CLASIFICAREA Ș I

CARACTERISTICA
FIZIOLOGICĂ A EXERCIȚ IILOR
FIZICE
 PLAN:
 Principiile clasificării exercițiilor fizice. Exercițiile standard și nestandard;
 Indicii morfofuncționali și biochimici ai clasificării exercițiilor fizice;
 Principiile clasificării exercițiilor sportive;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor ciclice;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor aciclice;
 Caracteristica modificărilor funcționale în timpul executării eforturilor statice;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor fizice nestandard.

Principiile clasificării exercițiilor fizice. Exercițiile standard și

nestandard
 Teoria și practica culturii fizice și sportului propune mai multe criterii pentru
clasificarea exercițiilor fizice, cele mai frecvente fiind cele prin care toate exercițiile
executate în timpul practicării sportului sunt împărțite în mai multe grupe după indicii
structurali, biomecanici, morfologici, fiziologici etc.
Din punct de vedere al structurii, exercițiile fizice se împart în:

Exerciții fizice ciclice (mers,

alergare, înot, canotaj)

Exerciții fizice standard

Exerciții fizice aciclice de

viteză-forță (sărituri, aruncări)
Exerciții fizice
și de forță propriu-zise
(haltere, acrobatică )

Exerciții fizice nestandard

 Exercițiile standard se caracterizează prin mișcări executate conform unui
anumit regim biomecanic bine reglementat, cu o desfășurare constantă a mecanismelor
executării lor (mers, patinaj, ciclism etc.).
Procesul de învățare a ES este dirijat de mecanismele
fiziologice ale stereotipului dinamic, atunci când la acțiunea excitațiilor care însoțește
procesul de instruire, în organism se formează un anumit sistem de desfășurare a proceselor
fiziologice somatice și vegetative, care asigură realizarea acestor mișcări. Aprecierea calității
executării exercițiilor standard se face cu ajutorul sistemului CGS (centimetru,
gram, secundă). În cazul gimnasticii artistice și sportive, acrobatică, patinajul
artistic , aprecierea calităților de executare se face în puncte.
 Exercițiile nestandard au specificul executării dependent de situațiile care se creează
pe teren în momentul desfășurării exercițiilor (lupte, box, scrimă, jocuri sportive). În
aceste probe există un anumit stereotip în ceea ce privește executarea unui procedeu
separat, însă succesiunea realizării exercițiului integral (un lanț de procedee care
urmează unul după altul) nu poate fi programată în prealabil, sportivul folosind
procedeul adecvat situației create pe teren. Luând în considerație aceste situații,
modificările funcționale din organismul sportivului au un caracter variabil.

Indicii morfofuncționali și biochimici

ai clasificării exercițiilor fizice
 Clasificarea fiziologică generală a exercițiilor fizice se realizează după câteva
criterii:

• Locale - participă mai puțin de

1/3 din masa musculară a
corpului
• Regionale - participă de la 1/3
până la 1/2 din masa
Volumul masei musculară a corpului
musculare • Globale - participă mai mult
de 1/2 din masa musculară a
active corpului
 •Exerciții statice (unele
elemente din gimnastica
sportivă, haltere, diferite

Tipul procedee din lupte)

•Exerciții dinamice

contracției (alergările,ciclismul,canotajul)
musculare
• Exerciții de forță (haltere, lupte)
• Exerciții de viteză-forță (probele de aruncare
din atletism)
 Forța sau • Exerciții de rezistență (exerciții în care
mușchii exercită o forță

intensitatea de contracție moderată

întreținută un timp destul de

contracției îndelungat ca cursele de

maraton)
musculare

Exercițiile enumerate anterior pot fi caracterizate în mai multe moduri și

respectiv pot fi plasate în diferite diviziuni ale clasificării.
 Pentru caracterizarea consumului energetic ce are loc în timpul executării
diferitor exerciții fizice se folosesc doi indici:
1. Intensitatea consumului energetic care exprimă cantitatea de energie cheltuită
de organism într-o unitate de timp la îndeplinirea unui exercițiu oarecare.
Energia dată, poate fi exprimată în unități fizice (kcal/min, W etc.), unități
fiziologice
(CMO l/min sau ml/min) sau în unități MET (exprimă echivalentul metabolic –
adică cantitatea de oxigen întrebuințată într-un minut la 1kg greutate corporală
în repaus absolut al organismului 1MET=3,5ml oxigen la 1kg/minut).
Clasificarea eforturilor fizice conform cheltuielilor energetice este reprezentată
în următorul tabel:

Tipul efortului Exerciții, kcal/min

 Ușoare Medii sau Grele
moderate

Locale (contracția mușchilor

mâinii)
0,3 – 0,6 0,6 – 0,9 0,9 – 1,2
Regionale : 0,72 – 1,2 1,2 – 1,7 1.7 – 2,2
- Contracția mușchilor
membrului superior; 1,5 – 2,0 2,0 – 2,5 2,5 – 3,0
- Contracția mușchilor
ambelor membre
superioare;

Globale (alergări, canotaj, 2,5 – 4,0 4,0 – 10,0 10,0 – 15,0

marș sportiv)

 2. Consumul total de energie - cantitatea totală de energie întrebuințată de organism

în timpul executării întregului exercițiu.
Utilizarea indicilor enumerați nu e suficientă, deoarece ei mai depind
de : caracterul contracțiilor musculare, parametrii corporali, gradul de
 antrenament etc. Pentru evitarea caracterizării unilaterale, este necesar de
luat în considerație frecvența cardiacă, ventilația pulmonară, coeficientul
respirator, concentrația acidului lactic în sânge etc.

Principiile clasificării exercițiilor sportive

În afară de clasificările exercițiilor fizice, există și o clasificare a exercițiilor
sportive. Ele se împart în două grupe :
Prima grupă o constituie exercițiile sportive care cer eforturi fizice mari și
care înaintează cerințe înalte față de sistemele fiziologice ale organismului,
necesitând aplicarea maximă a calităților fizice (forța, viteza, dibăcia, rezistența etc.).
Din această grupă fac parte majoritatea probelor din atletism, natație, patinaj, canotaj,
jocuri sportive, lupte, box, haltere etc.
 A doua grupă o formează sporturile tehnice: automobilism, yahting, parașutism,
bob, hipism etc.
Îndeplinirea exercițiilor din prima grupă, deplasarea corpului în spațiu se face
în special pe baza forțelor interne ale organismului, în timp ce la exercițiile din
grupa a doua deplasarea are loc mai mult pe baza forțelor externe.
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor ciclice

Exercițiile ciclice prezintă acte motrice, care constau din elemente similare
(cicluri), care se repetă multiplu în timpul executării (mersul, alergările, înotul,
canotajul etc.). La executarea acestor exerciții se încadrează mari grupe de mușchi
scheletici, ceea ce influențează mult activitatea SR și SCV. Diferite tipuri de mișcări
ciclice au unele particularități fiziologice cauzate de condițiile în care se execută
mișcarea (în apă, pe uscat, pe gheață etc.) și de cerințele necesare pentru formarea
deprinderilor utile.
Comun pentru toate EC este faptul că activitatea efectuată în timpul
executării lor poatefi caracterizată prin intensitate și durată.
Caracterizarea EC conform indicelui intensității are o importanță foarte mare
pentru practica educației fizice , deoarece în acest caz contează foarte mult gradul
modificărilor fiziologice și volumul efortului îndeplinit. În dependență de durata și
viteza executării exercițiilor ciclice în diferite tipuri de sport s-au stabilit patru zone
ale intensității relative de executare a exercițiilor: intensitatea maximală,
submaximală, mare și moderată.
 Zona intensității maximale

Include probele sportive de sprint (alergările la distanțe de 60 m, 100m,

200m, înotul – 25m, 50 m, etc. ), adică exerciții ce se execută cu cea mai mare viteză
posibilă. Durata acestor eforturi e de 20-30 sec. După această perioadă apar primele
simptome ale oboselii, ceea ce duce la scăderea intensității efortului. În așa efort
unele grupuri de mușchi realizează mișcări de contracție și relaxare cu o frecvență
foarte mare, ceea ce cere un consum apreciabil de energie (120kcal/min). Din cauză
că intensitatea e foarte mare, iar durata scurtă, SCV și SR nu sunt în stare să asigure
cerința de oxigen necesară desfășurării proceselor aerobe de asigurare energetică.
Lucrul în zona efortului maximal este asigurat în principal pe cale
anaerobă. Ca sursă de energie servesc ATP-ul şi CrP-ul, parțial – glicogenul
muscular.
Însă glicoliza în această zonă nu atinge viteza maximală şi concentrația
acidului lactic în sânge nu depăşeşte 1.0-1.5 g/l. Mobilizarea glicogenului hepatic
practic nu are loc şi de aceea concentrația glucozei în sânge aproape nu se modifică
în comparație cu starea de repaus.
Unele modificări care pot avea loc se datorează emoțiilor de la start. Cerința
de oxigen poate constitui 7-14 l, iar datoria de oxigen – 6-12l, adică 90-95% din
cerință.
În așa tip de efort modificările funcționale și biochimice din organism sunt
mai pronunțate după terminarea efortului. Se evidențiază o activitate intensă a SN.
Sectoarele lui aferente și eferente, care asigură activitatea motrice, funcționează cu o
 intensitate maximală. Se consideră că acest fapt, plus insuficiența de oxigen în timpul
executării eforturilor, constituie un factor limitator la efectuarea unor astfel de
exerciții.
Zona intensității submaximale

Din această zonă fac parte exercițiile ce durează 3-5 min ca alergările la
distanțe medii (400-1500 m), patinaj – viteză -500 – 3000 m, înotul 100-400 m.
Lucrul fizic în zona efortului submaximal este asigurat cu energie în principal
de glicoliză.
Din această cauză în sânge apare o cantitate mare de acid lactic 2.5 g/l, iar
pH-ul poate scădea până la 7. Cerința de oxigen a organismului poate atinge 20-40l,
iar datoria de oxigen – 20l, ceea ce constituie 50-90 % din cerință. Mobilizarea
glicogenului hepatic se intensifică şi creşte concentrația glucozei în sânge până la
2g/l.
De asemenea, crește presiunea osmotică a sângelui din cauza trecerii unei
cantități de plasmă în mușchi, ca rezultat al intensificării transpirației. Aceste
modificări ale sângelui se răsfrâng asupra asigurării țesuturilor cu substanțe nutritive.
Astfel, celulele scoarței cerebrale, fiind alimentate cu așa sânge își diminuează
capacitatea funcțională. Modificările din sânge duc la apariția în urină a unui surplus
de acizi, săruri , amoniac și chiar albumină.
 În sânge se mărește numărul elementelor figurate, fapt care duce la creșterea
vâscozității lui. Se mărește numărul de leucocite până la 10000 – 11000 în mm 3 . De
asemenea, frecvența cardiacă poate ajunge la 200 bătăi/min, iar presiunea sistolică la
sfârșitul efortului crește până la 190mmHg. Intensitatea proceselor energetice ale
acestor exerciții este egală cu cca. 40 kcal/min.
Zona intensității mari

Din ea fac parte exercițiile ce durează de la 5-6 până la 30-40 min

ca: alergările la distanțe de 3,5,10km; marșul sportiv 30km; înotul 300-
1500m; patinajul la viteză 5, 10 km; ciclismul 10, 2okm.
Executarea acestor eforturi se caracterizează prin aceea că, având o intensitate
mare, se intensifică considerabil funcția SCV și SR.
În zona efortului de intensitate mare asigurarea energetică a lucrului se face
în principal pe contul procesului aerob deşi şi glicoliza, mai ales, la începutul
efortului se desfăşoară cu viteză mare.
Însă cota proceselor anaerobe treptat se micşorează pe măsura creşterii
duratei lucrului. Cerința de oxigen poate constitui 50-150l, iar datoria de oxigen –
15l. Concentrația acidului lactic în sânge constituie 1.5-1.8 g/l.
Intensificarea frecvenței cardiace se observă începând cu minutul 3-4 de la
luarea startului și atinge 160-180 bătăi pe minut, iar la sfârșitul efortului chiar mai
 mult de 200 bătăi/minut. Tensiunea arterială maximală variază între 150-160 mmHg,
tensiunea minimală scade cu 10-15mmHg.
Eforturile de intensitate mare sunt însoțite și de apariția leucocitozei miogene.
Numărul de neutrofile crește, ajungând la 12000 – 15000 la mm3. Datorită acumulării
metaboliților anaerobi are loc creșterea concentrației albuminei în urină până la
0,4%. Astfel, are loc modificarea homeostaziei organismului, scăderea capacității de efort
și ca rezultat întreruperea efortului. După aceste eforturi, perioada de restabilire durează
2448 ore.
Zona intensității moderate
Din această zonă fac parte exercițiile cu o durată mai mare de 30-50 min ca
alergările de fond. Asigurarea energetică a efortului se realizează pe contul proceselor
aerobe. Între cerința și aportul de oxigen se instalează un echilibru. Acidul lactic care se
formează la începutul efortului se oxidează repede și concentrația lui scade, ajungând la
cea inițială.
Pulsul în așa efort atinge 170-180 bătăi/min, iar tensiunea arterială ajunge la
135-150 bătăi/min. În unele cazuri, după alergări la distanțe de fond, se observă o
scădere a tensiunii arteriale, fapt cauzat de agravarea condițiilor de contractare a
mușchiului cardiac obosit din cauza efortului de lungă durată. Respirația își intensifică
ritmul, iar ventilația pulmonară se mărește până la 100-120l/min.
La nivelul sângelui are loc modificarea formulei leucocitare prin creșterea numărului de
neutrofile. De asemenea scad considerabil rezervele de glucide, concentrația glucozei
ajungând la 40-50mg%. Această hipoglicemie poate provoca abandonarea efortului, de
aceea pentru evitarea acestor situații se practică alimentarea suplimentară cu glucide a
sportivilor pe traseu. La executarea acestor eforturi, în calitate de sursă de energie
folosesc lipidele, care asigură 80% din energia necesară efortului, QR scăzând de la 1
până la
0,8-0,7.
Efortul moderat generează o transpirație abundentă, în urma căreia organismul pierde
cca 0,8-1,0 l/oră. Aceasta duce la perturbarea echilibrului hidro-salin.
Pe lângă modificările enumerate anterior, în timpul efortului moderat are loc și
intensificarea funcției glandelor endocrine, îndeosebi suprarenalele (H
caticolaminici și corticosuprarenali). În unele cazuri, în timpul eforturilor de o durată
prea mare însoțite de stări emoționalefoarte puternice, se observă un fenomen
invers – scăderea secreției hormonilor corticosuprarenali. Acest proces este un factor
limitator al capacității de efort.
În eforturile moderate au loc modificări importante și la nivelul sistemului
excretor. Rinichii sunt rău aprovizionați cu oxigen, deci crește permiabilitatea glomerulilor
renali, ceea ce provoacă difuzia în urină a unei cantități din albuminele
sanguine ( de la 0,1 – 0,2% până la 0,5-0,7%).
Procesele de restabilire după așa efort durează câteva zile.
INDICII ZONELE INTENSITĂȚII EFORTULUI FIZIC
EFORTULUI
MAXIMALĂ SUBMAXIMALĂ MARE MODERATĂ

Durata efortului 10-12 s de la 20-30 s până la de la 5-6min până la mai mult de o oră
3-5min 20-30 min

Cheltuieli energetice, până la 4 1,5-0,6 0,5-0,4 până la 0,4

kcal/s
Cheltuieli energetice până la 80 până la 450 până la 900 până la 10000
totale, kcal

Consum de oxigen în redus crește până la aproape maximal mai mic ca maximal
unitate de timp maximum

Satisfacerea ˂1/10 cca 1/3 cca 5/6 egal 1/1

consumului de
oxygen față de
cerință

Datoria de oxygen, l până la 8 până la 20 până la 12 până la 4

Creșterea neînsemnată maximală apreciabilă moderată

concentrației
acidului lactic
Intensitatea neînsemnată crește până la maximală mai mic ca maximal
frecvențai respirației maximum
 Intensificarea neînsemnată crește până la aproape maximal mai mic ca maximal
lucrului inimii maximum

Caracteristica fiziologică a exercițiilor

aciclice

Exercițiile aciclice din punct de vedere biodinamic, se deosebesc de cele ciclice prin
faptul că ciclurile nu se repetă. Ca exemplu de exerciții aciclice pot servi unele probe din
atletism (sărituri în înălțime, în lungime, aruncarea ciocanului, a discului, a suliței),
ridicarea greutăților (haltere), unele combinații de gimnastică artistică. Exercițiile
aciclice se clasifică în exerciții de forță și de viteză – forță.
Exercițiile de forță
Modificările funcționale ce au loc în organism în timpul efectuării acestor
exerciții, depind mult de condițiile speciale cunoscute sub numele de fenomenul
sforțării descris de Lindhardt. Apariția lui se datorează presiunii toracice mărite, realizate
prin contractarea mușchilor respiratori în timp ce cartilajul epiglot este închis. Respirația
este oprită în faza de inspirație, toracele fiind blocat. Presiunea
aerului în plămâni crește, devenind mai mare decât presiunea atmosferică.
 Concomitent crește și presiunea abdominală prin contractarea mușchilor
abdominali. Datorită creșterii concomitente a presiunii toracice și
abdominale, circulația sangvină este în mare măsură dereglată.
Venele superficiale din regiunea capului și gâtului se dilată, ceea ce duce la
înroșirea pielii din aceste regiuni. Vasele sangvine profunde sunt comprimate, iar afluxul
de sânge către atriile inimii se micșorează, ducând la scăderea volumului sistolic. Astfel,
volumul de sânge expulzat de inimă scade considerabil, ceea ce duce la micșorarea
presiunii arteriale cu aproximativ 1020mmHg. Frecvența cardiacă crește până la 110-120
bătăi/min. În așa mod TA tinde din nou să crească, iar circulația sangvină în țesuturi, în
special în cel muscular, scade.
Din cauza modificărilor enumerate, precum și lipsa ventilației pulmonare,
are loc creșterea concentrației acidului carbonic în sânge și țesuturi și respectiv
micșorarea pH-ului și instalarea acidozei. De asemenea, scadeconcentrația glucozei
în sânge și respectiv creșterea concentrației acidului lactic. La
sfârșitul efortului, datorită expirației puternice presiunea intratoracică se
ameliorează ceea ce duce la normalizarea lucrului SCV.
Din punct de vedere energetic mușchii sunt asigurați de ADP și CrP. Din cauza
duratei mici a efortului, deficitul de oxigen e foarte mic și este lichidat în câteva minute de
odihnă.
Ținând cont de modificările funcționale enumerate, persoanele cu
deficiențe la nivelul SCV și SR nu pot fi admise la practicarea exercițiilor de forță.
Exercițiile de viteză - forță
Acest tip de exerciții necesită de asemenea o mobilizare maximală a forței
musculare explozive. Lucrul efectuat în timpul acestor exerciții poate fi calculat după
legea mecanicii: F=m*a (masa și accelerația). La exercițiile de haltere, viteza de
executare rămâne mai mult sau mai puțin constantă, pe când masa ce trebuie ridicată
crește treptat. În acest caz volumul lucrului efectuat crește pe contul masei. La exercițiile
de aruncare, din contra masa rămâne constantă, în timp ce viteza devine din ce în ce mai
mare pe măsură ce tehnica executării se perfecționează. Astfel valoarea lucrului efectuat
crește pe contul vitezei.
Exercițiile de viteză – forță sunt însoțite de modificări somato-vegetative ce au
loc în organism. Pentru executarea lor este necesară o mare excitabilitate și
coordonarea lucrului muscular, cerându-se o activitate sporită a analizatorilor vizual,
vestibular etc.
La executarea acestor exerciții nu se produc modificări esențiale la nivelul
SCV și S sanguin. Doar în timpul săriturilor se observă o accelerare a pulsului 140150
bătăi/min. Modificări mai pronunțate se observă după terminarea efortului (TASistolică
150-160mmHg, crește frecvența respiratorie, minut volumul respirației și CMO).
Sursa energetică o alcătuiesc rezervele de ATP și CrP din mușchi. Deoarece
acest tip de exerciții durează o perioadă scurtă de timp, cerința de oxigen nu poate fi
satisfăcută complet, de aceea datoria de oxigen la sfârșitul efortului este cca 95% (1min
de lucru – 20-30 l oxigen).
 Caracteristica modificărilor funcționale în timpul executării eforturilor statice
Exercițiile statice sunt foarte asemănătoare din punct de vedere a
modificărilor fiziologice cu exercițiile de forță. Acestea au la bază un efort static, adică o
activitate izometrică a mușchilor (menținerea poziției verticale a corpului, atârnarea la
bară, sprijinul pe mâini, susținerea unei greutăți cu brațul întins).
Eforturile statice sunt asigurate de procesele biochimice active, care se
desfășoară la nivelul sistemului neuromuscular.
Energia produsă se consumă pentru menținerea stării de încordare a
mușchilor. Din cauza contractării permanente a mușchilor, are loc comprimarea vaselor
sangvine și agravarea aprovizionării țesutului muscular cu sânge, substanțe nutritive și
oxigen. În același timp, metaboliții intermediari se acumulează în mușchi și apoi
difuzează în sânge. Frecvența cardiacă poate rămâne neschimbată sau crește puțin.
Debitul sanguin la început scade puțin, apoi crește. Tensiunea sistolică se mărește cu 30-
50mmHg, iar cea diastolică cu 20-30mmHg. În timpul efortului, frecvența respirației,
debitul ei și absorbția oxigenului e mai mică decât în repaus.
Accelerarea acestor indici este evidentă după efort.
Efortul static se realizează în condiții de datorie. Cerința totală de oxigen este
mică, iar datoria de oxigen formează 80-90% din cerință. Lichidarea datoriei de oxigen are
loc în perioada de restabilire.
Eforturile statice au o durată foarte redusă, fiind limitate de resursele energetice
minimale din mușchi. Durata efortului este limitată și de desfășurarea rapidă a procesului
de oboseală a centrilor nervoși. Pentru întreținerea contracției permanente a
mușchilor, centrii nervoși transmit acestora un număr mare de impulsuri. În același timp,
de la acești mușchi spre centrii nervoși se îndreaptă o serie considerabilă de impulsuri
aferente, ceea ce duce la deprimarea funcției centrilor nervoși.
Deprimarea funcției centrilor nervoși, acumularea substanțelor de uzură în
mușchi, resursele reduse de energie sunt factorii principali care limitează durata
exercițiilor statice și cauzează apariția oboselii musculare.
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor fizice nestandard
Exercițiile nestandard sunt reprezentate de următoarele probe: jocurile
sportive, luptele, boxul, scrima etc. Caracterul și intensitatea executării EN depind de un
șir de factori și situații (numărul participanților, dimensiunile terenului, fazele de atac
sau apărare) care însoțesc desfășurarea exercițiilor fizice.
Caracteristica fiziologică a EN este dificilă din cauza structurii nestandarde a
lor. EN înaintează cerințe foarte mari față de toate sistemele somatice și
vegetative ale organismului. Astfel, în timpul jocurilor sportive, datorită fluctuațiilor
rapide ce au loc pe teren, sunt solicitați intensiv SN și analizatorii, ceea ce necesită o
mobilitate esențială a proceselor nervoase, o perfectă conlucrare a analizatorilor motric și
vizual. Se observă modificărifuncționaleși în sistemele vegetative a organismului
(S sanguin, SCV și SR).
De exemplu, în timpul unui meci de fotbal pulsul atinge până la 200 bătăi/min,
TA max – 200mmHg, frecvența respirației 50-60mișcări/min, ventilația pulmonară
crește până la 150l/min, CMO 60-70 ml/kgmin.
În timpul îndepliniriiacestor exerciții, către sfârșitul efortului,
apare o datorie de oxigen de cca 10l, care reflectă faptul că o mare parte a efortului
decurge în condiții anaerobe.
Astfel, scade concentrația glucozei în sânge până la 60-80mg%. Se intensifică
considerabil metabolismul și procesele de excreție. În timpul jocurilor sportive se consumă
1500-2000kcal. Crește temperatura corpului și se intensifică transpirația, organismul
pierzând 3-4kg. Scade excreția urinară, iar în urină poateapărea albumina.
 De asemenea, se intensifică secreția adrenalinei, concentrația ei în sânge
crescând considerabil.
Deoarece desfășurarea EN se află în legătură directă cu situația
creată pe teren,modificările menționate au un caracter oscilator. În unele momente
intensitatea lor poate fi mai mare, în altele mai mică.