, ceea ce facilitează apariţia unor greşeli de apărare.
Numai după o bună pregătire a atacului prin circulaţii de minge şi de jucători se creează condiţiile
propice folosirii unor acţiuni tactice de finalizare.
Circulaţia de minge şi de jucători trebuie exersată foarte mult la antrenamente. Pe un astfel de
fond de pregătire a atacului pot fi utilizate cu succes toate mijloacele tacticii individuale şi colective.
Jocul competiţional solicită din partea atacanţilor capacitatea de a se orienta rapid în joc şi, pe fondul
unei pregătiri tehnico-tactice complexe, de a rezolva situaţia tactică dată, întrerupând o circulaţie.
Atacanţii nu trebuie să rămână tributari unei circulaţii ordonate sau începute de conducătorul de joc
ci, pe baza gândirii tactice creatoare, a capacităţii de analiză şi anticipaţie, fiecare jucător este dator să
modifice circulaţia în funcţie de situaţia concretă de pe teren. Fiecare sportiv răspunde în faţa
antrenorului şi a echipei de felul cum acţionează.

13.4. FORME DE JOC ÎN ATAC

În cadrul fazei a I V-a a atacului, sistemele de joc pot fi aplicate în două forme:
• atacul poziţional;
• atacul în circulaţie.
Ambele forme de atac sunt indispensabile pentru o echipă de handbal care îşi propune să
obţină rezultate deosebite. Practica ne arată că echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ
cele două forme de atac, în mod conştient, cu justificare tactică.

51
Nu se poate spune că o formă de atac este mai bună decât cealaltă. Se recomandă alternarea judicioasă a
celor două forme de atac în faza a IV-a a atacului.

Atacul poziţional
Această formă de atac se utilizează tactic în următoarele situaţii:
• atunci când apărarea a avut timp să se organizeze şi nu poate fi depăşită prin
acţiuni tactice individuale sau colective;
• când echipa care atacă urmăreşte să câştige timp, fiind cea care conduce pe
tabela de marcaj;
• echipa care atacă este nevoită să facă economie de energie deoarece are în faţă
o apărare agresivă şi bine organizată;
• jucătorii echipei în atac sunt puţin pregătiţi tactic şi nu pot folosi atacul în
circulaţie.
În prima parte a atacului poziţional jucătorii se deplasează pe posturile lor, înainte, înapoi,
lateral, în funcţie de nevoile de demarcaj, pasându-şi mingea cu circulaţiile de minge cunoscute, fără
intenţia de a provoca prea repede o situaţie de pătrundere sau de aruncare la poartă.
Prin circulaţia rapidă a mingii ca şi prin fentele de pătrundere făcute de către unii atacanţi nu
trebuie să se lase timp de odihnă apărătorilor. Efortul atacanţilor într-o astfel de circulaţie a mingii este
mult mai mic decât al apărătorilor.
Pentru realizarea atacului poziţional este absolut necesar ca posturile echipei să fie ocupate de
jucători cu calităţi corespunzătoare. Privită în ansamblu, activitatea atacanţilor se rezuma la mişcări
înşelătoare, de pasare şi de deplasare în zona de teren rezervată postului ocupat în echipă.
Prin jocul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător din dreptul
zonei postului în care joacă.
Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la
poartă de la distanţă.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism. Atacul
poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii colective, îşi
păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de handbal,
după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la
poartă de la distanţă.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism.
Atacul poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii
colective, îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de
handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Atacul în circulaţie
Cea de-a doua formă de aplicare a sistemelor de joc în atac - atacul în circulaţie -se
realizează prin circulaţia continuă, cu viteză, cu multă vigoare a atacanţilor pe trasee cunoscute,
anterior determinate, sau prin trasee întâmplătoare.
în ceea ce priveşte circulaţia jucătorilor trebuie să precizăm că poate angrena întreaga echipă în atac
sau numai o parte din componenţii acesteia. Pentru a putea aplica cu succes atacul în circulaţie,
jucătorii trebuie să beneficieze de o tehnică bună, o bună pregătire fizică, de cunoştinţe tactice
multilaterale. în această formă de atac aşezarea jucătorilor în teren, foarte precisă este determinată de
sistemul de atac întrebuinţat în echipă.
Cea mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc combinată cu pătrunderile
succesive ale jucătorilor liniei de 9 metri. Prin circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc, apărătorii
adverşi sunt obligaţi să rămână la semicerc şi împiedicaţi să atace jucătorii de la 9 metri. Dificultăţile
apărătorilor sporesc odată cu angajarea în circulaţie şi a jucătorilor liniei de 9 metri.

52
Acţiunile colective sunt utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul de a
determina apărarea să greşească.
Atacul în circulaţie, mult mai obositor decât cel poziţional, diminuează considerabil forţele fizice ale
adversarului şi creează situaţii favorabile de aruncare la poartă.
Atacul în circulaţie liberă în teren, pe baza unor reguli tactice precise se învaţă concomitent cu atacul
poziţional.

13.5. SISTEME DE JOC ÎN ATAC

Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin aşezarea jucătorilor în teren, în cadrul căruia se
formează linii şi cupluri de jucători. Indiferent de sistemul dejoc folosit în echipă, principiile şi
regulile tactice de bază rămân valabile.
Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acţionează în
apropierea semicercului de 6 metri şi a celor care joacă în afară. Doar în atacul poziţional se poate
recunoaşte uşor sistemul dejoc al echipei.
Este necesară pregătirea multilaterală din punct de vedere tehnico-tactic a jucătorilor dar
aceasta trebuie să constituie baza unei pregătiri cât mai specializate la toţi factorii, în funcţie de
cerinţele postului. Această specializare pe posturi este necesară pentru obţinerea unui randament
maxim din partea tuturor jucătorilor.

Sistemul de atac cu un pivot

Aşezarea jucătorilor pe teren este determinată de sistemul de atac folosit de echipă, ca în


figura de mai jos.
Aacanţii sunt aşezaţi pe două linii de atac. O primă linie este formată din jucătorii care
acţionează pe semicercul de la 6 m. O a doua linie de atac este aşezată şi acţionează la o distanţă
cuprinsă aproximativ între 10 şi 16 metri depărtare de poartă.
În prima linie de atac intră cele două extreme şi pivotul, a doua linie de atac este alcătuită din
cei doi interi şi centru. Practica arată că numărul jucătorilor care formează cele două linii se schimbă
în funcţie de sistemul de atac folosit.
Posturile de extremă dreapta şi inter drept sunt ocupate de obicei de jucători stângaci. în
atacul poziţional pivotul se deplasează între apărătorul lateral şi cel intermediar. Extremele îşi ocupă
locurile pe colţurile terenului. Pivotul, prin jocul său poziţional, caută să fixeze lângă el unul sau mai
mulţi apărători, uşurând astfel jocul celor din linia de 9 metri.
Extremele se deplasează în permanenţă în întâmpinarea mingii demarcându-se dinspre colţul
terenului spre linia de centru apoi, după pasarea mingii, se îndreaptă din nou spre colţul terenului
pentru o nouă acţiune. Interii şi centrul acţionează în pătrundere succesivă, ameninţând poarta şi
urmărind crearea unei situaţii favorabile de aruncare la poartă.
Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulaţie. Acest sistem de atac
este eficient împotriva oricărui sistem de apărare, în afară de sistemul om la om.

Sistemul de atac cu doi pivoţi


Indiferent de modul de aşezare al celorlalţi jucători, pivoţii se plasează între apărătorii
laterali şi intermediari, de fiecare parte a apărării.
Pivoţii işi schimbă din când în când locurile între ei, în funcţie de circulaţia mingii.
În cadrul sistemului cu doi pivoţi există două variante de formarea echipei:
• două extreme specializate acţionează pe colţurile terenului, ca la atacul cu un pivot;
• extremele sunt înlocuite cu jucători din linia de 9 metri, pentru a se mări în felul acesta forţa de
aruncare la poartă de la distanţă.
În ambele situaţii, conducătorul de joc este unul dintre cei doi interi. Este necesar să reţinem că,
deşi aşezarea jucătorilor în sistemul cu doi pivoţi este aceeaşi, funcţionalitatea sistemului se schimbă

53
după componenţa echipei, cu jucători de semicerc sau cu jucători de 9 metri plasaţi pe posturile de
extreme.

13.6. ATACUL ÎMPOTRIVADIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

Fiecare sistem de apărare prezintă părţi invulnerabile la un atac desfăşurat întâmplător şi


anumite părţi slabe, vulnerabile, a căror exploatare chibzuită poate fi cheia reuşitei pentru atacanţi.
înţelegerea atacului împotriva diferitelor sisteme de apărare este uşurată de cunoaşterea
mecanismului de funcţionare a acestora.

Atacul împotriva sistemului de apărare în zonă 6+0


Împotriva acestui sistem de apărare, care acoperă o mare suprafaţă a semicercului, se
foloseşte cu succes sistemul de atac poziţional cu doi pivoţi sau atacul în circulaţie în sistemul cu un
pivot.
în sistemul de atac cu doi pivoţi, aceştia se plasează la nivelul penultimului apărător din fiecare parte
a apărării adică în zona dintre apărătorul lateral şi cel intermediar.
Interii acţionează în dreptul pivoţilor, iar extremele pe marginile terenului pentru a menţine un front
larg de atac.
Pentru atacarea apărării 6:0 jucătorii trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe
următoarele reguli tactice:
• apărarea 6:0 poate fi depăşită de către aruncătorii la poartă de la distanţă,
cărora li se subordonează jocul întregii echipe;
• pivoţii nu se angajează în mod forţat pentru că sunt bine marcaţi şi acţionează pe spaţii restrânse;
• faza decisivă este rapidă şi se execută numai după o lungă perioadă de pasare a mingii;
• interul aruncă la poartă de la distanţă prin zona pivotului şi numai atunci când apărătorul acestuia
nu-1 poate ataca la timp;
• pivotul este angajat numai în situaţia în care apărătorul direct îl părăseşte pentru a ataca
aruncătorul la poartă de la distanţă;
• interii se plasează şi acţionează pe direcţia apărătorului pivotului, în felul acesta cei doi
apărători centrali devin inutili.
Împotriva apărării 6:0 se poate folosi şi sistemul de atac cu un pivot.
În acest caz se începe cu o circulaţie intensă a jucătorilor şi a mingii, apărătorii fiind nevoiţi să
preia şi să predea atacanţii de nenumărate ori, ceea ce îi determină apariţia situaţiilor de superioritate
numerică. Indiferent de sistemul de atac folosit împotriva apărării pe zonă, dacă încercarea de finalizare
a atacului nu a dus la nici un rezultat, jocul se reia prin faza de organizare a atacului.

Atacul împotriva sistemului de apărare 5+1


Datorită prezenţei apărătorului nr. 7 - în faţa conducătorului de joc, schimbarea mingii de pe o
parte pe alta a terenului trebuie să se facă cu mare atenţie, existând pericolului interceptării mingii de
către adversar.
Sistemul de apărare 5+1 poate fi atacat, de asemenea, cu unul său doi pivoţi, folosindu-se
următoarele acţiuni tactice:
• circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc pentru menţinerea retrasă a apărătorilor intermediari;
• ameninţarea permanentă a porţii, mai ales de către interi, prin pătrunderi succesive;
• combinaţii tactice de bază în atac la momentul oportun, atunci când s-a creat un raport
supranumeric favorabil atacanţilor;

54
• aruncări la poartă din săritură sau printre apărători, executate pe fondul unei circulaţii intense a
jucătorilor pe semicerc;
• acţiuni tactice colective.

Atacul împotriva sistemului de apărare 3+2+1


Apariţia sistemului de apărare 3+2+1 a surprins majoritatea echipelor, acestea jucând la
întâmplare în atac, bizuindu-se mai mult pe improvizaţie decât pe acţiuni pregătite temeinic.
Problema de bază în atacarea acestui sistem o reprezintă folosirea unor acţiuni tactice ale
atacanţilor, prin care cei doi apărători intermediari sunt obligaţi să se retragă pe semicerc.
Acest lucru se poate obţine fie prin circulaţia rapidă a jucătorilor de semicerc, în cazul în care
se atacă cu un singur pivot, fie prin introducerea la semicerc a celui deal doilea pivot. Dacă prin aceste
manevre tactice apărătorii au fost nevoiţi să-şi schimbe sistemul de joc în apărare, atacanţii trebuie să
acţioneze în consecinţă şi să folosească cele mai indicate mijloace tactice de atac pentru noua situaţie.
În cazul în care apărătorii intermediari rămân avansaţi este rândul pivoţilor să se demarce
pentru a putea fi angajaţi. Jocul extremelor trebuie să fie larg, pentru a desface sistemul defensiv
advers.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
• Care sunt acţiunile tactice de bază?
• Care sunt formele de joc folosite în atacul poziţional?
• Care sunt sistemele de joc în atac?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
6:0?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
5+1?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
3+2+1?

55
CURSUL X
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE

PRINCIPIILE TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE


FAZELE APĂRĂRII

14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE

Handbalul modern, prin dezvoltarea lui permanentă, a atins un nivel foarte ridicat, cu
procedee noi de finalizare, viteză în execuţie şi o dexteritate excelentă în mânuirea mingii. Multe din
schimbările în regulament şi în joc au fost aduse în cazul atacului, apărarea fiind neglijată cu toate că ca
cântăreşte mult mai greu în economia jocului fiind mult mai uşor să distrugi decât să construeşti în
atac. Este recunoscut faptul că o apărare care funcţionează bine are o puternică influenţă psihologică
asupra jocului. Apărătorul trebuie să posede calităţi deosebite ca:
• viteză şi rezistenţă pentru a interveni prompt la toate acţiunile ofensive;
• forţă fizică generală dar mai ales la membrele inferioare, antrenate pentru mişcări de pornire,
schimbări de direcţie şi opriri;
• stăpânirea procedeelor specifice în apărare, viteză de reacţie şi de execuţie
Tactica individuală în apărare
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea principiilor şi procedeelor specifice jocului
de apărare, după care apărătorul acţionează cu scopul opririi acţiunilor atacantului prin mijloace
regulamentare.
Tactica colectivă în apărare
Tactica colectivă în apărare constă în regulile şi principiile după care se desfăşoară acţiunile
de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, în vederea opririi acţiunilor de atac ale
adversarilor.
Aplicarea unei tactici colective presupune pe lângă o bună pregătire individuală, o omogenizare a
apărătorilor prin cunoaşterea perfectă a posibilităţilor fiecăruia de către ceilalţi jucători.

14.1. PRINCIPII TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE

Mai puţin numeroase ca la jocul în atac, principiile jocului în apărare îşi au importanţa lor în
rezolvarea logică a diferitelor situaţii.
Asigurarea echilibrului defensiv
Acest principiu impune jucătorilor să ia din timp măsuri de prevedere pentru a nu fi surprinşi
descoperiţi în cazul pierderii mingii în atac. Aplicarea echilibrului defensiv revine pe rând tuturor
jucătorilor din linia de 9 metri şi extremelor.
Presupunând că atacanţii adverşi încearcă o acţiune de finalizare pe aripa stângă, atunci interul drept şi
extrema dreaptă se retrag spre propria poartă, urmărind evoluţia fazei de joc. în acest fel, dacă se
pierde mingea, cei doi jucători retraşi pot ajunge la propriul semicerc înaintea adversarilor.
Replierea în timp util
Asupra acestui principiu se va reveni la descrierea fazei a II-a a apărării.
Repartizarea adversarilor

56
Acest principiu este valabil în toate fazele apărării, fiind necesar ca toţi jucătorii, din moment ce
au trecut în apărare, să-şi găsească adversarul pe care să-1 marcheze, împiedicându-1 prin mijloace
regulamentare să acţioneze în teren.
Atacarea permanentă a jucătorului aflat în posesia mingii
Atacantul care ameninţă poarta, trebuie imediat întâmpinat şi oprit să desfăşoare acţiuni de
atac.

14.2. FAZELE APĂRĂRII


Prin analogic cu fazele atacului, şi în jocul apărării deosebim patru faze:
• faza I - replierea;
• faza a II-a - zona temporară;
• faza a III-a - organizarea;
• faza a IV-a -jocul de apărare în sistem.
Împărţirea jocului de apărare pe faze constituie o modalitate nouă de înţelegere a sarcinilor
jucătorilor in toate acţiunile pe care le întreprind în disputa cu atacanţii adverşi.
Problemele tehnico-tactice diferă de la o fază la alta şi sunt condiţionate de sistemul de apărare
utilizat. Studierea handbalului pe faze de joc conduce la accelerarea procesului de creştere valorică a
echipelor şi jucătorilor.

14.2.1. FAZA I A APĂRĂRII - REPLIEREA


Replierea începe în momentul în care jucătorii echipei aflată în atac au pirdut mingea. în
situaţia în care mingea a fost pierdută datorită aruncărilor la poartă nereuşite şi se constată că
repunerea acesteia în joc de către portar durează un timp oarecare, replierea în apărare se face cu o
viteză adecvată situaţiei.
în cazul în care după pierderea mingii se constată că există condiţiile declanşării unui contraatac,
jucătorii se repliază în apărare în cea mai mare viteză.
Nu se recomandă străbaterea terenului pe diagonală în timpul replierii sau rămânerea unuia
sau a mai multor jucători în terenul advers. Replierea se face cu faţa spre propria poartă până la
mijlocul terenului, iar în continuare cu spatele, urmărindu-se mişcările adversarului.
Replierea se bazează pe două reguli importante care pot să asigure echilibru defensiv astfel:
• jucătorii liniei de 9 m (interii şi centrul) se vor replia primii cu vârfurile de contraatac fiind cei
mai apropiaţi de propria poartă;
• jucătorul care a finalizat va încerca să oprească prin mijloace regulamentare contraatacul advers
încă din prima fază şi se va orienta spre intermediarul care urmează să declanşeze faza a II-a.

Mijloace tehnico-tactice pentru realizarea replierii:


• Oprirea lansării contraatacului
• Retragerea spre poartă în alergare de viteză
• Retragerea spre poartă în alergare cu spatele
• Marcajul adversarului( la supraveghere," om la om", la intercepţie)
• Atacarea posesorului mingii
• Scoaterea mingii din dribling (din spate, lateral, din faţă)
• Intercepţia mingii

14.2.2. FAZA A II-A A APĂRĂRII - ZONA TEMPORARA


Jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie completă sau nu pot reveni pe posturile
proprii din dispozitivul de apărare, din cauza crizei de timp provocată de viteza cu care adversarii au
declanşat contraatacul. De aceea, primii jucători repliaţi în apărare se aşează în zona centrală a
apărării, pentru a acoperi zonele cele mai vulnerabile, iar jucătorii următori, de o parte şi de alta a
dispozitivului astfel format.

57
Pentru ca jucătorii să poată acţiona eficient în cadrul zonei temporare este necesar să
cunoască toate procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, specifice fazei a IV-a a
apărării.

14.2.3. FAZA A III-A A APĂRĂRII - ORGANIZAREA


În faza de organizare a apărării, jucătorii aflaţi pe alte posturi sunt obligaţi să revină cât mai
repede la poziţiile lor de bază. Randamentul sistemului de apărare este mai mare dacă jucătorii sunt
dispuşi fiecare în poziţia în care se apără.
Acest lucru se realizează în două feluri:
• în timpul acţiunilor de apărare;
• la întreruperea jocului de către arbitru.
Organizarea apărării, atunci când adversarul acţionează în atac poziţional, se face cu multă
prudenţă şi numai între doi apărători învecinaţi.
Aceştia schimbă locurile numai atunci când mingea se află pe partea opusă zonei în care sunt, cu atenţie
la o eventuală pasă lungă spre zona în care se face permutarea. Celelalte momente oportune sunt cele
în care se fac schimbări între jucătorii din teren şi cei de pe bancă, sau, când unul dintre apărători a
reuşit să stopeze atacul prin fault.
La întreruperea jocului de către arbitru, apărarea se reorganizează, în momentul în care nu este
posibilă o aruncare la poartă prin surprindere.

14.2.4. FAZA A IV-A A APĂRĂRII - JOCUL DE APĂRARE ÎN SISTEM


Apărarea împotriva sistemelor de atac, implică utilizarea cunoştinţelor tehnico-tactice, a
calităţilor fizice şi psihice ale tuturor jucătorilor şi, valorificarea acestora în cadrul unui sistem
defensiv bine organizat.
în apărare, jocul trebuie să se desfăşoare fără greşeală cu sincronizarea perfectă a tuturor apărătorilor.
Procedee tehnice cu ajutorul cărora se acţionează în această fază a apărării:
• Poziţia fundamentala pentru jocul de apărare
• Deplasarea în apărare
• Atacarea adversarului cu corpul
• Blocarea aruncărilor la poartă
• Scoaterea mingii de la adversar

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt principiile tactice în jocul de apărare?


• Care sunt fazele apărării?
• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a replierii?
• Care sunt procedeele tehnice cu care se acţionează în jocul de apărare în sistem?

58
CURSUL XI
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE (2)

TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII


TACTICA COLECTIVĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII
FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE
TACTICA PORTARULUI

14.3. TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA AIV-A A APĂRĂRII

Jocul de apărare în sistem pretinde din partea fiecărui apărător cunoştinţe tactice referitoare la
modalităţile optime de folosire a diferitelor procedee tehnice specifice. Acestea trebuie aplicate de
fiecare dată în mod conştient, cu siguranţă şi convingere.
Ieşirea la adversarul cu mingea
Ieşirea apărătorului spre adversarul cu mingea se face cu paşi adăugaţi înainte, sau oblic
înainte, fără sărituri, pentru a avea o cât mai bună stabilitate şi a evita depăşirea.
Retragerea pe semicerc
După ce a atacat adversarul cu mingea, apărătorul, prin paşi adăugaţi înapoi sau oblic înapoi,
reintră în dispozitivul de apărare.
Atacarea adversarului care ameninţă poarta
Sunt situaţii în care apărarea este surprinsă în inferioritate numerică. în astfel de situaţii se
recomandă ca finalizarea să fie făcută de un jucător aflat pe o poziţie laterală. Astfel, se atacă
adversarul care deţine o poziţie centrală, pentru a-1 determina să paseze în lateral.
Mişcarea de translaţie a apărătorului
Sistemelor de apărare pe zonă şi combinată le este specifică mişcarea de translaţie a
apărătorului. Aceasta se efectuează în funcţie de circulaţia mingii, dar şi de plasamentul şi deplasarea
în teren a adversarului direct şi a coechipierilor acestuia.
Mişcarea de translaţie se face în apropierea semicercului de 6 metri prin paşi adăugaţi laterali, cât şi
atacarea adversarului cu mingea şi retragerea spre semicerc.
Închiderea pătrunderii
Pătrunderea spre poartă a unui atacant poate fi oprită de către un jucător din zonă care se
plasează pe direcţia de deplasare a adversarului, sau, prin colaborarea apărătorilor învecinaţi
culoarului de pătrundere.
Marcajul adversarului
Este o acţiune tactică individuală prin care apărătorul supraveghează mişcările atacantului.
Prin aceasta îl împiedică prin mijloace regulamentare să manevreze şi să se deplaseze cu mingea în
teren şi să finalizeze.
în funcţie de modul cum se efectuează, marcajul adversarului poate fi:
• la supraveghere;
• strâns;
• la intercepţie.
Interceptarea mingii

59
Acţiunea premeditată sau întâmplătoare a apărătorului prin care acesta reuşeşte să prindă, să
respingă spre un coechipier, sau să culeagă o minge pasată ori jucată de atacanţi - adică interceptarea
mingii - nu trebuie să fie confundată cu acţiunea tactică individuală de apărare mai sus amintită.
Preluarea-predarea adversarului
În momentul în care un atacant a pasat mingea şi porneşte în circulaţie pe semicerc,
apărătorul direct îl preia şi îl conduce spre direcţia coechipierului cel mai apropiat, unde îl va preda
acestuia.
Acoperirea braţului de aruncare

14.4. TACTICA COLECTIVA IN FAZA AIV-A A APĂRĂRII

În această fază, tactica colectivă este extrem de bogată în principii, reguli şi mijloace tactice,
cu ajutorul cărora se valorifică potenţialul individual tehnico-tactic, fizic şi psihic al apărătorilor,
dând forţă sistemului de apărare întrebuinţat de echipă. Acţiunile tactice colective pentru realizarea
fazei a IV-a a apărării sunt:
Repartizarea adversarilor
Pentru a înlătura plasarea defectuoasă în teren a apărătorilor trebuie realizată o instruire
tactică corespunzătoare cu privire la repartizarea adversarilor şi la stabilirea exactă a
responsabilităţilor pentru fiecare j ucător în parte.
Repartizarea se face, de regulă, începând cu apărătorii laterali şi se continuă cu cei
intermediari, centrali şi cu zburătorul.
Astfel, apărătorii laterali marchează extremele, intermediarii marchează interii, zburătorul va
marca centrul, iar apărătorul central va marca pivotul. Această repartizare poate suferi modificări, în
funcţie de sistemul de atac folosit de adversar.
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni în apărare
Atacantul intrat în circulaţie pe semicerc este preluat de jucătorul din zona de apărare,
condus şi predat coechipierului din zona învecinată.
Schimbul de oameni în apărare se face de către apărătorii care marchează simultan doi atacanţi
aflaţi în acelaşi timp în circulaţie.
Alunecarea
Această acţiune tactică colectivă de apărare este făcută cu scopul evitării blocajelor şi se
aplică mai ales în apărarea om la om, precum şi în unele faze ale apărării pe zonă şi combinate.
Aşezarea apărătorilor la aruncările libere de la 9 metri
Aruncările libere care se execută din apropierea semicercului de la 9 metri obligă apărătorii
să constituie un zid de apărare a porţii, după care se orientează portarul Zidul este format din 2-3
apărători înalţi care se interpun între aruncător şi propria poartă. Zidul trebuie plasat în aşa fel încât
să acopere colţul din partea braţului de aruncare al adversarului.
Aşezarea apărătorilor la aruncările de la 7metri
Echipa în apărare trebuie să-şi ia toate măsurile de prevedere pentru a recupera mingea
revenită în teren după executarea aruncărilor de la 7 metri. Patru apărători, stau în apropierea
semicercului de la 9 metri, pentru a putea recupera mingile respinse de portar sau din bară. Doi
jucători se plasează spre centrul terenului pentru a se transforma, eventual, în vârfuri de contraatac.

14.5. FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE

În handbalul modem se întâlnesc mai multe forme de acţionare în apărare:


• în zonă;
• om la om;
• combinată;
• în situaţii speciale.

60
Fiecare formă de apărare prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după principii şi
reguli tactice proprii. Alegerea formei de apărare este determinată de particularităţile formaţiei
adverse şi de gradul de pregătire şi de nivelul de cunoştinţe caracteristic jucătorilor proprii.
în etapa actuală de evoluţie a jocului se folosesc toate cele trei forme. Fiecare formă prezintă
avantaje şi dezavantaje.
Apărarea în zonă
La apărarea pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită porţiune de teren, în care îşi
marchează adversarul, împiedicându-1 să pătrundă sau să arunce la poartă.
Când adversarul a trecut într-o alta zonă de acţionare îl preia alt apărător care răspunde în
continuare de el. Predarea şi preluarea adversarului se face prin faţa apărătorilor.
Caracteristice pentru apărarea în zonă sunt:
• mişcarea de translaţie;
• ieşirea la adversarul cu mingea.
Mişcarea de translaţie, determinată de locul şi direcţia de atac a adversarilor, se execută în faţa
semicercului de către toţi apărătorii, cu scopul aglomerării porţiunii de teren unde acţionează
adversarii.
Este însoţită şi de ieşirea succesivă a apărătorilor în faţă cu scopul de a-1 ataca pe adversarul cu
mingea când se găseşte într-o poziţie periculoasă pentru poartă. Locul rămas liber în urma acestor ieşiri
este acoperit prin mişcarea de translaţie a celor doi apărători învecinaţi.
În cadrul apărării pe zonă întâlnim următoarele sisteme de joc:
Sistemul de apărare în zonă (6+0)
În cazul acestui sistem de apărare, jucătorii se plasează pe semicercul de la 6 m sau puţin mai
în faţă, într-o singură linie, la intervale de 2-3 m depărtare unul de altul. Prin această aşezare se urmăreşte
acoperirea unei porţiuni cât mai mari din lungimea semicercului. Apărătorii 2 şi 7 se numesc apărători
laterali, cei cu numerele 3 şi 6 se numesc apărători intermediari, iar 4 şi 5 se numesc apărători centrali.
Fiecare apărător răspunde pentru un anumit spaţiu, care nu este constant. El se mută de partea mingii
pentru a crea un centru de greutate în locurile periculoase.
Jucătorii în pătrundere vor fi preluaţi în propriul spaţiu de apărare, conduşi şi predaţi apărătorilor
alăturaţi, dar sunt şi anumite situaţii în care conducerea este necesară şi în spaţiile mai îndepărtate.
împotriva atacanţilor aflaţi în posesia mingii care intră în spaţiul propriu de apărare, se va ieşi în
funcţie de periculozitatea aruncării, iar apărătorul alăturat va asigura spaţiul liber de pe semicerc.
Sistemul de apărare în zonă (5+1)
În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6 m şi anume: 2
apărători laterali, 2 intermediari, unul central, iar în faţa acestei linii de apărători, pe semicercul de 9 m
se află zburătorul.
Apărătorii de pe semicerc respectă aceleaşi reguli şi principii ca la sistemul 6+0, cu excepţia
apărătorului central, care avându-l în faţă pe zburător, nu iese decât arareori. Zburătorul prin
plasamentul său, împiedică adversarii să arunce la poartă din zona centrală, să pătrundă la semicerc
sau să angajeze pivotul.
Sistemul de apărare în zonă (4+2)
În cadrul sistemului de apărare pe zonă 4+2, patru jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6
m, iar ceilalţi doi sunt avansaţi pe semicercul de 9 m, în apropierea căruia acţionează. La sistemul de
apărare 4 + 2, deosebim doi apărători laterali, doi centrali şi doi zburători.
Sarcina zburătorilor este de a împiedica atacanţii să arunce la poartă de la distanţă sau să
pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează
reciproc. în mişcarea lor de translaţie, ei nu trebuie să depăşească zona interilor adverşi.
Sistemul de apărare în zonă (3+2+1)
În cadrul acestui sistem de apărare jucătorii sunt plasaţi în trei planuri: la semicercul de 6 m
se află trei apărători, doi laterali (2 şi6) şi unul central (4), la jumătatea distanţei dintre cele două
semicercuri, în intervalul dintre apărătorii laterali şi apărătorul central, sunt cei doi apărători
intermediari (3 şi 5), iar în faţa apărătorului central, pe semicercul de la 9 m, apărătorul central avansat
(7).

61
Apărătorii laterali sunt de obicei jucătorii care ocupă posturile de interi în atac, apărătorul
central este ales din rândul pivoţilor, apărătorii intermediari sunt de obicei extremele, iar apărătorul
central avansat trebuie să fie ales dintre jucătorii cu o bună pregătire fizică, viteză de deplasare,
mobilitate, voinţă, etc.
Cei doi apărători intermediari au de făcut mişcări rapide, în vederea marcării interilor şi
colaborării cu coechipierii învecinaţi. în unele situaţii ei se retrag pe semicerc şi preiau marcajul
pivotului dacă acesta se găseşte în zona lor.
Apărătorul central avansat are rolul de a acoperi zona centrală pentru ca adversarii să nu
arunce la poartă de la distanţă, să închidă pătrunderile interilor sau centrului şi să acorde ajutor
apărătorilor intermediari.

Apărarea om la om

Apărarea om la om este cel mai frecvent folosită în cazul superiorităţii numerice a apărării
din necesitatea de dezorganiza tactica de atac obişnuită pentru adversar.
Se mai foloseşte împotriva unei echipe care au o linie de atac puternică, forţându-le să joace la o
distanţă cât mai mare de poartă.
în aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător răspunde de un anumit atacant,
folosind toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru a fi marcaţi se
poate face nominal sau pe posturi.
Regula de bază a apărării om la om este aceea ca atenţia apărătorului să fie îndreptată spre
adversarul repartizat. Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o bună cunoaştere a
marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de oameni în apărare.
Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme:
• pe tot terenul;
• în propria jumătate de teren;
• cu aglomerare.
Sistem ui de apărare om la om pe tot terenul
Apărătorii sunt obligaţi să găsească repede adversarii, să-i marcheze strâns, urmărindu-i pe tot
terenul, indiferent de partea de teren, locul sau zonă în care aceştia acţionează.
Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a "presingului", adversarii sunt stânjeniţi în
activitatea lor şi în mod deosebit în pasarea mingii şi în aruncarea la poartă. Apărătorii nu au voie să
cedeze lupta nici o clipă, trebuie să fie toţi în acelaşi timp în apropierea adversarilor şi să-i marcheze
strâns.
Dacă un singur apărător este neatent, tot sistemul devine vulnerabil. în schimb, dacă atacanţii
se găsesc tot timpul sub un marcaj sever şi, ca urmare, nu pot pasa mingea în voie, apărarea este în
avantaj.
Sistemul de apărare om la om in propria jumătate de teren
Acest sistem de apărare om la om nu diferă prea mult de cel descris anterior, împărţirea
oamenilor se face prin aceleaşi metode. Marcajul adversarilor este foarte strâns atunci când aceştia
sunt mai aproape de poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. Sistemul de apărare
om la om în propria jumătate de, teren este mai puţin obositor pentru apărători dar şi mai puţin
eficient în ceea ce priveşte deposedarea adversarilor de minge.
Sistemul de apărare om la om cu aglomerare
Apărătorii nu se deplasează prea mult faţă de semicercul de la 9 metri pentru a nu se izola unii de alţii.
După împărţirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe conducătorul de joc şi pe
unul sau doi dintre cei mai buni adversari. Ceilalţi adversari sunt marcaţi mai mult la supraveghere, dar
şi strâns, când se apropie de semicercul de la 9 metri. Prin acest mod de acţionare, echipa în apărare
obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai buni atacanţi şi diminuarea forţei de joc în atac a echipei
adverse. Plasamentul ceva mai retras al apărătorilor face posibilă închiderea pătrunderilor, înlesneşte
acordarea ajutorului reciproc şi permite uneori intervenţia de ultim moment a unui apărător în calea
unui atacant scăpat de sub marcajul apărătorului direct.

62
Apărarea combinată

Caracteristic apărării combinate este faptul ca un jucător aplică principiile şi regulile apărării
om la om, iar ceilalţi cinci, pe cele ale apărării pe zonă. Prin marcajul strâns făcut celui mai periculos
aruncător la poartă se reduce din eficacitatea acestuia, ceea ce constituie, desigur, un avantaj pentru
echipa în apărare, în cazul în care este marcat conducătorul de joc, se reduce din capacitatea combinată
a echipei, ceea ce are ca urmare diminuarea posibilităţilor de a crea faze clare de gol şi de a înscrie.
Acest sistem de joc este foarte eficient atunci când echipa adversă nu are încă un jucător la fel de bun
care, introdus în joc în acelaşi timp cu cel marcat om la om, să preia sarcina acestuia de a marca goluri
prin aruncări la poartă de la distanţă.
Apărarea în situaţii speciale

Există unele momente în joc când apărarea se găseşte în superioritate numerică faţă de
adversar şi altele când situaţia se prezintă invers. în ambele cazuri, trebuie să se acţioneze cu atenţie
pentru a nu se primi goluri.
Apărarea în superioritate numerică
Atunci când echipa adversă are un om în minus, datorită unei eliminări dictate de arbitru, echipa
în apărare trebuie să acţioneze foarte precis, căci în astfel de momente ale jocului se decide, uneori,
rezultatul final.
Apărarea poate acţiona în mai multe feluri:
• cinci apărători îi preiau pe cei cinci atacanţi adverşi si îi marchează om la om pe tot terenul, iar al
şaselea apărător se plasează pe semicercul de la 6 metri, unde acţionează ca jucător de siguranţă,
intervenind în calea unui eventual adversar scăpat de sub marcajul apărătorului direct;
• dacă echipa în apărare conduce cu un număr mare de goluri, ca poate juca normal, folosind
sistemul de apărare pe zonă specific;
• se poate folosi şi sistemul de apărare combinată 5+1, în care zburătorul marchează pe cel mai
periculos atacant.
Apărarea în inferioritate numerică
Dacă arbitrul a eliminat din teren un jucător al echipei în apărare, se recurge la folosirea unei
apărări pe zonă cu cinci jucători într-o linie, retraşi pe semicercul de la 6 metri.
Apărătorii acţionează pe baza regulilor descrise la sistemul de apărare pe zona 6: 0 dar mult
mai mobil, pentru a suplini lipsa coechipierului lor din formaţie. Apărătorii aflaţi în inferioritate
numerică trebuie să se abţină să atace adversarii la o distanţă prea mare de semicerc si nu au voie să
iasă la intercepţie.

14.6. TACTICA PORTARULUI

Apărarea porţii reprezintă o activitate conştientă a portarului, bazată pe reguli tactice stabilite
prin îndelungi observaţii, analize şi procese de gândire.
Plasamentul portarului
Poziţia mingii în teren, poziţia corpului aruncătorului şi plasamentul apărătorilor în teren
determină plasamentul portarului. în funcţie de locul în care se găseşte mingea, portarul se
deplasează, încercând să se afle mereu pe bisectoarca unghiului format de braţul de aruncare al
adversarului care are mingea şi cele două bare verticale ale porţii.
Bazat pe această regulă tactică portarul se va plasa în mijlocul porţii în situaţia în care
adversarul se află pe centru, sau, se va apropia de barele verticale pe măsură ce mingea se deplasează
spre marginile terenului.
Plasamentul se realizează prin mişcarea de translaţie cu ajutorul paşilor adăugaţi. Portarii
defensivi, care sunt prudenţi, se deplasează de la o bară la alta pe o linie imaginară dreaptă, cu puţin
în faţa porţii. Ceilalţi, caracterizaţi prin stilul ofensiv, se deplasează pe un arc de cerc care măsoară, în
faţa porţii 1-l,5 m.

63
Apărarea mingilor aruncate de la distanţă
Portarul trebuie să anticipeze şi să observe traiectoria mingii în zbor, dar mai cu seamă să se
orienteze după braţul jucătorului. Dacă portarul nu vede mingea sau braţul de aruncare al
adversarului, atunci el nu poate interveni în timp util pentru a opri marcarea golului. Aruncările de la
distanţă se apără şi cu ajutorul coechipierilor.
Portarul bine instruit ştie dinainte ce vor face apărătorii şi ce posibilităţi de aruncare îi rămân
atacantului. Astfel, în funcţie de plasamentul şi activitatea apărătorilor, deduce la timp direcţia din
care poate veni mingea şi se deplasează corespunzător. Alteori lasă intenţionat un colţ ceva mai liber
pentru a-1 obliga pe atacant să arunce acolo, şi, pregătit fiind, reacţionează rapid şi reţine mingea,
chiar dacă aruncarea este foarte puternică.
În handbalul modern nu i se admite portarului să neglijeze complet partea de poartă acoperită
de apărători. Răspunderea pentru apărarea porţii revine în întregime portarului, indiferent de condiţiile
în care se aruncă la poartă.
Apărarea mingilor aruncate din apropierea semicercului
Cel mai greu se apără mingile aruncate de pe mijlocul semicercului de către un adversar scăpat
liber, nemarcat şi neatacat de nimeni. În astfel de situaţii, portarul este obligat să iasă în întâmpinarea
aruncătorului, să-i micşoreze prin această deplasare tactică unghiul de aruncare şi bazat pe reflexele
sale. să încerce să respingă mingea cu braţele, cu picioarele sau cu corpul.
Dacă adversarul aflat în zona centrală a semicercului este atacat de un apărător, plasamentul
portarului se modifică, fireşte, în funcţie de această situaţie.
în cazul în care apărătorul poate interveni pe partea braţului de aruncare al adversarului, atunci
portarul anticipează trimiterea mingii în colţul rămas liber şi intervine.
La aruncările de pe extreme care se execută din unghiuri mai mici de 30 grade, portarul se plasează
lângă bară. El trebuie să stea lângă bară, în colţul scurt, să nu se deplaseze cu anticipaţie, forţându-1 pe
adversar să arunce la colţul lung.
Portarul va reacţiona numai după ce mingea a fost aruncată. La eforturile de apărare a porţii, portarul
este ajutat însă şi de apărătorul din partea respectivă, care trebuie să încerce să blocheze aruncarea cu
braţele.
în toate cazurile, indiferent de braţul de aruncare al atacantului sau de partea, de teren de unde se
aruncă, apărătorul lateral acoperă colţul lung al porţii, iar portarul rămâne responsabil în principal
pentru colţul scurt.

Apărarea aruncărilor de la 7 metri

Pentru portar, aruncarea de la 7 metri este un moment de mare solicitare psihică, dar şi fizică,
în care el trebuie să facă dovada unui bun control psiho-motric şi de măiestrie tehnico-tactică. Nici un
portar nu are dreptul să considere că la aruncarea de la 7 metri nu mai este nimic de făcut.
Este indicat ca la aruncările de la 7 metri portarul să stea în faţa liniei de poartă la o distanţă de
2-4 metri. în momentul aruncării, portarul trebuie să se găsească într-o poziţie fundamentală stabilă, să
fie bine echilibrat, pentru a putea reacţiona în orice direcţie, în cel mai scurt timp.
Având în vedere faptul că într-o partidă numărul aruncărilor de la 7 metri a crescut, că
fructificarea aruncărilor de la 7 metri sau apărarea lor pot influenţa considerabil bilanţul final al
jocului, se recomandă ca, la fiecare antrenament, în diferite momente, să se execute mai multe aruncări
de la 7 metri de către jucători care folosesc procedee tehnice diferite, portarul aflându-se în condiţii de
oboseală fizică şi psihică.

Pregătirea tactică a portarului

Pregătirea tactică a portarului se realizează individual şi concomitent cu pregătirea tactică a


echipei.

64
Pentru pregătirea teoretică a portarului se folosesc expuneri, explicaţii şi analize, vizionări de
jocuri, care pot avea teme diferite. Latura practică a pregătirii tactice se realizează în antrenamente
de individualizare, precum şi în antrenamente colective.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt procedeele tehnice specifice tacticii individuale în apărare?


• Care sunt acţiunile tactice colective în faza a iv-a a apărării?
• Care sunt formele de joc în apărare?
• Care sunt sistemele de joc în apărare?

CURSUL XII
15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN

DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE


DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE OFICIALE
ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR
BANCA DE REZERVE

15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN

Termenul de „competiţie" este derivat din noţiunea de „întrecere", „luptă" iar după Kluge
(1967) termenul este derivat din latinescul campus (câmp de bătălie). în mod similar competiţia se
foloseşte în toate domeniile vieţii sociale, în şcoală, economic, cultură, comerţ, sport etc.
Competiţiile sportive sunt indispensabile procesului de instruire şi formare a sportivilor de
mare performanţă. Jocurile din campionat reprezintă un moment important în activitatea jucătorilor şi
antrenorilor, deoarece numai în concurs se pot verifica metodele şi mijloacele folosite în pregătire şi se
aprecia în mod critic, reuşita ideilor metodice care au stat la baza planificării procesului de
antrenament.
În handbalului nostru s-a format din timp un sistem competiţional piramidal, care are la bază
competiţiile de masă, apoi pe cele cuprinse în eşalonul numit baza de masă a handbalului de
performanţă, urmând eşalonul handbalului de performanţă (Liga Naţională, diviziile A şi B), iar în
vârful piramidei handbalul de înaltă performanţă care cuprinde Echipa Naţională precum şi echipele
participante în CCE, CC, CEHF şi Chalange Cup.
Ca sport de masă, fiind practicat de către toate vârstele, se desfăşoară şi se organizează
competiţii pentru elevi, studenţi, militari, muncitori, pe plan local, în şcoli, facultăţi, instituţii, unităţi
militare, întreprinderi, la oraşe şi sate.
În eşalonul inferior al bazei de masă a handbalului de performanţă sunt cuprinse echipele de
juniori III şi II (masculin şi feminin) din şcoli, cluburi şi asociaţii sportive.
în eşalonul superior al bazei de masă al handbalului de performanţă activează echipele de juniori I ale
cluburilor sportive şi liceelor cu profil sportiv.
Pentru toate aceste categorii de echipe se organizează anual competiţii pe plan local, judeţean
şi naţional. Astfel, avem organizate în ţară următoarele competiţii handbalistice, stabilite prin
calendarul sportiv intern al FRH:

Campionatul şcolilor generale şi al liceelor (masculin şi feminin)


• etapa judeţeană
• etapa interjudeţeană
• turneu final
Concursul Republican al juniorilor III (masculin şi feminin).

65
Echipele sunt împărţite în serii geografice, iar FRH, în funcţie de numărul echipelor înscrise,
stabileşte sistemul de desfăşurare în vacanţele de iarnă şi primăvară. Turneul final se organizează cu
echipele câştigătoare a seriilor geografice.
Campionatul Republican al juniorilor II (masculin şi feminin):
• etapa preliminară
• etapa semifinală
• turneul final
Campionatul Republican al juniorilor I (masculin şifeminin)
• etapa judeţeană;
• etapa interjudeţeană;
• turneul final.
Campionatul republican divizionar
Care însumează un număr de 32de echipe, împărţite în patru serii geografice şi care îşi
desfăşoară competiţia în trei tururi, după cum urmează:
• tur
• turnee de sală
• retur
Primele două echipe din fiecare serie se califică pentru turneul final.
Divizia B tineret- formată din patru scrii a 8 echipe (masculin şi feminin) care
joacă după sistemul tur-retur. Câştigătoarele fiecărei serii promovează în divizia A.
Divizia A - formată din două serii a câte 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după
sistemul tur-retur. Câştigătoarea fiecărei seri promovează în Liga Naţională.
Liga Naţională - formată din 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după sistemul tur-
turnee de sală - retur. Prima clasată este declarată campioană naţională, iar ultimele două clasate
retrogradează în divizia A.
Cupa României - sistemul de desfăşurare al acestei competiţii suferă
modificări de la un an la altul, în funcţie de calendarul competiţional internaţional.

15.1. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE

Legitimarea sportivilor. Pentru a putea lua parte la competiţii jucătorii


trebuie să aparţină unei secţii afiliate la FRH şi să posede un carnet tip. Un sportiv
poate fi legitimat numai la o singură secţie de handbal afiliată la FRH, iar în cazul în
care un jucător este găsit legitimat la două secţii va rămâne bun doar pentru prima
secţie.
Viza anuală. Carnetele de legitimare ale sportivilor vor trebui vizate anual de către comisiile
judeţene (1-30 decembrie). începând cu 1 ianuarie a fiecărui an toţi sportivii vor trebui să posede viza
anuală pentru a putea participa la jocurile oficiale, în cazul lipsei vizei anuale echipa în cauză pierde
jocul cu 6-0.
Viza medicală. Pentru a putea participa la jocurile oficiale, viza medicală este obligatoriu a fi
trecută în carnetul de legitimare. Această viză se trece odată la şase luni. Există situaţii când se
acordă şi viza flotantă, aceasta in ca/ul pierderii carnetului de legitimare, a distrugerii etc. Lipsa
vizei medicale în cazul unei contestaţii duce la pierderea jocului cu 6-0.

15.2. DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE


OFICIALE

La fiecare joc oficial, delegaţii echipelor participante sunt obligaţi să prezinte arbitrilor,
pentru sportivii pe care îi înscriu în raportul de arbitraj, carnetele de legitimare, tip FRH, având
viza anuală şi medicală la zi, indicând pentru fiecare jucător şi numărul pe care îl poartă pe tricou. în
lipsa carnetului FRH, jucătorul va prezenta buletinul de identitate şi avizul medical recent, fără de

66
care nu poate fi trecut în raportul de arbitraj, iar după aceste operaţiuni jucătorul în cauză va semna în
dreptul buletinului.
La jocurile oficiale de juniori, calificare seniori şi divizia B tineret, se trece în raport şi anul
naşterii. La jocurile oficiale ale juniorilor, pe lângă carnetul de tip FRH este obligatorie şi prezentarea
buletinului.
15. 3. ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR

Echipele participante la jocurile oficiale sunt obligate a prezenta sportivii proprii echipaţi
regulamentar şi uniform. Portarii vor trebui să aibă şi să poarte tricouri de o culoare distinctă faţă de
jucătorii ambelor echipe. Sportivii vor trebui să aibă pe spate numere de la 1 la 20, de culoare
distinctă faţă de tricou, cu înălţimea de 20 cm. şi acelaşi număr, de 10 cm. înălţime pe piept. Numerele
1, 12 şi 16 vor fi purtate de către portari. Fiecare echipă va avea trecut în raportul de arbitraj un
căpitan care va purta pe braţul stâng o banderolă distinctă.
15.4. BANCA DE REZERVĂ

La fiecare joc oficial trebuie să existe două bănci pentru jucătorii de schimb, aşezate în
dreapta şi în stânga mesei oficiale, cât mai aproape de ea. Pe fiecare bancă au dreptul să ia loc
maximum 11 persoane din fiecare echipă: 7 jucători de schimb echipaţi şi înscrişi în raport; 4
persoane oficiale: 1-2 antrenori, 1 medic, 1 conducător, fiecare dintre aceste persoane oficiale
trebuind să aibă carnetul FRH cu viza la zi.
Conform prevederilor regulamentare, una dintre persoanele oficiale va fi notată cu litera „R"
pe raportul de arbitraj ca reprezentant al echipei, el fiind singurul în măsură să se adreseze juriului
(secretar-cronometror) pentru anumite lămuriri.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care este structura sistemului competiţional intern?


• Care sunt dispoziţiile generale privind jocurile oficiale?
• Care sunt condiţiile obligatorii pentru ca un sportiv să poată participa la meci?
• Care este echipamentul şi ţinuta sportivilor?
• Cine ia loc şi în ce condiţii pe banca de rezerve?

67
CURSUL XIII
16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR
17 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR

• Sistemul eliminatoriu;
• Sistemul turneu;
• Sistemul mixt.

Sistemul eliminatoriu

În acest sistem se întâlnesc două situaţii:


• numărul echipelor participante este par (4,8,16, etc.)
• numărul echipelor participante este impar
Dacă la primul caz rezolvarea este simplă, toate echipele intrând de la început în competiţie, în
cel de-al doilea o echipă va sta un tur, aceasta stabilindu-se în urma tragerii la sorţi. Pentru
exemplificare, s-a ales un sistem eliminatoriu cu şapte echipe:

Acest sistem prezintă avantaje şi dezavantaje:


• ca avantaj putem remarca posibilitatea ca într-un timp scurt să se desfăşoare o competiţie cu un
număr mare de echipe;
• ca dezavantaje, enumerăm faptul că nu există posibilitatea întocmirii unei ierarhii a echipelor
participante.

68
Sistemul turneu
Acest sistem prezintă diferite variante:
• cea clasică cu tur-retur
• tur - turnee de sală - retur
• cu formarea după un tur a două grupe valorice care continuă în sistem turneu
• tur - retur cu "play- off'
Ca dezavantaj al acestui sistem este timpul îndelungat de desfăşurare a competiţiei.
Ca avantaje, sunt posibilităţile egale de disputare pentru toate echipele şi elaborarea unui
clasament general care să reflecte valoarea tuturor echipelor.
în funcţie de numărul echipelor participante, acesta poate fi cu soţ sau fără soţ.

Pentru a stabili numărul total al întâlnirilor se foloseşte formula:

a - este numărul participanţilor


x – numărul întâlnirilor.

Exemplu de întocmire a tabelului de programare a etapelor unei competiţii cu 7 şi 8 echipe

Etapa I. Etapa II. Etapa III. Etapa IV. Etapa V. Etapa VI. Etapa VII.

2-7 1-2 3-1 2-3 4-2 3-4 5-3

3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2

4-5 6-4 5-6 7-5 6-7 1-6 7-1

l-(8) (8)-5 2-(8) (8)-6 3-(8) (8)-7 4-(8)

În situaţia unui număr de echipe participante cu soţ, în cazul nostru 8, cea de-a opta va juca cu
cele care în schema de mai sus stau, păstrând regula: etapă acasă -etapă în deplasare.

Sistemul mixt
Acesta presupune două etape distincte. în prima se foloseşte sistemul eliminatoriu
(campionatul grupelor) şi în a doua sistemul turneu (al câştigătoarelor grupelor).
In practica naţională şi internaţională se întâlnesc nenumărate formule de disputare şi de
calificare, generate de stabilirea unei echităţi în desfăşurare, dar şi de posibilităţile organizatorilor in
funcţie de durată, locuri de desfăşurare. posibilităţi financiare etc.
La toate competiţiile oficiale, clasamentul echipelor se face în funcţie de punctele
acumulate, şi anume:
•joc câştigat = 3 puncte; •joc egal = 2 puncte;
• joc pierdut = 1 punct;
• joc pierdut prin neprezentare, contestaţie sau pierdut din oficiu cu 10-0 = 0 puncte.
La toate competiţiile care se desfăşoară în sistem turneu, în cazul în care două sau mai multe
echipe se vor afla la egalitate de puncte, ordinea în clasament se va stabili după următoarele criterii:
•rezultatul în puncte dintre echipele în cauză;
•diferenţa de goluri în meciurile directe;

69
• cel mai mare număr de goluri în meciurile directe. Dacă în continuare egalitatea se
menţine se va lua în considerare:
• diferenţa de goluri în toate meciurile;
• cel mai mare număr de goluri marcate în toate meciurile.
În cadrul sistemului eliminatoriu, dacă două echipe se află la egalitate, după expirarea
timpului regulamentar de joc (2x30 minute), după o pauză de 5 minute, vor avea loc două reprize a câte
5 minute fiecare, fără pauză între ele.
Dacă şi după aceste prelungiri se consemnează egalitatea, vor avea loc alte două reprize de
prelungiri a câte 5 minute fiecare. Dacă şi după aceste reprize va persista egalitatea, se va trece la
executarea loviturilor de la 7 metri.

17. REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

Fiecare competiţie sportivă se organizează pe baza unui regulament. Acest regulament


întocmit de către organizatori trebuie făcut cunoscut participanţilor din vreme.
Organizatorii trebuie să prevadă în mod real în acest regulament toate măsurile menite să
sprijine reuşita competiţiei.
Din partea celor care au acceptat să participe la competiţie apare necesitatea respectării întru
totul a regulamentului.
Dăm mai jos un model pentru întocmirea regulamentului unei competiţii de handbal:
• Tipul competiţiei
• Scopul competiţiei
• Conducerea şi organizarea: se va stabili comitetul de organizare şi comisiile (tehnică, de
propagandă, medicală, administrativă)
• Data şi locul desfăşurării
• Sistemul de desfăşurare
• Cum se alcătuieşte clasamentul
• Cine participă
• Premii acordate
• Condiţiile de participare
• Locul unde se primesc înscrierile (sau confirmările) şi data până la care se primesc.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt sistemele de disputare a competiţiilor în handbalul românesc?


• Întocmiţi un tabel de programare a etapelor unei competiţii cu 9 echipe.
• Întocmiţi un tabel de programare a etapelor unei competiţii cu 10 echipe.
• Ce conţine regulamentul unei competiţii de handbal?

70
CURSUL XIV

REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL


VARIANTA SIMPLIFICATĂ

NOTĂ: Regulamentul de faţă este o variant simplificată a regulamentului jocului de


handbal care a intrat în vigoare în 1 August 2005. Această variantă simplificată este folosită la
Cursul de Bază la disciplina Handbal de studenţii Facultăţii de educaţie Fizică şi Sport.
Cei care doresc să studieze varianta completă a regulamentului de joc, pot face acerst
lucru accesând site-ul FRH (www.frh.ro) la capitolul statut şi regulamente.
Regula 1. Terenul de joc

1:1 Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri si latimea de 20 metri, si se compune din 2 spatii de
poarta (vezi Regula1:4 si Regula 6) si o zona de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine iar liniile
laturilor scurte sunt numite linii de poarta (intre barele portii) sau liniile exterioare portii (de ambele parti ale portii).
1:2 In centrul fiecarei linii exterioare a portii se gaseste o poarta . Portile trebuie sa fie solid ancorate de podea sau
de peretii din spatele lor. Portile au la interior o inaltime de 2 metri si o latime de 3 metri.
Barele verticale ale portii sunt unite de o bara orizontala. Partea posterioara a barelor portii trebuie sa fie aliniata cu
muchia posterioara a liniei de poarta. Barele verticale si bara transversala trebuie sa fie patrate in sectiune, cu laturile de
8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite in 2 culori contrastante, care sa fie
diferite si de culorile din jurul portii.
Portile trebuie sa aiba o plasa, atasata in asa fel incat o minge o data intrata in poarta sa ramana acolo.
1:3 Toate liniile terenului fac parte integranta din spatiile pe care le delimiteaza.
Liniile de poarta vor avea 8 cm latime intre barele portilor, in timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm latime. Liniile
dintre doua suprafete adiacente pot fi inlocuite cu culori diferite intre suprafete adiacente ale podelei.
1:4 In fata fiecarei porti este un spatiu de poarta (vezi Regula 6). Spatiul de poarta este delimitat de o linie a
spatiului de poarta (linia de 6 metri), care este trasata astfel:
a) o linie de 3 metri lungime direct in fata portii; aceasta linie este paralela cu linia de poarta si la 6 metri distanta de
aceasta (masurata de la muchia posteriora a liniei de poarta la muchia anterioara a liniei spatiului de poarta);
b) doua sferturi de cerc, fiecare cu o raza de 6 metri (masurata de la coltul interior posterior al stalpilor portii), care
fac legatura intre linia de 3 metri lungime si linia exterioara a portii (vezi Figura 1 si 2a).
1:5 Linia de aruncare libera (linia de 9 metri) este o linie intrerupta, trasata la 3 metri in afara liniei spatiului de
poarta. Atat segmentele de linie cat si spatiile dintre ele masoara 15 cm (vezi Figura 1).
1:6 Linia de 7 metri este o linie lunga de 1 metru, marcata in fata portii. Este paralela cu linia de poarta si aflata la
7 metri de aceasta (distanta) masurata de la muchia posterioara a liniei de poarta la muchia anterioara a liniei de 7
metri);(vezi Figura 1).
1:7 Linia de restrictie (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcata in fata
portii. Este paralela cu linia de poarta si la 4 metri distanta de aceasta (masurata de la muchia posterioara a liniei de
poarta la muchia anterioara a liniei de 4 metri); (vezi Figura 1).
1:8 Linia de centru uneste mijlocul liniilor de margine (vezi Figurile 1 si 3).

71
1:9 Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipa, se intinde de la linia de centru pana la
un punct aflat la o distanta de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralela cu
linia de centru si care se intinde pe o distanta de 15 cm inauntru liniei de margine si 15 cm in afara liniei de margine
(inauntrul si in afara terenului de joc); (vezi Figurile 1 si 3).
Nota: Cerinte tehnice mai detaliate pentru terenul de joc si porti pot fi gasite in Ghidul pentru
Terenul de Joc si Porti

Regula 2. Timpul de joc, Semnalul de sfarsit al jocului si Time-Out


Timpul de joc
2:1 Timpul normal de joc pentru toate echipele cu jucatori de peste 16 ani este de 2 reprize a 30 minute. Pauza
dintre reprize este in mod normal de 10 minute.
Timpul normal de joc pentru echipe de tineret este de 2 x 25 minute pentru grupa de varsta 12 – 16 ani si 2 x 20 minute
pentru grupa de varsta 8-12 ani. In ambele cazuri pauza este, in mod normal, de 10 minute.
2:2 Daca rezultatul este egal la sfarsitul timpului regulamentar de joc si daca trebuie desemnat un castigator,
echipele vor juca prelungiri, dupa o pauza de 5 minute. Timpul prelungirilor este de 2 reprize a 5 minute cu o pauza de
1 minut intre cele 2 reprize. Daca rezultatul este din nou egal la sfarsitul primei prelungiri se va juca inca o prelungire,
dupa o pauza de 5 minute.
Aceasta prelungire este tot de 2 reprize a 5 minute fiecare, cu o pauza de 1 minut intre cele 2 reprize.
Daca rezultatul este tot nedecis, castigatorul trebuie stabilit in conformitate cu regulile stipulate in regulamentul
competitiei respective. In cazul in care decizia este de a folosi departajarea prin aruncari de la 7m, ca modalitate de tie-
break (stabilire rapida a invingatorului), vor fi respectate procedurile de mai jos.

Semnalul de sfarsit de joc


2:3 Timpul de joc incepe o data cu fluierul arbitrului pentru aruncarea de incepere. Timpul de joc se sfarseste o data
cu semnalul automat, dat de cronometrul tabelei de marcaj sau de cronometror. Daca un astfel de semnal nu este dat,
arbitrul fluiera pentru a arata ca timpul de joc s-a terminat (17:9).
2:4 Abaterile si comportarile nesportive petrecute inainte sau simultan cu semnalul de sfarsit (al primei reprize sau
al jocului, deasemenea in prelungiri) trebuiesc sanctionate chiar daca aruncarea libera rezultata (conform regulii 13 :1)
sau aruncarea de la 7 m nu poate fi executata pana la semnalul de sfarsit de joc.
2:5 Daca arbitrii constata ca, cronometrorul a semnalizat prea devreme sfarsitul jocului (al primei reprize sau al
jocului, si in prelungiri), ei trebuie sa retina jucatorii pe teren pentru a se juca timpul de joc ramas.
Echipa care a fost in posesia mingii cand s-a auzit semnalul prematur de sfarsit al jocului va ramane in posesia
mingii, atunci cand jocul va fi reluat. Daca mingea nu a fost in joc, jocul se va relua cu o aruncare corespunzatoare
acelei situatii. Daca mingea a fost in joc, jocul se reia cu o aruncare libera conform Regulii 13:4a-b. Daca prima repriza
a jocului (sau a prelungirilor) se incheie prea tarziu, a doua repriza a jocului (sau a prelungirilor) trebuie scurtata
corespunzator. Daca a doua repriza a jocului (sau a prelungirilor) se termina prea tarziu, atunci arbitrii nu mai pot
schimba nimic.

Time-Out
2:8 Se acorda obligatoriu Time-out cand:
a) se dicteaza o eliminare de 2 minute, o descalificare sau o eliminare definitiva;
b) se acorda un time-out de echipa;
c) se aude fluierul cronometrorului sau al Delegatului Tehnic;
d) sunt consultari intre arbitrii in conformitate cu Regula 17:7.
Time-out se acorda in mod normal si in alte situatii, in functie de circumstante (vezi Explicatia Nr. 2).
Abaterile comise in timpul unui time-out au aceleasi consecinte ca cele comise in timpul de joc (16:13, paragraful
1).
2:9 In principiu, arbitrii decid momentul intreruperii jocului si reluarea lui, in raport cu time-out-ul. Intreruperea
timpului de joc trebuie indicata cronometrorului prin trei sunete scurte ale fluierului si prin Semnalizarea Nr. 16.
In cazul unei intreruperi obligatorii a jocului prin time-out dictat de catre cronometror sau delegat (2:8b-c),
cronometrorul este obligat sa opreasca imediat cronometrul, fara a astepta confirmarea arbitrilor.
Dupa time-out jocul se reia intotdeauna cu fluierul arbitrului (15:5b).
2:10 Fiecare echipa are dreptul sa beneficieze de un time-out de echipa de 1 minut in fiecare repriza a timpului
normal de joc, dar nu in prelungiri (Explicatia Nr. 3).

Regula 3. Mingea

3:1 Mingea este confectionata din piele sau material sintetic. Mingea trebuie sa fie sferica. Suprafata mingii nu
trebuie sa fie stralucitoare sau alunecoasa (17:3).
3:2 Dimensiunile (circumferinta si greutatea) mingilor folosite la diferitele categorii de echipe sunt urmatoarele:
• 58-60 cm si 425-475 g (Marimea IHF 3) pentru echipele masculine si tineret masculin (peste 16 ani);

72
• 54-56 cm si 325-375 g (Marimea IHF 2) pentru echipele feminine peste 14 ani si tineret masculin (12 – 16
ani);
• 50-52 cm si 290-330 g (Marimea IHF 1) pentru tineret feminin (8 – 14 ani) si tineret masculin (8 – 12 ani).
3:3 La fiecare joc, trebuie sa fie disponibile minimum 2 mingii. Mingea de rezerva trebuie sa fie disponibila la
masa cronometrorului in timpul jocului. Mingile trebuie sa indeplineasca cerintele mentionate la Regulile 3:1-2.
3:4 Arbitrii decid cand sa foloseasca mingea de rezerva. In astfel de cazuri, arbitrii trebuie sa puna in joc, imediat,
mingea de rezerva pentru a reduce intreruperile si a evita time-out.

Regula 4. Echipa, Schimbarile de jucatori, Echipamentul


Echipa
4:1 O echipa este formata din pana la 14 jucatori.
Pe terenul de joc nu este permis sa se gaseasca mai mult de 7 jucatori dintr-o echipa in acelasi timp. Ceilalti
jucatori (jucatorii ramasi) sunt jucatori de rezerva.
In orice moment al jocului, echipa trebuie sa aiba unul dintre jucatorii de pe teren desemnat ca portar. Un
jucator care este recunoscut ca portar poate deveni jucator de camp in orice moment. In mod similar, un jucator de camp
poate deveni portar in orice moment (vezi, totusi, Regulile 4:4 si 4:7).
La inceputul jocului o echipa trebuie sa aiba pe terenul de joc cel putin 5 jucatori. Numarul jucatorilor unei
echipe poate creste pana la 14 oricand in timpul jocului, inclusiv al prelungirilor.
Jocul poate continua, chiar daca o echipa isi reduce efectivul la mai putin de 5 jucatori pe teren. Arbitrii trebuie sa
hotarasca cand jocul trebuie intrerupt definitiv (17:12).

4:2 In timpul jocului o echipa poate avea maximum 4 oficiali de echipa. Acesti oficiali de echipa nu pot fi inlocuiti
in timpul jocului. Unul dintre oficiali trebuie desemnat ca “responsabil oficial de echipa.” Numai acest oficial are
permisiunea sa se adreseze cronometrorului / scorerului si posibil arbitrilor (vezi, totusi, Explicatia nr. 3: “Time-out de
echipa”).
In general unui oficial de echipa nu i se permite sa intre pe teren in timpul jocului. Incalcarea acestei reguli trebuie
4 :3 Un jucator sau un oficial de echipa are drept de participare la joc daca este prezent la inceputul jocului si este
inscris in raportul de joc. Jucatorii si oficialii care ajung la teren dupa inceperea jocului trebuie sa obtina dreptul de
participare la joc de la cronometror / scorer si trebuie inscrisi in raportul de joc.

Schimbarile (Inlocuirea) jucatorilor


4:4 Jucatorii de rezerva pot intra in joc, in orice moment si repetat, (vezi totusi Regula 4:5), fara a anunta
cronometrorul / scorerul, imediat ce jucatorii pe care ii inlocuiesc au parasit terenul (4;5).
Jucatorii vor parasi terenul de joc si vor intra pe terenul de joc peste propria linie de schimb (4:5). Aceste
cerinte se aplica si la inlocuirea portarilor (vezi deasemenea 4:7 si 14:10).
Regulile de schimbare a jucatorilor se aplica si in timpul unui “time-out” (exceptie in timpul unui “time-out de
echipa”).
4:5 O schimbare gresita trebuie penalizata cu o eliminare de 2 minute pentru jucatorul vinovat. Daca pentru
schimbarea gresita sunt vinovati mai multi jucatori ai aceleiasi echipe in aceeasi situatie, numai primul jucator care a
comis abaterea trebuie penalizat. Jocul se reia cu o aruncare libera pentru echipa adversa.
4:6 Daca un jucator suplimentar intra pe teren, fara a face o schimbare, sau daca un jucator de rezerva intervine
neregulamentar in joc din spatiul de schimb, acesta trebuie eliminat pe timp de 2 minute. De aceea efectivul echipei
trebuie redus cu un jucator din teren pentru urmatoarele 2 minute (in afara de faptul ca jucatorul suplimentar trebuie sa
paraseasca terenul de joc).
Daca un jucator eliminat pe 2 minute intra pe teren, in timpul celor 2 minute de eliminare, trebuie sanctionat cu o
noua eliminare de 2 minute. Aceasta eliminare trebuie sa inceapa imediat, astfel ca efectivul echipei trebuie redus cu
inca un jucator pentru diferenta de timp, ramasa neefectuata, de la prima eliminare.
In ambele cazuri jocul se reia cu aruncare libera pentru echipa adversa.

Echipamentul
4:7 Toti jucatorii de camp ai unei echipe trebuie sa poarte echipament uniform. Combinatiile de culori si designul
echipamentului celor 2 echipe trebuie sa fie clar diferit.
Toti jucatorii folositi de o echipa ca portari vor avea obligatoriu aceiasi culoare a echipamentului, dar diferita de a
jucatorilor de camp ai ambelor echipe si a portarilor echipei adverse (17:3).
4:8 Jucatorii trebuie sa poarte pe echipament numere de minimum 20 cm inaltime pe spatele tricoului si de
minimum 10 cm pe fata tricoului. Numerele folosite trebuie sa fie de la 1 la 20. Un jucator care este folosit ca portar si
jucator de camp va avea obligatoriu acelasi numar in ambele situatii.
4:9 Jucatorii trebuie sa poarte pantofi de sport.
Nu se permite purtarea obiectelor care pot fi periculoase pentru jucatori. Acestea includ, de exemplu, casti de
protectie pentru cap, masti pentru fata, bratari, ceasuri, inele, piercing-uri vizibile, medalioane sau lantisoare, cercei,
ochelari fara banda de siguranta sau cu rama solida, sau orice alte obiecte care pot fi periculoase.

73
4:10 Daca un jucator sangereaza sau are sange pe corp sau echipament, acesta trebuie sa paraseasca voluntar si
imediat terenul (printr-o inlocuire normala de jucator), pentru a i se opri sangerarea, a i se acoperi rana si a i se curata
corpul si echipamentul. Jucatorul nu trebuie sa revina pe teren pana nu a rezolvat problemele de mai sus.
4:11 In cazul unei accidentari, arbitrii pot permite (prin Semnalizarile Nr.16 si 17), pentru 2 dintre persoanele care
au drept de participare la joc (vezi 4:3) sa intre pe teren in timpul “time-out”-ului, cu scopul strict de a ajuta jucatorul
accidentat din propria echipa.

Regula 5. Portarul

Portarul are dreptul:


5:1 Sa atinga mingea cu orice parte a corpului, in timpul actiunii de aparare, in interiorul spatiului de poarta;
5:2 Sa se deplaseze cu mingea, in spatiul de poarta, fara sa se supuna restrictiilor aplicate jucatorilor de camp
(Regulile 7:2-4, 7:7); portarul nu are totusi dreptul sa intarzie executarea aruncarii de la poarta (Regulile 6:4-5, 12:2 si
15:5b);
5:3 Sa paraseasca spatiul de poarta, fara minge si sa participe la joc in campul de joc; cand procedeaza astfel,
portarul trebuie sa respecte regulile care se aplica jucatorilor de camp, in campul de joc. Se considera ca portarul a
parasit spatiul de poarta, imediat ce orice parte a corpului sau atinge podeaua, in afara spatiului de poarta;
5:4 Sa paraseasca spatiul de poarta cu mingea si sa o joace in continuare in campul de joc, daca nu a avut mingea
sub control.

Portarul nu are dreptul:


5:5 Sa puna in pericol adversarul in timpul actiunii de aparare (8:2, 8:5);
5:6 Sa paraseasca spatiul de poarta avand mingea sub control; aceasta conduce la aruncare libera daca arbitrul a
fluierat executarea aruncarii de la poarta; in celelalte situatii se acorda simpla repetare a aruncarii de la poarta.
5:7 Sa atinga mingea care sta sau se rostogoleste pe sol, in afara spatiului de poarta, atunci cand el se gaseste in
spatiul de poarta
5:8 Sa aduca mingea in spatiu de poarta, cand aceasta sta sau se rostogoleste pe sol, in campul de joc
5:9 Sa revina in spatiul de poarta, cu mingea sub control
5:10 Sa atinga, cu laba piciorului sau cu orice parte a piciorului de la genunchi in jos, in spatiul de poarta, mingea
care sta sau se rostogoleste pe sol in directia campului de joc (13:1a);
5:11 Sa depaseasca linia de limitare a portarului (linia de la 4 metri) sau prelungirea ei imaginara, in ambele parti,
inainte ca mingea sa paraseasca mana adversarului care executa aruncarea de la 7 metri (14:9).

Regula 6. Spatiul de poarta

6:1 In spatiul de poarta are dreptul sa intre numai portarul.


Se considera ca un jucator a patruns in spatiul de poarta, atunci cand atinge spatiul de poarta, inclusiv linia
spatiului de poarta, cu orice parte a corpului.
6:2 Daca un jucator de camp patrunde in spatiul de poarta, deciziile vor fi:
a) aruncare de la poarta, cand un jucator al echipei aflate in atac, intra in spatiul de poarta cu mingea sub control
sau intra fara minge, dar isi creaza prin aceasta un avantaj
b) aruncare libera, cand un jucator al echipei aflate in aparare intra in spatiul de poarta si isi creaza un avantaj prin
aceasta, dar nu impiedica o sansa clara de gol
c) aruncare de la 7 metri, cand un jucator al echipei aflate in aparare, intra in spatiul de poarta si astfel impiedica o
sansa clara de gol
6:3 Patrunderea in spatiul de poarta nu se sanctioneaza cand:
a) un jucator intra in spatiul de poarta dupa ce a jucat mingea atata timp cat acest lucru nu creaza un dezavantaj
pentru adversari;
b) un jucator intra in spatiul de poarta fara minge si nu castiga un avantaj din aceasta;
6:4 Mingea este considerata “afara din joc” cand portarul o are sub control, in spatiul de poarta (12:1). Mingea
trebuie repusa in joc printr-o aruncare de la poarta
6:7 Daca un jucator joaca mingea spre propriul spatiu de poarta, deciziile vor fi dupa cum urmeaza:
a) gol, daca mingea intra in poarta;
b) aruncare libera, daca mingea se opreste in spatiul de poarta, sau daca portarul atinge mingea si nu intra in poarta
c) aruncare de la margine, daca mingea trece peste linia de poarta, in afara portii (11:1);
d) jocul continua, daca mingea traverseaza spatiul de poarta si ajunge inapoi in campul de joc, fara a fi atinsa de
portar.

Regula 7. Jucarea mingii, Jocul pasiv


Jucarea mingii
Se permite:

74
7:1 aruncarea, prinderea, oprirea, impingerea sau lovirea mingii, prin folosirea mainilor (deschise sau inchise),
bratelor, capului, toracelui, coapselor si genunchilor;
7:2 tinerea mingii pentru maximum 3 secunde, chiar cand jucatorul este intins pe sol (13:1a);
7:3 sa se faca maximum 3 pasi cu mingea (13:1a); un pas se considera facut cand:
a) un jucator care sta cu ambele picioare pe sol, ridica un picior si-l pune inapoi pe sol, sau misca un picior dintr-un
loc in altul;
b) un jucator atinge solul numai cu un picior, prinde mingea si atinge solul cu celalalt picior;
c) un jucator, dupa o saritura, atinge solul numai cu un picior, apoi sare pe acelasi picior sau atinge solul cu celalalt
picior; d) un jucator, dupa un salt, atinge solul simultan cu ambele picioare, si apoi ridica un picior si-l pune inapoi pe
sol sau misca un picior dintr-un loc in altul.
7:4 in timp ce se sta pe loc sau se alearga:
a) sa bata mingea o data si sa se prinda din nou cu o mana sau cu amandoua;
b) sa bata mingea repetat cu o mana (dribling), si apoi sa o prinda sau sa o ridice cu o mana sau cu amandoua;
c) sa rostogoleasca mingea pe podea, in mod repetat, cu o mana, si apoi sa o prinda sau sa o ridice cu o mana sau cu
ambele.
Imediat ce mingea a fost jucata astfel si este tinuta intr-o mana sau cu amandoua aceasta trebuie jucata in timp
de maximum 3 secunde sau dupa nu mai mult de 3 pasi (13:1a).
7:5 sa se treaca mingea dintr-o mana in cealalta.
Nu se permite sa:
7:7 se atinga mingea mai mult decat o singura data, daca aceasta nu a atins intre timp podeaua, alt jucator, sau
poarta (13:1a), dupa ce mingea a fost sub control; totusi, atingerea mingii de mai multe ori nu se penalizeaza, daca
jucatorul o “balbaie” sau o scapa de sub control in incercarea de a o prinde sau a o opri.
7:8 se atinga mingea cu orice parte a piciorului de la genunchi in jos, cu exceptia cazului cand mingea a fost aruncata
in jucator de catre un adversar.
7:9 Jocul continua daca mingea atinge arbitrul pe terenul de joc.

Jocul pasiv
7:11 Nu este permis sa se tina mingea in posesia echipei fara a efectua o actiune evidenta de a ataca sau a arunca la
poarta
Similar, nu este permis sa se intarzie repetat executarea aruncarilor de incepere, libere, de la margine, sau de la poarta,
pentru propria echipa (vezi Explicatia 4) Acest lucru este privit ca joc pasiv care trebuie penalizat cu aruncare libera
impotriva echipei care se afla in posesia mingii, daca aceasta tendinta nu dispare (13:1a).
Aruncarea libera se executa din locul in care se afla mingea, cand jocul a fost intrerupt.
7:12 Cand se recunoaste o tendinta de joc pasiv, trebuie aratat semnalul de preavertizare (Semnalizarea Nr. 18).
Acest lucru da posibilitatea echipei aflata in posesia mingii sa schimbe modul de atac, pentru a evita pierderea posesiei
mingii. Daca modul de atac nu se schimba dupa semnalul de preavertizare, sau nu se arunca la poarta, atunci se dicteaza
aruncare libera impotriva echipei aflate in posesia mingii.

Regula 8. Faulturile si Comportarea nesportiva

Se permite:
8:1 a) sa se foloseasca bratele sau mainile pentru a bloca sau a castiga posesia mingii;
b) sa se foloseasca mana (palma) deschisa, din orice directie, pentru a indeparta mingea de adversar;
c) sa se foloseasca corpul pentru a bloca un adversar, chiar daca acesta nu este in posesia mingii;
d) sa aiba contact corporal cu un adversar, cand il intampina, cu bratele indoite, si sa mentina acest contact pentru a
controla si urmari adversarul.

Nu se permite:
8:2 a) sa se smulga sau sa se loveasca mingea care se gaseste in mainile unui adversar;
b) sa se blocheze sau se sa impinga un adversar cu bratele, mainile sau picioarele;
c) sa se impiedice sau sa tina (de corp sau echipament), sa se impinga, sa fuga sau sa sara intr-un adversar;
d) sa se puna in pericol un adversar (cu sau fara minge).
8:3 Nerespectarea regulii 8.2, poate sa apara in timpul luptei pentru minge; totusi, nerespectarea acestei reguli,
trebuie sanctionata progresiv, atunci cand actiunea este in principal sau exclusiv indreptata impotriva adversarului si nu
a mingii. Aceasta inseama ca pe linga o aruncare libera sau o aruncare de la 7 metri este deasemenea nevoie si de o
sanctiune disciplinara, incepand cu avertisment (16:1b), urmata de cresterea severitatii sanctiunilor, cum ar fi
eliminarile (16:3b) si descalificarile.
8:4 Manifestarile fizice sau verbale care sunt incompatibile cu spiritul sportiv sunt considerate ca fiind comportari
nesportive. (De exemplu, vezi Explicatia Nr.5). Aceasta se aplica atat jucatorilor cat si oficialilor de echipa, pe sau in
afara terenului de joc.
8:5 Un jucator care pune in pericol sanatatea unui adversar atunci cand il ataca, va fi descalificat (16:6b), in special
daca:

75
a) loveste sau trage inapoi, din lateral sau din spate, bratul de aruncare al jucatorului care este in curs de a pasa
mingea;
b) face orice actiune din care rezulta lovirea adversarului la cap sau la gat;
c) intentionat loveste corpul unui adversar cu piciorul sau genunchiul sau in orice alt mod; aceasta include si piedica;
d) impinge un adversar care alearga sau sare, sau il ataca in asa fel incat adversarul isi pierde controlul corporal;
aceasta se aplica si cand portarul isi paraseste spatiul de poarta in timpul unui contraatac al adversarilor;
e) loveste un aparator in cap executand o aruncare libera direct la poarta, daca aparatorul nu s-a miscat; sau similar,
loveste portarul in cap la o aruncare de la 7 metri, daca portarul nu s-a miscat.
8:6 Comportarea nesportiva grosolana a unui jucator sau oficial de echipa, pe sau in afara terenului de joc, (vezi
Explicatia Nr. 6), va fi sanctionata cu descalificare.
8:7 Un jucator vinovat de violenta in timpul de joc va fi eliminat definitiv (16:9-11). Violenta in afara timpului de
joc (vezi 16:13) determina descalificarea (16:6d; 16:14b). Un oficial vinovat de violenta va fi descalificat (16:6e).
8:8 Incalcarea regulilor 8:2-7 determina o aruncare de la 7 metri pentru adversari (14:1), daca incalcarea a produs,
direct sau indirect, intreruperea unei sanse clare de gol pentru adversari.

Regula 9. Marcarea unui gol

9:1 Un gol este marcat cand intreaga circumferinta a mingii a trecut intreaga latime a liniei de poarta (vezi Figura
4), daca nu s-a produs nici o abatere de catre aruncator sau coechipieri inainte sau in timpul aruncarii. Arbitrul de poarta
confirma cu 2 semnale scurte din fluier si cu Semnalizarea Nr. 12 ca golul a fost marcat.
Un gol trebuie acordat chiar daca s-a produs o abatere de la regulament de catre aparatori, dar totusi mingea intra in
poarta.
Un gol nu poate fi acordat, daca unul dintre arbitrii sau cronometrorul a intrerupt jocul inainte ca mingea sa intre in
poarta.
Un gol trebuie acordat adversarilor daca un jucator inscrie un gol in proprie poarta, in afara cazului in care un portar
executa aruncarea de la poarta.

9:2 Un gol acordat nu mai poate fi anulat dupa fluierul pentru executarea aruncarii de incepere, dupa gol.
9:3 Echipa care a marcat mai multe goluri decat adversarul este castigatoare. Un joc este egal daca amandoua
echipele au marcat acelasi numar de goluri sau nu s-au marcat goluri deloc.

Regula 10. Aruncarea de incepere

10:1 La inceputul jocului, aruncarea de incepere a jocului se executa de catre echipa care a castigat la aruncarea
monedei si a ales sa aibe mingea in posesie. Adversarii au atunci dreptul sa-si aleaga terenul.
10:2 Dupa inscrierea unui gol, jocul se reia cu o aruncare de incepere executata de catre echipa care a primit golul
(vezi, totusi, Regula 9:2, paragraful 2).
10:3 Aruncarea de incepere se executa in orice directie, de la centrul terenului (cu o toleranta laterala de
aproximativ 1,5 metri). Aruncarea este precedata de un semnal sonor dat prin fluier, si trebuie executata in timp de 3
secunde (13:1a, 15:7 paragraful 3). Jucatorul care executa aruncarea de incepere trebuie sa se pozitioneze cu cel putin
un picior pe linia de centru, iar celalalt picior pe linie sau inapoia liniei (15:6), si sa ramana in aceasta pozitie pana cand
mingea a parasit mana sa. Coechipierii sai nu au voie sa treaca linia de centru inaintea semnalului fluierului (15:6).
10:4 Pentru aruncarea de incepere de la inceputul fiecarei reprize (inclusiv al prelungirilor), toti jucatorii trebuie sa
se gaseasca in propria jumatate de teren.
Totusi, pentru aruncarea de incepere de dupa marcarea unui gol, adversarii celui care executa aruncarea de incepere pot
fi in ambele jumatati de teren. In ambele cazuri, adversarii trebuie sa fie la cel putin 3 metri de executantul aruncarii .

Regula 11. Aruncarea de la margine

11:1 O aruncare de la margine se acorda cand mingea a trecut in totalitate linia de margine, sau cand un jucator de
camp al echipei in aparare a fost ultimul care a atins mingea inainte ca aceasta sa iasa in afara terenului peste linia
exterioara a propriei porti. Se acorda deasemenea cand mingea atinge tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de
joc.
11:2 Aruncarea de la margine se executa fara semnalul prin fluier dat de arbitrii (vezi, totusi, 15:5b), de catre
adversarii echipei al carui jucator a atins ultimul mingea, inaintea iesirii acesteia din teren sau inainte ca mingea sa
atinga tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de joc.
11:3 Aruncarea de la margine se executa din locul de unde mingea a traversat linia de margine sau daca mingea a
iesit peste linia exterioara a portii, de la intersectia liniei de margine cu linia exterioara a portii de aceeasi parte. Pentru
aruncare de la margine dupa ce mingea a atins tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de joc, aruncarea de la
margine se va executa de la cel mai apropiat punct al liniei de margine fata de punctul unde mingea a atins tavanul sau
un alt obiect aflat deasupra terenului de joc.
11:4 Executantul trebuie sa tina piciorul pe linia de margine (15:6) si sa ramana in pozitie corecta pana cand mingea
i-a parasit mana (15:7 paragrafele 2 si 3, 13:1a). Nu este limitata pozitionarea celuilalt picior.

76
11:5 In timpul executarii aruncarii de la margine adversarii nu se pot apropia la mai putin de 3 metri de executant.

Regula 12. Aruncarea de la poarta

12:1 Aruncarea de la poarta se acorda cand:


• un jucator al echipei adverse patrunde in suprafata de poarta nerespectand Regula 6:2a;
• portarul are mingea sub control in suprafata de poarta (6:4-5);
• un jucator al echipei adverse atinge mingea care sta sau se rostogoleste pe podea in suprafata de poarta
• cand mingea trece peste linia exterioara portii, dupa ce a fost atinsa ultima data de catre portar sau un jucator
advers.
12:2 Aruncarea de la poarta se executa de catre portar, fara fluierul arbitrului (vezi, totusi, 15:5b), din spatiul de
poarta peste linia spatiului de poarta. Aruncarea de la poarta se considera executata cand mingea aruncata de catre
portar traverseaza complet linia spatiului de poarta.

Regula 13. Aruncarea libera

Decizia de aruncare libera


13:1 In principiu, arbitrii intrerup jocul si il reiau cu o aruncare libera pentru adversari cand:
• echipa in posesia mingii a comis o abatere de la regulament, care conduce la pierderea posesiei mingii
• echipa adversa comite o abatere care determina pierderea posesiei mingii de catre echipa in posesia mingii
13:2 Arbitri trebuie sa permita continuarea jocului, abtinandu-se de a intrerupe jocul prematur pentru o decizie de
aruncare libera.
Daca trebuie acordata o sanctiune disciplinara personala datorita abaterii comise, arbitri pot decide intreruperea
imediata a jocului, daca aceasta nu provoaca un dezavantaj echipei care nu a comis abaterea. In caz contrar sanctiunea
disciplinara trebuie amanata pana cand situatia existenta a trecut.
13:3 Daca o abatere care in mod normal se sanctioneaza cu aruncare libera, conform Regulii 13:1a-b are loc cand
mingea nu este in joc, jocul se va relua cu o aruncare corespunzatoare cauzei care a dus la intreruperea sa.
13:5 Daca se acorda o aruncare libera impotriva echipei aflate in posesia mingii, jucatorul care are mingea in
momentul in care fluiera arbitrul, trebuie sa lase mingea sa cada sau sa o puna pe sol, in locul in care se gaseste (16:3e).

Executarea aruncarilor libere


13:6 Aruncarea libera se executa, in mod normal, fara semnalul sonor al fluierului arbitrului (vezi, totusi, 15:5b) si,
in principiu, din locul in care s-a comis abaterea.
Urmatoarele situatii sunt exceptii de la regula:
- In situatia descrisa la regulile 13:4 a-b, aruncarea libera se executa, dupa ce arbitrul a fluierat, in principiu, din
locul unde s-a gasit mingea in momentul intreruperii.
Daca un arbitru sau delegatul tehnic (de la IHF sau al federatiei continentale / nationale) intrerupe jocul din cauza
unei abateri a unui jucator sau oficial al echipei din aparare, si aceasta are ca rezultat o atentionare verbala sau o
sanctiune personala, atunci aruncarea libera trebuie executata din locul in care s-a gasit mingea cand jocul a fost
intrerupt, daca este mai avantajos pentru echipa care executa aruncarea decat locul in care s-a produs abaterea.
Aceeasi exceptie, ca in paragraful anterior, se aplica si daca cronometrorul intrerupe jocul datorita unei abateri
conform regulilor 4:2-3 sau 4:5-6.
Asa cum se indica in regula 7:10, aruncarea libera generata de jocul pasiv se executa din locul in care s-a gasit
mingea in momentul in care jocul a fost intrerupt.
In contradictie cu principiile de baza si procedurile mentionate in paragrafele anterioare, o aruncare libera nu se
poate executa niciodata din interiorul propriului spatiului de poarta sau din spatiul delimitat de linia spatiului de poarta
si linia de aruncare libera a adversarului.
In orice situatie in care trebuie executata o aruncare libera din locurile mentionate, locul executarii aruncarii trebuie
mutat in cel mai apropiat loc aflat imediat in afara zonei interzise.
13:8 In timpul executarii unei aruncari libere, adversarii trebuie sa ramana la o distanta de cel putin 3 metri de
executantul aruncarii. Ei au voie, totusi, sa stea la limita exterioara a liniei propriului spatiu de poarta daca aruncarea
libera se executa de la linia de aruncare libera. Incercarea de impiedicare a executiei aruncarii libere se penalizeaza
conform Regulii 15:9 si Explicatiei 5:2b.

Regula 14. Aruncarea de la 7 metri

Acordarea aruncarii de la 7 metri


14:1 O aruncare de la 7 metri se acorda cand:
• se intrerupe neregulamentar o sansa clara de gol, in orice loc pe terenul de joc, de catre un jucator sau oficial al
echipei adverse;
• se aude un fluierat neautorizat in momentul unei sanse clare de gol;

77
• sansa clara de gol a fost intrerupta de catre cineva care nu participa la joc, de ex. un spectator care intra in
teren, sau oprirea jucatorului printr-un fluier (exceptie cand se aplica Comentariul de la Regula 9 :1) Prin
analogie aceasta regula se aplica si in caz de forta majora, cum ar fi intreruperea curentului electric, jocul fiind
intrerupt exact intr-o situatie clara de a marca .

14:2 Daca jucatorul in atac ramane in deplin control al corpului si al mingii, chiar daca s-a produs o abatere
mentionata la 14:1a, nu exista nici un motiv sa se acorde o aruncare de la 7 metri, chiar daca jucatorul nu fructifica
sansa clara de gol.
14:3 In momentul acordarii unei aruncari de la 7 metri, arbitri pot acorda time-out, dar numai daca este o intarziere
importanta a jocului, de ex. datorita inlocuirii portarului sau aruncatorului si decizia de time-out va fi luata in acord cu
principiile si criteriile.

Executarea aruncarii de la 7 metri


14:4 Aruncarea de la 7 metri trebuie executata ca o aruncare spre poarta, in timp de 3 secunde dupa semnalul prin
fluier al arbitrului (13:1a, 15:7 paragraful 3).
14:5 Jucatorul care executa aruncarea de la 7 metri trebuie sa se pozitioneze in spatele liniei de 7 metri dar nu mai
departe de un metru de aceasta (15:1, 15:6). Dupa fluierul arbitrului, aruncatorul trebuie sa nu atinga sau sa
depaseasca linia de 7 metri, inainte ca mingea sa paraseasca mana sa (13.1a, 15:7 paragraful 3).
14:6 Dupa executarea aruncarii, mingea nu poate fi atinsa din nou de catre executant sau coechipierii acestuia decat
daca a atins adversarii sau barele portii (13.1a, 15:7 paragraful 3).
14:7 In timpul executarii aruncarii de la 7 metri, coechipierii executantului trebuie sa ramana in afara liniei de
aruncare libera, pana cand mingea a parasit mana executantului (15:3, 15:6). Daca nu procedeaza in acest fel se va
acorda o aruncare libera impotriva echipei care trebuia sa execute aruncarea de la 7 metri (13.1a, 15:7 paragraful 3).
14:8 In timpul executarii aruncarii de la 7 metri, adversarii executantului trebuie sa ramana in afara liniei de
aruncare libera, si la cel putin 3 metri de linia de 7 metri, pana cand mingea a parasit mana executantului. Daca nu
procedeaza in acest fel se va repeta aruncarea de la 7 metri, daca nu a fost marcat un gol, dar nu se va acorda nici un fel
de sanctiune disciplinara.
14:9 Aruncarea de la 7 metri, va fi repetata, daca portarul a depasit linia de limitare de la 4 metri (1:7, 5:11), inainte
ca mingea sa paraseasca mana executantului aruncarii si daca nu s-a marcat un gol. Deasemeni, nu se va acorda nici un
fel de sanctiune disciplinara impotriva portarului.

Regula 15. Instructiuni generale pentru executarea aruncarilor


(Aruncarea de incepere, Aruncarea de la margine, Aruncarea de la poarta, Aruncarea libera, si Aruncarea de la 7
metri)

Executantul
15:1 Inaintea executarii unei aruncari, jucatorul trebuie sa se pozitioneze corect pentru efectuarea acesteia. Mingea
trebuie sa fie in mana jucatorului (15:6).
In timpul executiei, cu exceptia aruncarii de la poarta, jucatorul trebuie sa aiba o parte a piciorului in contact cu
solul, pana cand mingea paraseste mana acestuia. Celalalt picior poate fi ridicat si asezat pe sol in mod repetat. (Vezi
Regula 7:6). Jucatorul trebuie sa mentina pozitia corecta pana cand aruncarea a fost executata (15:7 paragrafele 2 si 3).
15:2 O aruncare este considerata executata cand mingea paraseste mana jucatorului (vezi 12:2).
Jucatorul care a executat aruncarea nu are voie sa atinga mingea, daca aceasta nu a fost atinsa de un alt jucator
sau de barele portii (15:7, 15:8) Vezi deasemenea restrictiile suplimentare de la regula 14:6.
Un gol poate fi inscris direct din orice fel de aruncare, exceptie facand golul marcat dintr-o aruncare de la poarta
in propria poarta (ex. daca portarul scapa mingea aflata sub control in propria poarta).

Coechipierii executantului
15:3 Coechipierii executantului aruncarii trebuie sa ocupe pozitiile regulamentare pentru respectiva aruncare (15:6).
Jucatorii trebuie sa ramana in pozitia corecta pana cand mingea a parasit mana executantului, exceptie fiind
Regula 10:3 paragraful 2. Mingea nu trebuie sa fie atinsa de un coechipier sau inmanata unui coechipier in timpul
executiei (15:7 paragraful 2 si 3).

Jucatorii echipei in aparare


15:4 Jucatorii echipei din aparare, trebuie sa ocupe, pozitiile corecte si sa le mentina pana cand mingea paraseste
mana executantului (15:9).
Pozitia incorecta a aparatorilor, la executarea aruncarii de incepere, de la margine sau libere, nu trebuie sa fie
neaparat corectata de catre arbitri, daca atacantii nu sunt dezavantajati executand aruncarea imediat. Daca exista un
dezavantaj, atunci pozitia trebuie corectata.

78
Regula 16. Sanctiunile disciplinare

Avertismentul
16:1 Un avertisment poate fi acordat pentru: faulturi si abateri similare impotriva unui adversar (5:5 si 8:2), care nu
intra sub incidenta “sanctionarii progresive” in Regula 8:3;
Un avertisment trebuie acordat pentru:
• faulturi care trebuie sanctionate progresiv
• comportare nesportiva a unui jucator sau oficial de echipa
Comentariu:
Un jucator nu poate primi decat un avertisment, iar o echipa nu trebuie sa primeasca mai mult de 3 avertismente;
ulterior, sanctiunea trebuie sa fie cel putin eliminare de 2 minute;
Un jucator care a fost deja sanctionat cu eliminare de 2 minute nu poate primi apoi un avertisment.
Oficialii unei echipe nu pot primi mai mult de un avertisment.

Eliminarea
16:3 O eliminare (2 minute) trebuie acordata pentru:
• schimbare gresita, daca un jucator suplimentar intra in teren sau daca un jucator intervine neregulamentar in
joc din spatiul de schimb (4:5-6);
• faulturi repetate din categoria celor care trebuie sanctionate progresiv (vezi 8:3; 16:1 Comentariu);
• comportari nesportive repetate ale unui jucator pe sau in afara terenului de joc (vezi 8:4; 16:1 comentariu);
• comportare nesportiva a oricarui oficial al unei echipe, dupa ce oricare oficial al aceleiasi echipe a primit un
avertisment conform Regulii 8:4 si 16:1c; vezi Regula 16:1 comentariu;
• comportare nesportiva de asa maniera incat se acorda eliminare de 2 minute la fiecare ocazie (8:4, Explicatia
5:3); vezi Regula 16:3 comentariu;
• ca o consecinta a descalificarii unui jucator sau oficial de echipa (16:8 paragraful 2; vezi totusi 16:14b);
16:4 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar eliminarea jucatorului sau oficialului vinovat si
cronometrorului / scorerului prin semnalizarea cu mana ridicata si cu doua degete intinse (Semnalizarea Nr. 14).
16:5 O eliminare se acorda totdeauna pentru 2 minute de joc; a treia eliminare pentru acelasi jucator conduce
totdeauna la
descalificare (16:6f).

Descalificarea
16:6 O descalificare trebuie acordata pentru:
• comportare nesportiva a unui oficial de echipa dupa ce in prealabil au fost sanctionati cu avertisment si o eliminare
de 2 minute conform Regulilor 8:4, 16:1c si 16:3d;
• faulturi care pun in pericol sanatatea adversarilor (8:5);
• comportari nesportive grosolane ale unui jucator sau oficial de echipa pe sau in afara terenului de joc (8:6, explicatia
nr.6), si in cazuri de comportare nesportiva semnificativa sau repetata, in timpul aruncarilor de departajare de la 7
metri
• violenta a unui jucator inainte de joc sau in timpul procedurii de tie-break (al aruncarilor de departajare de la 7
metri) (2:2 comentariu, 8:7 si 16:14b);
• violenta a unui oficial de echipa (8:7);
• a treia eliminare a aceluiasi jucator (16:5).
16:7 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar descalificarea jucatorului sau oficialului vinovat si
cronometrorului / scorerului prin ridicarea cartonasului rosu (Semnalizarea Nr. 13).
16:8 O descalificare a unui jucator sau oficial de echipa se face intotdeauna pentru timpul de joc ramas de jucat.
Jucatorul sau oficialul trebuie sa paraseasca imediat terenul si spatiul de schimb. Dupa plecare jucatorul sau oficialul nu
are voie sa aibe nici un fel de contact cu echipa.
Descalificarea unui jucator sau a unui oficial de echipa, pe sau in afara terenului, in timpul de joc, atrage totdeauna o
eliminare de 2 minute pentru echipa sa. Aceasta inseamna ca numarul jucatorilor de pe teren se va reduce cu unul
(16:3f). Reducerea numarului de jucatori pe terenul de joc va dura 4 minute, daca jucatorul a fost descalificat in
conditiile mentionate la Regula 16:12b-d.
O descalificare reduce numarul jucatorilor sau oficialilor, care sunt disponibili la echipa (exceptie ca la 16:14b).
Echipa are totusi dreptul sa creasca numarul de jucatori pe teren dupa expirarea timpului de eliminare de 2 minute.

Eliminarea definitiva
16:9 O eliminare definitiva trebuie acordata:
cand un jucator este vinovat de o violenta (asa cum este definita in Regula 8:7) in timpul jocului (vezi Regula 16:13,
paragraful 1 si Regula 2:6), pe, sau in afara terenului de joc.

79
16:10 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar eliminarea definitiva jucatorului vinovat si cronometrorului /
scorerului prin incrucisarea bratelor deasupra capului (Semnalizarea Nr. 15).
16:11 O eliminare definitiva se dicteaza intotdeauna pentru tot timpul ramas de jucat si echipa trebuie sa continue sa
joace cu un jucator mai putin pe teren. Daca un jucator care a fost eliminat definitiv, a fost eliminat pentru 2 minute (sau
abia a primit eliminarea) sau a produs o reducere cu 2 min. a echipei, conform Regulii 16:12, atunci o astfel de
eliminare sau reducere se va cumula in eliminarea definitiva. Aceasta inseamna ca singura reducere numerica a echipei
va fi data doar de eliminarea definitiva.

Regula 17. Arbitrii

17:1 Doi arbitrii, cu drepturi egale, vor fi responsabili pentru fiecare meci. Ei vor fi asistati de un cronometror si un
scorer.
17:2 Arbitrii supravegheaza comportamentul jucatorilor si a oficialilor de echipa, din momentul intrarii acestora in
incinta de desfasurare a jocului si pana la parasirea ei.
17:3 Inaintea jocului, arbitrii sunt responsabili de inspectia terenului de joc, a portilor si a mingilor de joc; arbitrii
decid mingea de joc (Regulile 1 si 3.1).
Arbitrii supravegheaza ca cele doua echipe sa fie in echipament de joc corespunzator. Ei verifica raportul de joc si
echipamentul jucatorilor. Ei se asigura ca in spatiul de schimb numarul jucatorilor si al oficialilor este in limitele
regulamentului si stabilesc prezenta si identitatea “responsabilului oficial al echipei”, pentru fiecare echipa. Orice
neconcordante trebuie corectate (4.1-2 si 4.7-9).
17:4 Efectuarea alegerii cu moneda (10:1) se face de catre unul dintre arbitrii, in prezenta celuilalt si a
responsabilului oficial al echipei, pentru fiecare echipa, sau a unui oficial de echipa sau jucator care participa in numele
responsabilului oficial al echipei.
17:5 In principiu, tot jocul va fi arbitrat de aceeasi arbitri. Este responsabilitatea lor sa se asigure ca jocul se
desfasoara in conformitate cu regulamentul de joc si ei trebuie sa sanctioneze orice abatere de la regulament.
17:6 Daca amandoi arbitrii fluiera o abatere si sunt de acord cu echipa care trebuie sanctionata, dar au opinii diferite
in legatura cu severitatea sanctiunii, se va aplica sanctiunea cea mai severa.
17:7 Daca amandoi arbitrii fluiera pentru a sanctiona o abatere, sau mingea a parasit terenul, si cei doi arbitrii au
pareri diferite in ceea ce priveste echipa care trebuie sa se afle in posesia mingii, atunci trebuie sa se aplice decizia
comuna a arbitrilor, la care ajung dupa consultari.
17:8 Amandoi arbitrii sunt responsabili pentru notarea scorului. Arbitrii noteaza deasemenea avertismentele,
eliminarile, descalificarile si eliminarile definitive.
17:9 Amandoi arbitrii sunt responsabili pentru controlul timpului de joc. Daca exista indoieli asupra corectitudinii
timpului de joc, arbitrii vor ajunge la o decizie comuna

17:10 Arbitrii sunt responsabili pentru completarea corecta a raportului de joc, dupa joc. Eliminarile (16.11) si
descalificarile de felul celor indicate la regula 16:8, paragraful 4, trebuie explicate in raportul de joc.
17:11 Deciziile luate de arbitrii pe baza observarii faptelor de catre ei sau a judecatii lor sunt finale.
Se poate face apel numai impotriva deciziilor care nu sunt in conformitate cu regulamentul.
In timpul jocului, numai “responsabilul oficial de echipa“ are dreptul sa se adreseze arbitrilor.
17:12 Arbitrii au dreptul sa suspende temporar sau permanent un joc.
Trebuie facute toate eforturile pentru continuarea jocului, inainte de a lua decizia de a suspenda permanent un joc.
17:13 Echipamentul negru este destinat initial arbitrilor.

Regula 18. Cronometrorul si Scorerul

18:1 In principiu, cronometrorul are ca responsabilitate principala timpul de joc, “time-out”-urile si timpul de
eliminare al jucatorilor eliminati.
Scorerul are ca responsabilitate principala listele echipelor, raportul de joc, intrarea jucatorilor care ajung dupa
inceperea jocului si intrarea jucatorilor fara drept de participare la joc.
Alte sarcini, cum ar fi controlul numarului de jucatori si oficiali de echipa in spatiul de schimb, intrarea si iesirea
jucatorilor de schimb sunt considerate responsabilitati comune.
18:2 Daca nu exista tabela de marcaj cu cronometru, atunci cronometrorul trebuie sa informeze “responsabilul
oficial de echipa” al fiecarei echipe despre cat timp s-a jucat sau cat timp a mai ramas de jucat, in special dupa “time-
out”-uri.
Daca nu exista tabela de marcaj cu cronometru cu semnal automat de sfarsit de joc, cronometrorul isi asuma
responsabilitatea pentru a da semnalul de sfarsit la fiecare repriza (vezi Regula 2.3).
Daca tabela de marcaj nu poate afisa si timpii de eliminare (cel putin trei pentru fiecare echipa, in timpul jocurilor
IHF), cronometrorul va afisa la masa cronometrorului timpul de expirare pentru fiecare eliminare, impreuna cu numarul
jucatorului eliminat.

80
BIBLIOGRAFIE

1. .Alexe,N.- Antrenamentul sportiv modern,Ed.Edilis, Bucureşti, 1993.


2.Baroga, L.- Calităţile fizice combinate, Bucurcţti, 1995.
3.Bota, I., Macovei, B.- Handbal. Antrenamentul portarului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983.
4.Bota, I., Bota, M.- Handbal. 500 exerciţii pentru învăţarea jocului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1990.
5.Cercel, R- Handbal, exerciţii pentru fazele de joc, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
6.Cercel, P. - Calităţile motrice în handbal, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
7.Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. - Jocuri sportive. Teorie si metodică, Ed. Aldin, Bucureşti, 1998.
8. Csondor, G. - Handbal, instruirea echipelor şcolare, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1986.
9. Dragnea,A. -Antrenamentulsportiv, EDP, Bucureşti, 1996.
10. Drăgan, 1- Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism,Bucureşti, 1989.
11.Ghcrmănescu K.I. şi colab. - Teoria şi metodica handbalului, EDP, Bucureşti,1983.
12. Gogâlţan, V. - Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Ed. Stadion, Bucureşti, 1974.
13. Popescu, C. - Lecţii de handbal, Ed. Stadion, Bucureşti, 1979.
14. Popescu, C. şi colab.- Concepţia dejoc şi pregătire, CCPS, Bucureşti, 1996.
15. Rusu, T., Zamfir, Gh. - Curs de handbal, Cluj-Napoca, 1997.
16. Sotiriu, R. - Handbal, antrenament, teorie-metodică, Ed. Garold, Bucureşti, 1998.
17. Vick, W, Busch, H., Fischer, G., Kock, R.- Pregătirea de handbal în sală, CCPS,
Bucureşti, 1995.
18. Zamfir, Gh., Florean, M.- Handbal, curs de specializare an III, Cluj-Napoca,1996.
19. Zamfir, Gh., Florean, M., Toniţa, T. - Handbal. Iniţiere-Consolidare, Ed. CasaCărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.

81