1.

Abilitățile motorii
Abilitățile motorii (deprinderile și priceperile motrice) presupun atingerea unui
obiectiv situațional, bine definit, constând în:
• maximizarea siguranței reușitei;
• minimizarea consumurilor energetice fizice și mentale;
• minimizarea timpului necesar pentru realizarea acțiunii. Există trei elemente
esențiale în manifestarea abilităților motorii:
• Perceperea caracteristicilor pertinente ale mediului.
• Decizia cu privire la ceea ce trebuie să se facă, unde și când să se acționeze.
• Producerea unei activități musculare organizate pentru realizarea mișcărilor.
De asemenea, putem deosebi mai multe componente care intervin în
efectuarea mișcărilor, după cum urmează:
- Componenta posturală (segmentară, globală) furnizează o „platformă” care
susține acțiunea.
- Componenta locomotorie, care deplasează corpul spre punctul în care
abilitatea trebuie să se manifeste
- Componenta de manipulare, asociată și coordonată cu alte elemente și care
constituie punctul central al abilității, ea producând acțiunea.

• Clasificarea abilităților motorii

a. Abilități motorii deschise și închise
-se bazează pe criteriul gradului de stabilitate și a caracterului previzibil al
mediului pe parcursul efectuării acțiunii motrice. O deprindere motrică
deschisă, este o abilitate pentru care, pe durata acțiunii, mediul este variabil și
imprevizibil.
O deprindere motrică închisă, este o abilitate pentru care mediul este stabil și
previzibil (de exemplu, înlănțuirile unor elemente din gimnastica artistică).
Denumirile deschis și închis, marchează doar extremele unui continuum, între

1
 care abilitățile au un grad intermediar de variabilitate sau de siguranță a
mediului lor de execuție (de exemplu, în schi sărituri).
b. Abilități discrete, continue și seriale
-se bazează pe criteriul de continuitate, opunând un comportament motor în
desfășurare continuă, unei acțiuni de scurtă durată și bine definite.
Abilitatea discretă- mișcare de scurtă durată, având un început și un sfârșit bine
identificabile (ex- o aruncare sau o lovire/șut cu piciorul într-o minge).
Abilitatea continuă- nu are nici început nici sfârșit particularizate,
comportamentul prelungindu-se mai multe minute (în cazul înotului, alergării).
Realizarea lor face apel la diferite operații, ceea ce implică, deci, diferențe în
modul în care ar trebui să fie predate/antrenate.
Abilitatea serială, definită printr-un grup de abilități discrete, înlănțuite unele
după celelalte, pentru a forma o acțiune nouă, mai complexă.
Ordinea elementelor componente este esențială pentru succesul performanței
motrice (ex. trecerea prin porțile succesive ale unui slalom - la schi alpin).
Acțiunile motrice seriale, se deosebesc de abilitățile discrete, în sensul că durata
de mișcare este în general mai lungă, deși fiecare mișcare păstrează un început și
un sfârșit distincte.
c. Abilități motorii și cognitive
Abilitățile motorii- factorul fundamental al reușitei este calitatea mișcării.
Abilitate cognitivă- natura mișcării nu mai este deosebit de importantă, însă
deciziile privitoare la alegerea mișcării sunt capitale.
Abilitatea cognitivă implică în mod esențial selecționarea a ceea ce trebuie făcut,
în timp ce o abilitate motorie este centrată în special pe cum trebuie să se facă.

2. Prelucrarea informației
Factorii care contribuie la capacitatea luării deciziei sunt prelucrarea
informației referitoare la mediu, codificarea acestei informații, memorarea și

2
 utilizarea ei în momentul luării deciziei, precum și unii dintre factorii care
contribuie la decizia reală.
Informația îi este prezentată omului ca „informație intrată”. Diverse etape de
prelucrare a informației în interiorul sistemului, generează o serie de operații
asupra acestei informații care, în cele din urmă, ajunge la o
performanță/execuție motorie, constituind „ieșirea”.
Etapele prelucrării informației sunt:
- identificarea stimulului;
- selectarea răspunsului;
- programarea răspunsului.
INTRARE-> Identificarea stimulilor-> Selectarea raspunsului-> Programarea
raspunsului IESIRE
➢ Etapa identificării stimulului
Identificarea stimulului este în mod esențial o etapă senzorială care analizează
informația mediului ce provine din diverse surse (văzul, auzul, pipăitul,
propriocepția, mirosul). Informația care rezultă din această etapă va fi o
reprezentare a stimulului, transmisă apoi la nivelul următor, acela al selectării
răspunsului.
➢ Etapa selectării răspunsului

Operațiile procesului de selectare a răspunsului încep din momentul în care etapa

de identificare a stimulului furnizează informația privitoare la natura stimulului.
Această etapă a selectării răspunsului, are rolul de a decide ce mișcare trebuie
făcută, având în vedere natura mediului. La acest nivel, se face alegerea între
mișcările posibile. Această etapă este un fel de mecanism de translație între
intrările senzoriale și ieșirea motorie.
➢ Etapa programării răspunsului
Operațiile de programare a răspunsului, au ca obiect organizarea sistemului
motor pentru mișcarea dorită. Înainte de a produce o mișcare, „sistemul” trebuie
să pregătească pentru acțiune mecanismele nivelurilor inferioare - trunchiul

3
cerebral și măduva spinării - să regăsească și să organizeze un program motor,
care mai apoi va controla mișcarea, precum și să dirijeze mușchii pentru ca aceștia
să se contracte în ordinea corespunzătoare, cu o anumită forță și la momentul
potrivit, pentru a produce mișcarea la modul efectiv și cât mai eficient.
• Logica modelului conceptual
Aceste etape fac toate parte din sistemul de informație uman și nu sunt vizibile
sub nicio formă.

3. Sistemul în buclă deschisă/închisă – caracteristici

➢ Sistemul de control în buclă închisă
Buclajul dintre agentul executiv, efector și din nou agentul executiv, este
realizat de către informația senzorială sau feedback, formând astfel un
mecanism de reglare a sistemului pentru a realiza un obiectiv particular.
Fiecare tip de informație este comparat cu referința corespunzătoare și
greșelile sunt apoi prelucrate de către nivelul executiv al sistemului.
Cuprinde patru părți distincte:
1. Un agent executiv care ia deciziile în legătură cu greșelile.
2. Un sistem efector care execută deciziile.
3. O referință (comparator) de adecvare prin care, manifestarea motrică este
comparată pentru a se determina existența/inexistența unei erori, dacă
aceasta există - proces realizat printr-un mecanism de feed-back.
4. Un semnal de eroare, care este informația pe care agentul executiv își
bazează acțiunea ulterioară.
Agentul executiv: operațiile de luare a deciziei, cu etapele de identificare a
stimulului, de selectare a răspunsului și de programare a răspunsului. Nivelul
executiv trimite comanda la un sistem efector, alcătuit din mai multe părți.
Una dintre ele este programul motor, care inițiază comenzile pentru centrele
inferioare ale măduvei spinării și al cărui rezultat final se concretizează prin
contracția mușchilor și mișcarea articulațiilor. În același timp, o referință de

4
adecvare este specificată pentru definirea caracteristicilor senzoriale ale
mișcării corecte. Această referință reprezintă feedback-ul așteptat de
executant, adică senzațiile care ar trebui să fie produse dacă mișcarea este
executată corect și dacă scopul situațional este efectiv atins. Când mușchii se
contractă, sistemul primește un feed-back privitor la forțe; la fel parvin
informații privind presiunile exercitate asupra obiectelor care vin în contact cu
pielea; contracția mușchilor provoacă apoi mișcarea și în consecință feed-back-
ul conține informații de la deplasarea articulațiilor (schimbările de unghiuri) și
schimbări ale poziției corpului, în raport cu gravitatea. La final, mișcarea
produce - în general - modificările din mediu care sunt detectate de receptorii
vizuali, auditivi și uneori chiar olfactivi, ceea ce determină încă mai multe
informații de feed-back.

➢ Sistemul de control în buclă deschisă

Eficient atâta timp cât acțiunea motrică se desfășoară după cum a fost
prevăzută, dar nu are nicio flexibilitate în fața schimbărilor neașteptate.
Caracteristicile generale ale buclei deschise:
- Operațiile ce trebuie efectuate sunt determinate de instrucțiunile specifice
preexistente, succesiunea mișcărilor și timpul/durata de acțiune.
- De îndată ce programul a fost inițiat, sistemul execută succesiv instrucțiunile,
fără a aduce modificări în compoziția manifestării motrice.
- Nu există posibilitatea de a detecta sau de a corecta greșelile, deoarece
feedback-ul nu este implicat la niciun nivel.
- Eficacitatea sistemului în buclă deschisă este maximă în medii stabile și
previzibile, în care necesitățile de modificare a comenzilor sunt
nesemnificative.

4. Etapele formării deprinderilor mortice

➢ Din punct de vedere fiziologic, A. Demeter (1982) indică următoarele
“etape”:

5
 1. etapa de generalizare a excitației corticale (etapa mișcărilor nediferențiate,
grosolane);
2. etapa concentrării inițiale a excitației;
3. etapa de diferențiere fină;
4. etapa de automatizare a deprinderilor.
1. Etapa de generalizare a excitaţiei corticale- are loc formarea unei imagini
ideomotrice generale despre mișcarea dată, schițând doar în linii generale
contururile actului/acțiunii motrice. Se caracterizează prin iradierea aproape
nelimitată sau chiar generalizarea excitațiilor sosite la scoarța cerebrală. Având în
vedere faptul că într-o mișcare sunt angrenați mai mulți analizatori, zonele
corticale implicate în recepționarea mesajelor aferente sunt numeroase și astfel,
iradierea excitației de la nivelul fiecărei zone cuprinde cu ușurință zonele
învecinate ale suprafeței corticale senzitive și senzoriale. Lipsa de experiență a
subiectului practicant în privința execuției deprinderii date, duce la angrenarea în
acest program de învățare a numeroase grupe și lanțuri musculare, ceea ce
conferă deprinderii exersate un aspect nediferențiat, general, grosier.
CAUZĂ: programul executării mișcării este lipsit de contururi precise
EFECT: amplifică angrenarea unor grupe musculare în efort, de cele mai multe
ori fiind solicitați atât mușchii agoniști, cât și antagoniști
EFECT! : acțiunea motrică se realizează cu încordare mare, iar din cauza lipsei
de coordonare, mișcarea este haotică, dezordonată.
2. Etapa concentrării inițiale a excitației (etapa mișcărilor rigide)- proces cortical
de concentrare a proceselor de excitație, ce apar în urma mesajelor și analizei-
sintezei aferente.
CAUZĂ: concentrarea de excitaţie şi inhibiţia de diferenţiere sunt parţiale
EFECT: programul elaborat de scoarța cerebrală în vederea inițierii în noua
deprindere motrică (în execuția primară a acesteia) cuprinde arii corticale
suplimentare.
Aceste zone corticale determină angrenarea în acțiunea motrică a unor grupe
și lanțuri musculare suplimentare.

6
 CAUZĂ: elimitarea insuficientă și neprecisă a programului acțiunii motrice și a
comenzilor corticale de execuție trimise mușchilor
EFECT: repartizarea tonusului muscular de contracție să fie inegală și haotică,
mişcări crispate, rigide.
Cu cât ne apropiem mai mult de sfârșitul acestei etape, numărul execuțiilor
reușite crește, dar în același timp, orice stare de oboseală nervoasă sau fizică
are ca rezultat scăderea numărului de execuții corecte și reapariția celor
crispate, inestetice.
3. Etapa de diferențiere fină- concentrarea proceselor nervoase fundamentale
asupra zonelor corticale strict interesate în dirijarea și controlul mișcării.
Datorită efortului nervos de concentrare repetată, zona de excitație corticală
corespunzătoare mesajelor aferente ocupă acum numai teritoriile și structurile
nervoase centrale, implicate în programarea și comanda acțiunii motrice,
restul zonelor corticale intrând în stare de inhibiție activă, cu rol în
programarea, dirijarea controlul și supravegherea deprinderii motrice.
CAUZĂ: diferenţierea fină obţinută la nivel cortical se răsfrânge asupra
antagoniştilor (se relaxează)
EFECT: deprinderea se execute cu eficienţă, estetic, cu fluenţă
4. Etapa de automatizare a deprinderii- desfășurarea diferitelor mișcări
(deprinderi motrice) fără oglindirea lor în conștiință.
Un număr mare de acte/acțiuni motrice simple și mai rar cele complexe, se
efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor conștientă, fiind cuprinse în
denumirea generică de automatisme primare.
- N. A., Bernstein - automatizarea deprinderilor motrice constă în trecerea
treptată a dirijării și supravegherii execuției acestora, de la nivelurile cele mai
înalte ale scoarței cerebrale, a căror activitate se reflectă în totalitate în
conștiință, la niveluri mai puțin înalte ale SNC (la centrii subcorticali, trunchi
cerebral) a căror activitate nu este resimțită de conștiință;
- școala neurofiziologică maghiară - prin întreruperea aferențelor zonelor
corticale, deprinderile motrice automatizate în prealabil printr-un număr mare

7
 de repetări, dispar odată cu dispariția deprinderilor finisate, dar
neautomatizate, păstrându-se doar actele motrice elementare;
- I.P., Pavlov - a legat procesul de automatizare a deprinderilor de starea de
excitabilitate a centrilor nervoși superiori. toate reacțiile motrice de tip reflex
condiționat, precum și procesul de diferențiere corticală, se desfășoară într-o
stare de excitație optimă a scoarței cerebrale.
- N.V. Zimkin - eprinderile motrice bine fixate, ca urmare a unui număr
semnificativ de repetări, se pot desfășura fie în condițiile unei excitabilități
optime a centrilor corticali - când au loc perceperea și conștientizarea lor sau
în condițiile unei excitabilități scăzute, când efectuarea lor are loc în mod
automat, fără reflectare în conștiință.
- M.I. Vinogradov - deprinderile motrice bine fixate, prezintă o dominanță
elaborată pe parcurs prin exersare multiplă și care devine stabilă chiar în
condițiile unei excitabilități scăzute a scoarței cerebrale.
- M., Alekseev și colab. - scurtarea timpului de execuție mărește excitabilitatea
centrilor nervoși, în timp ce lungirea lui, produce inhibiție.

5. Etapele formării deprinderilor mortice

Fitts și Posner identifică trei etape/stadii, relativ distincte, în procesul învățării
motrice:
a. stadiul verbal-cognitiv;
b. stadiul motor
c. stadiul autonom.
a. STADIUL VERBAL-COGNITIV- sarcina motrică este complet nouă pentru
elev, iar primele probleme cu care se confruntă executantul, sunt de
natură verbală și cognitivă.
Capacitățile verbale și cognitive sunt dominante pe tot parcursul etapei; este
esențial să se înțeleagă ce trebuie făcut și să se inițieze primele încercări de
execuție motrică. Indicațiile, demonstrațiile (directe, indirecte) și alte informații
verbalizabile, sunt deosebit de utile. Sunt deprinderi care asociază în diferitele

8
secvențe de manifestare, mai multe mișcări învățate anterior și care, pot furniza
astfel, o bază pentru învățarea ulterioară.
Execuţia motrică- rapidă, semnificativă cantitativ, elevul descoperă strategii de
execuţie din ce în ce mai eficiente.
Calitatea execuției- nivel ezitant al prestației mortice, mişcări sacadate,
nesiguranță și inoportunitate gestuală.
În timpul învățării primare, sunt mulți elevi/sportivi care poartă un dialog intern
cu sinele, ghidându-se verbal pe parcursul acțiunilor date de sarcină. Acest lucru
solicită multă atenție, efort psihic și împiedică prelucrarea simultană a acțiunilor
motrice propriu-zise, care sunt necesare pentru reușita unei execuții globale, atât
din punctul de vedere al elementelor de conținut, cât și a celor de formă pe care
le cuprinde.
Această activitate verbală interiorizată, este eficientă deoarece facilitează
reprezentarea deprinderii dar, în mod normal, ar trebui abandonată după primele
execuții.
b. STADIUL MOTOR - majoritatea problemelor cognitive ce privesc sarcina
motrică au fost soluționate și se pot organiza „pattern-urile de mișcare”
pentru a produce acțiunea solicitată.
Performanța execuției se ameliorează, se observă o anumită inconstanță în
calitatea comportamentului motric, când elevul/sportivul încearcă să găsească
soluții noi pentru problemele sale motorii.
CAUZĂ: instalarea anumitor stabilizări a parametrilor ce compun acţiunea motrică
EFECT: reducerea costurilor energetice
CAUZĂ: dezvoltarea capacităţii de anticipare
EFECT: mişcări mai suple, mai puţin repezite şi neadecvate
c. STADIUL AUTONOM - formarea/fixarea acțiunilor ce nu necesită
implicarea majoră a proceselor de atenție. Programele motorii au fost
deja dezvoltate și pot controla acțiunile pe o perioadă relativ lungă de
execuție, respectiv de timp.

9
Programarea secvențelor de mișcare mai lungi, permit să se declanșeze mai
puține programe motorii într-un interval de timp dat, fapt ce diminuează - ca
durată - procesele de inițiere a răspunsurilor care fac apel la atenție. se
caracterizează printr-o automatizare crescută, în ceea ce privește analiza
senzorială a caracteristicilor de mediu, iar executantul reacționează aproape
instantaneu, la orice modificare ce vine din această direcție informațională.
Solicitările scăzute ale atenției, eliberează individul în favoarea unor activități
cognitive superioare, cum ar fi: cele de luare a deciziilor cu privire la strategia de
acțiune, forma (estetica) unei mișcări sau stilul în care trebuie manifestată o
acțiune pentru ca ea sa-și atingă scopul, cu maximum de randament și cu
minimum de cheltuieli energetice.
Tentativele de auto-analiză gestuală, efectuate pe durata propriu-zisă a exersării,
au un efect negativ asupra performanței. Dialogul subiectului cu sinele continuă,
însă acesta este orientat spre aspectele strategice, de ordin superior. De
asemenea, crește încrederea în sine și capacitatea de a detecta propriile greșeli
de execuție.

6. Învățarea motrică și parametrizarea programului motor

Un subiect aflat într-o situație de învățare motrică, operează cu un set de
“reguli de parametrizare ai mișcării” care îi permit să reconstituie de fiecare
dată aceeași acțiunea motrică, dacă condițiile și cerințele de execuție sunt
similar. Pe măsură ce avansează în procesul de acumulare motrică, dobândește
capacitatea de a efectua și o gamă variată de alte conținuturi motrice, ce nu s-
au constituit în obiective exprese ale demersului didactic inițial, cu condiția
însă a existenței unei anumite asemănări între cele două structuri de mișcare.
În etapa inițială a învățării, la nivel mental, se construiește “un program ce
conține caracteristicile motrice generale” ale unui anumit tip inedit de acțiune,
ce se însușește. Având ca bază funcțională acest “program motor”, dependent
de limitele de variație ce se semnalează în raport cu parametri fixați prin
învățarea motrică anterioară, subiectul dobândește capacitatea de a-și adapta
comportamentul motric în mod adecvat la noile sarcini de mișcare.

10
Principalii parametri ce sunt luați în calcul la elaborarea unui program motor
general sunt: durata totală a mișcării, forța necesară efectuării mișcării,
direcția în care se efectuează mișcarea, amplitudinea mișcării.
Parametrizarea motrică se realizează în funcție de patru tipuri de informații pe
care subiectul le reține în momentul efectuării unei mișcări:
1. condițiile inițiale care preced mișcarea;
2. senzațiile prin care subiectul le simte și percepe mișcările efectuate;
3. caracteristicile mișcării (durată, forță, direcție etc.);
4. rezultatul mișcării și influența sa asupra mediului.
La fiecare repetare, subiectul stabilește o serie de relații între aceste informații
și elaborează reguli proprii de execuție motrică, ce duc implicit la achiziționare
de experiență sub forma unor programe mentale de tip motric, caracterizate
printr-o mare stabilitate.
Individul nu are nevoie să rețină informații despre parametrii mișcării, de-a
lungul unei lungi perioade de timp, deoarece acele informații sunt folosite
doar pe termen scurt, pentru a actualiza o schema motorie.

7. Percepția mișcărilor și reprezentările ideomotorii

Percepția mișcărilor → include elementele ei spațiale şi temporale. Astfel, felul
mișcării, forma, amplitudinea, direcția țin mai mult de desfășurarea
fenomenelor în spațiu, în timp ce viteza, durata, ritmul, accelerarea mișcării țin
mai mult de componentele temporale.
Perceperea mișcării constituie o unificare specifică a elementelor spațiale și
temporale, în care experiența anterioară introduce corective de cea mai mare
însemnătate.
- percepția mișcării obiectelor → percepțiil spațiale, la care se adaugă
componentele specifice motrice. Mișcarea obiectelor este apreciată prin
intermediul aparatului vizual. Obiectului astfel perceput, i se adaugă

11
componentele de timp, raportarea dimensiunilor spațiului la cele de timp
creând tocmai percepția de mișcare.
- Percepția propriilor mișcări → se poate referi la aprecierea mișcărilor
părților, segmentelor sau ale corpului în întregime, precum și a acestuia în
raport cu spațiul înconjurător. Aprecierea mișcărilor segmentelor se face cu
mai multă precizie în cazul brațelor și mâinilor, care sunt preponderent
urmărite cu vederea.
Percepțiile au la bază informațiile vizuale, auditive, chinestezice și vestibulare.
Ponderea lor în procesul de învățare motrică este diferită. În faza însușirii
motrice primare, rolul dominant îl au informațiile vizuale și cele auditive, iar în
etapele de consolidare / perfecționare, cele provenite prin intermediul
analizatorului chinestezic.
Reprezentările ideomotorii sunt legate de o experiență motrică personală,
anterioară și constau din redarea mentală a exercițiului și pronunțarea lui în
vorbire interioară, fapt ce contribuie la realizarea ulterioară a unei execuții
motrice mai precise și mai corecte. Reprezentarea mișcării, atunci când este
activată de gândire, are un caracter voluntar și asigură prin excitarea centrilor
nervoși, acele caracteristici pe care le stimula înainte, execuția motrică.
Procesul formării reprezentărilor se ameliorează pe baza experienței
anterioare a elevului/sportivului + experiența dobândită în timpul încercărilor
de execuție, a exersării propriu-zise + explicaţiile cadrului didactic.
Reprezentarea mișcării poate fi privită ca punct de plecare în învățarea
exercițiului fizic și totodată ca un fond în continuă mișcare, provenit din
execuțiile anterioare, pe care se proiectează cele următoare.
Caracterul dinamic și stadial al reprezentărilor mișcărilor trebuie înțeles ca o
trecere de la reprezentările cu caracter intuitiv, nediferențiat, la reprezentări
generalizate, ca o trecere de la reprezentarea unei mișcări în forma primei
execuții sau înaintea ei, la reprezentarea mișcării corespunzătoare execuției
corecte și apoi la reprezentarea execuției cu măiestrie.
Formarea și modificarea reprezentării nu pot fi considerate încheiate odată cu
obținerea execuției perfecte.

12
 8. Transferul și retenția

1. Măsurarea retenției- metodele de bază sunt: retenția absolută și mai multe

forme ale retenției relative.
• Retenția absolută - cea mai simplă metodă științifică de măsurare a retenției. Ea
este definită ca nivel de performanță / execuție atins în proba inițială (la
încheierea procesului de învățare) prin aplicarea testului de retenție.
• Retenția relativă – pune în evidență fie prin metoda de măsurare a rezultatului
diferență, a celui exprimat ca rezultat în procente sau a rezultatului economiilor.
Rezultatul diferență este dat de „cantitatea” de pierdere în executarea deprinderii
motrice, pe durata intervalului de retenție. Se obține prin calcularea diferenței
dintre nivelul de execuție de la finalul sesiunii de învățare inițială și cea de la
începutul testului de retenție.
Rezultatul în procente reprezintă „cantitatea” de pierdere în retenție, în timpul
intervalului de retenție, raportată la cantitatea de progres înregistrată în sesiunea
de învățare inițială.
Rezultatele „economiilor’’ - după un interval de retenție, se măsoară numărul de
serii (probe) necesare pentru ca subiecții să atingă (reatingă) nivelul de
competență realizat în exersarea (învățarea) inițială. Cu cât mai completă este
retenția, cu atât este mai rapid gradul de reînvățare, chiar daca la primele probe
se constată o execuție deficitară.
2. Uitarea - concept vehiculat la un nivel teoretic de gândire, decât la un nivel
comportamental. La nivel teoretic, învățarea este un câștig al capacității de
mișcare, iar uitarea reprezintă pierderea acesteia, la nivel comportamental,
învățarea este evidențiată prin câștiguri relativ permanente în performanță,
în timp ce uitarea se manifestă prin pierderi în performanța relativ
permanentă sau, prin pierdere în retenție.
3. Caracteristicile memoriei mortice –
➢ Memoria senzorială imediată (MSI) - memoria pe termen ultra scurt –
stochează temporar informațiile (vizuale, auditive, tactile), durată maximă de ¼

13
secunde, informaţia e păstrată pentru câteva sutimi de secundă, are loc înaintea
accesului la conștient.
➢ Memoria de scurtă durată (MSD) - memoria pe termen scurt - îndeplinește
funcția de înregistrare a stimulilor proveniți, protejează memoria pe termen lung
de supraîncărcarea cu informații inutile, informațiile se stochează până când sunt
înțelese în totalitatea lor, mai abstract decât MSI.

➢Memoria de lungă durată - memoria pe termen lung (“memorie-

repertor”) - conține informațiile bine învățate, conținut motric mai vast care
devine conștient, atunci când rezolvarea unei probleme specifice din cadru
mediului, solicită aplicarea respectivului conținut, fără limită de capacitate,
grad ridicat de abstractizare,
4. Decizia de încălzire - perioada de încălzire (angrenare) are o durată destul
de scurtă, fiind eliminată după doar câteva probe de execuție, este o altă
formă de uitare sau o pierdere a memoriei pentru o calitate/abilitate
motrică.
Este cauzată de pierderea (sau întreruperea) unui set pe durata perioadei de
pauză, adică dintre momentele de exersare. Odată cu reluarea execuției sarcinii
motrice - după o pauză - setul intern care susține abilitatea solicitată, este
„reinstalat” și execuția este îmbunătățită.
5. Tipurile de transfer - un câștig sau o pierdere în capacitatea de execuție a
unei sarcini motrice, ca rezultat al execuției sau experienței dobândite
dintr-o alta sarcina de învățare.
• Transferul pozitiv (execuția sarcinii A, îmbunătățește execuția sarcinii B) sau
negativ (experienţa dobândită prin realizarea sarcinii Z, a influențat negativ)
• Transferul proactive (transferul acționează „înainte” ) și retroactiv (acționează
„înapoi”, în timp).
6. Gradul de transfer - când transferul motric se face de la o sarcină, spre o
altă sarcină complet diferită se afirmă că transferul este mic sau de neglijat.
Exercițiile de rapiditate” (cu sarcini de laborator diferite, ce necesită decizie
și acțiune rapide), nu au asigurat transferul spre alte sarcini (conținuturi
motrice) care necesită de asemenea, rapiditate. În cazul în care sarcinile
14
 sunt asemănătoare, transferul între ele tinde să fie mai mare decât în
situația precedentă, dar și în aceste situații, totuși, cantitatea de transfer
este destul de mică.
7. Retenţia - gradul de menținere a performanței/execuției motrice sau la
lipsa menținerii acesteia, este luată în considerare la nivel comportamental
decât la nivel teoretic.
Transferul în învăţarea motrică - dacă execuția motrică este la fel de eficientă /
bună ca cea imediat de după încheierea procesului inițial de învățare, atunci nu a
intervenit nicio pierdere de memorie (n-a intervenit uitarea). Dacă execuția la un
test de retenție este mai slabă decât cea pusă în evidență imediat după învățarea
inițială, a intervenit o pierdere de memorie.
8. Teoria interferenţei - teorie activă a procesului de uitare, în care memoria
este degradată în mod activ de către alte evenimente. Evenimentele,
conform teoriei interferenței, pot fi de doua feluri: interferență retroactivă
și proactivă. Termenul retroactiv arată prin urmare că, o interferență
„acționează invers” asupra memoriei; nu acționează invers sub nicio formă,
însă intervine pentru a întrerupe o reamintire a ceva ce a apărut înainte de
interferență. Termenul proactiv implică faptul că informația, aflată deja „în
memorie”, interferează cu o informație dobândită mai recent.

9. Procedee de exersare

1. metodele de predare/exersare integrală și parțială a conținuturilor mortice

- învățarea unor acțiuni motrice în ansamblu.
Integrală: predarea/exersarea unei acțiuni motrice în ansamblu, până la învățarea
acesteia. Se descrie, demonstrează și explică conținutul deprinderii chiar și pe
părți dacă este necesar, solicitând apoi subiecților să-l exerseze până la stadiul de
învățare dorit.
Parţială: determină ca subiecții să învețe fiecare parte a unei deprinderi motrice,
înainte de a încerca să asambleze aceste componente într-un tot unitar.
a) Metoda de predare parțială-integrală - predarea parților componente ale
deprinderii una după alta, învățarea de către elevi a fiecărei secvențe, înainte
de a începe exersarea deprinderii integrale.
15
b) Metoda de predare parțială-progresivă - predarea unei parți dintr-o
deprindere, apoi a alteia, iar după ce cele două parți au fost însușite, ele vor fi
reunite și exersate împreună, până la învățare.
c) Metoda de predare parțială-repetitivă - predarea/exersarea unei parți a unui
anumit conținut motric (până ce se învață) și apoi, se combină cu o nouă parte
componentă, exersându-se astfel împreună. Cele două părți anterioare, odată
însușite, se combină cu o a treia parte, întregul nou format repetându-se până
la învățare.
2. programele motorii și ipoteza specificității învățării/exersării, exersarea
aleatorie
Ipoteza de specificitate a învățării motorii - a izola o parte a deprinderii și a o
modifica ușor pentru a fi exersată independent, modifică aptitudinile motrice
subiacente necesare manifestării acesteia, până la starea în care acțiunea pierde
orice raport cu elementul original, adică cu deprinderea integrală/globală.
Recomandări: - Exersarea parțială este eficientă în cazul sarcinilor motrice seriale,
foarte lente, lipsite de interacțiuni între elementele componente.
- În cazul acțiunilor care solicită programe motorii foarte rapide, exersarea
separată a părților este dezavantajoasă și chiar dăunătoare învățării motrice.
- Cu cât componentele unei sarcini motrice interacționează mai mult unele cu
celelalte, cu atât exersarea parțială este mai puțin eficientă.
Accentul în învățarea motrică trebuie plasat asupra predării/exersării întregului
(exersare motrică globală), dacă:
- deprinderea integrală poate fi înțeleasă într-un mod semnificativ;
- deprinderea poate fi executată corect și în condiții de siguranță;
- subiecții supuși acțiunii de instruire au depășit nivelul mediu de pregătire
motrică, au motivația necesară și au o anumită experiență motrică specifică;
- subiecții dețin puterea de concentrare necesară învățării deprinderii integrale.
Exersarea deprinderilor seriale - organizarea unui ansamblu de acțiuni în ordinea
corectă.

16
 10.Diferenţe dintre practica aleatorie și practica variabilă
Diferențele de organizare dintre practicile aleatorii și în bloc și practicile
variabile și constante, sunt:
- Practica aleatorie operează cu sarcini motrice ce aparțin unor clase diferite de
acțiune, în timp ce practica variabilă privește doar variațiile unei singure clase
de mișcare.
- În exersarea aleatorie și în bloc sunt prezente clase diferite de mișcare, cu o
ordine de prezentare diferită (după tipul de exersare abordat).
- Exersarea variabilă și constantă se referă la acționări diferite, în interiorul
unei singure clase de mișcări.
- Practica aleatorie ameliorează învățarea (performanța motrică), provocând o
forțare a proceselor de elaborare a soluțiilor motorii ni o creștere a
semnificației în reprezentarea mișcării, în timp ce practica variabilă determină
scheme mai eficiente.
Recomandări practice:
- În etapa inițială a învățării motrice, exersarea conținutului se poate realiza
după o versiune încetinită a acțiunii, sporindu-se controlul mișcării; cadrul
didactic trebuie să se asigure că prin această modalitate încetinită de exersare,
nu se depășesc limitele programului motor generalizat al versiunii model
- La începutul învățării unei clase singulare de mișcări, se poate realiza o
exersare variată prin mici blocuri (unități) de conținut motric.
- Pe măsură ce învățarea unei clase singulare de mișcări, ajunge într-un stadiu
mai avansat de achiziție, este de preferat să se recurgă la o modalitate de
exersare cu o ordine/structură aleatorie, decât la o succesiune de exersare - în
bloc.

17
- Exceptând stadiul inițial de învățare, este de dorit ca pentru aceeași lecție, să
se programeze exersare conținuturilor prin alternarea exersării între două sau
mai multe clase de mișcări, prin organizarea aleatorie a practicii.
- Când două sau mai multe clase de acțiuni (deprinderi motrice) sunt prevăzute
pentru o lecție, ele trebuie combinate în ana fel încât să se obțină o organizare
aleatorie a diferitelor sarcini motrice
- Învățarea motrică trebui evaluată prin teste de transfer sau retenție, într-o
etapă ulterioară de instruire, fie aplicându-se probe care solicită variația
sarcinii motric, respectiv nivelul de retenție motrică.

18