CAPITOLUL 4

FORȚA FIZICĂ A ORGANISMULUI UMAN ÎN MUNCĂ

4.1. Definiţia şi factorii care influenţează forţa fizică a organismului

Pentru o cât mai bună adaptare a mijloacelor de muncă, în general, şi a elementelor
de acţionare, în special, la trăsăturile şi posibilităţile omului este necesar să se ţină seama
şi de forţa fizică a organismului uman în muncă. Aceasta deoarece în procesul de muncă
organismul omului normal este capabil să dezvolte o anumită forţă.
Este cunoscut faptul că asupra corpului uman acţionează numeroase forţe, atât
externe cât şi interne, din antagonismul cărora rezultă echilibrul relativ al corpului şi
mişcarea sa. Forţa este elementul capabil să modifice starea de repaus relativ sau de
mişcare a corpului omenesc. Aceasta este opusă inerţei care reprezintă tendinţa
organismului uman de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare.
Forţele externe care acţionează asupra corpului uman sunt aceleaşi care
acţionează asupra tuturor corpurilor din natura, şi anume:
- forţa gravitaţiei;
- forţa centrifugă;
- forţa de frecare.
Opus acestor forţe externe, în corpul uman se dezvoltă forţe interne
reprezentate, în special, de forţele musculare, care sunt direct proporţionale cu
intensitatea contracţiilor musculare, al căror efect se exteriorizează mecanic în
mişcări, fie ale unor segmente ale corpului, fie ale corpului în întregime.
Forţa generală a organismului uman poate fi definită ca fiind acea capacitate
proprie de a învinge o rezistenţă (forţă) externă sau de a acţiona împotriva acesteia pe
baza majorităţii grupelor funcţionale de muşchi (care sunt dispuse în jurul unei articulaţii)
sau a lanţurilor musculare (grupe musculare dispuse în sens longitudinal care acţionează
pe mai multe segmente articulate mobil).
Prin urmare, organismul uman este capabil să dezvolte o anumită forţă fizică în
procesul muncii, care nu este aceeaşi la toţi oamenii şi nici chiar la acelaşi om în tot cursul
vieţii, al anului sau zilei. Această forţă este inflenţată de sex, vârstă sau de starea de
sănătate la un moment dat.
Forţa pe care o poate dezvolta organismul uman mai depinde de:
- unele particularităţi biomecanice ale mişcărilor (sistemul de pârghii sau
caracteristicile anatomice ale diferitelor articulaţii);
- condiţiile fiziologice ale contracţiei musculare (gradul de încordare şi de relaxare a
grupelor musculare);
- starea funcţională a muşchilor contractaţi la un moment dat, ca urmare a apariţiei
fenomenului de oboseală;
- unele aspecte biochimice ale energeticii musculare legate îndeosebi de unele
reacţii de adaptare şi readaptare a organismului la intensitatea şi durata efortului fizic.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că în procesele de muncă, în cele mai
multe cazuri, pentru amplificarea forţei este necesară participarea corpului. Din acest
punct de vedere, forţa pe care o dezvoltă organismul uman este proporţională cu
greutatea corpului iar în funcţie de direcţia de aplicare aceasta poate depăşi greutatea
corpului sau poate atinge un anumit procent din aceasta.
Forţa mecanică cea mai importantă ce acţionează asupra corpului este propria
greutate care corespunde forţei gravitaţionale.
Un rol deosebit de important în exercitarea forţei fizice a organismului îl are relaţia
dintre direcţia forţei corpului şi direcţia forţei gravitaţionale. Când direcţiile celor două forţe
coincid rezultatul exercitării forţei fizice a organismului este maxim. Când cele două forţe

31
coincid numai parţial, o parte din forţa organismului este diminuată de învingerea forţei
gravitaţionale. Când cele două forţe sunt contrarii, forţa gravitaţională anihilează, în mare
parte, forţa organismului.
Prin urmare, una dintre cerinţele ergonomice privind exercitarea forţei fizice a
organismului constă în plasarea corpului într-o poziţie care să permită ca forţa aplicată să
rezulte din greutatea acestuia şi nu direct din participarea maselor musculare.
În literatura de specialitate, forţa totală a organismului mai este definită ca
exprimând forţa de tracţiune şi forţa de presiune a membrelor superioare exercitată cu
participarea greutăţii întregului corp.
Posibilităţile fizice ale organismului uman prezintă variaţii importante atât de la un
individ la altul, cât şi în funcţie de relaţiile sistemelor de pârghii din organism. Prin urmare,
variaţia forţei diferitelor segmente ale corpului uman are, printre altele, şi o explicaţie
biomecanică, fiind influenţată de relaţiile pârghiilor multiple ale aparatului locomotor. Astfel,
oasele servesc ca puncte de inserţie a muşchilor, care sunt organele active ale mişcărilor,
având în această funcţie rolul unor adevărate pârghii.
În raport cu punctul de aplicare al forţei reprezentate prin muşchi, a rezistenţei
reprezentate prin greutatea deplasată şi a punctului de sprijin, pârghiile sistemului osos se
pot grupa, prin analogie cu pârghiile mecanice, în trei categorii, ordine sau grade:
- pârghie de gradul I;
- pârghie de gradul II;
- pârghie de gradul III.
Pârghia de gradul I are punctul de sprijin între punctul de aplicare a forţei şi punctul
rezistenţei (R-S-F) (figura 4.1.).

R S F

Figura 4.1. Pârghie de gradul I: R - rezistenţă; S - sprijin; F - forţă

O astfel de pârghie se realizează la menţinerea capului în echilibru pe coloana

vertebrală. Punctul de sprijin se află la articulaţia capului pe coloana vertebrală. Forţa este
reprezentată de muşchii cefei (muşchiul trapez), iar rezistenţa, prin greutatea feţei. In
poziţia verticală pot fi realizate asemenea pârghii şi în alte regiuni ale corpului. De
exemplu, în a doua fază de mers, piciorul se comportă ca o pârghie de gradul I.
Pârghia de gradul II este aceea în care rezistenţa se află între punctul de aplicare a
forţei şi punctul de sprijin (F-R-S) (figura 4.2.). O astfel de pârghie se realizează atunci
când piciorul se află în poziţia verticală a corpului, în faza I de mers. Punctul de sprijin se
găseşte la vârful piciorului, punctul de aplicare a rezistenţei este la articulaţia oaselor
gambei cu oasele tarsiene, iar punctul de aplicare a forţei (muşchiul tricepsural) se află pe
osul călcâiului. Deci această pârghie se realizează în timpul mersului.

F R S

Figura 4.2. Pârghie de gradul II: R - rezistenţă; S - sprijin; F - forţă

32
 Pârghia de gradul III are forţa între punctul de sprijin şi rezistenţă (S-F-R) (figura
4.3). O asemenea pârghie se realizează la membrul superior în timpul ridicării unei
greutăţi aşezate în palmă prin îndoirea antebraţului. Punctul de sprijin se afla la articulaţia
cotului, punctul de aplicare a forţei se găseşte pe oasele antebraţului, iar rezistenţa se află
în palmă. In organismul uman se mai realizează pârghie de gradul III la articulaţia umărului
şi a genunchiului.

F
S R

Figura 4.3. Pârghie de gradul III: R - rezistenţă; S - sprijin; F - forţă

Pe durata diferitelor mişcări, gradul pârghiilor se poate schimba. De exemplu, în

timpul mersului, în prima fază piciorul se comportă ca o pârghie de gradul II, iar în faza a
doua de mers, piciorul se comportă ca pârghie de gradul I.
Cunoaşterea categoriilor sau gradelor de pârghii este necesară pentru a se şti în ce
puncte trebuie concentrat efortul pentru a efectua mişcări raţionale şi eficiente în scopul
preîntâmpinării apariţiei premature a oboselii şi a menţinerii capacităţii de muncă la un
nivel cât mai ridicat pe toata durata schimbului de muncă.
În concluzie, forţa fizică a organismului este influenţată de următorii factori:
- poziţia corpului în timpul exercitării forţei;
- membrul efector (superior sau inferior, drept sau stâng);
- înălţimea la care se exercită (planul aplicării forţei);
- direcţia sau sensul aplicării forţei şi distanţa mişcării;
- relaţia dintre direcţia forţei corpului şi direcţia forţei gravitaţionale;
- unghiurile de flexie (flexiunea este mişcarea de îndoire a unui segment al corpului
pe un alt segment);
- gradul de extensie (extensiunea este poziţionarea unui segment al corpului în
prelungirea segmentului cu care este articulat);
- durata şi viteza de acţiune;
- sex, vârstă etc.
În timpul exercitării forţei, factorii de influenţă prezentaţi acţionează simultan,
completându-se sau contracarându-se reciproc. De asemenea, influenţa factorilor amintiţi
asupra forţei aplicate de om poate fi urmărită în literatura de specialitate prin tabele special
întocmite care cuprind forţa membrelor la diferite grade de flexie a cotului sau a gambei, la
diferite înălţimi şi în diferite direcţii de mişcare, în cele două poziţii frecvente de muncă.

4.2. Forţa fizică a organismului pe segmente corporale

Forţa fizică a organismului uman poate fi exprimată pe segmente corporale, având
în vedere faptul că, în mod obişnuit, aceasta se exercită prin membrele superioare şi
inferioare.
Forţa membrelor superioare pentru omul adult a fost examinată şi determinată în
funcţie de diferite poziţii ale membrelor faţă de corp (unghiul pe care îl face braţul cu
corpul) şi diferite moduri de acţionare (tracţiune, presiuni, apropiere, depărtare).
Variaţia posibilităţilor fizice ale organismului în poziţia ortostatică, exprimată în
procente din greutatea corpului, în funcţie de forţa de tracţiune şi de presiune este
prezentată în figurile 4.4 şi 4.5.

33
 Figura 4.4. Variaţia forţei de tracţiune a braţului

Figura 4.5. Variaţia forţei de tracţiune a braţului

Astfel, din figura 4.4. rezultă că forţa maximă de tracţiune a omului este în poziţia
ortostatică, cu braţul în jos, la 180°, când este aplicată de jos în sus, pe lângă corp, şi
reprezintă 120% din greutatea acestuia, datorită faptului că în efortul de tracţiune întregul
corp se sprijină puternic pe sol în sensul forţei gravitaţionale. Cu braţul vertical, de sus în
jos, omul poate acţiona prin tracţiune cu o forţă maximă egală cu propria greutate,
respectiv 100%.
Forţa de tracţiune a braţului atinge valoarea minimă, respectiv 10% din greutatea
corpului, atunci când braţul formează un unghi de 90° cu corpul, poziţie în care nu se
poate transmite nimic din greutatea corpului, ci numai greutatea mâinii.
Prin urmare, forţa de tracţiune a braţului variază în funcţie de poziţia acestuia, de
unghiul pe care îl face braţul cu corpul, de la 10% la 100% din greutatea corpului, pe
măsură ce braţul se ridică din poziţia orizontală spre verticală şi de la 10% la 120% din
greutatea corpului, pe măsură ce braţul coboară din poziţia orizontală spre cea verticală.
Aceste variaţii ale forţei de tracţiune a braţului în poziţii intermediare se explică prin
exercitarea forţei respective, aproape numai cu greutatea mâinii ca, de exemplu la 120°,
nefiind o poziţie favorabilă pentru antrenarea întregului corp sau cu greutatea mâinii şi cu
o parte din greutatea corpului, care se menţine în poziţie verticală mai mare la 30° şi mai

34
mică la 60°, precum şi prin creşterea participării corpului care angajează o parte din
greutatea sa în direcţia forţei gravitaţionale ca, de exemplu 150°.
Din figura 4.5. rezultă că, în aceeaşi poziţie ortostatică, forţa de presiune (apăsare)
are valoarea maxima respectiv 130° din greutatea corpului, când este aplicata la 0°, de jos
în sus, cu braţul paralel cu axa longitudinală, deoarece corpul se afla pe direcţia forţei
gravitaţionale, sprijinit puternic pe sol, ceea ce îi permite să apese (împingă) cu o forţa mai
mare decât greutatea proprie.
In poziţia ortostatică cu braţul coborât la 180°, de sus în jos, omul poate acţiona prin
presiune (apăsare) cu o forţă maximă egală cu propria greutate, respectiv 100%.
Forţa de presiune (apăsare) a braţului atinge valoare minimă, respectiv 10° din
greutatea corpului, atunci când braţul formează un unghi de 90° cu corpul, poziţie în care,
ca şi în cazul tracţiunii, presiunea nu poate fi exercitată prin angajarea greutăţii corpului, ci
numai de greutatea mâinii.
Prin urmare, forţa de presiune (apăsare) a braţului variază de la 10% la 130% din
greutatea corpului, pe măsură ce braţul se ridică din poziţia orizontală spre cea verticală
(figura 4.5) şi de la 10% la 100%, pe măsură ce braţul coboară din poziţia orizontală spre
cea verticală. Variaţia forţei de presiune (apăsare) în poziţii intermediare se explică atât
prin sistemul de pârghii al organismului, cât şi prin angajarea în exercitarea forţei, într-o
măsură mai mare sau mai mică a greutăţii corpului, în aşa fel încât aplicarea forţei
respective să fie favorizată de direcţia forţei gravitaţionale. Astfel, se explică faptul că la
30° şi 150°, fiind mai aproape de axa longitudinală a corpului, forţa de presiune este mai
mare, respectiv 70% şi 35% din greutatea corpului, faţă de numai 25% şi 15% din
greutatea corpului la 60° şi respectiv 120% (figura 4.5).
Forţa de presiune (apăsare) a membrelor inferioare este variabilă în funcţie de
poziţia de lucru (ortostatică sau şezând), de direcţia forţei de acţionare sau de poziţia şi
direcţia gambei (partea dintre genunchi şi picior), precum şi de unghiul de deschidere a
articulaţiei genunchiului.
Astfel, forţa maximă de presiune (apăsare), care poate atinge limita greutăţii
corporale, este în poziţie ortostatică, când se exercită cu ambele picioare, deoarece se
aplică în direcţia forţei gravitaţionale.
Aplicarea forţei de presiune poate fi controlată după necesităţi, când se acţionează
cu un singur picior, situaţie în care însă se transferă o parte din greutatea corpului, iar în
unele momente chiar greutatea întregului corp, pe celalalt picior. De aceea, este
recomandabil, în general, să nu se solicite frecvent exercitarea unei forţe prea mari cu un
singur picior, întrucât s-ar periclita menţinerea echilibrului corpului şi s-ar accentua
oboseala celuilalt picior datorită efortului static prelungit.
Forţa maximă de presiune (apăsare) a membrelor inferioare care întrece, în cele
mai multe cazuri, greutatea corpului, este în poziţie şezând, când gamba este îndreptată
în faţă, iar unghiul de deschidere a articulaţiei genunchiului are valoarea între 170° şi 175°
(figura 4.6). După acest unghi, forţa de apăsare a genunchiului scade deoarece şi aici
variaţia forţei este influenţată de relaţiile fizice ale sistemelor de pârghii ce constituie un alt
domeniu de cercetare al biomecanicii.
Forţa de presiune (apăsare) a piciorului atinge valoarea maxima (90 kg) în poziţia
şezând, cu articulaţia genunchiului la 90° (figura 4.6), deoarece flexia segmentelor
piciorului scade forţa determinată de participarea greutăţii corpului sprijinit în spătarul
scaunului, iar platforma scaunului limitează efectul forţei gravitaţionale. Pentru poziţii ale
piciorului sub 90° forţa de apăsare scade, astfel că, la 45° forţa maximă este aproximativ
70 kg.
Rezultă că forţa de presiune (apăsare) a piciorului creşte pe măsură ce gamba
trece către poziţia orizontală şi depăşeşte în cele mai multe cazuri greutatea corpului,
(figura 4.6), deoarece spătarul scaunului oferă un punct de sprijin favorabil exercitării unei
forţe multiplicate prin pârghia formată de segmentele membrului inferior.

35
 Figura 4.6. Forţa de presiune (apăsare) a piciorului

De menţionat că forţa maximă de apăsare de 200 kg poate fi atinsă numai cu

spatele rezemat şi numai pentru durate scurte. Aceasta deoarece, în general omul poate
efectua repetat cu frecvenţă mare sau timp prelungit o activitate care nu necesită (solicită)
mai mult de 10% din energia maxima dezvoltată de masele musculare solicitate. Din
experienţele făcute s-a constatat că până la o forţă de 18-27 kg, piciorul poate acţiona fără
ca spatele să fie sprijinit.
Datele referitoare la diferitele posibilităţi de efort ale părţilor corpului omenesc
trebuie avute în vedere la stabilirea direcţiei şi sensului forţelor necesare pentru
manevrarea diferitelor organe, elemente sau dispozitive de comandă.
Prin urmare, la conceperea mijloacelor de muncă, în general, şi a elementelor de
comandă, în special, trebuie să se aibă în vedere forţa fizică a organismului uman şi
capacitatea acestuia de a o menţine o perioadă de timp cât mai îndelungată, respectiv pe
toata durata schimbului de muncă.

36