Tema 1:

Studiul fiziologiei etative

„Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei

cunoaşte întreg universul cu toatele
forţele sale ascunse.”
(Înscriere pe frontul trmplului din Delphi)

1. Obiectul de studiu al fiziologiei etative

Cunoaşterea particularităţilor structural-funcţionale şi reglarea activităţii fiecărui
organ, legăturii lui cu alte organe, precum şi a particularităţilor morfofuncţionale ale
organismului în întregime în ontogeneză sunt necesare pentru organizarea unui proces
instructiv-educativ armonios, a muncii şi odihnei omului.
Încă în 1867 K. D. Uşinskii a estimat importanţa studierii organismului copiilor de
către pedagogi. Fiecare pedagog trebuie „ ... să acumuleze cunoştinţe multilaterale despre
natura organismului uman, pe care se obligă să-l educe”. „Educatorul, - scria el, - trebuie
să cunoască omul ... la fiecare etapă de dezvoltare”.
Fiziologia este ştiinţa despre dinamismul proceselor vitale, interdependenţa dintre
ele şi dependenţa lor de condiţiile de existenţă ale organismului. Termenul fiziologie
provine de la grecescul physis – natură, logos – ştiinţă.
În cadrul ştiinţelor biologice Fiziologia etativă este o ramură desinestătoare a
fiziologiei şi are un loc bine determinat. Ea studiază activitatea vitală (biologică) a
organismului în diferite etape ale ontogenezei, funcţiile organelor, sistemelor de organe şi
organismului în general pe măsura creşterii şi dezvoltării.
**Din greacă ontos – individ, genesis – dezvoltare; dezvoltarea individuală a organismelor de la
momentul fecundării ovulei şi pănă moarte.
La baza studiului fiziologiei etative stă principiul unităţii dintre structură şi funcţie
în ontogeneză.
Una din sarcinile disciplinei fiziologiei etative constă în asigurarea creşterii şi
dezvoltării unei generaţii sănătoase, de a determina parametrii normă a fiecărei etape de
dezvoltare a indivizilor, de a elabora metode de corecţie a dereglărilor funcţionale.
1
 Cursul dat are ca scop înarmarea studenţilor, viitorilor pedagogi, educatori cu
cunoştinţe despre particularităţile structurale şi funcţionale, cu particularităţile de creştere
şi dezvoltare a copiilor, ce stau la baza păstrării şi menţinerii sănătăţii şi a capacităţii de
muncă pentru realizarea pe deplin a potenţialului intelectual a generaţiei în creştere şi a
acţiunii asupra lor a factorilor mediului înconjurător. De asemenea, de a organiza un
program de activitate, odihnă a copiilor corect, de a întocmi orarul lecţiilor în cadrul
procesului de studiu în concordanţă cu posibilităţile fiziologice ale organismului.
Pentru realizarea obiectivelor cursului dat este necesar de studia:
 particularităţile derulării diferitor procese fiziologice la fiecare etapă de
dezvoltare a organismului;
 de a dezvolta capacitatea de înţelegere a relaţiilor dintre oameni, mediul în
care trăiesc şi a experienţelor lor în domeniul sănătăţii;
 formarea responsabilităţii pentru propria sănătate cît şi a celor din jur;
 posedarea cunoştinţelor şi deprinderilor cultural-igienice, cunoştinţelor
elementare în medicină în scopul preîntâmpinării la tănăra generaţie în
creştere şi dezvoltare a dereglărilor funcţionale;
 formarea conceptului de organism integru uman şi interacţiunea lui cu
mediul înconjurător;
 conştientizarea importanţei menţinerii unui echilibru raţional dintre organism
şi mediul ambiant, conştientizarea importanţei mediului social pentru
existenţa omului;
 formarea deprinderilor de a studia structura şi funcţiile organismului;
 cunoaşterea legităţilor de creştere şi dezvoltare a organismului uman;
 formarea unui mod sănătos de viaţă, a unei noţiuni corecte despre regimul
zilei şi respectarea lui în viaţa cotidiană;
 formarea deprinderilor de organizare corectă a activităţii intelectuale şi
fizice în timpul zilei, igiena regimului instructiv-educativ; cunoaşterea şi
aplicarea principiilor de organizare a timpului liber şi somnului, însuşirea
principiilor alimentaţiei corecte şi aplicarea lor în practică; formarea
intoleranţei faţă de tutun, alcool, droguri şi alte vicii în comportament;

2
  conştientizarea importanţei activităţii motorii (sport, turism, educaţie fizică,
lucru fizic, gimnastică) în menţinerea sănătăţii omului; formarea
deprinderilor de călire a organismului etc.
Încă în lucrările lui Hipocrate, Aristotel au fost întreprinse încercări în problemele
de igienă, dietă şi patologie a organismului copiilor.

2. Metodele de studiere a funcţiilor organismului uman

Organismul uman posedă o serie de caracteristici asemănătoare cu cele ale
organismului animalelor, atât din punct de vedere structural, cât şi funcţional. Însă fiind o
fiinţă superior organizată, omul are un şir de particularităţi calitative, deaoarece asupra lui
acţionează nu numai factorii biologici, dar şi cei sociali. În studiul proceselor fiziologice
umane se aplică datele experimentale obţinute în studiul pe animale, însă ele sînt
interpretate cu unele corecţii reieşind din particularităţile organismului uman.
Multe funcţii ale organismului pot fi modelate.
În fiziologia etativă se aplică pe larg metode fiziologice generale şi specifice
(particulare). Fiziologia etativă nu se poate limitează doar la observări, ea este o ştiinţă
experimentală. Formele experienţei fiziologice sînt diverse şi determinate de scopul
cercetării.
La etapa actuală există o gamă variată de metode de cercetare a funcţiilor
organismului uman, care se axează pe realizările din domeniul fizicii, radiotehnicii,
electronicii – radioimunologice, microscopia, scanarea, transplantologia etc.
Pentru a descrie o funcţie sau alta a organismului se foloseşte un complex de
metode: biochimice, evaluarea parametrilor mediului intern al organismului, examenul
clinic etc.
De rând cu aceste metode pe larg sunt utilizate măsurările antropometrice
(determinarea masei corpului, înălţimii, perimetrului cutiei toracice etc.), testarea,
evaluarea indicilor cognitivi şi altele.
Pentru studierea funcţiilor organismului integru uman în ontogeneză este
importantă înregistrarea simultană a numeroase procese fiziologice, fizice şi chimice, care
au loc în diferite celule, organe şi sisteme. Tehnologiile contemporane ne oferă această
posibilitate.

3
 3. Rolul fiziologiei etative în pedagogie, psihoşlogie. Legutra fiziolologiei cu alate
ştiinţe biologice
La etapa actuală cunoaşterea particularităţilor etative ale organismului în ontogeneză
de către pedagogi şi psihologi este incontestabilă. Pentru a organiza corect procesul
instructiv-educativ este neceasar de a cunoaşte particularităţile anatomo-fiziologice de
creştere şi dezvoltare ale copiilor şi adolescenţilor, perioadele de dezvoltare, cărora le este
specific o receptivitate sporită faţă de de acţiunea factorilor mediului, precum şi perioada
unei sensibilităţi sporite şi rezistenţe diminuate a organismului.
Cunoaşterea fiziologiei organismului copilului este necesară pentru organizarea
corectă a lecţiilor de cultură fizică şi selectarea metodelor eficiente pentru activitatea
motorie, pentru formarea deprinderilor motorii, dezvoltarea calităţilor fizice, pentru
organizarea măsurilor profilactice de asanare (însănătoşire).
Fiziologia etativă are importanţă şi pentru înţelegerea particularităţilor psihologice a
copiilor. Studierea funcţiilor creierului la copii de diferită vârstă permite de a estima
mecanismele, ce determină specificul funcţiilor psihofiziologice, de a stabili cele mai
vulnerabile etape ale dezvoltării, ca răspuns la procesul instructiv-educativ, orientat în
direcţia dezvoltării recepţionării informaţionale, atenţiei, cunoaşterii, învăţării etc.
Astfel, fiziologia etativă este o ştiinţă ce are tangenţe cu anatomia normală şi
patologică a organismului, fiziologia normală şi patologică, imunologia, biochimia, igiena,
pedagogia, psihologia, medicina etc.

4. Organismul ca un tot unitar (celulă, ţesut, organ, sistem de organe, aparat de

organe). Noţiuni de homeostază şi reglarea funcţiilor organismului uman.
Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional aflat în strânsă corelaţie cu
mediul înconjurător. El este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, sisteme şi aparate.
Celula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi geneticâ a organismelor vii
(vezi fig. 1 – Structura celulei animale şi fig. 2 - Deosebirile între celula animală şi
vegetală).
Forma de existenţă a celulelor în corpul uman este ţesutul. Ţesutul prezintă o
grupare de celule şi formaţiuni necelulare (substanţa intercelulară), format în decursul

4
dezvoltării filogenetice, cu aceeaşi structură şi specializare pentru îndeplinirea anumitor
funcţii.
În conformitate cu structura, funcţiile şi dezvoltarea ţesuturilor distingem
următoarele tipuri de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.
Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii ale organismului. Aceste funcţii se reflectă fidel în forma şi
structura organelor. Organele nu funcţionează izolat în organism ci în strânsă corelaţie cu
altele. Pentru organele interne ale corpului se foloseşte şi termenul de viscere.
Sistemele sunt unităţi morfo-funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, fiind formate predominant din acelaşi ţesut (vezi fig.3. Sistemele corpului uman).
De exemplu - sistemul osos, sistemul muscular, sistemul arterial, sistemul limfatic etc.
Aparatele sunt unităţi funcţionale ale corpului alcătuite din grupări de organe a
căror funcţie principală este comună, deşi structura lor histologică este diferită. De
exemplu: aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi are ca funţii principale
susţinerea corpului şi locomoţia; aparatul digestiv, alcătuit din tubul digestiv şi glandele
sale anexe are ca funcţie principală nutriţia etc.
Legăturile funcţionale dintre părţile componente ale corpului se realizează pe două
căi: umorală şi nervoasă. Calea umorală este reprezentată de: sânge, limfă şi lichidul
interstiţial, iar calea nervoasă de sistemul nervos. Legătura dintre sistemul nervos şi
mediul înconjurător se face tot prin intermediul sistemului nervos.
Prin organele receptoare (organele de simţ) şi scoarţa cerebrală, sistemul nervos
realizează legătura cu mediul extern, cu care formează ca un tot unitar.
Sângele este un fluid care circulă în interiorul sistemului cardiovascular. Sângele,
limfa şi şi lichidul interstiţial (intercelular sau tisular) constituie mediul intern al
organismului. Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi
energie; substanţele necesare menţinerii activităţii celulare (O 2, glucide, acizi graşi,
aminoacizi, vitamine etc.) trec din sânge în celule, iar produşii rezultaţi din procesele
catabolice (CO2, uree, acid uric, amoniac etc.), sunt eliminaţi în lichidul extracelular. Deşi
condiţiile mediului extern sunt în continuă schimbare, mediul intern îşi păstrează
constante, în limite fiziologice, compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice. Această
constanţă a parametrilor mediului intern constituie homeostaza.

5
 5. Organismul uman – unitate organică.
Organismul uman reprezintă cea mai înaltă treaptă de organizare a materiei vii.
Organismul uman este un sistem biologic deschis care manifestă schimbări permanente de
materie, energie şi informaţie cu mediul înconjurător. El are însuşirile specifice acestui tip
de sistem: integralitatea, echilibrul dinamic, autoreglarea şi caracterul informaţional.
Integralitatea. Această însuşire este rezultatul interdependenţei morfofuncţionale a
organelor şi sistemelor, care constituie organismul uman. Organismul nu este strict suma
însuşirilor părţilor componente, el capătă noi însuşiri structurale şi funcţionale, rezultate
din interacţiunea acestora.
Echilibrul dinamic. Organismul uman, datorită schimbului permanent de materie şi
energie cu mediul, nu poate fi într-un echilibru stabil. Toate procesele fiziologice, în
desfăşurarea lor, oscilează în jurul unei stări medii. Rezultanta acestor oscilaţii constituie
echilibrul dinamic.
Autoreglarea. Echilibrul dinamic, care asigură integralitatea, se realizează prin
autoreglare. Organismul şi subsistemele sale recepţionează continuu informaţii. Acestea
sunt prelucrate de către sistemul nervos, care comandă răspunsuri ale unor efectori.
Adecvarea acestor răspunsuri la informaţiile primite se face prin conexiune inversă
(feedback - legătură inversă) şi constituie principalul mod de reglare a proceselor
metabolice.
Caracterul informaţional. Anumite structuri anatomice înregistrează şi transmit
informaţiile printr-un sistem propriu de semnale, un cod propriu. Dacă o informaţie
acţionează asupra unei structuri receptoare, la nivelul acesteia are loc codificarea
informaţiei.
Un tip aparte de informaţie este informaţia genetică înscrisă în succesiunea
nucleotidelor din moleculele de ADN (codul genetic), care constituie modalitatea de
transmitere a caracterelor la urmaşi.
Prin urmare, principiile care stau la baza studiului conjugat al anatomiei şi
fiziologiei umane sunt: evidenţierea integralităţii organismului ca sistem, evidenţierea
echilibrului dinamic realizat de acesta cu mediul natural şi a autoreglării funcţiilor sale,
evidenţierea integrării organismului uman în lanţul firesc al evoluţiei vieţuitoarelor şi în
mediul social, specific uman.