nvatarea motrica.

Motricitate si miscare - repere conceptuale

Motricitatea este, de regula, discutata sub aspectul fiziologic si psihofiziologic,

iar miscarea este privita ca schimbare in spatiu si timp a pozitiei corpului.
Motricitatea este 'ansamblul functiilor care asigura mentinerea posturii si
executia miscarilor specifice fiintelor vii; ea este gandita in opozitie cu functiile de
receptie si senzoriale. Se distinge: motricitatea reflexa (complet independenta de
vointa), motricitatea automata (in care vointa nu intervine decat pentru a declansa
o succesiune de miscari automatizate: mersul, inghitirea etc.) si motricitatea
voluntara (in care fiecare gest este gandit inainte de a fi efectuat. Termenul tine mai
ales de limbajul fiziologic decat de cel psihologic.' (J. Didier, 1994, p. 180)

Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemneaza functia care

asigura relatiile cu ambianta materiala si sociala si care are drept suport periferic
musculatura striata. La ora aceasta, literatura stiintifica prefera termenul
de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informatiilor senzoriale in declansarea,
conducerea si adaptarea miscarilor. (J. Pailhous, M. Bonnard, 1999)

Miscarea poate fi definita, sub aspect general, ca deplasare, schimbare de

pozitie, a unui corp in spatiu. Retinem aici numai sensul miscarii corporale, a
organismului care foloseste functiile locomotorii, de stabilitate si manipulare pentru
adaptarea la cerintele vietii proprii si de relatie. Miscarea presupune comanda
nervoasa, care pune in miscare sistemul muscular si pe cel osos.

Orice miscare necesita transmiterea unei comenzi nervoase pentru

mobilizarea aparatului locomotor. Dupa originea comenzii, se disting trei feluri de
miscari:

1. Miscarile reflexe. Sunt forme elementare si rapide de miscari, generate de

stimularile senzoriale specifice (musculare sau cutanate). De exemplu o stimulare
dureroasa provoaca o contractie puternica a flexorilor, pentru a evita stimularea.

2. Miscarile automate. Acestea implica o integrare senzorial-motrica mai

elaborata, efectuandu-se in mod deosebit la nivelul trunchiului cerebral si al
ganglionilor bazali. Ele asigura functiile motrice rudimentare care raspund la
patternuri de stimulari senzoriale. De exemplu, nou-nascutii poseda astfel de
structuri ale trunchiului cerebrale care le asigura suptul, eliminarea unui aliment
dezagreabil si chiar urmarirea unui obiect cu privirea..

3. Miscarile voluntare. Au ca origine o comanda nervoasa generata la

nivelul cortexului. Aceasta motricitate este numita uneori 'telecinetica'', in masura
in care exprima intentiile individului. La om, miscarile voluntare pot lua forme foarte
elaborate, datorita capacitatilor cognitive. Miscarile topokinetice sunt orientate
spatial si au amplitudine si directie in functie de pozitia obiectelor in spatiu (de
exemplu, apucarea obiectelor cu mana), iar miscarile morfocinetice au intentia
de a realiza o actiune motrica, de exemplu dans sau scriere. (J.Pailhous, M.
Bonnard, 1993)

nvatare motrica definire

ntre tipurile de invatare, atat invatarea senzori-motrica (perceptiv-motrica),

cat si invatarea motrica propriu-zisa, ocupa locuri insemnate datorita faptului ca
stau la baza unui sir intreg de acte de comportament, intalnite in viata cotidiana.

nvatarea motrica o vom trata in ansamblul ei, ca un tot unitar, evidentiind

diferentierile intre cele doua tipuri amintite (perceptiv-motrica si motrica propriu-
zisa) numai acolo unde va fi nevoie, intrucat formele finale ale invatarii, priceperile,
deprinderile si chiar obisnuintele, au caracter preponderent motric.

n invatarea motrica elementele exteroceptive, proprioceptive sau chiar rationale

sunt implicate cu ponderi diferite, dupa natura activitatii si actiunilor care le
compun. De altfel, in practica de toate zilele, ca si in practica exercitiilor fizice,
este greu de fixat granita dintre cele doua tipuri de invatare a miscarilor, elementul
perceptiv, uneori mai complex, deci cognitiv, fiind prezent chiar si in manifestarile
unor deprinderi inchise.

Pe masura ce invatarea unei miscari se realizeaza la niveluri superioare, indicatorii

senzoriali care dirijau actiunea isi pierd intensitatea, individul conducandu-se dupa
anumite particularitati ale acestora care, fin diferentiate, conduc la o eficienta
crescuta a actului motric. nvatarea motrica rezulta astfel dintr-o structurare
globala a tuturor datelor incluse in procesul perceptiv (sinteza senzoriala, cum o
numeste Lawther, in 1977).

nvatarea motrica incepe inca din stadiul initial al dezvoltarii copilului, fiind
ancorata in reactiile motrice naturale, innascute, care se asociaza cu stimulii
externi ai alimentatiei si ingrijirii materne. J. Piaget (1972) stabileste etapa
inteligentei senzori- motrice, durand de la nastere pana la 18 luni, considerand-o
ca prima etapa in dezvoltarea motrica a copilului. Desigur ca evolutia motricitatii
nu se opreste aici; ea va progresa pe masura cresterii, maturizarii si dobandirii
experientei de viata a individului, ea reprezinta baza vietii de relatie.

nvatarea miscarilor este necesara atat in actele utilitare, adaptative (in

dialogul cu natura, cu semenii), cat si in actele 'gratuite', in joc (dialogul cu sine cu,
obiectele, cu altii). Motricitatea raspunde in egala masura nevoilor de dezvoltare si
de integrare sociala, invatarea diferitelor structuri de miscari fiind legic determinate
de cerintele vietii.
 nvatarea motrica consta, in principal, din acte de comportament in care
reactiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive.
Deoarece individul actioneaza intr-o ambianta fizica, modelul 'pur' al invatarii
motrice poate fii gasit doar in acele acte in care gesturile sunt atat de bine
invatate, incat pot fi conduse exclusiv prin simtul chinestezic (dactilografia dupa
metoda oarba, executia unei legari de elemente de gimnastica la sol sau la
patinaj artistic s.a.).

R.Schmidt (1991) include patru caracteristici distincte in definitia invatarii

motrice: invatarea motrica este un set de procese (1) asociate exersarii sau
experientei (2) care determina schimbari relativ permanente (3) in capacitatea de
a raspunde la stimuli.(4) (pag.153)

nvatarea perceptiv-motrica prezinta in viata de toate zilele aspecte

diferite, ea constand din stabilizarea relativa a unor raspunsuri motrice in raport cu
datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai activitatii.
G. Montpellier (1968) considera aceasta invatare ca o adaptare a reactiilor
preexistente la conditiile perceptive schimbate, care implica fie stabilirea unor noi
coordonari senzori-motrice, fie o crestere a preciziei si finetei coordonarilor sau
schemele preexistente. n viata de toate zilele si in practica exercitiilor fizice,
ambele situatii sunt prezente (in actiuni de trasaj, ochirea tintei, aruncarea
obiectelor la tinta, urmarirea unei tinte in miscare, in scriere, dactilografie, cantat la
pian, reactii diferentiate dupa natura sau locul de aparitie al stimulului, ca in jocuri
sportive, de exemplu).

O analiza atenta ne arata insa ca deosebirile dintre invatarea perceptiv-motrica si

cea motrica nu sunt atat de mari incat sa justifice o tratare separata. Aceste
deosebiri impun referiri speciale privind felurile deprinderilor si unele particularitati
metodice de formare a lor. Controlul senzorial-perceptiv fiind deosebit de
important in executia gesturilor de tip sportiv (performantial), executia celor mai
automatizate miscari va depinde de indicatorii perceptivi interni sau externi. Un
concept important pentru intelegerea invatarii, in general, si a celei motrice, in
special, este acela de invatare multisenzoriala. Prin natura sa, invatarea este un
proces care presupune atat informatie de tip senzorial, cat si motor. Caracterul sau
multisenzorial este dat de faptul ca invatarea este dependenta de ceea ce
vedem, ce pipaim, ce simtim, ce auzim in urma efectuarii unei miscari. nvatarea
multisenzoriala este procesul de modificare a conduitei determinat de
internalizarea si integrarea stimulilor externi din care rezulta raspunsuri perceptive
sau perceptiv-motrice. (D.L.Gallahue, 1993, p.50-57)

Procesul perceptiv-motric este descris de Williams (citat de D.L.Gallahue,

1993, p.50-51) ca avand urmatoarele etape:

- input senzorial: receptionarea diferitelor tipuri de stimuli si transmiterea

acestora catre nivelul central;
 - integrarea senzoriala: prelucrarea informatiilor receptionate si stocarea
sub forma codificata in memorie;

- interpretarea motorie: adoptarea de decizii motorii pe baza calibrarilor

dintre informatia senzoriala (prezenta) si informatia din memoria de lunga
durata (trecuta, stocata);

- producerea miscarii: executarea unei miscari observabile;

- feedback: evaluarea miscarii prin intermediul diferitelor modalitati

senzoriale. (schema nr.2.1)

Schema nr.2.1. Etapele procesului perceptiv-motric

Componentele invatarii perceptiv-motrice, in conceptia lui D.L.Gallahue,

sunt: constientizarea corporala; constientizarea spatiala; constientizarea
directionala si constientizarea temporala. (schema nr.2.2.)

Schema nr. 2.2. Componentele invatarii perceptiv-motrice

D.L. Gallahue, 1993, p.53

 De exemplu, in tenis, invatarea multisenzoriala este favorizata de o serie de
factori pe care antrenorul trebuie sa stie sa ii valorifice in instruire: racheta,
suprafata de joc, mingea, zgomotul produs de lovirea mingii cu racheta. Fiecare
dintre acesti factori constituie o variabila pe care subiectul o foloseste in procesul
de insusire a continuturilor tehnico-tactice.

n domeniul activitatilor corporale se poate vorbi despre existenta invatarii

sociomotrice. M. Epuran (1997) evidentiaza ideea ca invatarea sociomotrica este in
acelasi timp invatarea sociala si invatarea motrica, si ca o abordare pragmatica a
conceptului de sociomotricitate trebuie sa se bazeze pe cele doua teorii ale tipurilor
de invatare amintite.

n activitatea de educatie fizica scolara invatarea unor acte motrice, de baza

sau structurate dupa tipologia ramurilor sportive, figureaza ca obiectiv central si
specific al procesului instructiv. Lui i se mai adauga obiectivul formarii unui sistem
de cunostinte specifice domeniului activitatilor corporale, pe baza carora actele
motrice exersate pot dobandi eficienta in situatii tipice sau atipice, prin fenomenul
transferului motric si cognitiv. Activitatea sportiva, fie ea scolara sau de nivel
superior, performantial, adauga invatarii motrice parametrii calitativi deosebiti,
determinati de existenta situatiei competitionale, de faptul ca individul actioneaza
in conditii 'limita' de solicitare fizica si psihica.

Deseori, invatarea in domeniul educatiei fizice este redusa la formarea

deprinderilor motrice, intelese in mod deosebit ca acte automatizate. Nu putine
sunt cazurile in care se intelege aceasta invatare cu un anumit mod de
conditionare motrica de tipul S-R..

Trebuie sa precizam de la inceput ca in domeniul nostru invatarea este un

proces complex, care unifica intr-o sinteza specifica invatarea motrica si invatarea
inteligenta, ca perfectionarea miscarilor pana la automatizare este doar un mijloc
de optimizare a performantei prin detasarea, eliberarea subiectului de grija
conducerii atente a aparatului locomotor (a intregului corp, de altfel) si a
aparatelor sau a instrumentelor, pentru a putea da curs strategiilor operationale de
rezolvare a situatiilor de concurs. Amintim aici, spre exemplificare, comportamentul
complex 'invatat' al scrimerului, luptatorului, handbalistului, schiorului sau
alpinistului, care a exersat miscarile specifice nu ca un scop in sine, ci ca mijloace
operationale, ca instrumente de actiune.

Rezulta ca invatarea din domeniul activitatilor corporale cuprinde, pe langa

invatarea gestuala, motrica realizata la nivel de priceperi, deprinderi sau
obisnuinte motrice, forme de invatare inteligenta, constand din insusirea notiunilor,
conceptelor si din invatarea creatoare. Este vorba de o invatare complexa, in
care modificarile comportamentului preponderent motric se realizeaza prin
acordarea schemelor motrice cu cele intelectuale, individul conducand miscarile
proprii, actionand cu obiectele si aparatele sau asupra adversarului in mod
inteligent, utilizand cunostintele, deprinderile, aptitudinile in deplin acord cu
cerintele constientizate ale situatiilor in care se afla.

Daca privim fenomenul invatarii in acceptiunea lui cea mai larga, vom putea
observa ca procesul invatarii din domeniul educatiei fizice consta, in plus, si din
ceea ce se poate numi 'cultura', din insusirea unui ansamblu de cunostinte, reguli si
legi de formare corporala, de igiena a miscarii si efortului, de mentinere a conditiei
fizice, precum si cunostinte tehnice si tactice, prevederi regulamentare de
participare si intrecere s.a.

P.Parlebas (1976) preciza ca atunci cand este vorba de un practicant al

exercitiilor fizice se poate discuta despre existenta spatiului psihomotric. Acesta
reprezinta spatiul in care isi desfasoara activitatea un sportiv si analiza lui vizeaza
doua situatii complet diferite:

a. Situatii in care mediul este stabil si standardizat. Este cazul spatiului sportiv
formal, cu caracteristici identice, ca in cazul probelor de 100m, saritura in inaltime,
saritura cu prajina.

Acest spatiu poate fi analizat din punct de vedere cantitativ - trebuie parcurs
de sportiv (alergari, sarituri) sau de un material (aruncari), sau calitativ organizat
dupa criterii de dificultate tehnica, in care intervine estetica (aparate de
gimnastica, patinaj, sarituri in apa).

Principalele caracteristici ale acestui spatiu sunt:

- este guvernat de metru, cronometru sau de coduri de punctaj;

- este impartit in spatii de concurs: culoare de alergare, spatiu de aruncare,

sol de gimnastica, spatiu de aterizare la sarituri, etc.;

- determina delimitarea interna a unui spatiu kinestezic, proprioceptiv

pentru fiecare sportiv, care tinde sa il inlocuiasca pe cel vizual;

- stabilitatea - care permite sportivului sa ajunga la un inalt nivel de finete

tehnica; spatiul standardizat este considerat spatiul automatismului;

- este sustinut prin adaptari ale materialelor sportive, care tind sa atenueze
eventualele perturbari determinate de conditiile meteo nefavorabile, pentru
atletism, de exemplu, sau aparate diferite (pentru gimnastica).

b. Situatii in care mediul este instabil si generator de incertitudine. Principala

caracteristica a acestui mediu este imprevizibilitatea. Sportivul care actioneaza in
aceste conditii trebuie sa examineze spatiul, sa evalueze permanent situatiile
concrete, sa decida asupra solutiilor pe care le alege.

Acest spatiu poate fi la randul sau abordat din doua puncte de vedere:

- spatiu natural - il intalnim in sporturi cum ar fi alpinismul, sporturi

extreme, etc., in general in activitati care se desfasoara in natura, intr-un
spatiu mobil, bogat in neprevazut. Totusi si in aceste activitati
desfasurate in natura apare tendinta de delimitare a spatiului, de
standardizare a lui. De exemplu, in schi traseul este marcat de porti;

- spatiu social - reprezentat de adversari, in cazul sporturile de lupta,

jocuri sportive.

Principalele caracteristici ale acestui spatiu sunt:

 - incertitudinea locala, care impune adaptare permanenta a conduitelor
motrice;

- variabilitate impusa de deciziile celorlalti participanti la activitate;

- presupune manifestarea unor conduite partial automatizate sau

neautomatizate.

Analiza invatarii motrice se poate realiza, asa cum se poate observa, si din
perspectiva spatiului care determina de fapt tipologia ei, precum si particularitatile
deprinderilor motrice, ca rezultate ale procesului de invatare.