CAPITOLUL 7

CERINŢE ERGONOMICE PRIVIND CONCEPEREA, AMPLASAREA ŞI

UTILIZAREA MIJLOACELOR DE MUNCĂ

Proiectarea ergonomică a mijloacelor de muncă presupune, luarea în considerare a

caracteristicilor şi funcţiilor de bază ale sistemelor om-maşină, precum şi a unor cerinţe
ergonomice referitoare la :
- modul de prezentare a informaţiilor în sistemul om-maşină (conceperea,
amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de prezentare a informaţiilor sau a aparatelor de
măsură şi control);
- conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de acţionare (a elementelor de
comandă sau reglare) ;
- conceperea meselor de lucru (bancurilor de lucru), pupitrelor de comandă şi a
scaunelor de lucru.

7.1. Caracteristicile sistemelor om-maşină şi funcţiile de bază ale acestora

Creşterea continuă şi obiectivă a complexităţii muncii în condiţiile producţiei
moderne a determinat nu numai un nou mod de abordare a problemelor omului în
procesul muncii, ci şi o viziune nouă asupra muncii însăşi. Este vorba de desprinderea în
cadrul procesului muncii a unor aspecte noi şi elaborarea unor concepte a căror valoare
interpretativă iese din limitele modelului tradiţional. Viziunea nu mai este una tehnică,
economică sau fiziologică, ci o viziune nouă, în care nici utilajul, nici omul şi nici munca nu
sunt privite ca nişte entităţi izolate, de sine stătătoare, ci alcătuind un sistem. Această
concepţie, relativ nouă, este rezultatul unei evoluţii ce a condus pe cei care au studiat
munca de la o perspectivă axată pe maşină, la o perspectivă axată pe om, pentru a se
ajunge în cadrul ergonomiei la o perspectivă axată pe sistem.
În felul acesta s-a ajuns la o unitate elementară cunoscută sub denumirea de
sistem om-maşină care, după opinia majorităţii specialiştilor în domeniu, reprezintă un
ansamblu integrat de componente umane şi materiale ce se intercondiţionează între ele,
în scopul realizării sarcinii de muncă sau al producerii unui anumit rezultat dorit în cadrul
ambianţei fizice şi sociale. Prin urmare, noţiunea de maşină este folosită în sens larg,
înţelegându-se nu numai maşină propriu-zisă la care se poate lucra, ci şi ansamblul de
elemente utilizate în cazul muncii manuale. De aceea unii specialişti în domeniu preferă
tratarea şi soluţionarea problemelor de adaptare reciprocă om-maşină într-un cadru mult
mai larg, acela al sistemului muncă.
Dintre principalele caracteristici ale sistemului om-maşină prezentate pe larg în
unele lucrări de specialitate, amintim :
- existenţa unui scop final materializat în obiectivele sistemului sau în sarcinile de
muncă ce reprezintă însăşi raţiunea de a fi a acestuia şi care defineşte structura şi gradul
de complexitate a sistemului. Aceasta înseamnă că elementele sistemului se vor raporta
funcţional la finalitatea lui;
- elementele sau componentele sistemului, precum şi relaţiile ce se stabilesc între
ele se integrează într-un tot unitar. Gradul de integrare va fi reprezentat de gradul de
organizare a acestora, iar performanţele sistemului sunt condiţionate de eficienţa
funcţionării tuturor clementelor sale ;
- posedă cel puţin un element cu memorie, omul fiind acela care iniţiază ansamblul
de acţiuni (transformări) în cadrul sistemului analizat, care caută totdeauna informaţiile
necesare rezolvării sarcinilor sale de muncă, le selecţionează, reconstituie informaţiile
pierdute, anticipează direcţia de evoluţie a proceselor urmărite, creează noi informaţii şi ia
decizii. Prin urmare, este un proces de elaborare mintală care presupune o flexibilitate şi o

51
mobilitate deosebită pentru prelucrarea şi combinarea într-un mod inedit a datelor de care
dispunem. Tocmai, de aceea, caracterul creator, de originalitate al soluţiilor reprezintă
justificarea păstrării omului ca element de bază al sistemelor om-maşină actuale. Aceasta
cu atât mai mult cu cât, nu mai sunt suficiente, ca în reglare, algoritmele ci intervin
procedeele euristice de căutare a soluţiei. În această nouă viziune, procesul de muncă
poate fi analizat mai ales sub raport informaţional-decizional acesta putând fi definit ca
ansamblul informativ-operaţional, acţiunea asupra mijloacelor de muncă interesându-ne,
îndeosebi, ca proces informaţional-decizional. În acest sens, se prezintă schematic
interacţiunile principale dintre om şi maşina la care acesta lucrează (figura 7.1).

Figura 7.1. Principalele interacţiuni între om şi maşină

Există multiple interacţiuni între procesele de observare şi manevrare a organelor

de comandă efectuate de om, şi între procesele de funcţionare şi de prezentare a
informaţiilor care îşi au sediul în maşină.
Un asemenea model este oarecum perimat. Cu toate acestea, după cum se
menţionează şi în unele lucrări de referinţă, modelul respectiv permite încă să se evite
anumite erori metodologice în analiza muncii, deoarece pune accentul pe comunicarea
între om şi mediul său tehnic.
În condiţiile producţiei moderne însă, limitele acestui model om-maşină sunt
evidente, deoarece se rezumă la interfaţa dintre om şi maşină, fără a pătrunde în „cutia
neagră", în raţionamentele şi strategiile operatorului modern, în mecanismele sale de
tratare a informaţiilor, aspecte analizate pe larg şi la un nivel superior de cunoaştere de
către ergonomia cognitivă.
De asemenea, se afirmă, nu fără temei, că sarcina de muncă este un mesaj
adecvat sub formă de solicitare a omului şi la care acesta reacţionează printr-un efort
dependent de capacitatea sa de muncă. Cu toate acestea, nu trebuie, neglijat faptul că
informaţiile emise de o maşină sau un dispozitiv sunt astăzi preluate, de tehnica modernă
de calcul, rămânând însă în continuare problema supraîncărcării perceptive a omului.
Toate aceste caracteristici ale sistemului om-maşină ridică problema optimizării
modului de acţionare a omului în sistem şi a găsirii unor soluţii ergonomice
corespunzătoare pentru fiecare caz, în raport cu rezolvarea următoarelor aspecte :
- modul de informare şi de acţionare a omului în sistem pe baza cunoaşterii
particularităţilor anatomofiziologice şi psihologice ale acestuia, precum şi a caracteristicilor
acţiunilor sale ;
- determinarea gradului de solicitare a omului în procesul îndeplinirii sarcinilor de
muncă, inclusiv a supraîncărcării perceptive a acestuia ;
- stabilirea legităţilor cărora se subordonează comportamentul omului, în general, şi

52
dinamica capacităţii sale de muncă, în special, în timpul activităţii desfăşurate etc.
Pentru îndeplinirea scopului final, elementele componente ale oricărui sistem om-
maşină realizează următoarele funcţiuni de bază :
- recepţionarea informaţiilor externe şi interne, funcţiune ce se realizează în cazul
componentei umane cu ajutorul diferitelor simţuri sau al diferiţilor analizori (vizual, auditiv,
tactil etc.), iar în cazul componentei tehnice, prin traductoare sau aparate de măsură şi
control ;
- păstrarea informaţiei care are ca scop memorizarea informaţiilor pe termen scurt,
sau depozitarea lor pe o perioadă mai lungă. Pentru aceasta omul foloseşte memoria sa
sau „memoria" mecanică ;
- prelucrarea informaţiilor şi stabilirea deciziilor, funcţiune ce asigură coordonarea
activităţii sistemului şi determină natura şi succesiunea intervenţiilor în proces ;
- execuţia, care. are ca scop efectuarea intervenţiilor necesare în proces pe baza
deciziilor luate.
Indiferent cum se distribuie funcţiile între componentele sistemului om-maşină,
activitatea de muncă a omului cuprinde următoarele secvenţe (verigi) principale :
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia sau acţiunile aplicate;
- autoreglarea.
Ponderea acestor verigi în structura diferitelor sarcini de muncă sau chiar în diferite
perioade de timp poate varia, însă analiza stării şi a interacţiunii lor permite o mai bună
înţelegere a locului şi rolului omului în cadrul sistemului om-maşină, precum şi a eficienţei
activităţii acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât secvenţele (verigile) respective ale
activităţii de muncă pot fi afectate de condiţiile concrete în care se desfăşoară.
Astfel, în cadrul verigii de recepţionare şi constituire a informaţiilor sunt implicate
aproape toate modalităţile perceptibile de semnale (optice, acustice, tactile etc.) însă
contribuţia diverşilor analizatori sau aparate senzoriale este diferită, pe primele locuri
situându-se analizatorii: vizual, auditiv şi tactil. De aceea, gradul diferit de sensibilitate a
aparatelor senzoriale determină utilizarea lor diferenţiată în raport cu: natura mesajului,
caracterul transmiterii lui, condiţiile de lucru. De exemplu, dacă mesajul este complex,
lung, trebuie utilizat ulterior, se referă la evenimente în spaţiu, iar condiţiile de muncă
determină poziţia stabilă a omului, se va folosi prezentarea informaţiei senzorului vizual.
În cadrul recepţionării informaţiilor deosebit de importantă este operaţia de
detectare, prin care operatorul sesizează apariţia unui semnal în câmpul informaţional al
sistemului, pentru a cărei realizare este necesară cunoaşterea caracteristicilor semnalelor
(intensitatea, durata, forma, poziţia spaţială, contrastul dintre semnal şi fond etc.). De
asemenea, discriminarea semnalelor permite operatorului diferenţierea unui semnal de
altele sau de elementele perturbatoare de fond, iar identificarea semnalelor
(recunoaşterea lor), care este o operaţie mintală de clasificare, permite operatorului să
stabilească categoria căreia îi aparţin semnalele recepţionate. De aceea, eficienţa
procesului de recepţionare şi integrare a informaţiilor depinde de :
- caracteristicile obiective ale semnalelor (intensitate, contrast, durată de acţiune,
număr, distribuţie spaţio-temporară structurată sau aleatoare, numărul de însuşiri
discriminabile etc.);
- caracteristicile subiective care se referă la starea generală a operatorului în
momentul dat şi la particularităţile funcţionale ale aparatelor senzoriale.
Prin urmare, rezultă cerinţa ergonomică ca în proiectarea surselor informative la
locurile de muncă, valorile fizice ale semnalelor să se înscrie în limitele perceptibililălii
optime calculate pentru fiecare analizator în parte.
Prelucrarea informaţiilor şi adoptarea deciziei constituie acea verigă a activităţii care
solicită omului exigenţe de ordin raţional, elaborarea răspunsurilor şi luarea deciziilor

53
corespunzătoare pe baza informaţiilor obţinute pe cale perceptivă.
Prin urmare, eficienţa activităţii desfăşurate depinde nu numai de recepţionarea
informaţiilor ci şi de calitatea prelucrării acestora, care la rândul ei este condiţionată de:
- starea funcţională a sistemului nervos, deoarece prelucrarea informaţiilor reclamă
participarea proceselor gândirii inductive, deductive şi analoage, concrete şi abstracte ;
- gradul de oboseală şi organizarea regimului de muncă şi odihnă ;
- nivelul de instruire şi volumul experienţei cognitive ;
- gradul de familiaritate al semnalelor, al distribuţiei lor in spaţiu şi timp ;
- volumul informaţiilor şi timpul necesar prelucrării acestora etc.
Dacă prelucrarea informaţiilor vizează cu precădere relevarea conţinutului obiectiv
al acestora, decizia urmăreşte, în primul rând, valorificarea informaţiilor respective din
perspectiva scopului activităţii desfăşurate. În acest, sens numeroşi specialişti în domeniu
consideră decizia în procesul de muncă o activitate mintală de sinteză, comparare,
prezentare spaţiotemporară, abstractizare, generalizare, evaluare etc., în vederea alegerii
unei variante optime, înaintea acţiunii concrete.
Deci, decizia este un proces de elaborare mintală, de prelucrare a informaţiilor
recepţionate, urmat de o selecţie între mai multe variante din care se optează pentru una.
De asemenea, numeroase cercetări au dovedit că reluarea continuă a unor decizii
duce la o simplificare a operaţiilor mintale, la generarea unor deprinderi intelectuale
(stereotipuri ale activităţii de prelucrare a informaţiilor) care uşurează efortul mintal, reduce
timpul de operare, dar solicită mai puţin calităţile gândirii (flexibilitatea, creativitatea etc.).
În principiu, actul decizional este determinat de corelarea promptitudinii (trăsătură
temperamentală) şi a gradului de cunoaştere a situaţiei (cantitatea şi calitatea
informaţiilor). Din acest punct de vedere, trăsăturile psihodinamice individuale pot acţiona
fie, în favoarea promptitudinii şi în defavoarea gradului de cunoaştere a informaţiei
(subiecţii iuţi, pripiţi, impulsivi, superficiali), fie în favoarea gradului de cunoaştere a
situaţiei şi în defavoarea promptitudinii (subiecţii înceţi, lenţi, profunzi, reflexivi).
Cea mai evidentă componentă a activităţii de muncă, observabilă şi măsurabilă
nemijlocit este veriga de execuţie (motorie) care se realizează în forma unei succesiuni de
mişcări organizate într-un sistem unitar orientat, finalist. Din acest punct de vedere, în
unele studii mai noi mişcările executantului sunt privite ca structuri integratoare sau
sisteme organizate unitar şi economic.
În structura acestei verigi intră mişcări de diferite tipuri care după mecanismul lor
integrativ se împart în trei categorii:
- mişcări involuntare, care au la bază mecanisme înnăscute, de tip reflex
necondiţionat şi a căror apariţie au un efect dezorganizator;
- mişcări automatizate, care au fost elaborate şi învăţate într-un context situaţional
anumit şi care, prin repetarea îndelungată în aceleaşi condiţii, ajung să se desfăşoare
„spontan", fără efort deosebit; aceste mişcări alcătuiesc, în marea lor majoritate sistemele
de deprinderi care asigură o bună adaptare la cerinţele sarcinii de muncă;
- mişcări voluntare, care presupun un control conştient permanent şi un efort de
voinţă special. Acestea sunt, de obicei mişcări noi, complexe pentru care nu dispunem de
modelul mintal adecvat care urmează a se forma şi consolida.
Prin urmare, sub aspectul verigii de execuţie (motorie) activitatea de muncă poate fi
definită ca un sistem ierarhizat şi dinamic de mişcări voluntare şi automatizate, specializat
pentru îndeplinirea unui anumit gen de sarcini.
De asemenea, mişcările sunt studiate în funcţie de structura şi spaţiul corporal, sau
în f unc ţ ie de legătura lor cu dispozitivele, de comandă sau cu sistemele de răspunsuri
conform stereotipurilor dinamice.
Acţiunile, mişcările sunt puse, totodată, în legătură cu tipul de sistem nervos şi
respectiv cu temperamentul, aspectul dinamico-energetic al personalităţii.
Sub aspect aptitudinal se au în vedere, aptitudinile psihomotorii care se referă la

54
însuşiri ca: siguranţa, precizia şi viteza mişcărilor, coordonarea motorie, gradul de control,
forţa musculară etc.
După cum s-a mai arătat, în condiţiile producţiei moderne asistăm la o simplificare
şi o reducere a verigii executiv-motorii, în structura şi dinamica procesului de muncă, însă
această modificare în conţinutul muncii nu anulează rolul acestei verigi ci, din contră, din
punct de vedere funcţional valoarea ei creşte, deoarece solicitarea motorie a operatorilor
nu mai pretinde efort fizic decât într-o mică măsură, în schimb impune promptitudine,
precizie şi siguranţă în mişcări.
Prin urmare, în analiza şi evaluarea funcţionalităţii verigii executiv-motorii este
necesar să se ia în considerare următorii indicatori de bază:
a) Viteza (rapiditatea), care este condiţionată de nivelul de reactivitate şi mobilitate
neuromusculară şi care se măsoară prin intermediul timpului necesar efectuării unei
mişcări. Dacă timpul de reacţie poate fi definit drept intervalul dintre declanşarea unui
stimul şi răspunsul motor, viteza mişcării încorporează timpul care trece din momentul
apariţiei mişcării pană la finalizarea ei. Viteza mişcărilor este mărită sub influenţă
următorilor factori :
- în direcţia „spre corp" explicabilă prin tendinţa naturală de revenire a membrelor
spre planul sagital;
- în plan vertical decât în plan orizontal şi în direcţia sus-jos faţă de direcţia inversă,
explicabilă prin apariţia mişcărilor reflexe de compensare pentru menţinerea echilibrului şi
prin direcţia forţei gravitaţionale;
- în direcţia „înainte-înapoi" în comparaţie cu cea laterală explicabilă prin menţinerea
echilibrului;
- de la stânga la dreapta (pentru mâna dreaptă), explicabilă prin tendinţa de revenire
a mâinii drepte. în poziţia sa naturală ;
- în mişcarea de rotaţie decât cea în trepte explicabilă prin gradul de control necesar.
b) Precizia reflectă raportul dintre traiectoria mişcării şi obiectivul urmărit. Cu cât
mişcarea este mai direct centrată pe obiectiv cu atât este mai precisă şi invers. Precizia
este o caracteristică dobândită prin exerciţii sistematice însă, există şi o condiţionare
bazală, înnăscută a preciziei care se evidenţiază în uşurinţa de învăţare a deprinderilor
motorii.
Cercetările în domeniu au demonstrat că în cazul unei oboseli cumulate, ca urmare
a unui efort neuropsihic îndelungat şi necompensat, prin procese fiziologice normale de
refacere a capacităţii de muncă se produce o încordare musculară permanentă
generatoare de microtremor care se amplifică în cazul efectuării mişcărilor fine alterând
serios precizia acestora (mecanică fină, electronică, microchirurgie etc.).
Procedeele moderne de înregistrare a tremurăturilor permit o estimare a
modificărilor de frecvenţă, amplitudine, ritmicitate iar o prelucrare automatizată a
spectrelor de frecvenţă ar oferi, desigur, noi informaţii. Până atunci însă, după opinia unor
specialişti în domeniu, înregistrarea tremorului poate servi la selecţia subiecților mai
rezistenţi la stresul emoţional şi la obiectivizarea oboselii neuromusculare.
Precizia de mişcare a diferitelor membre ale corpului este influenţată de următorii
factori :
- segmentul care efectuează mişcarea;
- nivelul la care se execută mişcarea ;
- distanţa faţă de corp;
- gradul de precizie necesar la sfârşitul mişcării;
- gradul de control al mişcării etc.
c) Siguranţa este acea calitate a comportamentului motor care rezultă din
concordanţa dintre mişcarea executată în momentul dat şi cerinţele atingerii obiectivului.
Siguranţa în muncă reflectă gradul de însuşire a metodei de muncă, metodă care poate fi
realizată cu sau fără ezitări, precum şi cu un consum mai mic sau mai mare de timp.

55
Siguranţa depinde de gradul de consolidare a mişcărilor utile necesare şi de inhibare a
celor inadecvate. Nesiguranţa se evidenţiază în ezitări, stagnări, ratări etc.
d) Tempoul se referă la regularitatea, şi rapiditatea succesiunii mişcărilor în cadrul
unui sistem de deprinderi motorii de muncă şi este condiţionat de reactivitatea şi
mobilitatea neuromusculară primară (bazală) şi doar într-o mică măsură suferă influenţa
exerciţiului.
În procesele de muncă care se desfăşoară după o periodicitate impusă din afară,
operatorul trebuie să-şi adapteze tempoul său caracteristic (tempoul liber) la cerinţele
sarcinii de muncă (lucrul în tempou impus), ceea ce pe plan subiectiv creează un efect de
presiune a cărui intensitate va fi cu atât mai puternic resimţită, cu cât diferenţa dintre
tempoul personal şi cel impus este nai mare. Dacă acest lucru este neglijat sau
subestimat, pot apare fenomene de inadaptare sau suprasolicitare.
Din acest punct de vedere se apreciază că, în prezent, într-o serie de ramuri, graţie
perfecţionărilor tehnico-constructive, procesele tehnologice au atins, sub aspectul vitezei
de desfăşurare, punctul critic al adaptabilităţii tempoului pattern-urilor motorii ale
operatorului uman.
e) Acurateţea sau fluenţa reprezintă o caracteristică de ordin calitativ a organizării şi
desfăşurării comportamentului motor în situaţiile de muncă. Aceasta se traduce prin
puritatea şi eleganţa mişcărilor şi operaţiilor care intră în alcătuirea unei deprinderi, prin
uşurinţa şi naturaleţea trecerii de la o fază a mişcării la alta. De asemenea, traiectoria
mişcărilor este purificată de distorsiuni şi încordări de prisos, iar succesiunea lor în timp se
realizează fin, fără stagnări sau scăderi, efortul de execuţie devine aproape imperceptibil
din exterior (domeniul mecanicii fine, prelucrării prin aşchiere, matriţării şi ştanţării,
montării, asamblării etc.).
Deşi fluenţa ţine, mai mult, de aspectul estetic al mişcărilor, ea nu rămâne fără
influenţă asupra eficienţei muncii, deoarece cu cât este mai bine elaborată, cu atât efortul
necesar este mai mic. În acelaşi timp, fluenţa reduce sau chiar înlătură mişcările impulsive
şi tensiunea motorie care provoacă bruscarea dispozitivelor de comandă.
În sfârşit, funcţionalitatea şi eficienţa verigii executive (motorii) devin posibile numai
în măsura în care, în cadrul ei se realizează conexiunea inversă, deoarece, cercetările au
demonstrat că, în general, motricitatea omului reprezintă, în sine, un sistem cu
autoreglare.
Datorită faptului că angajează omul, ca sistemul cu organizarea cea mai complexă
şi comportamentul cel mai probabilist, orice activitate de muncă cuprinde şi veriga de
autoreglaj, care presupune :
- analiza deciziilor adoptate din perspectiva scopului final al activităţii ;
- compararea rezultatelor diverselor acţiuni cu ceea ce ar fi trebuit să se obţină ;
- optimizarea activităţii desfăşurate prin adoptarea corecţiilor necesare.
Prin urmare, conţinutul şi funcţionalitatea principalelor secvenţe (verigi) ale activităţii
de muncă reflectă nivelul pregătirii şi competenţei profesionale, a cărui apreciere nu se
poate face decât prin testarea gradului de elaborare şi integrare al fiecăreia din verigile de
bază prezentate.

7.2. Cerinţe ergonomice privind modul de prezentare a informaţiilor în sistemul om-maşina

(sistemul muncă)
Informaţiile vizuale privind modul de desfăşurare a oricărui proces.de muncă sunt
preluate de operator fie prin observaţii directe, fie prin intermediul unor dispozitive de
prezentare a informaţiilor (observaţii indirecte).
Deoarece, în orice sistem om-maşină (sistem muncă) majoritatea informaţiilor
operative provin omului sub forma semnalelor codate transmise prin intermediul diferitelor
surse informative, modul de prezentare a acestora influenţează nemijlocit eficienţa
activităţii omului în sistemul proiectat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, condiţiile producţiei

56
moderne necesită ca informaţiile să fie prezentate rapid, cu grade mari de precizie şi cu
erori cât mai mici.
De aceea, pentru a se asigura nivelul necesar de performanţe, nu numai în privinţa
receptării şi interpretării informaţiilor, ci şi a luării deciziilor şi realizării lor, se impune
respectarea următoarelor cerinţe ergonomice:
a) alegerea adecvată a dispozitivelor de prezentare vizuală a informaţiilor în
conformitate cu scopurile urmărite şi condiţiile de realizare a lor, ca de exemplu :
- pentru un număr mic de indicaţii distincte (calitative) se pot folosi dispozitive care
permit diferenţierea informaţiilor prin poziţie, grade de luminozitate sau culoare (semaforul
electric);
- pentru valori numerice precise (cantitative), care nu au legătură cu direcţia din
care vine informaţia, se pot folosi contoarele (mecanice sau electrice);
- informaţiile care sunt legate de orientarea în spaţiu şi timp sunt prezentate, în
special, cu ajutorul dispozitivelor mecanice, a cadranelor sau a scalelor ;
- pentru informaţii multidimensionale se recurge la combinarea lor (combinarea unor
cifre cu prezentarea unor imagini);
b) asigurarea condiţiilor de relevare promptă a semnalelor şi urmărirea uşoară a
modificărilor acestora; informaţiile furnizate trebuie să fie interpretate direct, fără a fi
necesare transferări mentale în alte unităţi de măsură ;
c) corelarea volumului informaţiilor furnizate cu cerinţele reale ale sarcinilor
efectuate. Numărul informaţiilor transmise trebuie redus la maximum în funcţie de
necesităţile operatorului;
d) gradul de precizie al informaţiilor să nu depăşească gradul de precizie solicitat de
sarcina de muncă ;
e) prezentarea informaţiilor sub forma adecvată interpretării rapide şi corecte a
datelor;
f) combinarea, pe cât posibil, a diferitelor tipuri de surse de informaţii într-un aparat
sau mai multe aparate, ţinând seama de următoarele cerinţe:
- să nu se combine surse de informaţii care au un principiu comun de afişare;
- să se alegă un singur factor comun pentru interpretarea informaţiilor (de exemplu:
părţile fixe sau mobile, valoarea marcajelor etc.);
- să se reducă la minimum posibilităţile de erori de paralaxă (mişcarea aparentă a
obiectelor apropiate faţă de altele depărtate);
g) amplasarea şi gruparea corespunzătoare a surselor informative în vederea
facilitării activităţii omului şi a depistării rapide a semnalelor critice, astfel:
- amplasarea surselor de informaţii vizuale trebuie să ţină seama de zonele vizuale
optime;
- amplasarea surselor de informaţii astfel încât să poate fi citite din poziţia normală
de lucru ;
- sursele de informaţii necesare pentru realizarea unei secvenţe de activitate să fie
grupate împreună ;
- cele mai importante aparate sau cele care indică situaţii critice este necesar să fie
amplasate într-o poziţie privilegiată, în zona optimă;
- aparatele de măsură şi control să fie amplasate ţinând seama şi de relaţiile care
există între ele, fiind acordate totodată cu relaţiile funcţionale ale componentelor ce le
reprezintă (grupe funcţionale).
Realizarea concretă a acestor cerinţe ergonomice capătă unele forme specifice în
dependenţă de natura sarcinilor de muncă şi caracterul surselor informative. Aceasta cu
atât mai mult cu cât diversitatea sarcinilor de muncă şi a condiţiilor de efectuare a acestora
a determinat o mare varietate a surselor informative adaptate transmiterii unor forme
diferite de informaţii, ca de exemplu:
- pentru verificarea modului de desfăşurare a procesului de producţie sau pentru

57
sesizarea ritmului de modificare a parametrilor acestuia fără identificarea precisă a
direcţiei lor, sunt recomandate aparatele cu indicatori mobili şi cu scală sectorizată în
zone. Aceasta, deoarece uneori nu se pune atât problema de a citi anumite cifre sau valori
măsurate ci, mai ales, de a se asigura menţinerea unei mărimi date între două limite
determinate sau oprirea ciclului de lucru între două valori care pot reprezenta, spre
exemplu, cota maximă şi minimă ce delimitează câmpul de toleranţă admis;
- pentru perceperea cu mai multă precizie a variaţiilor parametrilor calitativi, a
urmăririi direcţiei modificării parametrilor controlaţi sau a reglării acestora sunt
recomandate aparatele indicatoare cu scale fixe şi indicator mobil care permit localizarea
rapidă a indicatorului şi urmărirea uşoară a deplasării lui; aparatele cu scale fixe sunt
utilizate şi pentru reducerea valorilor parametrilor controlaţi până la o anumită limită,
datorită posibilităţii de creare a corelării directe între mişcarea indicatorului şi deplasarea
dispozitivului de comandă ;
- dacă sarcina de muncă constă în a ajusta o mărime la o valoare determinată cu
ajutorul unui organ de reglare cele mai potrivite sunt aparatele cu scală mobilă şi cu
indicator fix, deoarece ele permit să se comande cel mai bine, în cursul operaţiei de
reglare, aducerea acului indicator la valoarea stabilită; aceste aparate mai sunt folosite şi
pentru sesizarea ritmului de modificare a parametrilor controlaţi fără identificarea precisă a
direcţiei acestora. Poziţia fixă a indicatorului favorizează citirea mai precisă a cadranului,
deoarece ochiul ţine sub control indicaţiile de pe cadran care apar în dreptul indicatorului;
- în condiţiile supravegherii prelungite şi a numărului crescut de parametri, avantajele
rămân de partea aparatelor indicatoare circulare cu scale fixe, îndeosebi în cazul alinierii
indicatoarelor în aceeaşi poziţie; aparatele cu indicatorii ficşi sunt utilizabile doar atunci
când supravegherea are un caracter selectiv ;
- pentru informaţiile cantitative sau numerice care se cer citite cu un grad mare de
precizie, cele mai indicate sunt dispozitivele tip fereastră sau aparatele de măsură cu
fereastră de lectură directă a valorilor numerice sau a parametrilor controlaţi, deoarece
numai numărul citit trebuie să apară în deschiderea ferestrei; citirea rapidă şi corectă a
datelor poate fi asigurată însă, dacă acolo unde este posibil, se reglementează viteza de
prezentare a cifrelor sau se realizează o amplasare corectă a datelor în spaţiul afectat.
Un rol deosebit de important în precizia citirii îl joacă forma cadranului aparatului
indicator. Astfel, cel mai mic procent de erori (0,5%) poate fi la forma de cadran tip
fereastră, iar cel mai ridicat procent de erori (35%) se înregistrează la cadranul
dreptunghiular vertical (figura 7.2).

Figura 7.2. Procentele erorilor de citire posibile în funcţie de tipurile de cadrane

58
 Procentele probabile de erori cresc pe măsura mişcărilor globului ocular şi ale
capului pentru urmărirea indicatorului pe ecran. Astfel, procentul mai mare de erori la
cadranul semicircular (16%) faţă de cel circular (11%) este determinat de mărimea razei.
De asemenea, procentul mai mare de erori la cadranul dreptunghiular vertical (35%) faţă
de cadranul dreptunghiular orizontal (28%) se explică prin faptul că mişcările globului
ocular şi ale capului, în sens vertical sunt mai puţin fireşti şi deci mai obositoare,
diminuând precizia citirii.
În ceea ce priveşte eficienţa utilizării diferitelor aparate indicatoare aceasta este
influenţată de o serie de factori, ca de exemplu: forma cadranului ; modul de gradare a
scalei; caracterul de numerotare a diviziunilor; dimensiunile gradaţiilor; construcţia
indicatorului etc.
Deoarece numeroase detalii, aparent minore, pot să jeneze vederea, lectura sau
interpretarea unor reprezentări vizuale, pentru a se evita eventualele erori de citire şi
pentru a se accelera lectura necesară, în conceperea şi construirea aparatelor indicatoare
se impune respectarea următoarelor cerinţe ergonomice:
- precizia citirii trebuie să fie adaptată exigenţelor reale;
- o precizie a scalei cadranului mai mare decât cea necesară este inutilă şi
îngreunează citirea;
- evitarea supraîncărcării scalei cadranului cu gradaţii inutile ;
- un cadran trebuie să furnizeze informaţiile necesare în modul cel mai simplu;
informaţiile inutile trebuie evitate ;
- stabilirea valorilor numerice ale diviziunilor cifrate în raport cu posibilităţile
interpretării cât mai uşoare şi rapide a datelor prezentate: cea mai bună diviziune a
cadranelor este cea multiplu de unu, de cinci, de zece şi de o sută ;
- dimensionarea optimă, a cifrelor, literelor şi gradaţiilor în funcţie de distanţa de
citire:
- înălţimea literelor sau cifrelor se recomandă să fie egală cu distanţa de citire
împărţită la 200;
- proporţiile dintre lăţimea, grosimea, şi distanţa dintre litere şi cuvinte se
raportează, de obicei, la înălţimea literelor;
- orientarea corectă a cifrelor pe aparatele de măsură şi control în raport
cu tipul scalei utilizate :
- la dispozitivele care folosesc ace indicatoare mobile, cifrele vor fi scrise vertical;
- la aparatele cu cadran mobil se recomandă ca cifrele să fie orientate radial, iar
marcarea punctului zero să corespundă cifrei 12 de la ceas;
- la dispozitivele tip fereastră, cu cadran mobil, cifrele sunt orientate în aşa fel încât
la fereastră să apară în poziţie verticală;
- coordonarea deplasării elementelor mobile ale aparatelor cu valorile numerice ale
gradaţiilor: în cazul dispozitivelor de formă circulară (scale fixe şi indicatoare mobile)
creşterea valorii parametrului afişat trebuie marcată prin deplasarea acului indicator în
sensul de rotire al acelor de ceasornic; când parametrul poate lua valori pozitive şi
negative, creşterea în valoare pozitivă trebuie marcată în sensul de rotire a acelor de
ceasornic; când parametrul poate lua valori pozitive sau negative, creşterea în valoare
pozitivă trebuie marcată în sensul acelor de citire a acelor de ceasornic, iar creşterea
valorilor negative în sens invers; în cazul aparatelor cu cadran dreptunghiular vertical sau
orizontal, creşterea valorii parametrului afişat trebuie marcată prin deplasarea acului
indicator în sus sau către dreapta; când parametrul poate avea valori pozitive şi negative
creşterea valorilor negative trebuie marcată prin deplasarea acului indicator în jos sau
către stânga ;
- alegerea adecvată a formei acelor indicatoare şi amplasarea lor corectă faţă de
gradaţiile cadranelor: acul indicator cuneiform are prioritate faţă da celelalte forme;
amplasarea acelor indicatoare se recomandă să se facă la scalele verticale cu vârful spre

59
dreapta, iar la scalele orizontale cu vârful în sus; vârful acului indicator nu trebuie să
acopere nici cifrele, nici gradaţiile scalei; lăţimea vârfului acului indicator să nu fie mai mică
decât lăţimea gradaţiei celei mai mici şi nici mai mare decât lăţimea gradaţiei celei mai
mari; acul indicator să fie pe cât posibil în acelaşi plan cu scala (apropierea acului indicator
de suprafaţa cadranului) pentru a se evita pericolul citirii greşite datorită erorilor de
paralaxă (mişcarea aparentă a obiectelor apropiate faţă de altele depărtate);
- realizarea unui contrast suficient între cifre sau litere şi fond (suprafaţa cadranului)
şi între acul indicator şi fond;
- se recomandă ca aparatul indicator să fie prevăzut cu un sistem de avertizare care
să acţioneze în momentul când acesta nu funcţionează normal.
Când procesul tehnologic sau obiectul controlat se deosebeşte printr-un grad ridicat
de complexitate, printr-un număr mărit al parametrilor, sau unde procesul de conducere
are un caracter selectiv şi variabil, se recomandă prezentarea grafică a informaţiilor sub
forma semnelor figurative şi simbolice sau într-un tablou i n t u i t i v mai complex care este
memoschema, ce permite, deseori obţinerea unei imagini mai clare privind componentele
sistemului, interacţiunea lor, direcţia fluxului tehnologic, sau în alte cazuri, funcţiile
aparatelor şi dispozitivelor de comandă.

7.3. Cerinţe ergonomice privind conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor

de acţionare
Dispozitivele de acţionare reprezintă mijloacele cu ajutorul cărora se realizează
legătura dintre acţiunile motorii ale componentei umane şi ale componentei fizice,
îndeplinind funcţiile de comandă şi reglare.
Folosirea dispozitivelor de acţionare este atât de frecventă încât detaliile acestora
trec neobservate, cu toate că fiecare din ele până a ajunge în forma actuală a parcurs un
drum îndelungat, drum care trebuie continuat, dacă se are în vedere necesitatea
introducerii cu mai multă fermitate a cerinţelor de natură ergonomică.
Introducerea şi respectarea cerinţelor ergonomice în conceperea mijloacelor de
muncă, în general, şi a dispozitivelor de acţionare, în special, asigură operatorului o
intervenţie promptă, în deplină siguranţă şi cu un efort minim, ducând totodată la
reducerea sau eliminarea totală a erorilor de acţionare a dispozitivelor respective, ca de
exemplu :
- erori de substituire: confundarea sau neidentificarea dispozitivelor;
- erori de ajustare: poziţia greşită sau nerespectarea manipulării secvenţiale a mai
multor comenzi ;
- erori prin uitare: absenţa reglării sau efectuarea unei reglări într-un alt moment
decât cel cerut de o situaţie concretă ;
- erori de inversiune: pentru obţinerea unui anumit rezultat se efectuează comanda în
sensul invers decât cel cerut;
- erori neintenţionate : datorate lipsei de atenţie ;
- erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele datorită distanţelor prea
mari ale acestora faţă de operatori.
Din prezentarea sumară a tipurilor de erori ce pot apare în manipularea
dispozitivelor de acţionare, se poate constata că acestea au, pe de o parte, cauze
subiective legate de executant (neatenţie, uitare, pregătire slabă), iar pe de altă parte,
cauze obiective de proiectare şi concepţie constructivă.
Indiferent de caracteristicile dispozitivelor de acţionare (tip, formă, mărime, culoare,
număr, localizare) este necesar ca la conceperea acestora să se respecte anumite cerinţe
ergonomice, cu caracter general, ca de exemplu:
- tipul dispozitivelor de acţionare trebuie să fie adecvat caracterului acţionărilor
efectuate;
- la conceperea dispozitivelor de acţionare trebuie să se aibă în vedere atât

60
posibilităţile organismului uman din punct de vedere al forţei, percepţiei şi reacţiei cât şi
capacitatea acestuia de a le menţine la un nivel cât mai ridicat pe toată durata timpului de
muncă;
- codificarea dispozitivelor de acţionare prin mărime, formă, culoare, localizare,
etichetare, pentru a permite identificarea corectă şi rapidă a acestora;
- existenţa unei riguroase corelaţii între sensul comenzii (înainte, înapoi, sus, jos,
dreapta, stânga) şi reacţia utilajului sau agregatului (mers, acceleraţie, oprire, urcare,
coborâre, deplasare dreapta, stânga, înapoi); de asemenea, direcţia de mişcare a
dispozitivelor de acţionare trebuie să fie în concordanţă cu planul şi direcţia de mişcare
indicată pe cadranele aparatelor de măsură şi control (sus-jos, stânga-dreapta, sau în
adâncime) sau cu semnificaţia mişcării indicatorilor (creşterea sau scăderea valorilor);
- amplasarea dispozitivelor de acţionare trebuie sa ţină seama de o serie de factori,
ca de exemplu: prioritatea sau importanţa dispozitivelor; gruparea acestora;
corespondenţa dintre semnale, ca purtători materiali ai mesajelor informaţionale şi
dispozitivele de acţionare etc.; dispozitivele de acţionare cu prioritate crescută rezultă din
importanţa parametrilor reglaţi, trebuie să fie plasate în zonele de muncă şi vizuale optime
; dispozitivele de siguranţă trebuie să aibă poziţii uşor accesibile; gruparea dispozitivelor
de acţionare poate fi funcţională (pe agregate, pe categorii de parametri, pe succesiunea
fazelor de prelucrare) sau secvenţială (conform secvenţelor de utilizare);
- pentru indicarea diferitelor funcţiuni ataşate fiecărui dispozitiv de acţionare se
recomandă utilizarea diverselor simboluri care trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: să fie sugestive, identificând rapid, fără echivoc funcţiunea; să asigure vizibilitatea
corespunzătoare de la distanţa normală la care este operatorul; să se încadreze în
cerinţele estetice ale maşinii; să se evite, pe cât posibil, cuvintele scrise, experienţa
demonstrând că informaţia se poate transmite mai bine şi mai repede prin simboluri sau
prin figuri;
- conceperea dispozitivelor de acţionare sau a maşinilor în aşa fel încât, prin măsuri
corespunzătoare, să se înlăture complet riscul de accidente.
În ce priveşte conceperea, amplasarea şi utilizarea diferitelor tipuri de dispozitive de
acţionare este necesar să se respecte următoarele cerinţe ergonomice;
- Când trebuie transmisă o comandă cu forţă mare, în reglaj continuu, grosier sau
fin, lent, precis, cu viteze mici de rotire şi de amplitudine mică, este indicată utilizarea
volanului, care necesită atât un spaţiu relativ mare, cât şi folosirea, de regulă, a ambelor
mâini; diametrul volanului trebuie să crească cu forţa aplicată şi să scadă cu viteza de
rotaţie; ca formă, este indicată cea circulară pentru deplasări mai mari de 120°, şi cea
semicirculară pentru deplasări mai mici de 120°; pentru cea mai bună utilizare deplasarea
volanului să nu depăşească ±60° de la poziţia normală. În cazul unui arc mai mare este
necesar să se schimbe poziţia mâinilor pe volan ; când acţionarea volanului se face din
poziţia ortostatică centrul volanului trebuie să fie plasat în faţa operatorului la înălţimea
cotului;
- Când sunt acţionate manual subansamble care cer forţe mari, când
sunt necesare viteze de rotaţie mari, iar unghiul de rotire este mai mare de
90°, când se cer rotiri complete şi rapide, de mare amplitudine şi pe o gamă mare
de dimensiuni este indicată folosirea manivelelor, deoarece rotirea acestora se
poate efectua mai rapid decât la un buton sau decât la un volan; o manivelă bine
concepută trebuie să fie astfel dimensionată încât raza acesteia (lungimea braţului
manivelei) să fie corelată cu poziţia, rezistenţa (forţa necesară) la rotire, precizia şi viteza
de rotaţie sau de acţionare necesare; pentru mişcări rapide sau viteze mari de manipulare
mânerul trebuie să fie rotativ, să se poată roti liber în jurul axei sale ; în cazul reglajelor de
precizie, mânerul trebuie să fie fix, pentru ca, contactul lui cu mâna să asigure controlul
asupra mişcării; pentru combinarea unor reglaje grosiere şi fine este indicată utilizarea
unor manivele combinate cu volanul, cu posibilităţi de modificare a lungimii (razei) de

61
rotaţie.
Foarte răspândite, la toate comenzile manuale, pentru reglarea turaţiilor, avansurilor,
cuplării sau decuplării manuale, sunt manelele, al căror braţ existent în lanţul cinematic
destinat comenzii, care constituie, de fapt, şi elementul de transmitere a forţei la butuc,
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ergonomice :
- să asigure prin lungimea sa un raport de transmisie corespunzător, astfel ca să
rezulte forţe de acţionare în limite admisibile ;
- forma braţului manetei nu trebuie să împiedice manevrarea altor dispozitive de
acţionare sau vizibilitatea aparatelor indicatoare;
- să permită transmiterea comenzilor fără a solicita poziţii incomode ale mâinii,
braţului şi antebraţului sau să supună articulaţiile respective la solicitări improprii, prin
amplitudinea deplasărilor unghiulare;
- poziţia cea mai convenabilă a unei manete este considerată cea verticală, astfel
ca greutatea mâinii să se sprijine pe mânerul ei.
O foarte largă răspândire la maşinile-unelte, ca tip de elemente de comandă
manuală, o au mânerele care alături de roţile de mână (volantele), de manete sau
manivele constituie piesele intermediare între mâinile operatorului şi maşină. Întrucât acest
cuplu este realizat de regulă, timp îndelungat, concepţia constructivă trebuie să aibă în
vedere, următoarele cerințe ergonomice ;
- suprafaţa de contact dintre mână şi mâner este necesar să fie cât mai mare ;
- dimensiunile mânerului şi forma mânerului trebuie să fie adaptate caracteristicilor
anatomice ale mâinii, astfel încât aderenţa acesteia pe mâner să fie cât mai perfectă. De
exemplu, la mânerele de formă cilindrică, apucarea cu învăluire este improprie
particularităţilor mâinii, întrucât numai o parte din suprafaţa interioară a mâinii atinge
mânerul (cu precădere degetul arătător şi cel mic). Numai la strângerea mai accentuată a
mânerului în podul palmei, se va realiza contactul dintre acesta şi celelalte două degete,
i n e l a r şi mijlociu. De aceea, forma cea mai potrivită a mânerului este cea de „fus” însă
curba acestuia trebuie să corespundă golului degetul mic la cel arătător pe suprafaţa
interioară.
În cazul comenzilor rapide care au ca scop schimbarea poziţiei de lucru a unor
organe interne ale maşinii, cu urmări în regimul de funcţionare al acesteia, sunt indicate
pârghiile (levierele) cu toate că au dezavantajul că cer spaţiu relativ mare pentru localizare
şi operare.
În general sunt preferabile pârghiile lungi datorită avantajului pe care îl oferă în
reducerea efortului. Lungimea pârghiilor însă, se stabileşte în funcţie de unghiul de
deplasare, de viteza şi de forţa de acţionare.
Pârghiile a căror manevrare necesită o forţă mai importantă, trebuie plasate la
înălţimea umerilor pentru poziţia ortostatică, sau la înălţimea coatelor pentru poziţia
aşezat.
Pentru a obţine o mişcare de comandă rapidă şi cu efort minim se recomandă ca
unghiul de deplasare înainte sau înapoi a pârghiilor faţă de poziţia verticală să nu
depăşească 45°, iar cel de deplasare laterală să fie mai mic de 20°.
De asemenea, pârghiile de forţă trebuie plasate lateral faţă de axa sagitală,
aproape de corp, astfel ca braţul să exercite forţa necesară fără schimbarea poziţiei sale
naturale.
În cazurile în care sunt necesare numeroase poziţionări sau mai multe poziţii de
comutare sunt recomandate butoanele (întrerupătoarele) rotative care permit obţinerea a
3-4 poziţii diferite de comutare la o rotaţie de cel mult 360°, cu aplicarea unei forţe uşoare
şi cu o manipulare destul de rapidă. Butoanele rotative sunt foarte indicate pentru reglajul
continuu, putând asigura o precizie mare, pe o întindere mare (cu mai multe rotaţii).
Când forţa necesară de acţionare este mare, când trebuie uşurat efortul muscular al
braţelor, când forţa acestora este insuficientă pentru realizarea comenzii, când precizia şi

62
viteza sunt reduse, când este necesară variaţia poziţiei corpului iar operatorul lucrează în
poziţia aşezat, când mâinile operatorului sunt ocupate şi este necesară simultan o alta
comandă, se recomandă utilizarea pedalelor.
Când se impune introducerea comenzilor prin pedale de picior la lucru în poziţia
ortostatică, trebuie să se ţină seama că această comandă este obositoare, obligând pe
operator să-şi schimbe poziţia centrului de greutate, iar menţinerea echilibrului corpului pe
un singur picior reduce capacitatea sistemului senzorial şi a aparatului locomotor,
producând, în acelaşi timp, tulburări cardiovasculare şi deformaţii osoase. De asemenea,
nu se recomandă folosirea a două pedale pentru acelaşi picior, deoarece deplasarea
ritmică a membrelor inferioare de la şi către pedale este obositoare.
La construirea pedalelor trebuie să se ţină seama totodată de dimensiunile pedalei,
de capacitatea de presiune a membrelor inferioare, de forţa necesară, de lungimea cursei
pedalei, de durata acţionării şi de frecvenţa utilizării acesteia.

7.4. Cerinţe ergonomice privind conceperea meselor de lucru (bancurilor de lucru),

pupitrelor de comandă şi a scaunelor de lucru
7.4.1. Înălţimea, lungimea şi adâncimea planului de lucru
Înălţimea planului de lucru trebuie să fie adaptată dimensiunilor antropometrice ale
fiecărui executant, ţinând seama de natura lucrărilor efectuate, respectiv de gradul de
precizie a muncii şi de categoria (mărimea) efortului depus sau solicitat braţelor. Din acest
punct de vedere se pot distinge munci de precizie la care efortul fizic este neînsemnat,
munci uşoare, de dexteritate, cu efort mediu şi munci grele care necesită eforturi relativ
mari. Pentru fiecare din aceste categorii se impune o înălţime diferită a planului de lucru,
aşa cum rezultă din figura 7.3.

a. Muncă de precizie b. Muncă uşoară c. Muncă grea

Înălţimea planului de lucru măsurată de la planul cotelor (±0):

Bărbaţi: 104,5 cm; Femei: 98,0 cm
Figura 7.3. Înălţimea planului de lucru pentru munca efectuată în poziţia ortostatică

Aceasta înseamnă că înălţimea planului de lucru este cu atât mai mare cu cât
lucrarea efectuată este mai precisă şi necesită un efort fizic mai redus. De asemenea,
înălţimea planului de lucru (înălţimea mesei de lucru sau a pupitrului) trebuie să asigure, în
acelaşi timp, distanţa optima de şedere şi o poziţie naturală a corpului. Cu cât distanţa,
optimă de vedere este mai mică (lucrări de precizie), cu atât şi planul de lucru trebuie sa
63
fie mai înalt. Astfel, în cazul muncilor manuale efectuate în poziţie ortostatică, înălţimile
optime de lucru se situează de la 5 până la 10 cm sub nivelul coatelor (figura 7.3)
În munca de precizie, la care efortul fizic este neînsemnat, sau acolo unde se
lucrează cu coatele sprijinite, pentru a micşora distanţa de vedere bancul de lucru poate
să fie mai înalt cu 8-10 cm, deoarece înălţimea planului de lucru nu provoacă obosirea
muşchilor braţelor întrucât greutatea pieselor este neînsemnată. După cum rezultă din
figura 7.3 la muncile uşoare, cu oarecare efort muscular sau efort mediu, înălţimea
planului de lucru este de circa 5 cm sub nivelul coatelor, iar în cazul muncilor grele, cu
efort muscular important, până aproape de 15-20 cm sub nivelul coatelor.
Realizarea unor adaptări individuale este, în general, uşor de efectuat utilizând
mese sau bancuri de lucru care permit reglarea pe verticala a planului principal, precum şi
înclinarea sau ridicarea celor secundare. Dacă se utilizează mese sau bancuri de lucru
normalizate, neprevăzute cu dispoziţie de reglare a înălţimii trebuie, în principiu, să se
aleagă înălţimi pentru persoane de statură înaltă, întrucât adaptarea mobilierului la
persoanele mai scunde se poate face uşor prin folosirea grătarelor de adaptare a
înălţimilor.
În cazul lucrărilor manuale de precizie efectuate în poziţie aşezat înălţimea optimă a
planului de lucru este, de asemenea, cu câţiva centimetri sub nivelul coatelor. Dacă se
execută lucrări de înaltă precizie, fiind necesară o distanţă mai mică ochi-obiect, înălţimea
planului de lucru este mai mare. În cazul pupitrelor (tablourilor) de comandă, care nu
constituie un mobilier, în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă un suport material
pe care sunt amplasate dispozitivele de prezentare vizuală a informaţiilor şi dispozitivele
de acţionare, indiferent de poziţia de muncă adoptata, este necesar ca axa vederii să fie
perpendiculară pe suprafaţa de comandă a pupitrului ţinută sub observaţie. Dacă
operatorul lucrează în poziţie ortostatică, înălţimea pupitrului de comandă trebuie să fie
mai mare, iar înclinaţia suprafeţei acestuia să fie de 30°. În poziţie de lucru aşezat
înălţimea pupitrului de comandă scade, însă creşte înclinaţia suprafeţei acestuia la 60°.
Dacă poziţiile de lucru alternează, este necesar să se folosească un scaun de lucru înalt
pentru menţinerea axei de vedere ca şi în poziţia ortostatică, ţinând seama că se foloseşte
un pupitru de comandă înalt, utilizabil şi pentru poziţia ortostatică.
Înălţimea planului de lucru, eventual şi înălţimea scaunului de lucru în poziţia
aşezat, funcţie de înălţimea operatorului se pot determina şi cu ajutorul unor diagrame
concepute în acest scop. De exemplu, pentru înălţimea operatorului de statură medie
(1,70 m) planul de lucru trebuie să fie la înălţimea de aproximativ 104 cm pentru poziţia
ortostatică, iar pentru poziţia aşezat scaunul de lucru trebuie să fie ridicat la înălţimea de
circa 75 cm. În cazul în care înălţimea planului de lucru nu poate fi reglată, atunci aceasta
se stabileşte la 115 cm, iar înălţimea scaunului de lucru, pentru un operator cu înălţimea
de 1,60 m, trebuie să fie de 87 cm, înălţimea treptei de 45 cm şi înălţimea grătarului sau a
pedalei de 20 cm.
Lungimea sau distanţa laterală şi adâncimea planului de lucru sau distanta în raport
cu planul frontal depind de dimensiunile obiectelor muncii care urmează să fie aşezate şi
prelucrate pe suprafaţa de lucru, precum şi de cantitatea de materiale şi unelte de muncă
cu care se lucrează.
În ceea ce priveşte utilizarea suprafeţei de lucru este necesar să fie aplicate
principiile economiei mişcărilor.
Pentru evitarea menţinerii, o perioadă prea mare a braţelor în extensie sau
suspendate, ceea ce măreşte eforturile statice şi diminuează precizia mişcărilor, la mesele
de lucru se ataşează suporţi pentru braţe (figurile 7.4, 7.5).

64
Figura 7.4. Masă de lucru cu suporţi pentru braţe Figura 7.5. Stativ pentru braţ

Pentru lucru în poziţia aşezat, trebuie să se asigure înălţimea şi adâncimea

spaţiului pentru membrele inferioare în aşa fel încât, în timpul lucrului, acestea să se poată
mişca fără sa apară senzaţia de jenă. De aceea, se va evita plasarea de sertare sau rame
înalte deasupra genunchiului.
Ori de câte ori este posibil, este necesar să se folosească suport pentru picioare,
asigurându-le o poziţie oblică, comodă pentru menţinerea echilibrului şi pentru circulaţia
sângelui. Menţinerea picioarelor de la genunchi perpendicular pe sol, în cursul întregului
program de lucru este obositoare, iar diminuarea irigaţiei sanguine şi apariţia senzaţiei de
jenă (furnicături) determină frecvente modificări ale poziţiei de muncă sau chiar întreruperi
ale activităţii cu efecte negative asupra eficienţei muncii

7.4.2. Cerinţe ergonomice privind conceperea şi construirea scaunelor de lucru

Pentru a asigura o poziţie de muncă comodă şi pentru a nu contribui la sporirea
oboselii în timpul lucrului, construcţia şi dimensiunile scaunului de lucru trebuie să fie
adaptate datelor antropometrice ale executantului, particularităţilor locurilor de muncă sau
specificului activităţilor desfăşurate.
A fost studiată o perioadă îndelungată starea muşchilor şi articulaţiilor în diferite
poziţii de muncă în postura aşezat. Pe baza experienţelor şi măsurătorilor făcute s-a
demonstrat că o construcţie obişnuită a scaunelor de lucru nu ţine seama de necesităţile
de comoditate ale omului, şi că exercită o influenţă negativă asupra organismului
omenesc. Au fost proiectate noi modele de scaune utilizabile în timpul activităţii, care au
exercitat o influenţă deosebită, în special, în practica proiectării mobilei (linia Akkerblom-
coloana vertebrală puţin curbată).
În concepţie ergonomică, pentru a fi confortabil, un scaun de lucru trebuie:
- să asigure, în general, libertatea mişcărilor cerută de activitatea desfăşurată ;
- să permită realizarea activităţii respective cu minimum de efort ;
- să creeze senzaţia de stabilitate şi comoditate.
Cu toate că modelele sau tipurile de scaune sunt foarte variate, în concepţia
constructivă a acestora este necesar să se respecte următoarele principii generale:
- scaunul de lucru să asigure un sprijin corpului omenesc în raport cu activitatea
desfăşurată ;
- scaunul să aibă unele dimensiuni reglabile calculate funcţie de dimensiunile
antropometrice ;
- formele scaunului de lucru să evite posibilitatea ca operatorul să lucreze în poziţii
necorespunzătoare;
- greutatea corpului omenesc să fie repartizată uniform pe suprafaţa de şezut a
scaunului.
Având în vedere aceste principii generale, pentru a răspunde cât mai bine scopului
lor în producţie, la conceperea şi construirea scaunelor de lucru trebuie să se ţină seama

65
de următoarele cerinţe ergonomice :
- scaunul de lucru trebuie să ofere numeroase puncte de contact cu corpul;
- înălţimea scaunului trebuie să fie variabilă, permiţând reglarea pe verticală în raport
cu înălţimea executantului şi a planului de lucru, ca şi în funcţie de sex şi de specificul
muncii;
- suprafaţa sau platforma de şezut trebuie să aibă o înclinaţie anterio-posterioară
care să asigure un confort sporit pentru operator, să-1. conducă şi să-l oblige la folosirea
spătarului şi care să-i dea o stabilitate necontrolată în timpul activităţii;
- suportul de şezut trebuie să fie uşor ondulat sau puţin curbat, pentru a se mula pe
fese, să fie tapisat corespunzător, să aibă o suprafaţă de şezut suficient de moale,
acoperită cu pânză sau stofă (nu cu material plastic, întrucât nu este absorbant, sporeşte
transpiraţia şi apariţia senzaţiei de inconfort) ;
- spătarul trebuie să uşureze solicitarea coloanei vertebrale şi a maselor musculare
ale spatelui în timpul activităţii în poziţia aşezat;
- spătarul trebuie să fie curbat, pentru a adera la forma spatelui dând senzaţia de
stabilitate şi siguranţă, să aibă o lăţime şi o înălţime corespunzătoare pentru a nu limita
libertatea mişcărilor, să fie înclinat în faţă şi rabatabil din faţă spre spate, precum şi reglabil
pe verticală pentru a putea fi poziţionat în dreptul regiunii lombare; în acest scop este
recomandabil să fie montat, pe o tijă semiflexibilă sau să fie mobil în jurul unui ax orizontal;
- adâncimea scaunului de lucru trebuie să fie suficientă pentru a putea permite
feselor să se mişte în vederea unor schimbări de poziţie, dar nu trebuie să fie atât de mare
încât tăblia de şezut să jeneze operatorul în zona posterioară a genunchilor;
- lăţimea scaunului de lucru trebuie să fie, de asemenea, suficient de mare pentru a
putea permite o anumită mişcare a feselor ;
- picioarele scaunului de lucru trebuie să nu stânjenească mişcările;
- scaunul de lucru trebuie să prezinte o stabilitate suficient de mare pentru a nu se
răsturna prin balans sau alunecare, ceea ce impune acordarea unei atenţii deosebite
repartizării centrului de greutate.
Principalele elemente din dotarea unui loc de muncă care pot fi considerate ca
acceptabile din punct de vedere ergonomic şi folosite la o diversitate mare de locuri de
muncă sunt redate în figura 7.5, iar dimensiunile acestora sunt prezentate în tabelul 7.1.

Figura 7.5. Principalele dimensiuni orientative ale locului de muncă pentru poziţia aşezat

66
Tabelul 7.1.

Nr. Specificaţia Condiţia Unitatea Dimensiunea pentru

crt. de
bărbaţi femei
măsură
1 Înălţimea de la sol la optimă mm 700 670
suprafaţa superioară a
mesei de lucru

2 Înălţimea de la sol la minimă mm 660 620

suprafaţa inferioară a
mesei de lucru

3 Înălţimea de la suprafaţa minimă mm 170 170

de şezut a scaunului la
suprafaţa inferioară a
mesei de lucru
4 Înălţimea de la scaun la optimă mm 260 260
suprafaţa superioară a
mesei de lucru
5 Adâncimea spaţiului de minimă mm 460 430
degajare a picioarelor
sub masă, la înălţimea
genunchilor
6 Înălţimea de la suprafaţa reglabil mm 380-4.80 360-4.60
de şezut a scaunului la
sol
7 Adâncimea suprafeţei optimă mm 450 480
de şezut
8 Lăţimea suprafeţei de minimă mm 390 410
şezut
9 Înclinarea suprafeţei de optimă grade 6-7 6-7
şezut
10 Înălţimea spătarului optimă mm 125-175 . 125-175
11 Ridicarea spătarului marginea mm 175-200 175—200
deasupra inferioară
12 Lăţimea spătarului optimă mm 300-325 300-325
13 Înclinarea zonă utilă grade 13- 25 13- 25

7.5. Metode de evaluare ergonomică a înălțimii și lățimii planului de lucru

7.5.1. Metoda RNUR de apreciere sau evaluare ergonomică a înălţimii şi lăţimii
planului de muncă
O altă metodă de apreciere sau evaluare din punct de vedere ergonomie, a
concepţiei constructive a locului de muncă în general şi a înălţimii şi lăţimii (distanţei)
planului de muncă în special este metoda RNUR (elaborată de Regia Naţională a Uzinelor
Renault-Franţa), care pe baza observărilor directe permite analiza condiţiilor de muncă în
funcţie de 8 factori de evaluare (A-H) şi 27 de criterii de influenţă.
Concepţia constructivă a locului de muncă (A0) este evaluată pornind de la patru

67
criterii de influenţă, primul fiind înălţimea şi lăţimea (distanţa) planului de muncă, care
verifică dacă locul de muncă studiat este corespunzător în ce priveşte înălţimea şi
adâncimea planului de muncă. În acest sens, metoda RNUR permite determinarea unui
nivel mediu de evaluare Nmed sau a unui nivel ergonomic mediu de solicitare dat de
înălţimea planului de muncă în raport cu solul H, lăţimea (distanţa) în raport cu partea din
faţă a locului de muncă D, precum şi de distanţa laterală de evoluţie L.
Astfel, în figura 7.6 sunt prezentate nivelurile zonelor de evoluţie sau acţionare ale
membrelor superioare, pentru poziţia ortostatică, când activitatea nu solicită sprijinul
acestora.

Nivel 1
3
5

Nivelul 1 Nivelul 3 Nivelul 5

Figura 7.6. Nivelul zonelor de acţionare a membrelor superioare pentru poziţia ortostatică

Cu ajutorul nivelurilor zonelor de acţionare (figura 7.6) se verifică, de fapt, cotele în

interiorul cărora evoluează cel mai frecvent membrele superioare ale executantului.
Comparând datele obţinute prin observarea directă cu cele din metodologia
prezentată se obţine nivelul mediu de evaluare Nmed dat de media aritmetică a nivelurilor
de evaluare ale fiecărei cote de evoluţie în parte: Hmax, Hmin, D, L.
Pentru determinarea nivelului ergonomie corespunzător criteriului avut în vedere
(NAo1 - înălţimea şi lăţimea, distanţa planului de muncă) ceva fi notat în profilul analitic al

68
locului de muncă studiat, se determină nivelurile ergonomice medii pentru evoluţia
membrelor superioare (N1) şi a membrelor inferioare (N2) reţinându-se nivelul cel mai
defavorabil.
Pe baza punctajului obţinut pentru criteriul de influenţă avut în vedere (înălţimea şi
lăţimea planului de muncă) şi înregistrat în profilul analitic al locului de muncă studiat, se
pot stabili aspectele apreciate ca necorespunzătoare în conceperea acestuia, precum şi
direcţiile de acţionare în reproiectarea ergonomică a locului de muncă respectiv.

69