CARACTERISTICA

FIZIOLOGICĂ GENERALĂ A
EFORTULUI MUSCULAR SPORTIV
PLANUL LECȚIEI:

Modificările funcționale ale organelor și sistemelor de organe în

efort muscular;
Adaptarea organismului la eforturile musculare sportive;
Rezervele fiziologice ale organismului; Rolul aplicativ al
ergofiziologiei.
MODIFICĂRILE FUNCȚIONALE ALE ORGANELOR ȘI
SISTEMELOR DE ORGANE ÎN EFORT MUSCULAR

Efortul muscular sportiv reprezintă o activitate musculară

specifică, care se obține datorită unei munci asidue și îndelungate
de pregătire și antrenament. Desfășurarea și manifestarea acestui
tip de efort dețin parametric ca starea de start, încălzirea,
angajarea în efort, starea stabilă etc.
Manifestarea efortului muscular sportive este prezentă
practice în toate tipurile de probe sportive. Antrenarea
organismului pentru realizarea unor eforturi sportive mari este
însoțită de dezvoltarea și perfecționarea multiplelor calități
motrice (viteza, forța, reistența) și psihologice (curaj,
perseverența, voința). Calitățile date au un rol hotărâtor în
procesul de manifestare a efortului sportiv.
Antrenamentele pentru eforturile sportive sunt însoțite de
un șir de transformări morfofuncționale ale organismului
sportivului, atât în sfera somatică cât și în cea vegetativă. Toate
aceste transformări sunt într-o relație de interdependență cu proba
de sport practicată, vârstă, sex și durata antrenamentului.
 În continuare se vor analiza modificările fiziologice la
nivelul organelor și sistemelor de organe:
A. SÂNGELE ȘI CIRCULAȚIA SANGVINĂ

În timpul efortului fizic sângele suferă multiple modificări

morfologice, fiziologice și biochimice:
1. Cedează oxigenul și glucoza;
2. Se saturează cu CO2 și metaboliți intermediari;
3. Crește temperatura sângelui;
4. În efort intens scade pH-ul până la 7,1-6,95;
5. Crește densitatea cu 10-50%;
6. Scade concentrația glucozei până la 0,8gr la 1l sânge;
7. Se micșorează concentrația oxigenului în sângele venos până la
25ml în 1 l sânge;
8. Crește concentrația acidului lactic de la 9-12ml% în starea de
repaus până la 250ml% în timpul eforturilor mari;
9. Apare leucocitoza miogenă, care depinde de intensitatea și
durata efortului, ajungând până la 300% comparativ cu starea
de repaus. Evaluarea leucocitozei are 3 faze: prima limfocitară
(10-12mii), a doua – prima neutrofilă (16-18mii) apare după 1-
2 ore de la începutul efortului, a treia – a doua neutrofilă (30-50
mii). În faza a treia se manifestă intens simptomele oboselii.
În eforturile fizice intense, debitul circulator crește de la
4-5l până la 20l la un subiect neantrenat, iar la un sportiv – până
la 30-40l, având o rezervă funcțională de 4-10 ori. Creșterea
 debitului circulator depinde de volumul sistolic și frecvența
cardiacă. Volumul sistolic în efort crește de la 60-70 ml, până la
110-130ml, la subiecții neantrenați și până la 150-200 ml, la
sportivi, având la ei o rezervă fiziologică de 2-3 ori. Pulsul la
subiecții neantrenați, crește de la 60-70 bătăi/min până la 160-
180, iar la sportivi – de la 40-60 până la 220-250, având o rezervă
de 3-5 ori.
De asemenea se modifică și indicii tensiunii arteriale,
tensiunea sistolică crescând de la 110120mmHg (în stare de
repaus) până la 200mmHg, tensiunea diastolică scade de la 70-
80mmHg până la 40mmHg, fapt care generează creșterea
tensiunii pulsative. Acest fenomen facilitează circulația sângelui
în inimă, mărind gradientul tensiunii în circuitul mare, deci și
ameliorarea fluxului sanguin. Viteza fluxului sanguin este de 20-
25 s, iar în timpul efortului greu 8-9s.
Sarcina circulației este adaptarea debitului circulator
la necesitățilede sânge, atât în cazul circulației generale,
cât și al circulației în diferite segmente ale corpului. Cele
mai mari diferențe se constată la nivelul mușchilor, în repaus irigația
întregii musculaturi scheletice este de circa 750ml/min, adică 15% din
volumul global de sânge expulzat de inimă pe minut. În timpul efortului,
necesitățile pot ajunge la 30l, deci 90% din debitul circulator.
B. RESPIRAȚIA
Sistemul respirator reprezintă unul dintre cele mai
importante sisteme de aprovizionare a organismului cu oxigen. Se
modifică considerabil cerința de oxigen. În stare de repaus
organismul consumă 200-300mlO2 pe minut, iar în efort, volumul
maxim de oxigen la sportivi este de 4-6l/min și la subiecți neantrenați
3-3,5l/min. De asemenea, are loc modificarea mișcărilor respiratorii
în direcția creșterii frecvenței, fapt care generează sporirea debitului
respirator de la 4-10l/min până la 100-150l/min la sportivi și până la
80l/min la subiecți neantrenați. În timpul efortului la sportivi se
realizează un randament mai eficace de extragere a oxigenului din
aerul alveolar, cifre care cresc de la 3-4% în stare de repaus până la
5-6% în efort. Astfel, mușchii au posibilitatea de a consuma de 30 ori
mai mult oxigen decât în stare de repaus.
C. TERMOREGLAREA

Termoreglarea reprezintă procesele menținerii la un nivel

constant a temperaturii mediului intern atât prin termogeneză cât și
prin termoliză. În timpul efortului fizic intens, ca urmare a activării
funcției sistemelor de termoreglare are loc dilatarea vaselor sangvine
ale pielii și creșterea fluxului sanguin. Astfel, crește temperatura
corpului și se intensifică transpirația. În cazul eforturilor intense de
lungă durată, termogeneza poate să crească de 10-20 de ori față de
starea de repaus. Pierderea de căldură prin piele in cazul dat este de
82%, iar prin respirație 12%.
D. DIGESTIA ȘI EXCREȚIA

În timpul eforturilor fizice, irigarea cu sânge a organelor

sistemului digestiv se diminuează de cca 19 ori, iar a rinichilor de cca
24 ori. Acest fapt duce la scăderea funcției motorii și secretoare a
acestor organe. Funcția rinichilor în menținerea homeostazei este
compensată doar parțial de glandele sudoripare, de aceea apar
schimbări în homeostazie. Aceste modificări sunt mai frecvente în
eforturile de lungă durată, când irigarea pielii cu sânge este, de
asemenea, diminuată. Ca exemplu, poate servi modificarea
concentrației acidului lactic în urină. După o alergare la distanța 400-
800m, concentrația AL=220-240mg%, după o distanță de 3-5km,
concentrația AL = 83-192mg%, iar după o cursă de maraton
concentrația AL în urină este de 38-76mg%.
E. SISTEMUL ENDOCRIN

Modificări esențiale în timpul efortului muscular se

produc în sistemul adrenocorticotrop (ACTH). Sistemul ACTH
influențează puternic asupra stratului cortical al suprarenalelor,
provocând creșterea în sângele periferic a concentrației hormonilor
mineralocorticoizi (exercită influență asupra echilibrului Na și K) și a
hormonilor glicocorticoizi ( influențează metabolismul glucidic și
proteic). Adrenalina și noradrenalina, apar în sânge chiar și la eforturi
de scurtă durată, deoarece secreția lor se înfăptuiește în mod reflector
prin intermediul SNSimpatic. De asemenea, s-a constatat că
eforturile musculare intense, de lungă durată provoacă deprimare
funcției glandelor sexuale și tiroide.
F. SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Cercetările în domeniu au demonstrat că eforturile musculare ușoare
activează funcțiile SNC, iar cele grele, dimpotrivă, deprimă
funcționarea acestui sistem. În eforturile intense, aprovizionarea cu
sânge a creierului rămâne aceeași ca și în stare de repaus. Se
modifică doar redistribuirea sângelui către diverse sectoare ale
creierului. Sunt aprovizionate mai intens acele sectoare care participă
activ la dirijarea efortului: centri motrici corticali și subcorticali și cei
din creierul spinal, precum și centrii care asigură reglarea funcțiilor
vegetative. În eforturile intense de lungă durată pot fi dereglate
procesele recepției și prelucrării informației în așa măsură, încât
sportivul pierde orientarea în spațiu și capacitatea de recepție a
semnalelor din mediul înconjurător. De asemenea, poate apărea
hipoxia sectoarelor superioare ale SNC, provocată de aprovizionarea
insuficientă cu sânge a acestora, iar în consecință starea de leșin.
SNC realizează coordonarea reciprocă a organismului și mediului
ambiant, pentru a asigura sportivului un randament cât mai înalt.
ADAPTAREA ORGANISMULUI LA EFORTURILE
MUSCULARE SPORTIVE

Adaptarea organismului la eforturile fizice intense nu

este altceva decât manifestarea procesului de antrenament.
Conform concepției lui Platonov, procesul general
de adaptare are doua etape principale:
1. Adaptarea urgentă
2. Adaptarea tardivă
ADAPTAREA URGENTĂ

Se realizează momentan,când procesele fiziologice din

organism se desfășoară la nivelul limitei cu un consum maxim de
energie și cu un efect de scurtă durată. Procesul dat e însoțit de apariția
reacției de stres. Adaptarea urgentă are la bază trei faze:
Prima fază se caracterizează prin intensificarea activității sistemelor
funcționale care asigură executarea efortului. Se accelerează brusc
frecvența cardiacă, crește ventilația pulmonară, consumul maxim de
oxigen, concentrația acidului lactic etc.
A doua fază apare atunci când sistemele funcționale ale
organismului își desfășoară activitatea în condițiile echilibrului
parametrilor funcționali și ale instalării stării stabile.
A treia fază se manifestă prin dereglarea echilibrului dintre cerințele
înaintate organismului și capacitatea acestuia de a le satisface. Starea
dată este cauzată de apariția oboselii la nivelul centrilor nervoși care
dirijează mișcările și de epuizarea rezervelor de glucide.
ADAPTAREA TARDIVĂ

Se caracterizează printr-o desfășurare mai

economă a proceselor fiziologice din organism și o capacitate de a
rezista timp îndelungat la acțiunea factorilor stresanți. Trecerea
organismului de la adaptarea urgentă la cea tardivă se realizează
într-o
perioadă foarte îndelungată, în decursul căreia are loc
antrenarea organismului. Adaptarea tardivă presupune 4 faze:
Prima fază este condiționată de mobilizarea sistematică în timpul
antrenamentului a resurselor funcționale ale sportivului, cu scopul
însumării efectelor reacțiilor caracteristice adaptării urgente.
A doua fază se caracterizează prin faptul că pe fondul repetării
multiple a eforturilor de antrenament, mereu crescânde, se produc
modificări structural – funcționale în diverse țesuturi și organe
(hipertrofia organelor și creșterea capacităților funcționale ale
sistemelor încadrate în antrenament). De asemenea, se perfecționează
activitatea diferitor verigi morfofuncționale, care asigură o eficacitate
sporită a organismului în noile condiții de activitate.
A treia fază este o etapă de stabilizare a adaptării tardive, exprimată
prin prezența rezervelor funcționale, capabile de a asigura lucrul
organismului la un nivel înalt de acțiune cu o coordonare sincronizată
a sistemelor reglatoare și executive.
A patra fază apare în cazul unei planificări netradiționale a
procesului de antrenament în condițiile intensificării maxime a
sarcinilor de efort, cu o alimentație și refacere depreciată.
REZERVELE FIZIOLOGICE ALE ORGANISMULUI

Adaptarea urgentă și tardivă se realizează prin mobilizarea

rezervelor morfologice, fiziologice și biochimice. Acestea,
prezintă capacități latente pe care organismul le poate folosi în cazul
când nimerește în condiții extremale. S-a demonstratcă în
timpul antrenamentului volumul și intensitatea
funcționalăa rezervelor cresc. De aceea, organismul antrenat
posedă o capacitate de rezistență mai mare la factorii nefavorabili care
acționează asupra lui.
Rezervele fiziologice reprezintă o proprietate a întregului
organism sau a diferitor organe și sisteme de organe, ce îi dă
posibilitatea de a-și intensifica funcția în comparație cu starea de
repaus.
 REZERVELE FIZIOLOGICE ALE SISTEMULUI
CARDIORESPIRATOR MANIFESTATE ÎN TIMPUL
EFORTULUI FIZIC
Nr.c Indici Repaus Efort Rezerva
rt.
1. Frecvența cardiacă 60-70 200-210 3 ori
2. Debitul cardiac 5l 35 l 7 ori
3. Tensiunea sistolică 120mmHg 200mmHg 1,7 ori
Tensiunea diastolică 70-80mmHg 40mmHg cca 2 ori
Tensiunea pulsativă 40mmHg 140mmHg cca 3,5 ori
4. Frecvența respirației 12-15 m/min 35-40m/min cca 3 ori
5. Ventilația pulmonară 6 l/min 80 l/min 13,3 ori
6. Consumul max. de 0,3 l/min 4 l/min 13 ori
oxigen

7. Eliminarea CO2 0,2 l/min 3,5 l/min 17,5 ori

Includerea în acțiune a rezervelor fiziologice se realizează treptat, în
conformitate cu cerințele înaintate organismului. Astfel, ele au fost
eșalonate în trei clase:
Prima clasă – sunt rezervele pe care organismul le utilizează în
timpul activității sale obișnuite, consumând cca 35% din capacitățile
vitale maximale.
A doua clasă – sunt rezervele care se includ în timpul efectuării unui
efort de mare intensitate, care cere și o mobilizare a calităților
volitive. Efortul dat, duce la apariția oboselii fizice și psihice și se
consumă de la 35 până la 50% din capacitățile funcționale. În aceste
situații, unii sportivi de performanță, printr-o suprasolicitare a voinței
mai pot mobiliza suplimentar 15% din rezervele maximale, ceea ce le
dă posibilitatea de a stabili recorduri.
A treia clasă o reprezintă rezervele care sunt utilizate în mod
autonom, adică fără voința omului, atunci când organismul nimerește
în situații extremale și este amenințat cu moartea.
 ROLUL APLICATIV AL ERGOFIZIOLOGIEI

Ergofiziologia este o știință aplicativă ce

studiază în mod direct modificările ce survin în
organismulumansub influența efortului fizic și elaborează noi
procedee și metode pentru creșterea randamentului acestor
eforturi. Concomitent, ergofiziologia studiază indicii ce caracterizează
starea de antrenament și capacitatea de efort a sportivilor. Rolul aplicativ
al științei date se manifestă prin faptul că argumentează științific
aplicarea metodelor de antrenament în diferite probe sportive în
organizarea educației fizice a populației.
Cunoașterea proceselor și legităților fiziologice care se manifestă în
timpul efortului fizic practicat în activitatea sportivă și în educația
fizică este utilă profesorului de educație fizică și antrenorului, având
următoarele scopuri:
- A familiariza mai aprofundat cu potențialul biologic al
organismului său, persoanele care se antrenează fizic (elevi,
sportivi);
- A organiza în mod rațional și științific procesul de antrenament și
educație fizică, pentru a nu dăuna sănătății;
- A realiza selecția;
- A cunoaște procesele ce au loc în organismul sportivilor în timpul
antrenamentelor sau competițiilor.