EXERCIȚIUL FIZIC

DEFINIȚIE. FORMĂ. STRUCTURĂ. EXECUȚIE

1
 DEFINIȚII

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi

conştient în scopul perfecţionării capacităţii motrice şi dezvoltării fizice a oamenilor, fără
producerea unor modificări morfofuncționale vizibile.

Exerciţiul fizic este o acţiune motrică,

concepută, programată şi executată în scopul
realizării obiectivelor specifice educaţiei fizice
sportive:

 dezvoltarea armonioasă
 dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice
 însuşirea deprinderilor motrice
 formarea priceperilor şi obişnuinţelor
de mişcare
Noțiunea de exercițiu fizic se utilizează deseori cu sensul de antrenament ceea ce este
complet eronat, deoarece antrenamentul induce, prin repetarea sistemică a unor contracții
musculare supraliminare modificări adaptative morfofuncționale. Antrenamentul include
factorul exercițiu.

Exerciţiile fizice se caracterizează prin: conţinut, formă și structură.

CONȚINUT ȘI FORMĂ

I. Conţinutul exerciţiului fizic este reprezentat de totalitatea actelor şi acţiunilor

(elementelor) mişcărilor care îl alcătuiesc, concretizate în modalităţi diferite de mişcare.

Conţinutul exerciţiului fizic este apreciat după:

- mişcările efectuate de segmentele corpului sau de către acesta în întregime (flexii,

extensii, rotari etc);

- efortul fizic depus în executarea mişcărilor, concretizat prin parametrii de intensitate,

volum şi complexitate;

2
 - efortul psihic solicitat, concretizat
în participarea proceselor psihice atenţie,
voinţă, rapiditatea gândirii, memoria etc.)
la execuţia mişcărilor corpului şi a
segmentelor acestuia;

- finalităţile practicării exerciţiilor

fizice concretizate în efectele fiziologice şi
biochimice apărute în organismul uman.

Conținutul exercițiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menționate mai sus și fără
a fi legat de finalitățile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exercițiului fizic poate fi apreciată
numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condițiile
determinării cu anticipație a orientării influențelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă
a valorii solicitărilor în sensul calității (intensității), cantității (volumului și complexității), ca
și fără asigurarea unei ambianțe educative adecvate, nu se pot obține rezultatele dorite, aceasta
deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului,
orientată conform scopurilor urmărite.

II. Forma constă în succesiunea actelor şi acţiunilor mişcărilor ce compun un

exerciţiul fizic. Este dată de concretizarea elementelor de conţinut:

o poziţia corpului în diverse momente ale executării exerciţiului şi poziţia

segmentelor unele faţă de celelalte sau faţă de corp;
o poziţia faţă de aparatele sau de obiectele cu care se execută;
o direcţia şi sensul mişcărilor corpului sau ale segmentelor sale;
o amplitudinea mişcării determinată de tonusul muscular, de elasticitatea
muşchilor şi tendoanelor şi de mobilitatea articulară;
o tempoul sau frecvenţa mişcărilor (numărul de execuţii pe unitatea de timp);
o ritmul - modul de alternare a fazelor unei mişcări sau a mişcărilor în întregime.

Se apreciază că, sub aspectul formei, exerciţiul fizic are patru tipuri de caracteristici:
 spaţiale - poziţii, direcţii, sensuri, amplitudine etc;
 temporale - durată, ritm, tempou, viteză de reacţie;
 spaţio-temporale - viteză de accelerare şi deplasare;

3
  dinamice - determinate de forţele care acţionează în cadrul mişcării ( interne -
forţa muşchilor, elasticitatea muşchilor antagonişti, rezistenţa ligamentelor etc. şi externe -
rezistenţa la frecarea cu aerul, apa sau zăpada, rezistenţa obiectelor, a sprijinului sau
adversarului etc).

STRUCTURĂ

După Martin, citat de A. Dragnea, forma exercițiului fizic are o structură

cinematică și o structură dinamică.

Structura cinematică reunește aspectele de articulare spațio-temporală a mișcării și

anume:

repartizarea pe faze a mișcării

caracteristicile de viteză
reperele temporale ale fazelor mișcării
lungimile și traiectoriile mișcării

Structura dinamică se referă la forțele interne și cele externe ale mișcării:

relația dintre puseele de forță și frânare
coordonarea impulsurilor parțiale care permit însumarea forțelor.

Exercițiul fizic terapeutic are următoare structură:

1. poziția de start - adoptată dintr-o poziție fundamentală sau derivată

-trebuie să fie stabilă ( bază mare de susținere, proiecția centrului de
greutate cât mai în centrul suprafeței de sprijin).
- va ține cont de tipul contracției musculare solicitate: pentru
contracții izometrice se aleg poziții care încarcă articulația prin greutatea corpului sau permit
terapeutului compresiunea în ax a segmentelor, pentru contracții izotonice se preferă poziții
care lasă articulațiile libere și permit chiar tracțiuni ușoare în ax.
- exercițiile de coordonare se vor executa din poziții care presupun
dificultăți în menținerea echilibrului, deoarece prin dezechilibrări și reechilibrări succesive se
va obține în final coordonarea.

4
 2. execuția mișcării – prin contracție concentrică a agoniștilor, excentrică a
antagoniștilor și statică a fixatorilor.
- este influențată de numărul de articulații care intră în schema de
mișcare, lungimea brațului pârghiei utilizată pentru amplificarea forței, modificările de tonus
musculare.
3. Menținerea poziției obținute – prin contracție statică, izometrică a grupelor
musculare care acționează împotriva gravitației sau a unei rezistențe opusă mișcării
4. Revenirea în poziția de start – se realizează prin contracția excentrică a agoniștilor,
concentrică a antagoniștilor și statică a fixatorilor.

CLASIFICARE

Datorită diversității exercițiilor fizice,

punctele de vedere privind ierarhizarea și
clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele
evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice.
Autorii moderni și contemporani au stabilit
sisteme de clasificare a exercițiilor fizice, multe
dintre ele dovedindu-și autenticitatea inclusiv în
kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi - printre altele - despre următoarele criterii de clasificare a
exercițiilor fizice:

I. După ponderea exercițiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare (criteriul
anatomic) - Ling - sistemul suedez:

- exerciții pentru brațe (membre superioare);

- exerciții pentru picioare (membre inferioare);

- exerciții pentru trunchi;

- exerciții pentru umeri, ceafă etc.

II. După modul în care se lucrează cu aparatele:

- exerciții la aparate;

- exerciții cu aparate.

- exerciții pe aparate.

5
III. După influenta asupra dezvoltării calităților motrice:

- exerciții pentru dezvoltarea vitezei;

- exerciții pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;

- exerciții pentru educarea/dezvoltarea rezistenței;

- exerciții pentru educarea/dezvoltarea forței etc.

IV. După caracterul succesiunii mișcărilor (criteriul formei):

- exerciții ciclice (repetarea aceluiași ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);

- exerciții aciclice (aruncarea greutății, săritura etc.);

- exerciții combinate (alergare urmată de săritură).

VI. După natura efortului fizic:

- exerciții statice (poziții, efort izometric);

- exerciții dinamice (efort izotonic);

- exerciții mixte.

VII. După intensitatea efortului fizic:

- exerciții cu intensitate maximală;

- exerciții cu intensitate submaximală;

- exerciții cu intensitate medie;

- exerciții cu intensitate mică.

La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate unele dintre cele propuse de A.
Dragnea si A. Bota:

VIII. Din punct de vedere al structurii si formei:

- exerciții analitice și globale

- exerciții simple și complexe

6
IX. După funcțiile îndeplinite:

- exerciții fizice introductive (pregătitoare)

- exerciții fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază)

- exerciții fizice asociative (de favorizare a transferului)

- exerciții fizice aplicative (la situații tipice sau modificate)

- exerciții fizice creative (sub formă de joc aleator)

- exerciții fizice de întrecere (competiționale și necompetiționale)

- exerciții fizice de recuperare (compensatorii)

- exerciții fizice de expresie corporală etc.

X. După criteriul obiectivului fundamental, exercițiile se împart în:

- exerciţii pentru învăţarea deprinderilor motrice;

- exerciţii pentru consolidarea deprinderilor motrice;

- exerciţii pentru perfecţionarea deprinderilor motrice şi formarea priceperilor

motrice;

- exerciţii pentru evaluarea deprinderilor şi priceperilor motrice.

XI. După criteriu scopului urmărit, se împart în:

-exerciţii pentru pregătire sportivă;

-exerciţii pentru refacere după efort;

-exerciţii pentru evaluare şi concurs.

Exerciţiul fizic este mijlocul de bază al educaţiei fizice, antrenamentului sportiv şi

kinetoterapiei şi are o serie de caracteristici:

- se realizează totdeauna cu consum energetic (efort), necesar efectuării contracţiilor

musculare sub controlul sistemului nervos şi care are ca efect stimularea funcţiilor
organismului;

7
 - este special conceput pentru realizarea scopului propus (perfecţionare fizică,
dezvoltare a calităţilor motrice, corectare a unei atitudini sau deficienţe fizice, recuperare după
accident sau boală); elementul intenţional deosebeşte exerciţiul fizic de alte acţiuni motrice
neorganizate (jocul copiilor) sau organizate (activităţi productive sau cotidiene);

- se efectuează sistematic, după reguli metodice precise, întrucât numai efectele

cumulative ale practicării sale pot realiza obiectivul propus;

- deşi influenţează prioritar sfera

biologică a fiinţei umane, are certe efecte şi în
plan psihic (prin stimularea proceselor
fundamentale excitaţia şi inhibiţia, a gândirii,
memoriei, imaginaţiei etc), în plan intelectual
(lărgirea fondului de cunoştinţe), ca şi în plan
moral şi estetic.

Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, încordarea/ relaxarea

musculară solicitate de efectuarea exercițiilor fizice, se cer și pot fi dozate cu exactitate, servind
cât mai fidel obiectivelor propuse.

Făcând parte din categoria acțiunilor voluntare, solicitând eforturi de voință și având
capacitatea de a mobiliza atenția, gândirea, imaginația, etc, legătura care se realizează între
motricitate și psihism, cu implicații multiple de intercondiționare reciprocă, poartă numele de
psihomotricitate.

Indicaţii metodice

-Exerciţiile complexe se învaţă eventual fragmentar, constituind treptat un bagaj motric

cu valoare aplcativă deosebită.

- Tempoul de execuţie este iniţial lent, ritmat, până se învaţă, apoi tempoul de execuţie
creşte favorizând influenţarea vitezei de execuţie.

- Numărul de repetări este determinat de dificultatea (complexitatea) acţiunilor

- Structura complexului de exerciţii este dependentă de baza materială, de mediul în

care se desfăşoară. În condiţii de sală, exerciţiile se diversifică prin folosirea sprijinului pe sol
(parchet, covor) pentru acţiuni în aşezat, culcat, pe genunchi etc.

8
 - După însuşirea unui volum de exerciţii libere se programează structuri cu obiecte, la
aparate ajutătoare, în perechi etc.

MODALITĂȚI DE APLICARE ALE EXERCIȚIILOR

 Exerciții în grup- se folosesc în cazul pacienților cu același tip de afecțiuni, cu

simptomatologie asemănătoare, vârste apropiate și în aceeași fază de evoluție a bolii.
Avantaj- posibilitate de tartare a unui număr mai mare de pacienți în același timp
- de natură psihică (motivația de grup și factorul social)
Dezavantaj- capacitate redusă a terapeutului de corectare individuală a pacienților
 Exerciții individuale- în situații care impun supravegherea atentă a pacientului.

Un alt tip de aplicare se referă la exerciții active și pasive.

Exercițiile fizice active

Se realizează prin contracții musculare voluntare repetate, cu sau fără deplasarea

segmentelor articulare.

1. Exerciții dinamice
Au la bază contracția izotonică, în timpul căreia lungimea fibrei musculare se modifică,
iar tensiunea musculară rămâne constantă. Tehnic, mișcarea se produce asistat, liber, cu
rezistență.
a. Mobilizarea activă asistată (activo-pasivă)- cea mai ușoară contracție izotonică
realizată de pacient cu forța proprie, fiind ajutat de gravitație, terapeut, scripeți etc.
b. Mobilizare activă liberă- realizată exclusiv de pacient, fără ajutor.
c. Mobilizare activă rezistivă- se produce cu intervenția parțial rezistivă a unor
forțe externe, cu valori mai mici sau mai mari decât forța mobilizatoare.
Efectele exercițiilor dinamice:
 Favorizează resorbția edemelor
 Cresc afluxul de sânge către țesuturi
 Refac suprafețele articulare de alunecare
 Alungesc progresiv elementele periarticulare
 Redau elasticitatea musculară
 Previn distrofia musculară
 Cresc forța musculară

9
  Favorizează întoarcerea venoasă
 Cresc debitul cardiac
 Cresc tonusul simpatic
 Cresc motivația
 Îmbunătățesc coordonarea
 Dezvoltă schema corporală

2. Exerciții statice
Se realizează prin contracții izometrice, fără deplasarea segmentelor articulare. În
timpul lor, lungimea fibrei musculare rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge
valori maxime.
Contracția izometrică se produce când mușchiul lucrează contra unei rezistențe egale
cu forța sa maximă sau când se încearcă deplasarea unei greutăți mai mari decât forța
subiectului.
Efecte pozitive:
 Nu solicită articulația , de aceea se pot aplica și sub aparat gipsat, articulații
dureroase, inflamații etc.
 Nu necesită aparatură specială
 Necesită un timp foarte scurt (6-12 sec)
 Creșterea forței musculare este mai rapidă comparativ cu exercițiile dinamice

Efecte negative:

 Reduc mobilitatea articulară și nutriția țesuturilor periarticulare

 Limitează dezvoltarea tensiunii de conducție la unele grupe de fibre ale
mușchiului
 Scad puternic circulația în mușchi, realizând datorii de oxigen
 Scad elasticitatea musculară
 Limitează funcțiile de coordonare
 Scad întoarcerea sângelui la cord
 Cresc presiunea intracraniană
 Cresc tensiunea arterială

10
 Exerciții fizice pasive

Se realizează fără contracții musculare voluntare, segmentele articulare fiind mobilizate

de forțe externe. Dacă pacientul este conștient, trebuie să se implice prin participare somato-
senzorială, încercând să rememoreze mobilizarea segmentelor respective. Tehnic, se poate
realiza pur asistată, autopasivă, prin mecanoterapie, prin mobilizări forțate, pasivo-activă.

1. Mobilizare pasivă pur asistată

Este efectuată de kinetoterapeut in totalitate. El începe, conduce și incheie mișcarea cu
presiuni sau tensiuni finale.
2. Mobilizarea autopasivă
Este mobilizarea pasivă executată direct de subiect cu ajutorul unei părți a corpului sau
indirect prin intermediul unor instalații. Este lipsită de riscuri, impune supraveghere minimă
și solicită interesul pacientului.
3. Mobilizare pasivă prin mecanoterapie
Se realizează prin montaje de scipeți, arcuri, chingi etc. acționate ca forța de gravitație,
sisteme mecanice de greutăți și pârghii, motorașe electrice etc.
Nu solicită participarea pacientului, devenind rapid monotonă.
4. Mobilizări manuale forțate (manipulările)
Sunt mobilizări pasive forțate prin care segmentele unei articulații sunt deplasate până
la limita anatomică maxim posibilă. Presupune poziționare (atât pentru pacient cât și pentru
terapeut), mobilizarea pasivă și manipularea porpiu-zisă (mișcare bruscă dincolo de limita
anatomică maximă efectuată în sens opus celui dureros și blocat).
Efectele sunt de dispariție contracturii musculare, respectiv a poziției antalgice și a
durerii. Sunt contraindicate în procese inflamatorii, osteoporoză, neoplasme.
5. Mobilizare pasivo-activă
Este o formă a mobilizării pasive aplicabilă în cazul mușchilor cu foră musculară
scăzută, care nu pot învinge nici inerția membrului asupra căruia acționează. Se realizează în
două faze:
-pasiv- prin forțe externe care stimulează mișcarea antagonistă (terapeutul)
-activ- stimulată de stretch-reflex, mișcarea va putea fi efectuată de pacient.

11
12