Sunteți pe pagina 1din 16

Tema 6:

Particularităţile, fiziologia activităţii


intelectuale şi fizice

1. Manifestările fiziologice la nivelul sistemul nervos central, aparatul


cardiovascular şi respirator, sângelui – în cadrul muncii.
Activitatea musculară este un proces fiziologic complicat, în care sunt implicate toate
organele şi sistemele. Sistemul nervos coordonează toate procesele din organism în timpul
activităţii musculare. Prin intermediul nervilor senzitivi, impulsurile nervoase de la
mecanoreceptori, SNC este informat despre modificările din muşchi şi prin sistemul
eferent, răspunde contracţia musculară.
Excitaţiile survenite din scoarţa cerebrală, determină procesele energetice din muşchi.
Dinamica activităţii corticale este în dependenţă de intensitatea activităţii musculare şi
specificul ei. Activitatea musculară foarte intensă inhibă activitatea corticală, o dereglează
pe cea reflectorie condiţionată.
În timpul de repaus volumul cardiac este de 3-4 l/min, iar în timpul activităţii
atinge 30-35 l/min, în dependenţă de gradul de încordare musculară. Frecvenţa
contracţiilor cardiace peste 15-30 s de la începutul activităţii sporeşte până la o anumită
unitate şi se menţine astfel până la sfârşitul activităţii.
Tensiunea arterială maximă în procesul activităţii musculare creşte considerabil. În
timpul unei munci grele creşte cu 60-80 mmHg, TA maximală sporeşte cu mult faţă de cea
minimă, respectiv creşte şi presiunea pulsului.
Activitatea corticală, produsul contracţiilor musculare – acidul lactic cu acţiune
vasodilatatoare determină dilatarea reţelei capilare şi ca rezultat creşte traficul sanguin al
muşchiului solicitat şi evacuarea produselor metabolice.
Sistemul respirator reacţionează şi el de la începutul lucrului. Ventilaţia pulmonară
în repaus e de 6 - 8 l/min, iar în timpul muncii fizice până la 100 l/min. Creşterea
ventilaţiei pulmonare este paralelă intensităţii lucrului efectuat. Sporirea ventilaţiei
pulmonare, accelerarea pulsului pot fi de ordin reflector, înainte de începutul lucrului.
Ventilaţia pulmonară creşte datorită sporirii frecvenţei respiraţiei şi creşterii amplitudinei.
Frecvenţa respiraţiei în timpul lucrului poate spori de la 16-18 până la 30-40 respiraţii pe
minut.
Caracterul respiraţiei şi ventilaţiei pulmonare depinde de particularităţile individuale şi
gradul de antrenare.
Modificările sângelui. Munca fizică de intensitate mare determină creşterea
eritrocitelor, hemoglobinei, viscozitatea sângelui, creşte de 3 ori numărul leucocitelor.
În stare de repaus cantitatea de glucoză în sânge e de 5 mmol/l (90 mg %)
menţinându-se şi la lucrul de intensitate mică. În cazul unei activităţi musculare cantitatea
de glucoză la început scade, apoi datorită eliberării ei din ficat, creşte şi se menţine sporită
pe tot parcursul lucrului. Diminuarea cantităţii de glucoză până la 2,78 mmol/l în timpul

1
lucrului atestă epuizarea glucozei în organism, o stare nefavorabilă şi se recomandă
întrerupere şi o gustare.
În cazul unei activităţi musculare medii sporeşte cantitatea de acid lactic în organism,
iar cadrul unei activităţi intense creşte considerabil.
Fluxul de O2 spre muşchii solicitaţi creşte considerabil. Sub influenţa concentraţiei
sporite a ionilor de hidrogen în sânge – disociază HBO 2 şi determină sporirea
randamentului O2 în plasmă şi ţesuturi. Coeficientul de utilizarea O2 creşte de 2 ori, în
special la persoanele antrenate.
Modificările temperaturii corporale, sporirea uşoară a temperaturii corpului în
timpul lucrului are o acţiune favorabilă, stimulând metabolismul, respiraţia tisulară şi
gradul de utilizare a O2. Însă creşterea considerabilă a temperaturii nu este agreabilă,
deoarece se determină un catabolism cardiovascular, a SNC, sporeşte consumul extern de
energie, se intensifică transpiraţia, dereglându-se metabolismul hidrosalin al organismului.
Exerciţiile fizice determină creşterea temperaturii corpului cu 0,4 - 0,6 0C, activitatea
fizică intensă (alergări, despicatul lemnelor) - temperatura poate creşte până la 38,5 0C,
uneori 39 0C.

2. Perioada de recuperare după muncă – caracteristica.


Modificările fiziologice din organism în procesul muncii se prezintă ca un
mecanism de acomodare, ce asigură mobilitatea de a îndeplini acest lucru. Modificările
neesenţiale în timpul efectuării unei oarecare activităţi atestă o stare nefavorabilă,
patologică a organismului.
În cazul unei munci intense – posibilităţile fiziologice se epuizează şi este necesară
o perioadă de recuperare. Perioada de restabilire se consideră timpul necesar pentru
revenirea indiciilor fiziologici la cei de la începutul activităţii.
Durata de restabilire a funcţiilor diferitelor sisteme de organe variază. Perioada de
restabilire a funcţiei cardiace (câteva minute) este diferită şi în dependenţă de intensitatea
muncii. Mărirea perioadei de restabilire vizează munca foarte intensă sau o stare
patologică a sistemului.
Funcţia sistemului respirator, presiunea arterială, nivelul acidului lactic, temperatura
corpului etc. se restabilesc într-un timp mai îndelungat.
La începutul activităţii musculare consumul de O2 este mai mic decât cel necesar,
datorită adaptibilităţii relativ scăzute, organismul nu poate asigura cantitatea necesară de
O2 muşchilor solicitaţi şi în rezultat se creează o “datorie de O 2”. Produsele oxidării
incomplete, se acumulează în muşchi în activitate şi se oxidează definitiv după terminarea
lucrului, fapt care induce consumul sporit de O 2 după finisarea lucrului – “achitarea
datoriei”. Perioada de recuperare în acest caz poate dura de la câteva minute până la 1 oră
şi mai mult ceea ce caracterizează intensitatea muncii.
Restabilirea funcţiei nu întotdeauna poate fi un indice al restabilirii capacităţii de
muncă. După un efort fizic intens peste o oră – două, se restabilesc funcţiile organismului,
însă aceastea nu sunt o dovadă de restabilire deplină a capacităţii de muncă.

3. Unele particularităţi ale activităţii intelectuale. Tipurile.


Progresul tehnico-ştiinţific, mecanizarea automatizarea proceselor tehnologice a
redus considerabil munca fizică pură, însă a determinat creşterea ponderii activităţii
intelectuale şi neuroemoţionale.

2
În procesul activităţii intelectuale intense, metabolismul gazos nu se modifică
deloc sau se modifică foarte puţin; pulsul scade, uneori numai o activitate intelectuală
intensă provoacă accelerarea pulsului pe contul diminuării diastolei. S-a constatat, că în
timpul activităţii intelectuale tensiunea arterială creşte, respiraţia se accelerează, creşte
repleţiunea (retragerea) sanguină a creierului, în acelaşi timp micşorându-se repleţiunea
sanguină a membrelor, cavităţii abdominale. Toate aceste modificări se supun legilor
fiziologice stabilite de I. P. Pavlov pentru activitatea nervoasă superioară.
S-a stabilit că activitatea intelectuală intensă de lungă durată provoacă o scădere a
reflexelor condiţionate vasculare şi apariţia reacţiilor paradoxale.
În baza înregistrărilor electroencefalografice s-a stabilit, că în organism curenţii
biologici se schimbă cu atât mai mult cu cât concentrarea atenţiei în timpul activităţii
intelectuale e mai mare. Activitatea intelectuală de intensitate mare dereglează echilibrul
inhibiţie-excitare.
Activitatea intelectuală de creaţie depinde de starea emotivă a omului, care este
determinată de activitatea corticală şi centrelor subcorticali ai sistemului vegetativ.
În cadrul activităţii intelectuale se modifică tonusul muşchilor netezi ai organelor
interne, vaselor sanguine, în special a vaselor cardiace şi cerebrale. Asupra activităţii
intelectuale influenţează fluxul de impulsuri extero-, -intero- şi proprioceptive. Activitatea
intelectuală este în dependenţă de activitatea organelor senzitive, mai cu seamă a celor
vizuale şi auditive. Ea este cu mult mai productivă dacă decurge în linişte. Asupra
activităţii intelectuale influenţează şi condiţiile mediului extern.
Munca fizică de asemenea se răsfrânge asupra activităţii intelectuale. Munca fizică
uşoară stimulează activitatea intelectuală, pe când munca fizică grea – o scade esenţial,
micşorând randamentul ei. Unii savanţi, oratori considerau mersul ca o condiţie obligatorie
pentru atingerea scopului.
Activitatea intelectuală determină sporirea metabolismului proteic şi glucidic.
Activitatea intelectuală intensă solicită o încordare sporită a întregului organism, ceea ce
determină oboseala şi surmenajul, în aceiaşi măsură, ca munca fizică.
Prin urmare, oboseala şi surmenajul sunt caracteristice atât pentru munca fizică cît
şi intelectuală.
În ce constă diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală? Se consideră că din
categoria lucrărilor intelectuale fac parte: scriitorii, savanţii, pedagogii, medicii,
redactorii, inginerii, contabilii, iar din categoria celor antrenaţi în munca fizică fac parte
lemnarii, tractoriştii, etc. Astăzi însă este din ce în ce mai greu de a aprecia o profesie din
ce categorie face parte, se estimează de obicei modificările la nivelul activităţii nervoase
sau musculare. Dacă pe prim plan îşi face apariţie activitatea encefalului, putem vorbi
despre activitatea intelectuală, dacă predomină componentul muscular – munca fizică.
Activitatea intelectuală îşi are specificul său. Se caracterizează prin cheltuieli
minime de energie. În cazul unui efort fizic – necesitatea în calorii atinge cifrele 4000-
4200. Cei neantrenaţi în munca de zi, cheltuie 2600-3000 calorii. Chiar şi în cazul unei
activităţi intelectuale încordate, dar neînsoţită de mişcări, creşterea cheltuielilor energetice
sporeşte doar cu 2 - 3%. În cazul activităţii intelectuale însoţită de mişcări (gesturile
operatorilor, scrisul, manipulările medicului etc.) în deosebi dacă are loc o excitabilitate
emoţională – cheltuielile energetice sporesc cu 11 - 19%.
În timpul activităţii intelectuale intens se utilizează energia nervoasă care în calorii
nu poate fi măsurată. Activitatea intelectuală este frecvent însoţită de încordarea organelor
de simţ: la microscopişti, juvaieri, ceasornicari, redactori, corectori, cei ce citesc – obosesc
3
ochii, la telefonişti – organele de auz etc. În cadrul activităţii intelectuale diminuează
atenţia, concentrarea, capacitatea de a forma asociaţii originale etc.
S-a stabilit că capacitatea de muncă pe parcursul zilei suferă modificări esenţiale.
La începutul zilei are loc creşterea treptată a capacităţilor de muncă (“includerea”),
atingând un nivel maxim, se menţine timp de câteva ore la acest nivel, apoi urmează o
diminuare vădită a ei. După întreruperea de la prânz, capacităţile de muncă se restabilesc,
însă peste un timp încep din nou să scadă, şi numai la sfârşitul zilei de muncă din nou
apare sporirea capacităţii de muncă, determinată de voinţa finală, efortul final al activităţii
de muncă (sub influenţa unui efort voletiv final).
Curba capacităţilor intelectuale şi fizice de muncă sunt diferite. V. M. Cogan a
diferenţiat curba capacităţii de muncă în cazul tăierii lemnelor şi învăţării îndelungate a
cuvintelor străine. S-a constatat că activitatea mai eficientă la tăietorii de lemne apare în
prima oră de muncă (29 de bârne tăiate), în ora a II - a diminuat (21 bârne), în ora a III a
diminuează (19 bârne), iar în ora a IV- finală sub influenţa voinţei a sporit (21 bârne),
(fig.1).
În cazul învăţării cuvintelor străine s-a evidenţiat reţinerea perioadei de
“includere”, în I oră – s-a învăţat 25 perechi de cuvinte, II oră - 27 perechi de cuvinte.
Apoi s-a observat diminuarea capacităţilor de muncă în ora III - 15 perechi de cuvinte, în
ora IV - 9 perechi de cuvinte învăţate. Prin urmare pentru activitatea intelectuală este
caracteristică o perioadă de “includere” mai îndelungată şi instaurarea oboselii mai
timpuriu.

Figura 1. Curba capacităţilor de muncă intelectuală şi fizică.

Oboseala intelectuală este însoţită, concomitent şi de diminuarea capacităţilor


musculare de muncă. De exemplu - lectorii, raportorii - simt slăbiciune, oboseală
musculară după lecţii, rapoarte responsabile. Oboseala în cadrul activităţii intelectuale se
evidenţiază prin înrăutăţirea, diminuarea vădită a indicilor calitativi. Începând activitatea
musculară, omul îndată se “deconectează” organismul său din procesul de activitate, pe
când în activitatea intelectuală lucrurile stau altfel. Când vă pregătiţi pentru lecţii, raport,
examen – a luat sfârşit ziua de muncă, trebuie să vă odihniţi, aţi părăsit camera în care aţi
lucrat, dar creierul continuă să mai lucreze în direcţia respectivă. Uneori această activitate
continue şi în timpul somnului. A. I. Gerţen spunea:” Gândul nu-l putem pune ca mâinile,
4
el şi în timpul somnului nu doarme totalmente”. Însă se înregistrează şi reacţii inverse:
creierul poate involuntar, să se “excludă” din activitate. De exemplu citiţi o carte
ştiinţifică, o perioadă oarecare vă includeţi aprofundaţi în conţinutul ei, bine înţelegeţi
cele citite, memoraţi datele, faptele, însă de odată observaţi că gândurile D-ră s-au dus
într-o parte, vă gândiţi cu totul la alte lucruri, ochii mecanic fug pe rânduri, mâna întoarce
paginile, iar în cap nu rămâne nimic. Astfel de fenomene se constată şi în timpul ascultării
lecţiilor, raporturilor. Priviţi pe lector, raportor, parcă înţelegi sensul cuvintelor spuse, însă
intelectul D-ră este orientat spre alt ceva, ceea ce nu are nimic comun cu tema, despre care
se vorbeşte, parcă aţi fi deconectat de la cele ce se desfăşoară în auditoriu. Încercaţi să vă
reîntoarceţi la cele ce se comunică, începeţi din nou cu atenţie să ascultaţi, încercaţi să
înţelegeţi cele auzite, doriţi să restabiliţi firul logic a raportorului şi uneori aceasta vă
reuşeşte, însă uneori de a restabili spaţiul gol este imposibil. Deconectarea involuntară
are loc şi în timpul îndeplinirii altor tipuri de activitate intelectuală.Numai cunoaşterea
particularităţilor specifice necesare pentru înţelegerea corectă a necesităţilor organizării
activităţilor şi raţional de a soluţiona toate întrebările igienice va asigura activitatea
intelectuală.

4. Fenomenele activităţii intelectuale. Memoria.


Activitatea intelectuală a omului se manifestă sub diferite forme. Uneori predomină
activitatea creatoare: savant, constructor, inventator, medic – ei acumulează date, le
confruntă, găsesc soluţiile cele mai reuşite etc. În alte profesii ale activităţii intelectuale
predomină componentul atenţiei – corector la tipografie, stenografist, laborant –
microscopist - ei sunt antrenaţi într-o activitate monotonă, care necesită o concentrare
permanentă şi un autocontrol sistematic.
Progresul tehnic şi organizarea activităţii în industrie fac din în ce mai populară
profesia lucrătorului comandei de conducere. Aceşti lucrători sunt obligaţi să observe
cele mai mici devieri a parametrilor stabiliţi, de a analiza şi sinteza informaţiile primite şi
de a lua hotărâri cuvenite imediat.
Cea mai mare categorie a oamenilor antrenaţi în activitatea intelectuală o formează
elevii, studenţii, profesorii. Pentru ei un component de bază al activităţii intelectuale este
memorarea. Memoria este necesară în orice proces de învăţare, după cum menţiona şi
Djon Lock – memoria este depozitul minţii.
O memorie excepţională au posedat o serie de oameni de renume mondial. De
exemplu, Themestole (din Grecia Antică) cunoştea pe nume 20 000 de locuitori din Grecia
(Atena). Secenov avea o memorie extraordinară.
Memoria este necesară mai cu seamă când operăm cu cifre, date, nume, date
concrete. Memoria poate fi şi trebuie dezvoltată, antrenată, perfecţionată. Putem şi trebuie
să “ajutăm” memoria, de a o descărca prin intermediul însemnărilor. Memoria este o
capacitate de preţ şi necesară a creierului nostru – “o forţă magică, fermecăoare”- A.
France.
Din punct de vedere ştiinţific, astăzi, memoria este tratată ca un proces complex,
dinamic în dezvoltarea encefalului, ce constă din memorare, fixarea informaţiei, păstrarea
ei şi reactualizarea. Creierul, ca substrat material al memoriei, mai are şi capacitate nu
numai de a memora dar şi capacitatea de a uita informaţia primită.
Memoria se caracterizează prin: viteză de memorare, volumul memorizat, durata de
păstrare a informaţiei, rapiditatea şi exactitatea reproducerii.
5
Deosebim memorie vizuală, auditivă şi motoră.
Oamenii cu memorie vizuală mai bine memorizează materialul, dacă singuri vor citi
textul. Le ajută desenele, schemele, fotografiile. Este bine venit vizionarea filmelor,
diafilmelor tematice. Anume despre persoanele cu memorie vizuală se spune: mai bine
odată să vezi decât să auzi. De exemplu, memorie excepţională vizuală a posedat pictorul
rus I. I. Levitan
Persoanele cu memorie auditivă trebuie să asculte cea ce vor să memoreze. Ei iubesc să
citească, sau să povestească. Pentru ei foarte eficient este audierea lecţiilor, referatelor,
comunicatelor, din acest volum ei memorează mult şi pe o perioadă îndelungată. De
exemplu, memorie auditivă excelentă a avut W. A. Mozart. La 14 ani ascultând o singură
dată în Capela Sixtină opera Misereri d Allegri (interzisă de Papa de a face copii a notelor)
întorcându-se acasă a reprodu-so fără nici o greşală. S. T. Aksakov putea să repete
câteva pagini anterior necunoscute a unor poezii, ascultându-le doar o singură dată.
Persoanelor cu memorie auditivă li se recomandă mai mult să asculte pe alţii, să
frecventeze lecţii, să participe la seminare şi lecţii, cercuri. Este bine să citească şi să
gândească cu voce, să povestească în glas.
Persoanele cu memorie motoră, pentru a memora ceva, trebuie de câteva ori să
pronunţe, să scrie informaţia cu mâna proprie.
Marea majoritate a oamenilor posedă memorie combinată.
Fiecare om antrenat în activitatea intelectuală trebuie să-şi determine tipul memoriei. Iată una
din metode, care se bazează pe diferenţierea numărului cifrelor, memorate prin diferite căi. În acest scop
se propun trei aproape identice coloniţe de cifre. Se propune de a începe cu coloniţa din stânga,
nemişcând bazele, de a citi cifra de sus, cu aşa o viteză, ca pentru fiecare cifră să revină câte o secundă.
Apoi ne întoarcem de la tabel şi înscriem cifra citită. În aşa mod se înscrie toată coloniţa cifrelor. S-a
stabilit, că studenţii, de obicei memorizează şi reproduc corect 7-8 cifre, persoanele cu o memorie bine
dezvoltată memorizează până la 12 cifre. Dacă persoane memorează 4 sau mai puţine cifre acesta atestă o
memorie rea, puţin antrenată. Apoi trebuie să citim, fără sunete, mişcând buzele, coloniţa din mijloc cu
cifre şi la fel să le scriem, neuitându-ne la coloniţă. Cifrele din coloniţa din dreapta, le înscriem după ce
cineva le citeşte cu voce cifră după cifră. În fine se stabileşte, numără câte cifre şi din ce colniţă au fost
scrise corect. Rezultatele primite se compară, şi se stabileşte tipul de memorie dominant.
Vizuală Motoră Auditivă
5239 5672 0426
89765 98761 12785
224896 675413 651801
1267412 7841095 1082409
98615437 12435961 08761432
146769543 985241672 585218355
5649082451 1864460902 1642507618
24167549067 96748117620 37470827502
034427994410 036777312062 760845267114

Deosebim memorie de scurtă durată şi de lungă durată.


De exemplu memoria de scurtă durată – memorarea unui număr de telefon, însă
dacă folosim frecvent acest număr, memoria de scurtă durată trece în memorie de lungă
durată.
Studenţii care nu învaţă în timpul semestrului şi învăţând în timpul sesiunii, pot ceva
memora şi uneori chiar să susţină examenul bine, însă aceste cunoştinţe repede se
“evaporă ” din creier. Învăţarea nesistematică, prin “asalt” nu formează memoria de lungă
durată. Aceasta încă o dată confirmă necesitatea studiului sistematic.

5. Organizarea activităţii intelectuale.


Încă savantul N. E. Vvedenschii considera, că pentru o eficienţă înaltă a activităţii
intelectuale este necesar de a respecta următoarele condiţii:
6
 În orice activitate trebuie de inclus treptat.
 Munca, deasemenea somnul, luarea mesei ş. al. trebuie să fie ritmice şi cu măsură.
 Trebuie să se respecte o consecutivitate obişnuită şi sistematică a activităţilor.
 Trebuie corect să îmbinăm munca cu odihna.
 Este important scopul, necesitatea acestei activităţi intelectuale.

Încă Al. S. Puşkin acorda o mare atenţie organizării, planificării activităţii: „ Învăţ să
menţin atenţia asupra gândurilor lungi.”
Este foarte important de a forma aptitudini de a planifica activităţile cel puţin cu o zi
înainte. Înainte de aceasta stabilim volumul de lucru, şi apoi îl distribuim pe ore, dar şi mai
bine pe minute.
Ce este un minut? - pot afirma unii. Ca răspuns: Da, dar din minute se formează
ceasuri, din ore-zile, din zile - săptămâni, luni, ani. Dar şi viaţa noastră din păcate este prea
scurtă. Timpul pierdut nu-l vom întoarce, şi în acest caz Thomas Mann avea perfectă
dreptate considerând, că timpul – este unicul unde zgârcenia poate fi lăudată.
Planificarea activităţii intelectuale nu este deloc uşoară. Câte odată acest plan este
excesiv, în acest scop se recomandă de a planifica un volum, normă, care poate fi
îndeplinit. Dacă ne rămâne timp atunci putem să-l încărcăm cu unele activităţi mai uşoare
(alcătuirea bibliografiei, referinţe ş.a.) şi ca rezultat va apărea o practică în distribuirea
corectă, eficace a timpului. Este important de planificat raţional activitatea nu numai
pentru o zi, dar şi pentru o săptămână, o lună, un trimestru.
Planul – organizează, ajută de a lucra eficient. Cea mai dificilă parte a lucrului
trebuie îndeplinită în I-a jumătate a zilei. Orele de dimineaţă sunt mai productive. Putem
considera că o oră matinală se echivalează cu 2 ore de seară sau noapte de activitate.
Desigur sunt exemple ca pentru unele persoane orele mai productive sunt cele nocturne. În
aceste cazuri un rol important îl are deprinderea. Dacă nu s-a format o astfel de
deprindere – trebuie să ţinem cont că orele matinale sunt cele mai productive (proverbul
rus - Dinimeaţa este mai înţeleaptă ca seara).
Fiecare persoană antrenată în activitatea intelectuală trebuie să înveţe să lucreze
sistematic consecutiv, zi de zi.
Iu. P. Feolov (discipolul lui Pavlov) bazându-se pe studiul problemelor igienei
organizării activităţii intelectuale, recomandă următoarele:
 Să nu ne aşezăm la masă fără un plan şi volum de sarcini bine stabilite.
 Să nu încercăm să cuprindem şi să memorăm tot materialul din prima dată. De-a
avea în rezervă timp pentru repetare.
 De a face conspect la toate, la ceea ce ascultăm sau învăţăm. Să nu învăţăm după
notiţe străine sau conspecte.
 De a ţine conştiincios legătura dintre disciplinele studiate, dintre teorie şi practică.
 Unde este posibil de a folosi reprezentările grafice, normograme pentru o
memorizare mai eficientă a materialului.
 De a folosi pe larg semnele sub formă de fişe de diferite culori, în cărţi notarea
paginilor etc.

****Tehnologia lucrului cu manualul , literatura ştiinţifică.*

7
La întrebarea: ştiţi să citiţi ?, unii studenţi devin confuzi, nedumeriţi. Întradevăr a citi învăţăm încă
din prima clasă a şcolii medii, alţii şi mai degrabă. Însă a citi liber, a studia un text ştiinţific, dificil este cu
totul altceva.
Aptitudinea de-a lucra cu un manual, carte nu apare dintr-o dată. Capacitatea de a citi productiv
nu o posedă nici absolvenţii instituţiilor superioare de învăţământ.
Recomandări: Cum să lucrăm cu o carte.
1. Se recomandă izvoarele necesare privind tema studiată. Aceasta este uşor, atunci când profesorul,
învăţătorul, lectorul- indică Reviul literaturii la tema respectivă. Însă este mai dificil, atunci când
elevul, studentul studiază desinestătător şi singur trebuie să selecţioneze izvoarele literaturii. În acest
caz în ajutor pot veni consultanţii, referenţii din biblioteci, însă decizia hotărâtoare trebuie să revină
celui care studiază.
2. Uneori din volumul imens a surselor bibliografice trebuie să selecţionăm informaţia cea mai de preţ.
În aceste cazuri se dă prioritate clasicilor, se citesc monografiile, care generalizează studiile
complexe, sursele iniţiale.
3. Nu întotdeauna cartea trebuie citită pagină cu pagină. Încă Bacon a subliniat, că unele surse
bibliografice trebuiesc doar “gustare”, altele “înghiţite”, iar altele “mestecate şi digerate”.
4. Trebuie să atragem atenţie asupra anului de ediţie a cărţii. De regulă, este bine să studiem ultima
ediţie.
5. Luând o carte pentru ultima dată în mâini este bine venit să citim prefaţa şi introducerea acestei surse,
din care vom lua cunoştinţă cu scopul şi conţinutul ei. De asemenea în acest sens ne ajută şi luarea
cunoştinţei cu întitularea capitolelor.
6. Sursele ştiinţifice trebuie citite de două ori, consecutiv. Prima dată citirea acestei surse se efectuează
fără careva notiţe, ceea ce oferă familiarizarea în plan general a celor reflectate în carte, permite de a
evidenţia aliniatele complicate, dificile. A doua oară sursa bibliografică se citeşte atent, lent, aliniat
după aliniat, făcând notiţe, însemnări. Dacă cartea este proprie, uneori este binevenit de a face
însemnări pe câmpuri.
7. Pentru a trece la următorul capitol trebuie însuşit cel anterior.
8. Pe măsura cultivării deprinderilor de a lucra cu literatura, procesul de citire devine mai rapid,
eficacitatea va spori. Apar aptitudinile de a “prinde” sensul frazelor, aliniatelor doar din câteva
cuvinte.
9. Caracterizând, dependenţa vitezei de citire de dificultatea textului, academicianul C. Gh. Voblîi
aducea următoarele date: citirea uşoară a literaturii artistice se poate realiza cu o viteză de 5-6 cuvinte
pe secundă; citirea unui text de dificultate medie – cu o viteză de 4 cuvinte pe secundă; materialul
dificil (un articol pe temă cunoscută) nu mai mult de 3 cuvinte pe secundă; studierea unui text nou,
dificil – aproximativ 1,5 cuvinte pe secundă (însă nu mai mult de 100 cuvinte pe minut).
10. Studierea unui material dificil, complicat va fi efccctuată, numai în cazul unei concentraţii maximale
şi unui autocontrol permanent (de a verifica cum aţi înţeles şi însuşit materialul studiat).
11. Trebuie să atragem atenţie asupra concluziilor şi a le compara cu cule din alte surse studiate la tema
respectivă.
12. Studierea unui text ştiinţific este mai eficace, în cazul efectuării notiţelor. Aceasta ajută la însuşirea şi
tipărirea în memorie a materialului studiat, în acelaşi timp descarcă memoria de un “bagaj” de prisos,
oferă posibilitatea în orice clipă de aşi aminti informaţia necesară, date, cifre, etc. Academicianul
Voblîi C.Gh. îi aseamănă pe cei ce citesc doar – cu un fluturaş, iar pe cei ce citesc şi fac însemnări –
cu o albină lucrătoare.
13. Notiţele se pot efectua prin diferite forme. De exemplu folosind cartele, care se îndeplinesc pe o
singură parte, apoi se grupează după temă, conţinut, care le putem păstra în plicuri sau mape. Ele sunt
comode să le folosim în timpul lecţiilor, rapoartelor. Aceste cartele se îndeplinesc cu stiloul, clar. De
asemenea pe ele se indică sursa bibliografică: numele, prenumele autorului, denumirea sursei, anul,
locul ediţiei, denumirea ediţiei, numărul paginilor. Dacă notiţele se fac dintr-o revistă, atunci se indică
şi denumirea revistei, anul, numărul ediţiei, paginile, denumirea articolului şi familia, iniţialele
autorului.
14. Pentru însuşirea mai bună a unui material se conspectează. Conspectul reprezintă expunerea pe scurt a
conţinutului unei cărţi, lecţii sau raport. În conspect se includ numai ideile de bază, care reflectă

8
conţinutul materialului. Datele secundare, exemplele, ilustraţiile de obicei se omit. Citatele, tabelele,
care impresionează în deosebi este bine venit să fie notate, scrise pe cartele aparte.
Deseori studenţii anului I, care nu sunt deprinşi cu lucrul desinestătător, neavând deprinderi
de a conspecta, se lasă duşi de a nota totul ce vorbeşte profesorul, materialul din manual. Evident, că în
cele din urmă lucrul lent determină o dezamăgire, apar îndoieli în privinţa eficienţei conspectării.
Aptitudinea de a conspecta corect nu vine dintr-o dată. Înaite de a conspecta se recomandă de a citi
atent compartimentul care trebuie conspectat, apoi de încerca expunerea materialului respectiv pe scurt.
Repetând acest procedeu de multe ori, putem să învăţăm de a expune clar şi succint conţinutul
materialului studiat.
15. În cazul conspectării unei lecţii ascultate, este util, acasă de a reciti conţinutul, de a face unele corecţii,
de a o completa, de a sublinia cele mai importante date. Astfel se evidenţiază compartimentele slab
însuşite ale lecţiei. Este necesar de a completa aceste lacune prin citirea la moment a literaturii
corespunzătoare.
16. Sunt binevenite citatele. Ele înfrumuseţează, îmbogăţesc lucrarea, întăresc concluziile. Însă nu trebuie
de exagerat.
17. În unele cazuri este necesar de a pregăti teze. Tezele sunt condiţiile, poziţiile de bază ale raportului,
articolului, cărţii, înainte de autor în textul deplin al materialului. Tezele de obicei nu conţin exemple
concrete, date, tabele. De obicei tezele se prezintă la participarea unei conferinţe ştiinţifice,
simpozioane, congrese etc. Aceasta permite organizatorilor să se cunoască în scurt timp cu conţinutul
raportului.
18. În cadrul procesului de a scrie o compunere, referat, raport, lecţii se alcătuieşte un plan de lucru, care
constă din câteva puncte, subpuncte.
19. Luând cunoştinţă cu literatura la o temă oarecare se întocmeşte bibliografia ei. Lista biliografiei se
anexează la sfârşitul unui articol, referat etc.
20. Nu întotdeauna diploma de studii superioare – oferă tânărului specialist aptitudini de a-şi expune
frumos, clar, succint gândurile, ideile. Aceasta ne obligă de a lucra sistematic în această direcţie.
Grecii din antichitate spuneau: “Nulli dies sine litteras”- nici o zi fără a scrie. Trebuie zilnic să
scriem. Astăzi rar cine duce o agentă personală, însă mulţi oameni de vază găseau în agendă multe lucruri
utile. Agenda, ajută la evitarea, repetarea greşelilor şi în acelaşi timp dezvoltă gândirea, antrenează mâna
şi creierul în acelaşi timp. Este util de a duce cărţi de notiţe – în care notăm ideile, date, cifrele ,
importante. Toate acestea reprezintă elemente de cultură a activităţii intelectuale.

6. Unele particularităţi ale activităţii, oboselii, surmenajului, odihnei.


Formarea omului pe tot parcursul etapei de evoluţie în cadrul dezvoltării filogenetice
şi ontogenetice e rezultatul activităţii sale. Activitatea copiilor, foarte diversă după formă,
conţinut şi durată, stă la baza organizării şi efectuării procesului instructiv-educativ.
Ponderea activităţii specifice – jocul, învăţătura, munca în mare măsura - depinde de vârsta
copiilor. Aşa, de exemplu, în activitatea preşcolarilor predomină jocul, în cea a şcolarilor -
învăţătura, însă formele de activitate nu au caracter strict limitat pentru etapa respectivă,
deoarece paralel cu aspectele lor specifice pot fi şi altele. Astfel, la preşcolari se
intercalează şi elementele de muncă, de învăţătură ca mijloc de pregătire pentru şcoală, la
elevi - jocul ca mijloc de recreaţie.
Pentru a înţelege influenţa şi însemnătatea diferitelor forme de activitate asupra
organismului e necesar a cunoaşte substratul fiziologic.
Organismul, a cărui activitate se desfăşoară în mediul ambiant, care se află în
permanentă schimbare pentru a exista, e nevoit să se adapteze la aceste variaţii. În acest
scop organismul trebuie sa recepţioneze variaţiile de mediu şi să elaboreze reacţiile de
răspuns adecvate pentru echilibrare. Excitaţiile venite din mediul ambiant sunt recepţionate
prin intermediul sistemului nervos iar reacţiile de răspuns se manifestă sub formă de reflex.
Sistemul nervos pe cale reflexă coordonează legătura dintre diferite organe, precum şi
între organism şi mediul ambiant. Ideea activităţii reflexe a organismului a fost expusă încă
9
de Deskartes, apoi în 1867 I. Secenov afirmă că întreaga noastră activitate este un lanţ de
reflexe, de acţiuni reflectate. Mai târziu I. Pavlov şi adepţii săi constată pe cale
experimentală că activitatea reflexă (reflexele condiţionate şi cele necondiţionate)
constituie cea mai importantă şi fundamentală funcţie a sistemului nervos se bazează pe
două procese nervoase – excitaţia şi inhibiţia.
Activitatea creierului apare sub forma a două mecanisme nervoase de legături
temporare şi de analiză. Analiza începe cu aparatul exterior respectiv şi se termină în
creier. Etajele inferioare efectuează analiza inferioară, pe când analiza superioară este
realizată de emisferele superioare.
Toate activităţile în funcţie de pierderi1e de energie şi de nivelul de funcţionare a
sistemului locomotor pot fi repartizate în 2 grupe: prima - activităţile cu pierderi mici de
energie (de la 50 până la 100 cal/oră), cu un efort mecanic şi caloric minimal - orele de
lecţii în clasă, pregătirea lecţiilor (meditaţia), vizionarea emisiunilor televizate, cititul,
jocurile de masă, ocupaţiile în cercuri etc. Aceste activităţi, în fond, constituie baza muncii
intelectuale. Grupa a doua include activităţile cu pierderi mari de energie, cu un efort
mecanic şi caloric considerabil. Aici pot fi incluse activităţile de educaţie fizică, jocurile
mobile, active, alergatul şi diverse activităţi de muncă. În cadrul fiecărei forme de
activitate intervine sistemul neuroumoral, care are rolul de semnalizator şi conducător.
Între activitatea fizică şi cea intelectuală nu este o limită fixă, deoarece fiecare efort fizic
este însoţit de unul cerebral care reglează şi coordonează mişcările. La rândul său,
activitatea fizică influenţează asupra zonelor cerebrale în care au loc procesele psihice. De
aceea nu este corect când vorbim de o activitate pur fizică sau psihică, deoarece este vorba
de predominarea uneia dintre ele.
Baza fiziologică a activităţii predominant intelectuale este constituită de operaţii de
gândire, de analiza şi sinteza cu solicitarea intensă a atenţiei, percepţiei, memoriei şi
gândirii. În această activitate în mare măsură sunt angajaţi analizatorii vizuali, auditivi. Un
mare volum de informaţie este transmis pe calea sistemului nervos. Ca urmare, în sistemul
nervos apar modificări. În prima perioadă (1-1,5 ore) se observă o îmbunătăţire a atenţiei, a
posibilităţilor de concentrare, de percepţie, memorare şi gândire. După această perioadă
începe perioada de randament optim, care durează în funcţie de vârstă 2-3 ore, apoi începe
reducerea randamentului funcţional neurocortical. Activitatea intelectuală este însoţită şi
de o componentă emoţional-afectivă. În activitatea intelectuală a elevului în timpul
scrisului se efectuează şi un efori fizic, desigur, de intensitate mică, la nivelul musculaturii
braţului, antebraţului, gâtului, ochilor, spatelui. Activitatea intelectuală este însoţită de
modificări minimale ale metabolismului, respiraţiei (cu 10-12%), ventilaţiei pulmonare (cu
10-13%, pulsului (cu 2-4%). În funcţie de intensitatea efortului mintal se intensifică
circulaţia sanguină în creier, creşte neînsemnat tensiunea arterială, apar unele modificări în
funcţia unor glande endocrine, în primul rând a tiroidei şi suprarenalelor, în oarecare
măsură se dereglează funcţia digestivă. Aşa dar, în activitatea instructiv-educativă
preponderent intelectuală solicitările maxime au loc în sistemul nervos, neurosenzorial şi
neuro-vegetativ.
Activitatea fizică predominant musculara în funcţie de natura activităţii efectuate
determină modificări fiziologice mai intense în ţesuturi1e, sistemele şi organele mai mult
solicitate. Ea este însoţită de modificări funcţionale în centrul nervos care controlează
munca fizică, în aparatele cardiovascular, respirator, neurohormonal şi umoral în funcţie
de intensitatea efortului şi de durata acestuia. Activitatea musculară contribuie la sporirea
metabolismului, creşterea producerii de căldură, a consumului de oxigen şi energie. Ca
10
urmare poate creşte considerabil frecvenţa pulsului (până la 180-200/min), tensiunea
arterială (până la 180/100 mmHg), frecvenţa respiraţiei (până la 46-70), ventilaţia
pulmonară (de 10-12 ori). Căldura produsă în organism contribuie la creşterea temperaturii
cutanate, la intensificarea fenomenelor de termoliză prin vasodilataţie periferică şi
sudoraţie. Pierderea de apă prin sudoraţie poate constitui câţiva litri, contribuind la
deshidratarea organismului cu manifestări de tulburare a hemodinamicii. Munca fizică
intensă determină reacţii funcţionale tiroidiene şi suprarenale necesare pentru stimularea
proceselor oxidante celulare prin adrenalină şi tiroxină. Atât activitatea predominant
intelectuală cât şi cea predominant fizică posedă o acţiune pozitivă asupra organismului
atunci când durata muncii, intensitatea ei, formele de organizare, condiţiile în care se
desfăşoară corespund cerinţelor igienice şi nu depăşesc posibilităţile de funcţionare a
organismului, care depind de vârstă, gen şi starea de sănătate a copiilor.
In funcţie de formele de activitate în organele, ţesuturile şi sistemele interesate în
activitate apar diferite manifestări funcţionale. În realizarea activităţii unul dintre organe
are totdeauna rolul principal, însă nu există nici un fel de activitate în care sa nu intervină
sistemul neuroumoral. Între activitatea fizică şi cea intelectuală nu există o limită fixă,
deoarece fiecare efort fizic este însoţit de unul cerebral mai mult sau mai puţin intens,
căruia ii revine rolul conducător şi regulator în mişcări. Aşa dar, activitatea predominant
fizică influenţează nu numai asupra organului principal interesat în lucru, dar şi asupra
sistemului nervos central, unde au loc procesele psihice, iar modificările din acest sistem
influenţează la rândul lor întregul organism.
Capacitatea de funcţionare a organelor şi a celulelor nervoase este limitată, de aceea
celulele şi organele aflate în activitate obosesc. Oboseala apare la început în organul
principal care a fost solicitat, apoi se generalizează, cuprinzând tot organismul. În legătură
cu oboseala au fost efectuate multe cercetări. Cât priveşte definiţia acesteia, delimitarea
naturii ei biologice şi mecanismului fiziologic există diferite teorii.
Rezultatele cercetărilor lui I. Secenov, I. Pavlov şi ale elevilor lor au confirmat că
rolul principal în survenirea oboselii aparţine sistemului nervos central care determină
scăderea capacităţii funcţionale a celulelor nervoase şi slăbirea capacităţii de muncă.
Oboseala la copii decurge în 2 etape: prima - când slăbeşte procesul de inhibiţie
activă internă - şi cea de a doua - când scade nivelul procesului de excitabilitate şi creşte
procesul de inhibiţie. Însă oboseala nu este numai rezultatul scăderii capacităţii de muncă
a celulelor nervoase. Conform cercetărilor efectuate de I. Pratusevici în mecanismul
apariţiei oboselii un rol important joacă schimbările apărute în corelaţiile dintre centrele
corticale şi cele subcorticale, inhibiţia funcţiei formaţiunii reticulare.
Oboseala este o stare fiziologică cu manifestări subiective, obiective care dispar
după odihna ori după schimbarea activităţii. Conform determinării lui V. Rozenblat
(1975), oboseala este o stare a organismului apărută în urma efectuării unui lucru cu un
efort intens ori de lungă durată şi se manifestă prin scăderea temporară a capacităţii de
muncă. Însă A. Suharev, G. Serdiukovski (1986) consideră că oboseala este rezultatul nu
numai al lucrului efectuat, dar şi al acţiunii unor factori în care se desfăşoară activitatea
(nivelul iluminatului, condiţiile microclimatului, organizarea locului de muncă, atitudinea
faţă de învăţătură, starea emotivă etc.). Aşa dar, oboseala este o stare a organismului care
se caracterizează prin scăderea capacităţii funcţionale a cortexului cerebral, dereglarea
interacţiunii centrelor nervoase corticale şi subcorticale şi scăderea nivelului de
funcţionare a diverselor sisteme şi organe ale organismului.
Starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin senzaţia de oboseală,
11
reducerea capacităţii de muncă (creşterea numărului de greşeli şi răspunsuri incorecte,
reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai abstracte, a posibilităţilor de
generalizare, comparare, gândire); scăderea procesului de inhibiţie internă (scăderea
atenţiei, copiii devin neliniştiţi, distraţi, nedisciplinaţi); înrăutăţirea reglării funcţiilor
fiziologice, ce contribuie la dereglarea pulsului, coordonării mişcărilor.
Semnificaţia biologică a oboselii care se instalează la copii în cursul activităţii se
manifestă în doua direcţii: pe de o parte ea constituie reacţia de protecţie, de apărare a
organismului de extenuarea excesivă a capacităţii funcţionale, iar pe de altă parte -
stimulează creşterea capacităţii de muncă. De aceea cerinţele în organizarea activităţii
instructive şi de muncă a copiilor nu au drept scop excluderea instalării oboselii, ci
îndepărtarea momentului apariţiei oboselii, protejarea organismului de influenţa ei
negativă. Fenomenele de oboseală dispar după odihnă, însă dacă odihna nu este suficientă
şi nu reuşeşte să înlăture toate manifestările oboselii, atunci se realizează o sumaţie care
duce la oboseală cronică sau surmenaj.
Surmenajul – reprezintă o stare, care creează o discordanţă vădită între modificările
fiziologice din timpul lucrului şi perioada de restabilire. Surmenajul determină micşorarea
rezistenţei organismului faţă de acţiunea factorilor externi nefavorabili – faţă de germenii
patogeni, toxine. Surmenajul poate cauza boli ale sistemului nervos central ca nervozitate
de surmenaj, neurastenii, ostenii.
Surmenajul se manifestă prin scăderea mai pronunţată a capacităţii de muncă
intelectuală (scade reuşita la învăţătură), dereglări neuropsihice (tulburarea somnului
frică, isterie), scăderea rezistenţei organismului modificări esenţiale ale nivelului de
reglare a sistemului vegetativ (aritmie, vegetodistonie, hipo- sau hipertonie).
Se cunosc câteva teorii ce redau esenţa surmenajului:
1. După I.M. Secenov, surmenajul – este rezultatul dereglării activităţii celulelor scoarţei
cerebrale.
2. După N. E. Vvedenski – mobilitatea funcţională, adică capacitatea ţesuturilor de a
reproduce ritmul maxim al excitanţilor, pe care ele le percep, elucidează esenţa
oboselii.
3. P. Pavlov a determinat surmenajul ca o acţiune automată a inhibiţiei interne.
Cele mai importante cauze ale surmenajului sunt: organizarea incorecta a procesului
de munca şi învăţătură; necorespunderea efortului şcolar vârstei, particularităţilor
individuale ale organismului; nerespectarea cerinţelor igienice faţă de regim şi a condiţiilor
de instruire. Apariţia surmenajului necesită întreruperea lucrului mai mult timp şi tratament
medical.
Excitarea frecventă, excesivă a centrelor dereglează procesele nervoase, care nu
reacţionează la excitaţie şi apare ca rezultat inhibiţia lor. Conform teoriei lui A. A.
Uhtomski, surmenajul nu poate fi identificat cu inhibiţia, deoarece el se prezintă ca o
dereglare, temporară, a funcţiilor organismului, coordonării mişcărilor, proceselor
metabolice, o diminuare a capacităţii de muncă a organismului. Inhibiţia în acelaşi timp
asigură decurgerea normală a proceselor fiziologice, asigură menţinerea capacităţii de
muncă.
Inhibiţia este “o linişte activă”.
Rolul scoarţei cerebrale în apariţia surmenajului a fost pus în evidenţă prin starea de
hipnoză. Dacă omului în stare de hipnoză i se insuflă că el ridică o greutate mare până ce
oboseşte, el întradevăr oboseşte foarte repede, deşi a ridicat o greutate nu mai mare de 200

12
gr. Şi în condiţii obişnuite capacitatea de muncă variază vădit sub influenţa factorilor
externi (cuvânt, muzică etc.).
Conform datelor lui C. M. Bîkov şi colaboratorilor, activitatea musculară
îndelungată, reflexele condiţionate scad, şi se intensifică procesele inhibitorii. Activitatea
musculară moderată măreşte considerabil excitabilitatea corticală, pe când
supracapacitatea inhibă reflexele condiţionate.
În timpul lucrului static, excitabilitatea corticală diminuează şi sporeşte succesiv
inhibiţia. Este cunoscut, că lucrul static, deşi nu necesită un consum mare de energie, e
foarte obositor. Aceasta are loc datorită excitării permanente a unora şi aceloraşi centre, iar
suprasolicitarea lor în cele din urmă provoacă surmenajul şi inhibiţia.
Activitatea îndelungată, monotonă determinând aceeaşi excitabilitate, în urma
inducţiei negative, condiţionează trecerea celulelor nervoase din starea de excitaţie în
inhibiţie. Încă I. M. Secenov a remarcat că uneori mişcările automatizate acţionează ca
hipnoza, induc somnul.
Profesorul V. Manassein, scria: “Nimic nu oboseşte atât de repede sistemul nervos ca
gândurile uniforme, senzaţiile, mişcările monotone”.

7. Oboseala. Tipuri. Profilaxie.


Oboseala este o stare complexă ce apare în întreg organismul ca o consecinţă a
muncii intense, îndelungate şi se manifestă obiectiv prin scăderea capacităţii de muncă,
iar subiectiv printr-un complex de senzaţii neplăcute. Oboseala este reversibilă.
Există mai multe forme de oboseală:
 după eforturi fizice (muncă, sport, alte activităţi fizice), ca urmare a oboselii prin
lipsa de substanţe nutritive şi oxigen;
 după suprasolicitări intelectuale, atunci când atenţia scade, reducându-se puterea de
concentrare şi de reacţie;
 ca urmare a anumitor tulburări organice, de exemplu în anemia feriprivă (lipsa de
fier) sau carenţe de B 12, în hipotensiunea arterială, în disfuncţii hepatice şi /sau biliare –
sub formă de oboseală manifestată de dimineaţă, în bolile virale şi inflamatorii (gripă,
reumatism etc.);
 în cazul unei tulburări provocate de alimentaţie sau de digestie, însoţită de stări de
tensiune nervoasă; de asemenea: în cazurile de subnutriţie (alimentaţie insuficientă) care
au ca urmare depresiuni nervoase şi stări de apatie;
 oboseala cronică, de origine virală, care durează mai multe luni în şir.

Profilaxia oboselii.
Oboseala fizică. Starea de oboseală fizică se depăşeşte după o pauză de relaxare, cel
mai bine după un somn odihnitor. De asemenea, dacă ne sprijinim picioarele la înălţime
(mai sus de nivelul şezutului) timp de numai 10 minute, ne recâştigăm uşor prospeţimea şi
energia, datorită faptului că în felul acesta se activează circulaţia sanguină.
După suprasolicitarea intelectuală. Starea de oboseală trecătoare, apărută după o
muncă obositoare “cu capul”, poate fi alungată cu unul din următoarele exerciţii:
 se inspiră aerul timp de 6 secunde, apoi se “ţine” respiraţia tot 6 secunde, se expiră
tot aerul încet, timp de alte 6 secunde;
 căscăm cu gura deschisă larg, în timp ce ţinem pumnii strânşi, aşezaţi sub bărbie;

13
 ne umplem obrajii de aer, apoi aşezăm degetele unei mâini pe gură şi cu cealaltă
mână “verificăm” dacă obrajii sunt chiar plini de aer; în felul acesta se intensifică
transportul sângelui spre creier; exerciţiul se repetă numai de 4 ori, nu mai mult;
 un şervet împăturit pe lung se introduce într-un vas cu apă clocotită, apoi se aplică
pe ceafă, la cea mai înaltă temperatură suportabilă; după aceea, şervetul se introduce din
nou în apa clocotită şi se înfăşoară în jurul încheieturilor ambelor mâini.
Pe termen scurt, cofeina are efect stimulator şi înviorător.
Oboseala în timpul conducerii automobilului. După maximum 2 ore de condus,
automobilistul are nevoie de o întrerupere de cel puţin 15 minute, timp în care, prin
mişcare fizică, să îşi repună organismul “în formă”. Reziduurile metabolice acumulate în
ţesutul muscular pot fi eliminate numai prin activitatea circulaţiei pe cale fizică. Efectul
cofeinei şi al glucozei nu are nici un fel de influenţă asupra acestui gen de oboseală fizică.
Mijloacele de acest gen favorizează numai pentru scurtă vreme menţinerea stării de trezire.
Oboseala determinată de alimentaţie şi de digestie. O stare de oboseală permanentă,
însoţită de probleme digestive, nervozitate accentuată, contracturi, tensiuni, tulburări de
somn etc. Îşi are originea (atunci nu este vorba de o boală serioasă), de cele mai multe ori,
într-o alimentaţie eronată şi un mod de viaţă greşit. Adeseori flora intestinală este
supraîncărcată cu bacterii patogene, care, în raport cu bacteriile sănătoase, necesare bunei
digestii, sunt mai numeroase şi mai puternice. Drept consecinţă, substanţele minerale din
hrană sunt asimilate în proporţie prea mică.
În astfel de cazuri este nevoie urgentă de multă activitate fizică (mişcare) în aer liber,
pentru asigurarea unei mai bune oxigenări a organismului. De asemenea, se impune
reoreintarea alimentaţiei spre o hrană mai puţin acidă, eventual trebuie urmat un tratament
medical pentru normalizarea florei intestinale, cu bacterii lactice şi bifice.
Persistenţa sau apariţia regulată a stării de oboseală de dimineaţă, la trezirea din
somn, o colorare a tenului în palid-gălbui şi lipsa poftei de mâncare pot fi indiciile unor
probleme hepatice şi/sau biliare. În acest caz, cauza trebuie elucidată şi îndepărtată cu
ajutorul medicului.
Oboseala cronică, eventual de origine virală. În situaţia în care o stare de oboseală
profundă se manifestă periodic, cu reveniri frecvente, poate fi vorba de aşa-numitul
sindrom de oboseală cronică (CFS – Chronic Fatigue Syndrome), atunci când este însoţită
de unul (sau mai multe) dintre următoarele simptome: unflarea ganglionilor limfatici,
dureri musculare sau dureri de gât, dureri articulare, tulburări gastrointestinale, puseuri de
febră, frisoane, probleme cardiace, predispoziţie la reacţii alergice, scăderea acuităţii
vizuale şi sensibilitate la lumină, scăderea capacităţii de concentrare, tulburări de memorie,
apatie, accese de transpiraţie, ameţeală trecătoare, indispoziţii depresive.
S-au descoperit o serie de factori (germeni patogeni) care provoacă acest sindrom de
extenuare. În general, predispoziţia faţă de aceşti germeni există în urma unor tulburări
psihice deosebite, în situaţiile stresante, datorită acţiunii unor substanţe toxice din mediul
ambiant, precum şi în cazurile în care organismul este slăbit ca urmare a unor boli
infecţioase sau a altor suferinţe organice, care solicită prea tare sistemul imunitar.
Deşi peste 80℅ dintre oameni vin în contact cu aceşti germeni patogeni, numai la 5℅
apare această imunodeficienţă. De remarcat: în acest caz, sistemul imunitar este numai
slăbit şi se poate reface. Este însă adevărat că împotriva viruşilor nu există tratament
medical. În consecinţă: prin masuri ţintite de fortificare, organismul trebuie să depăşească
singur această stare de slăbiciune.

14
Persoanele care suferă de sindromul oboselii cronice trebuie să se ferească de infecţii
(gripe, răniri etc.). Anumite substanţe active antibacteriene pe bază de plante sporesc
rezistenţa organismului.
Tratamentul medical se compune, între altele, din administrarea de remedii
homeopatice, vitamine, hormoni de timus sau a unor mijloace hematopoietice (care
formează substanţa sanguină) naturale, pentru a obţine o întărire a sistemului imunitar.
Profilaxia oboselii şi măsurile de sporire a capacităţii de muncă.
Exerciţiul şi antrenamentul. În urma antrenării organismului, repetării sistematice a
unui şi acelaşi lucru sporeşte capacitatea de muncă.
Activitatea de muncă a omului se bazează în fond pe steriotipul dinamic, fiind ca
măsură adaptivă a organismului. Steriotipul este în dependenţă de schimbarea condiţiilor şi
se numeşte steriotip dinamic. În cadrul formării steriotipul dinamic, care se stabileşte în
urma repetărilor, reflexelor obligatorii se întăresc, cele inutile se exclud, datorită
interfuncţiei sistemelor de semnalizare – primei şi a doua.
Cuvintele de apreciere ale profesorului, instructorului, rezultatele pozitive de pe urma
lucrului, străduinţa contribuie la formarea şi întărirea steriotipului dinamic.
Totodată cu formarea steriotipului se automatizează şi mişcările de lucru, care ca
rezultat nu mai necesită un consum mare energetic, decurge prefect şi econom.
Antrenarea este specifică activităţii intelectuale. Ea determină perfectarea funcţiilor
sistemului nervos central: raţiunii, memoriei, atenţiei, chibzuinţei etc. Antrenarea
determină creşterea în muşchi a cantităţii de glicogen şi acid creatininfosforic, creşte masa
lor, consumul de energie pentru o unitate de muncă diminuează, adică creşte randamentul
forţei musculare. Deasemenea în urma exercitării se măreşte volumul sistolic al inimii,
concomitent micşorându-se frecvenţa contracţiilor cardiace, adică inima lucrează mai
econom, sporeşte consumul de oxigen, micşorându-se volumul cardiac (tabelul 1).
Tabelul 1.
Influenţa exercitării asupra minut- volumului cardiac şi consumului de oxigen.

Inima Munca Minut volumul Utilizarea Consumul de


O2/℅ O 2/ l
Antrenată 4491 9,8 0,73 1350
Neantrenată 4374 16,0 0,47 1320

În timpul antrenării capacitatea vitală a plămânilor creşte, frecvenţa respiraţiei scade.


S-a stabilit, că dacă exerciţiile, mai cu seamă la sportivi, nu au un caracter de
intensitate şi durată maximă – ele nu duc la antrenarea organismului, la fel munca grea,
istovitoarea are caracter antrenant. Dimpotrivă, astfel de muncă duce la scăderea
capacităţii de muncă.
Tipul de muncă. Limitarea duratei zilei de muncă. Sa stabilit pentru majoritatea
lucrătorilor şi salariaţilor din R. Moldova durata medie a zilei de muncă 7 ore cu 2 zile de
odihnă.
Mecanizarea şi automatizarea proceselor de tehnologice – exclud munca
fizică grea şi aflarea în condiţii nefavorabile. Mecanizarea substituie lucrul manual,
efortul fizic – înlăturând oboseala, surmenajul.
Raţionalizarea metodelor de muncă. Organizarea raţională a muncii. Această
măsură prevede limitarea maximă a comportamentul static în procesul de muncă,
antrenarea mişcărilor precise, stabilirea unui ritm favorabil de muncă.
15
S-a constat că munca ritmică, intensă fiziologic este mai raţională decât munca
neritmică uşoară. Se recomanda de a efectua lucru de genuri deferite pe parcursul zilei
de muncă.
Regimul de muncă şi odihnă. Legislaţia muncii prevede anumite perioade
reglementate de repaus. În decursul zilei – muncitorii, slujbaşii au dreptul la pauza de
prânz peste 4 ore de la începutul zilei de muncă. După 5 zile de muncă se acordă 2 zile de
odihnă. Tuturor oamenilor muncii li se acordă concediul de odihnă de diferită durată, în
dependenţă de caracterul şi condiţiile de muncă.
Succesiunea şi durata pauzelor mici trebuie organizate în aşa mod, ca să asigure
recuperarea funcţiilor fiziologice de bază, menţinându-se în acelaşi timp şi deprinderile
însuşite în timpul muncii. Se recomandă odihna activă.
Alimentaţia raţională, includerea în alimentaţie a glucidelor uşor digerabile şi a
vitaminelor.
Locul de muncă cu respectarea cerinţelor sanitaro-igienice: suprafaţa, volum de aer,
iluminarea, microclima etc., factorii estetici, fonul muzical, culorii etc.

***SFATURI ÎN AJUTORUL ELEVULUI, STUDENTULUI, VIITORULUI

PEDAGOG

 De a cultiva priceperi şi deprinderi în comunicarea cu oamenii.


 Când citiţi, nu citiţi pur şi simplu pentru distracţie, dar pentru a vă îmbogăţi bagajul de cunoştinţe,
arta de a comunica. Aceasta vă va economisi timpul.
 Citind faceţi pauze mai frecvent, ca să analizaţi ceea ce aţi citit. Daţi-vă întrebarea, unde şi când
aţi putea aplica în practică sfaturile recomandate. Astfel de citire va da un efect mai înalt, de cît
citind cu viteza unui iepure după care fuge lupul.
 Citiţi cu creionul în mână şi atunci când veţi întâlni o idee ce vă poate fi de folos, puneţi o liniuţă
în drept, dacă este frază cu “patru stele(importantă) subliniaţi-o. Făcând însemnări şi
subliniind, D-ră faceţi cartea mai interesantă şi mai comod pentru recapitulare.
 Nu uitaţi că viteza cu care noi uităm este uimitoare. De aceea ca pedagogii de fiecare dată, fiecare
an trebuie să se pregătească de lecţii sistematic, ca un elev, cu toate că citim aceiaşi informaţie,
plan-conspect an de an. Fiindcă numai aceasta ne permite să ţinem minte clar în memorie
conţinutul materialului, soluţionarea diferitor situaţii, probleme.
 Permanent şi energetic trebuie să îmbinăm teoria cu practica. Altă cale spre atingerea rezultatelor
dorite nu există. Încă Bernard Show a observat: “Dacă învăţaţi pe un om ceva - anume, el nici
odată n-o să înveţe aceasta”. El avea dreptate. Învăţarea este un proces activ. Noi învăţăm din
practică.
 Propuneţi colegilor de serviciu sau celor de acasă 10, 20 lei dacă ei vor descoperi încălcarea unuia
din aceste principii. Transformaţi însuşirea acestor reguli într-un joc viu.
 Trebuie să planificăm timpul odată în săptămână (sâmbăta, duminica) pentru autoanaliză,
aprecierea, comentarea celor realizate într-o săptămână.
Întrebându-ne: “Ce greşeli am comis în acest timp? Ce din cele efectuate au fost corecte, ce s-a
putut face mai bine şi în ce mod ? Ce lecţie pot trage din acestea ?”. Sistema de autoanaliză şi
autoeducaţie oferă posibilitatea de a dezvolta aptitudinile de a lua decizii corecte în soluţionarea
problemelor şi influenţează favorabil relaţiile de comunicarea cu cei din jur.
 Fiecare poate utiliza această sistemă. Capacităţile de a face cunoştinţă, de a comunica cu oamenii
din jur vor creşte, se vor dezvolta, asemenea unui copac veşnic verde (laur).
 Fiţi concreţi. Indicaţi nume, date, rezultate. Astfel de înscrieri vă inspiră în activitatea
Dumneavoastră.

16

S-ar putea să vă placă și