Activitatea statică de fixare (echilibrare) este îndeplinită de grupele şi lanţurile

musculare antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este în apropierea bazei de
sprijin (sol, aparate). Valoarea efortului static de echilibrare creşte în poziţiile
corpului în care verticala C.G.G. nu este în centrul bazei de sprijin, ci spre periferia
ei sau chiar în afara acesteia (poziţia cumpănă cu braţele lateral). Vieţuitoarele şi
corpul omului, spre deosebire de corpurile inerte, pot păstra echilibrul — în
anumite limite — chiar cînd verticala C.G.G. nu cade în
perimetrul bazei de sprijin; corpurile inerte cad în momentul cînd înclinarea lor
scoate verticala C.G.G. din limitele sprijinului. La vieţuitoare şi la om acest lucru
este posibil datorită contracţiei statice de echilibrare a musculaturii; efortul va fi cu
atît mai mare, cu cît verticala centrului de greutate depăşeşte mai mult baza de
sprijin.
Valoarea efortului static de echilibrare mai variază şi în funcţie de alţi factori
mecanici, cum este unghiul de stabilitate. Acest unghi este format din verticala
C.G.G. şi o dreaptă care uneşte C.G.G. cu marginile bazei de sprijin. Cu cît unghiul
de stabilitate este mai mic, cu atît gradul de stabilitate este mai mic, iar activitatea
statică do fixare (echilibrare) este mai mare şi invers. De asemenea, cu cît C.G.G.
este mai înalt faţă de baza de sprijin, iar aceasta are un perimetru mai mic, cu atît
stabilitatea este mai mică, şi efortul static de asigu rare a echilibrului este mai mare
şi invers.
Există, deci, în cadrul poziţiilor cu echilibru nestabil, o mare va rietate, unde
gradul de stabilitate variază în funcţie de parametrii arătaţi mai sus. De aceea, în
analiza biomecanică a unei asemenea poziţii, pentru a aprecia justa valoare a
efortului muscular static, este indicat a cunoaşte înălţimea C.G.G., suprafaţa bazei
de sprijin şi locul unde este verticala C.G.G.
In practică, activitatea statica de echilibrare se foloseşte în cadrul piogâtirii fizice
generale, în corectarea unor deficienţe fizice, mai alos ale coloanei vertebrale, şi în
cadrul a numeroase poziţii şi miş- ( <iri pentru creşterea capacităţii de echilibrare.
— Activitatea statică de menţinere este al doilea tip de efort static; el se
întîlneşte atît în poziţiile de echilibru stabil cît şi în cele cu echilibru nestabil, ori de
cîte ori membrele superioare sau inferioare, prin poziţia lor, se depărtează de
verticala C.G.G. Astfel, membrul
superior, care atîrnă liber în poziţia stînd se află în echilibru stabil, cu sprijinul în
articulaţia scapulo-humerală, iar activitatea statică este de consolidare. Dacă
ducem membrul superior întins în anteducţie, activitatea musculară care asigură
această poziţie este ,,de menţinere" şi este îndeplinită de anteductori sau abductori,
fără participarea an- tagoniştilor.
De asemenea, în poziţia stînd, cu trunchiul aplecat înainte, activitatea statică pentru
trunchi este de menţinere, fiind asigurată de muşchii şanţurilor vertebrale.
In poziţia atîrnat, echer, activitatea statică de menţinere este asigurată de un ianţ
muscular format din flexorii coapsei pe bazin, ex- tensorii gambei şi flexorii
plantari.
Importanţa pentru practica educaţiei fizice şi a sportului, a acestui tip de acivitate
musculară statică, rezultă din faptul că poziţiile sînt asigurate numai de către
anumite grupe sau lanţuri musculare, fără participarea antagoniştilor. în felul
acesta, pot fi antrenate, selectiv, pentru creşterea forţei prin efort izometric, numai
anumite grupe sau lanţuri musculare care ne interesează.
Noţiuni de mecanica musculară
Activitatea statică şi dinamică a musculaturii somatice se îmbină armonios, după
specificul şi nevoile unor mişcări sau cînd se asigură poziţiile simple ori complexe.
Se poate afirma că, în execuţia oricărei mişcări, există o componentă dinamică pe
care se suprapune, şi una statică de importanţă variabilă.
în activităţile motrice de o mare mobilitate, cum sînt cele din jocurile sportive -
patinaj, schi, gimnastica modernă şi cea sportivă -,
componenta efortului static este mai mică, dar ea nu lipseşte, întrucît este necesară
echilibrarea corpului pe parcursul desfăşurării mişcării. în asemenea cazuri,
componenta statică a efortului este ,,do fixare" sau echilibrare.
Există, de asemenea, cazuri în care activitatea motrică este aparent de un mare
dinamism, însă, în realitate, activitatea musculară care o asigură este predominant
statică. Astfel de exemple apar la gigantica !a bară fixă şi în lansarea ciocanului.
în primul caz, rotirea corpului în jurul barei este asigurată de acceleraţia
Exemplele de îmbinare a activităţii dinamice şi statice ale musculaturii se pot da
din orice activitate motrică. Astfel, în aruncarea la coş de pe loc, activitatea motrică
de aruncare propriu-zisă este grefată pe o fină şi perfect coordonată activitate
statică ,,de echilibrare", care asigură corpului poziţia cea mai favorabilă pentru
reuşita aruncării. La fel, în lovirea mingii cu piciorul ia fotbal, piciorul de sprijin,
trunchiul şi membrele superioare îndeplinesc un rol hotărîtor în echilibrare, creînd
condiţii optime pentru lovirea mingii.
I Ig. 135. Lanţurile musculare care asigură poziţia flectată
c) ravitaţională, la care se adaugă, pe parcursul mişcării, adică între 180°
(poziţia sub bară) şi 270°, o uşoară componentă dinamică a musculaturii corpului,
care execută o flexie uşoară a trunchiului şi membrelor inferioare. Această scurtare
a lungimii corpului micşorează raza de rotaţie şi, prin aceasta, valoarea de frînă a
momentului inerţiei; prin aceasta se dă posibilitatea corpului să efectueze o rotaţie
completă de 360° în jurul barei fixe. Totodată, pe parcursul rotirii în jurul ba- iei,
apare şi se dezvoltă o forţă centrifugă, care ajunge la maximul ei valoric cînd
corpul trece la 180° sub bară şi cînd — din cauza acceleraţiei gravitaţionale —
greutatea corpului creşte de două-trei ori. Acest lucru determină apariţia şi dez-
voltarea unei forţe centripete, care es,te asigurată prin efort static „de consolidare"
de către musculatura corpului. Valoarea acestui tip de efort static depăşeşte de
cîteva ori valoarea efortului dinamic din această probă sportivă, lată deci cum într-
o mişcare de mare mobilitate, efortul muscular principal este static. Acelaşi lucru
se întîmplă şi în lansarea ciocanului, unde însă efortul static în timpul piruetelor
este mai complex. Astfel, pentru membrele superioare, efortul static este „de
consolidare", muşchii opunîndu-se forţelor de dezrupţie datorită tracţiunii
puternice a ciocanului. Pentru trunchi şi membrele inferioare efortul static este de
„fixare" sau echilibrare, în vederea asigurării echilibrului corpului, care are
tendinţa să se dezechilibreze din cauza tracţiunii exercitată de ciocanul aflat intr-o
mişcare circulară accelerată.
Toate aceste exemple şi încă multe altele demonstreazâ câ în activitatea motrică a
omului există o îmbinare, în proporţii variate, a efortului muscular dinamic şi cel
static. Concluzia practică ce se impune este ca, în pregătirea sportivilor, să se ţină
seama de valorile efortului static şi dinamic, iar în metodica pregătirii fizice şi
tehnice, să se introducă complexe de exerciţii, metode şi aparate corespunzătoare.
Muşchii, factori motrici ai pîrghiilor osoase
Scheletul corpului este alcătuit din numeroase piese osoase de diferite forme şi
mărimi. Prin articulare între ele, oasele formează cupluri şi lanţuri cinematice.
Se înţelege, prin cuplu cinematic, articulaţia dintre două piese osoase. După forma
capetelor osoase care participă la articulaţie, pot fi efectuate diverse mişcări, mai
simple sau mai complexe. Cînd oasele sînt cilindrice sau în scripete (trahee),
articulaţia nu poate avea decît un singur grad de libertate: fîexie şi extensie la cot,
între falange, între atlas şi axis etc, Dacă oasele au formă elip- soidală (condil),
articulaţia are două grade de libertate şi are două axe de mişcare: flexia şi extensia,
cuplate cu înclinările laterale în articulaţia mîinii cu antebraţul, a condililor
occipitalului cu atlasul etc. în cazul articulaţiilor sferoidale
sînt posibile trei grade de libertate, în jurul a trei axe de mişcare cum se întîlnesc ia
articulaţia scapulohumerală şi coxofemurală: flexie-extensie, abducţie-adducţie,
•rotaţia internă şi externă.
în corpul omului există o îmbinare de articulaţii de diferite tipuri, prin înlănţuirea
mai multor cupluri cinematice. Din acest motiv, posibilitatea de mişcare este mult
mai crescută şi diversificată.
Lanţul cinematic este o succesiune articulată de cupluri cinematice, cum sînt, spre
exemplu, membrele superioare şi cele inferioare. în cazul membrului superior liber,
lanţul cinematic se numeşte deschis, iar cînd extremitatea lanţului este fixată,
< mn este, spre exemplu, membrul inferior în sprijinul pe sol, sau membrul superior
în sprijinul pe un aparat, lanţul cinematic este închis. Deosebire între aceste douâ
tipuri constă în faptul că lanţul cinematic deschis este capabil să execute mişcări
numeroase, care sînt de fapt suma gradelor de libertate a tuturor ar.ticu- luţiilor
care intră în compunerea sa. Lanţul cinematic deschis poate efectua şi mişcări
parţiale, în sensul că în timp ce unele cupluri sînt fixe, restul rămîn mobile.
I ig. 137. Poziţia în sprijin culcat anterior, cu lanţurile musculare care o asigură.
Lanţul cinematic închis se caracterizează printr-un număr limitat de mişcări >i
orice mişcare efectuată într-un cuplu din compunerea sa antrenează obligatoriu
mişcări în întregimea lanţului, a căror amplitudine este însă redusă.
Mişcările în articulaţii, respectiv în lanţurile cinematice, sînt asigurate de
musculatura somatică, care se dispune în jurul articulaţiilor, formînd, din punct de
vedere biomecanic, grupe si ‘lanţuri musculare.
O grupă musculară produce o mişcare, într-un singur sens, altele în sens opus sau
în alte direcţii, în funcţie de gradele de libertate posibile. După felul cum sînt
■ jrupaţi, muşchii sînt agonişti, adică efectuează aceeaşi mişcare, cum sînt
flexorii cotului, ai gambei, ai degetelor, sau antagonişti, adică asigură mişcarea
opusă, cum sînt extensorii aceloraşi articulaţii. Muşchii mai pot fi sinergici, adică
la nivelul unei articulaţii produc o anumită mişcare, dar sînt capabili să mai
execute şi (iile mişcări. Astfel, pectoralul mare este sinergie cu deltoidul în
mişcarea de auto- <Iucţie a braţului, dar poate efectua şi adducţie. Dorsalul mare
este sinergie cu trapezul în deplasarea dorsomedială a umărului, dar poate efectua
şi coborîrea acestuia.
Ca să poată efectua mai multe mişcări, muşchii trebuie să aibă mai multe direcţii
de fibre, care reprezintă direcţii de tracţiune diferită. Astfel, deltoidul, trapezul,
dorsalul mare au trei direcţii de fibre şi pot, prin urmare, efectua trei direcţii <lo
mişcare. Din acest motiv, în noţiunea de grupă musculară funcţională intră muşchii
sau numai anumite categorii de fibre ale unor muşchi, a căror direcţie do tracţiune
este asemănătoare. Aceasta presupune şi o inervaţie specială a fiecărui muşchi,
care să-i permită să se contracte numai parţial sau în totalitate, după cum este
necesar.
Din jocul sinergismelor şi al antagonismelor rezultă precizia şi fineţea mişcărilor,
care se stabilesc treptat pe parcursul repetării mişcărilor.
Forţa muşchiului depinde de numărul de fibre pe care-l conţine şi nu de •lungimea
acestora; ea se poate calcula prin multiplicarea suprafeţei de secţiune fiziologică a
muşchiului cu o constantă 10:
F=SX10.
385
25 - Antropologie motricâ
Suprafaţa de secţiune fiziologică a muşchiului este suprafaţa cumulată a secţiunilor
făcute perpendicular pe toate direcţiile de fibre ale muşchiului. Ea este mai mare
decît secţiunea anatomică care este făcută perpendicular pe direcţia generală a
muşchiului. La muşchii cu fibre paralele şi la cei fusiformi, cele două suprafeţe sînt
egale, însă la muşchii cu mai multe direcţii de fibre, cum sînt muşchii în evantai,
muşchiul deltoid, trapez şi Ia muşchii uni- şi bipenaţi, suprafaţa de secţiune
fiziologică este totdeauna mai mare decît cea anatomică.
în practică, pe om, calculul forţei musculare se efectuează global, pe mişcări:
flexie, extensie, care -- după cum ştim — sînt asigurate de mai mulţi muşchi. Forţa
fiecărui muşchi nu se poate determina decît pe animale, experimental. La om, forţa
globală a unei grupe musculare se calculează cu aparate speciale numite
dinamometre, construite adecvat pentru fiecare mişcare principală.
Constanta 10 din formula de mai sus reprezintă, principial, forţa unui centimetru
pătrat de secţiune anatomică a unui muşchi: ea este calculată pentru adultul tî,năr.
La femei şi la copii, această constantă este mult mai mică, iar la sportivii antrenaţi
ea depăşeşte 12—14 kg pe centimetrul pătrat de secţiune anatomică.
O altă metodă de determinare a forţei musculare este metoda dizrupţiei (Martin),
care se face prin echilibrarea forţei cu greutăţi din ce în ce crescînde.
Nici aceasta nu satisface total, în.trucît forţa totală maximă a unui muşchi nu poate
fi determinată decît cînd tracţiunea sa pe pîrghia osoasă se face la 90°. în caz
contrar, adică aşa cum se întîmplă în imensa majoritate a cazurilor, respectiv cînd
direcţia de tracţiune este oblică pe pîrghia osoasă, o parte din forţa musculară se
pierde pentru mişcare.
în cazul cînd forţa muşchiului acţionează oblic pe pîrghia osoasă, ea se des-
compune în două componente şi anume:
— componenta de mişcare, care efectuează apropierea pîrghiilor osoase, şi
— componente articulară, de presiune sau tracţiune asupra oaselor, care formează
articulaţia respectivă.
După cum vedem, forţa globală a muşchiului nu se consumă numai pentru mişcare,
ea îndeplinind şi alte roluri, cum este acela de protecţie a articulaţiilor prin
componenta sa articulară. Acest fapt are o importanţă în antrencmen tul sportiv,
întrucît, în dezvoltarea forţei, este necesar să o creştem mai mult decît încărcătura
pe care trebuie s-o învingă în executarea unei tehnici sportiva oarecare.
IV
Fig. 139. Poziţii diferite
<i • Poziţia cuicat în sprijin posterior; lanţurile musculare care asigură această
poziţie; fa - gru- (ii'ln ţi lanţurile musculare care asigură diferite poziţii în sprijin pe
banca de gimnastică; I — l'mlţla culcat în sprijin dorsal dublu şi poziţia culcat în
sprijin dorsal simplu; II - Poziţia • ulcat in sprijin ventral dublu şi poziţia culcat în
sprijin ventral simplu; III — Poziţia de sprijin înclinat ventral şi poziţia de
extensie cu sprijin pe genunchii şi vîrfuri: IV — Poziţia în sprijin lateral la inele şi
poziţia stînd cu membrele superioare în abducţie (cu îngreuiere).
Pentru aceasta mai pledează şi alte cauze care determină o pierdere a forţei utile
pentru execuţia unei probe sportive.
Astfel, antagonismul muscular, în cazul cînd mişcarea nu este bine coordonată şi
bine condusă de către sistemul nervos, aşa cum se observă la începători, produce o
însemnată pierdere de forţă utilă pentru mişcare.
De asemenea, forţa muşchiului se consumă în funcţie de comanda nervoasă, care
poate produce contracţia globală a tuturor fibrelor musculare sau numai
o parte din acestea. în felul acesta se poate produce o dozare corespunzătoare a
efortului muscular în funcţie de cerinţele probei sportive respective.
a
Fig. 140. Poziţia „podul". Repartiţia forţelor de greutate asupra membrelor în
funcţie de valoarea unghiului format intre C.G.G. şi locurile de sprijin pe sol.
In concluzia celor arătate, se poate afirma că este greu să determini „forţa absolută"
a unui muşchi sau grupă musculară; în practică este foarte important să se
determine „forţa utilă" pentru îndeplinirea unei activităţi motrice oarecare. Această
forţă utilă variază şi ea în funcţie de fazele şi momentele mişcărilor.
Lucrul mecanic sau travaliul muscular este un alt parametru biomecanic necesar
practicii. El se determină prin multiplicarea forţei cu lungimea scurtării muşchiului
şi rezultă din ecuaţia:
Z.m=FXDeplasareâ (scurtarea în centimetri).
Unitatea de măsură a lucrului mecanic este kilogrametrul, adică forţa capabilă să
ridice o greutate de 1 kgf la înălţimea de 1 metru.
Lucrul mecanic este un parametru complex rezultînd din relaţiile de propor-
ţionalitate directă dintre forţă şi lungimea scurtării. Deseori, în practică, el este
confruntat cu forţa, ceea ce este o greşeală; de aceea, pentru determinarea sa este
necesar să se calculeze, în primul rînd, cei doi factori, care să fie apoi multiplicaţi.
In ceea ce priveşte lungimea scurtării muşchiului, este cunoscut că, din poziţia de
repaus, un muşchi în contracţia maximă se poate scurta 1/3 — cel mult 1/2 din
lungimea sa. Dacă încă un muşchi este ,în prealabil întins înainte de contracţie,
lungimea scurtării va fi cu atît mai mare cu cît muşchiul a fost întins mai mult. în
consecinţă, va creşte şi valoarea lucrului mecanic, care, în activitatea sportivă,
înseamnă randament, înseamnă performanţă. Spre exemplu, în
lo/.ci do depăşire a aparatului do aruncarea suliţei, înaintea efortului final so
produce o întindere maximă a lanţului care va efectua aruncarea. In felul acosta,
prin întinderea muşchilor, ei se vor scurita cu atît mai mult cu cît întinderea o fost
mai mare. Rezultatul va fi creşterea valorii lucrului mecanic, deci a performanţei.
Aceste date au mare importanţă pentru metodica antrenamentului sportiv, unde
trebuie să se ţină seama de cei doi factori care determină valoarea lucrului mecanic
— forţa şi lungimea scurtării. Nu e suficient să lucrezi numai pentru creşterea
forţei lanţului muscular al aruncării, ci trebuie să asiguri şi o capaci-
Fig. 141. Traiectoriile corpului la trecerea în poziţia pod: a) — din poziţia ,,stînd
normală"; b) — din poziţia ,,stînd pe mîini".
tate de extensibilitate cît mai mare a acestor muşchi. Pentru aceasta vor trebui
introduse exerciţii de creşterea amplitudinii mişcărilor în articulaţia scapulohume-
rală şi în centura scapulară, precum şi exerciţii de amplitudine şi supleţe pentru
coloana vertebrală, mai ales pentru mişcarea de extensie.
Mecanica musculară aplicată la pîrghii
Oasele corpului formează pîrghii, care sînt mobilizate de muşchi după toate
regulile mecanice ale pîrghiilor de gradele I, II, III.
Există totuşi unele particularităţi care rezultă din specificul biologic al structurii şi
funcţiilor organismului omenesc.
în corpul nostru, cele mai multe pîrghii sînt de gradul III, corespunzînd specificului
biologic al omului, care este capabil să execute mişcări de mare amplitudine şi
precizie. La această categorie de pîrghii acţionează „legea de aur a mecanicii", prin
care ceea ce se pierde în forţă se cîştigă în amplitudine.
Pirghiile de gradul II sînt contestate de unii autori; majoritatea specialiştilor admit
însă că există un singur exemplu, în poziţia stînd pe vîrfuri, unde punctul de sprijin
este vîrful piciorului care se sprijină pe sol cu degetele în capetele metatarsienelor,
punctul de aplicare al forţei pe calcaneu, unde se inseră tri- cepsul sural prin
tendonul lui Ahile, iar punctul de aplicare -al rezistenţei reprezentată prin greutatea
corpului, articulaţia talocrurală.
Pirghiile de gradul I se întîlnesc în diferite segmente ale corpului, fără a fi
numeroase. Astfel, articulaţia craniului cu coloana vertebrală este un prim exem-
plu, unde forţa activă este reprezentată prin muşchii cefei, iar forţa rezistentă,
Fig. 142. Poziţia, ,,stînd pe mîini". Săgeţile indică acţiunea forţei gravitaţionale
asupra segmentelor corpului.
greutatea craniului. Datorită faptului că centrul de greutate cii craniului se află la
nivelul şeii turceşti, deci înaintea punctului de sprijin — articulaţia atlantoocci-
pitală, cele două braţe ale pîrghiei sînt inegale.
.Tot pîrghii de gradul I pot fi considerate şi fiecare articulaţie dintre corpurile
vertebrale.
Condiţii ele pîrghie de gradul I se mai realizează şi la nivelul altor articulaţii, cum
este în poziţia verticală, la nivelul articulaţiei coxofemurale şi talocru- rale, în
sprijin pe sol cu toată planta.
Particularitatea biologică cea mai importantă a pîrghiilor în corpul omului este
posibilitatea ca gradul de pîrghie să poată fi schimbat în funcţie de poziţia corpului
sau a segmentelor sale. Astfel, în poziţia stînd la nivelul articulaţiei coxofemurale,
se 'realizează relaţii de pîrghie de gradul I; dacă însă flectăm coapsa pe bazin,
femurul devine o pîrghie de gradul 3 şi 'răspunde la toate cerinţele mecanice ale
acestui gen de pîrghie. De asemenea, în poziţia stînd — cu mambrele superioare
atîrnînd, de voie, la nivelul articulaţiei scapulohumerale — so realizează relaţii de
pîrghie de gradul I, dar dacă efectuăm abducţia sau iiutoducţia etc., humerusul
devine o pîrghie de gradul lil. Datorită acestei posibilităţi, omul are o mare
capacitate motrică, care-l deosebeşte radical de orice instalaţie mecanică, oricît de
complexă ar fi ea, unde relaţiile de pîrghie stabilite în cadrul mecanismului propriu
nu pot fi schimbate.
La pîrghiile de gradul III, cele mai numeroase din corpul omului, există numeroase
particularităţi biomecanice. Ele rezultă din poziţia pe care o are faţă
«Io axul de mişcare, care este şi punctul de sprijin al pîrghiei, punctul de aplicare al
forţei active, care mobilizează pîrghia. Cu cît forţa, adică muşchiul, acţionează un
braţ de forţă mai mic, cu atîta pierderea de forţă va fi mai însemnată, iar conform
„legii de aur a mecanicii", ea va fi compensată printr-o deplasare mai mare şi
invers.
O altă particularitate biomecanică, care este şi cea mai importantă, constă în
faptul că în corpul omenesc există pîrghii de gradul III, acţionate de mai multe
forţe, după cum există şi pîrghii de gradul III acţionate de o singură forţă. Este do
la sine înţeles că pîrghiile acţionate de o singură forţă vor lucra în condiţii
mecanice mai grele decît cele mobilizate de mai multe forţe.
Astfel, mişcarea de abducţie a braţului este asigurată de o singură forţă, muşchiul
deltoid, al cărui punct de inserţie pe humerus este aproape de axul mişcării.
Abducţia este o mişcare greu de asigurat, mai cu seamă cînd se face • u îngreuiere,
întrucît unica forţă care acţionează mînuieşte un braţ de forţă mic. Amplitudinea
mişcării de abducţie compensează pierderea de forţă.
*
Activitatea muşchilor in cadrul lanţurilor cinematice este şi mai complexă, «lat
fiind jocul de forte care apar pe parcursul executării unor mişcări complexe ţl
cărora muşchii trebuie să răspundă în mod coordonat şi eficient.
«lUi(lli Im ,< Alîî ' « 11 6 ImiiiTm nfftrlimlft Inlimoii »ii i iiriUiirţTĂ 'in t..I>•
-<iii • i flh. Aml
dlljpn ii iu.' n I (11 > «lin i mirul unul Imiţ tnilM illfl l I1<<I111I1< Ml llti |ni!« I
.......................................................................................Inlinlfl
ppuliu MI mlt.i IIIIMI in albii o «ifldonţo < ii mal mari' III ti< «mim, piol I1
I I01.I111111II1 (Lclpzlg) a omis principiul blomocanh al „coordnnfitU
Impnluiillor pm (ia/e", în baza câruia — prin înregistrări alcctromlogralico punn
in nvldnnfn,
cu precizie, momentul intrării în acţiune a liecâroi grupe musculam illn < m/m/
unui lanţ muscular. Orice precedenţă sau întîrziere a contracţiei dezvoltă, în 1 o
drul lanţului muscular, reacţii de frînă care nu numai că scad cficion|o mlştdrll, dar
pot produce şi accidente (întinderi sau ruperi musculare).
După cum am văzut, asigurarea posturală şi motricitatea sînt rezultatul activităţii
musculaturii corpului, care formează, în jurul cuplurilor şi lanţurilor cincimi tice,
grupe şi lanţuri musculare. Specificul mişcărilor omului este marea lor varia
bilitate, fineţea şi precizia. Datorită lanţurilor cinematice deschise, mişcăiih; •.<<
pot face si în alte planuri şi axe decît cele proprii ale fiecărei articulaţii în paitu.
M
MSP
Fig. 144. Acţiunea forţelor în poziţia „atîrnat la bară".
Din acest motiv, grupele şi lanţurile musculare variază necontenit, în alcătuirea lor
intrînd de cele mai multe ori numai o parte din fibrele musculare, adică .numai
acelea a căror direcţie de tracţiune coincide cu structura motrică a unei mişcări
complexe. Trecerea de la o mişcare la alta cere schimbarea necontenită a
compunerii fiecărei grupe sau lanţ muscular. De aceea, putem afirma că fiecare
mişcare simplă sau complexă are grupa sau lanţul său particular, iar analiza bio-
mecanică are sarcina de a descoperi componentele motrice ale mişcării sau po-
Principalele lanţuri musculare ale corpului
Asigurarea posturală şi mişcările corpului omenesc sînt efectuate
• l«* către musculatura, dispusă în jurul articulaţiilor, sub formă de i|iupo şi lanţuri
musculare; ultimele variază în funcţie de specificul mişcării, care solicită diferit
elementele neuromusculare sau, exprimat ultfol, unităţile motorii.
A. Pe faţa dorsală a trunchiului se află ce/e două lanţuri muscu- l<iit)
puternice a/e extensorilor coloanei vertebrale, care, prin direc- ţid multiplă a
muşchilor şanţurilor vertebrale, participă la toate miş-
< urile coloanei; astfel, sistemul inîerspinos execută extensia, sistemul
intertransvers înclinările laterale, sistemul transversospinos, rotaţia de partea
opusă, iar sistemul spinotransvers, rotaţia de aceeaşi parte. Cînd lucrează în acelaşi
sens cu gravitaţia, muşchii şanţurile vertebrale asigură flexia printr-o contracţie de
cedare. în mişcările de răsucire a coloanei, lanţurile musculare ale sistemului
transversospinos
şi spinotransvers se continua pe faţa ventrală a trunchiului cu muşchii oblici ai
pereţilor abdominali.
B. Pe faţa ventrală a trunchiului, pe lingă ce/e două lanţuri musculare
verticale ale drepţilor abdominali, antagoniste muşchilor ex-
Fig. 146. Lanţurile cinematice şi dispoziţia musculaturii în .poziţia de sprijin la
paralele (după K. Tittel):
50 - B. biceps brahial (biceps brahi) ; 49 - M. anconeu (aneconeus) ; 57 - M. GI
doilea radial extern; 60 - M. extensor al degetelor (extensor digitorum communis);
58 - M. cubital posterior (extensor carpi ulnaris); 59 — M. cubital anterior (flexori
carpi ulnaris); 87 — Fascia lata; 91 b — M. vast lateral (vostus lateralis) ; 94 a —
M. biceps femoral (biceps femoris); 90 — M. croitor (sartorius) ; 99 - M. gemeni -
m. triceps sure; 39 - M. trapez (m. trapezius) ; 47 - M. deltoid (deltoideus); 40 —
M. subspinos (m. infraspinatus); 45 — M. rotundul mic (teres minor); 44 - M.
rotundul mare (teres major); 48, 48 a - M. triceps brahial (triceps brahi) ; 42 - M.
dorsalul mare (latissimus dorsi) ; 35 ■— M. oblic mare (m. oblicus externus); 43
— Aponevroza lombosacrată; 79 - M. fesier mijlociu (gluteus medius); 78 - M.
fesier mare (gluteus maximus); 88 c - M. adductor mare (adductor magnus) ; 96 -
M. semitendinos (semitendinodud); 89 - M. drept, intern (gracillis) ; 95 - M.
semimembranos (semimembranosus).
tensori ai coloanei vertebrale, există două lanţuri musculare puternice oblice, care
se întretaie, formînd cu cele oblice ale feţei dorsale a trunchiului nişte lanţuri
spirale. Astfel, lanţul muscular al oblicului extern, dintr-o parte, se continuă cu
direcţia fibrelor oblicului intern, do partea opusă, iar în partea dorsală a trunchiului
cu sistemul tran- vcrsospinos de aceeaşi parte.
In general, pentru efectuarea mişcării de răsucire, grupele musculare ale
trunchiului formează două spirale care îl încercuiesc de la apofiza mastoidă pînă la
bazin; toţi muşchii care au fibrele paralele cu direcţia spiralei vor fi sinergici în
mişcarea de răsucire Ia dreapta sau la stînga a trunchiului.
Lanţurile musculare ale trunchiului se continuă cu cele ale mem brelor
superioare şi inferioare, solidarizînd astfel întreg corpul în executarea
mişcărilor sau asigurarea poziţiilor.
C. Lanţurile musculare ale membrelor superioare sînt capabile să asigure, la
om, cele mai precise şi mai complexe mişcări care s-au perfecţionat în procesul
muncii.
Mişcările simple de ia nivelul fiecărei articulaţii se îmbină în mişcările complexe
ale membrelor superioare, dintre care cele mai importante sînt:
7 — mişcarea de prehensiune (apucare) şi apropiere a membrelor superioare dc
trunchi;
2 — mişcarea de împingere, care se efectuează la ridicarea halterei şi în
aruncări, se execută de regulă cu participarea trunchiului, care o amplifică, şi a
membrelor inferioare care fixează corpul pe sol. La executarea acestei mişcări
participă lanţul muscular care asigură ridicarea înaltă a braţului (eievaţia), format
din muşchii care basculează lateral scapula (marele dinţat şi trapezul), ab- ductorii
în articulaţia scapulohumerală (deltoidul şi supraspinosul) şi extensorii cotului; la
nivelul carpului şi ai mîinii se produce o blocare în flexie;
3 - mişcarea de lovire are multe variante şi este asociată de regulă cu mişcări de
răsucire a trunchiului;
4 - mişcarea de aruncare variază în funcţie de obiectul care se aruncă. La
aruncările de orice fel participă şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor
inferioare.
Membrele superioare pot îndeplini şi funcţii de sprijin, care la om sînt puţin
folosite în procesul muncii, fiind mai des întîlnite în activitatea sportivă. Astfel,
putem avea sprijin superior (poziţii atîrnat) sau sprijin inferior (poziţii stînd pe
mîini).
D. Lanţurile musculare ale membrelor inferioare. în trecutul cel mai
îndepărtat al filogenezei, membrele inferioare au îndeplinit funcţia de susţinere, ca
la toate vertebratele patrupede. O dată cu apariţia staţiunii bipede şi a muncii,
arhitectura membrelor inferioare s-a modificat, fără însă ca funcţia de susţinere să
fie anulată. Mai mult, sustentaţia în poziţie verticală a necesitat o dezvoltare
puternică a musculaturii, pentru a corespunde efortului sporit, la care s-au adăugat
funcţii de coordonare nervoasă a asigurării echilibrului corpului în staţiune şi în
executarea mişcărilor. Apariţia muncii a perfecţionat şi mai mult lanţurile
musculare şi coordonarea nervoasă, iar exerciţiile fizice o completează prin
cerinţele complexe de efort şi de asigurarea echilibrului.
Mersul biped a produs o serie de modificări ale scheletului: accentuarea curburilor
coloanei vertebrale, turtirea dorsoventrală a toracelui, lărgirea centurii pelviene.
Articulaţiile sacroiliace au fost întărite cu ligamente puternice (sacrospinos şi
sacrotuberos), ca şi articulaţiile coxofemurale (ligamentele iliofemural,
ischiofemurai, şi pubofemural). La om, bazinul se mişcă numai concomitent cu
coloana vertebrală lombară. Membrele inferioare, deşi articulate mobil, au o
amplitudine mai redusă a mişcărilor comparativ cu cele superioare. Modificări
substanţiale a suferit laba piciorului, prin dispunerea sub formă de boltă dublă
(sagitată şi frontală) a pieselor scheletice ce o compun. Menţinerea curburilor
normale ale bolţii plantarea este asi-
gurată de ligamente şi de muşchi. Laba piciorului este solicitată cel mai mult în
efortul static de asigurare a poziţiilor corpului. Ea are şi o mobilitate destul de
mare, de o importanţă deosebită în statica şi dinamica corpului omenesc şi mai ales
în activitatea sportivă.
Ceea ce caracterizează alcătuirea lanţurilor musculare ale membrelor inferioare
este dispunerea fiexorilor şi extensorilor sub forma a două lanţuri antagoniste, la
care participă cîte trei grupe de muşchi, mativ pentru care ele au fost numite lanţul
triplei flexii şi al triplei extensii.
Scheletul membrelor inferioare, dat fiind rolul lor precumpănitor <le susţinere, este
mai greu decît al membrelor superioare. Raportul <lintre greutatea scheletului şi a
musculaturii este 327,7 : 1 000 pentru membrele superioare şi de 519,8 : 1 000
pentru membrele inferioare.
Planta are o importanţă deosebită în statica şi dinamica corpului omenesc ţl mai
ales în activitatea sportivă.
Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc deci importante func- ţii
statice, precum şi diferite mişcări, dintre care cele mai caracteristice sînt cele do
mai jos:
1. Mişcarea de impulsie, principala mişcare din mers, alergare, sărituri şi din
< ilte numeroase acţiuni complexe pe care le execută corpul omenesc şi
segmen- lole sale. Ea este îndeplinită de lanţuri muscular al triplei extensii, care
asigură Impulsia de la sol; concomitent, acţionează musculatura care asigură
fixarea segmentelor, necesară păstrării echilibrului, dar a cărei activitate este mai
puţin importantă ca forţă.
2. Amortizarea este, după impulsie, o activitate principală depusă de lanţu- tilc
musculare ale membrelor inferioare. Ea se întîlneşte în mers, alergare, sări- luri şi
în numeroase alte mişcări. Prin amortizare se frînează viteza mişcării respective; în
unele mişcări este necesar ca amortizarea să fie redusă la maximum (mers,
alergare), pe cînd în altele ea reprezintă faza finală a mişcării (sărituri), lanţul
muscular care asigură amortizarea este acelaşi ca la impulsie, şi anume, lanţul
triplei extensii, cu deosebirea că la impulsie se depune o activitate dinamică de
învingere, iar la amortizare o activitate dinamică de cedare, care anihilează treptat
forţa reacţiei reazemului.
3. Mişcarea de lovire cu membrele inierioare (fotbal) este foarte variată, dat
fiind faptul că ea nu se execută întotdeauna pe direcţia normală a axelor de Hloxie
extensie ale segmentelor ci în direcţii numeroase, concomitent cu rotaţia medială
sau laterală a membrului inferior. Lanţul muscular care asigură lovirea •■sie format
din flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei şi flexorii dorsali ai labei
piciorului. Activitatea musculaturii are un caracter balistic, caracterizîndu-se printr-
o contracţie puternică iniţială, după care mişcarea continuă din inerţie.
Asigurarea staţiunii constituie una din principalele activităţi depuse de membrele
inferioare. Ea se efectuează printr-o contracţie -.tatică a musculaturii, unde rolul
principal revine tot lanţului triplei extensii. Fixarea corpului pe sol se asigură prin
contribuţia lanţului muscular al muşchilor adductori ai coapsei, care acţionează
asupra tanţului cinematic închis, reprezentat prin cele două membre inferioare şi
bazin. Acţiunea de fixare la sol şi de asigurare a poziţiei vcrticale are o mare
importanţă în activitatea sportivă.
Metodologia analizei biomecanice
Analiza biomecanica este, în esenţă, un studiu complex asupra luctorilor
somatoviscerali şi de mediu, care intervin în realizarea unei acţiuni
motrice, asupra interrelaţiilor stabilite între ei, al modului de participare şi
a efectelor pe care aceştia le determină în organismul uman privit ca un tot
unitar.
titl. • • i r 11 • • i Til-il lin II *11*1 !•» f m «l.« •tl.ţlnn uit mim m i •• • 111 -
maxim,
AnaII/.a blomocunlcti inglobea/â, iu conţinutul H, uriticlloc11c»l«» unu ţiuni mal
importante: analiza mecanică, cinall/a muncularVi, anall/n funcţională şi analiza
pedagogică. Din motiva didactico vom pr«*/oi.tc» separat aceste etape, fiind însă
convinşi de faptul că nu so poato fa< •'
o delimitare netă între aceste faze, fiecare dintre ele furnlzînd < l< mente care
trebuie interpretate unitar în vederea stabilirii rezultantei optime. De asemenea, tot
din considerente de sistematizare a malr rialului, ne vom referi iniţial la analiza
biomecanică a unui travaliu static (menţinerea unor atitudini, respectiv poziţii cu
sprijin supcrioi sau inferior), iar apoi la studiul biomecanic al travaliului dinamic
(exerciţii analitice sau sintetice).
Etapele analizei biomecanice
Analiza mecanică — constă, la rîndul ei, dintr-o analiză descrip tivă şi o analiză
critică.
I. Analiza descriptivă comportă:
1. Definirea atitudinii prin precizarea bazei de susţinere a corpului şi poziţiei
diferitelor segmente unul faţă de celălalt;
2. Determinarea următoarelor elemente:
— forţele exterioare ce trebuie învinse, respectiv rezistenţele exterioare şi
greutatea segmentelor corporale condiţionate şi de poziţia lor în spaţiu, precizîndu-
se direcţia, valoarea şi zona corporală interesată ;
— condiţiile de menţinere a echilibrului;
— repartiţia presiunilor pe punctele de sprijin;
— direcţia şi valoarea acţiunilor dezechilibrante;
— pîrghiile întîlnite;
2) Analiza critică, al cărei conţinut este definit de următoarele elemente:
a) precizarea greşelilor, mai frecvente, care încalcă legea celui mai mare efort
voluntar care reglează menţinerea atitudinii;
b) stabilirea eventualelor adaptări care trebuie aduse modului de executare al
acţiunii motrice în funcţie de tipul morfologic constituţional al sportivului.
Exemplificăm cele de mai sus prin analiza mecanică a poziţiei stînd cu gamba
stîngă flectată.
1. a) Trunchiul este înclinat în prelungirea gambei; şalele uşor scobite, spatele plat,
adîncitura umărului în jos cu omoplaţii bine fixaţi, capul, trunchiul şi gamba
dreaptă se află în linie dreaptă (toa.te aceste segmente sînt în extensie unul faţă de
celălalt). _ ,
1. b) Forţele exterioare se execută vertical de sus în Jos, cu o mare intensitate, dată
fiind puternica înclinare a capului înainte şi în consecinţă cea a segmentelor
trunchiului care afectează gamba stîngă pentru toată greutatea corpului» bazinul
pentru segmentele trunchiului, ceafa pentru cap.
I 11) Or. ,i'|||o mal fit" vuiiIb ((iri> iiol Ml Inloivlna ii{mi Im -'i 111•
iii'iţlnui■>
riinii 11miii .I<i .mi i(iu oiIftntnUi, (imiilio (in(nrlocii(~i limifldunt i-xllnw'i,
copul iiiim lilul Ho piod lloctalf' fin piwa «*x11n*.
li) 1'ollyonul do susţinere pontiu obţinerea randamentului metric maxim va ii>
IMii înlciptut la lipul constituţional al sportivului. Spie exemplu, la talia lui sau,
lini o o*,Io (,am!, la existenţa unui valgus sau varus.
II Anali/a musculara indică, în detaliu, cu precizia anatomică, ce- nilii, factorii
locomotori, principali şi secundari ai mişcării, grupele HM IM ulare care menţin sau
variază pînghiile osoase. Această analiză .i’ trieră, pe de o parte, la legile
contracţiei musculare, iar pe de illd parte, la acţiunile necesitate de forţele
exterioare şi de menţi-
nniua echilibrului. Acţiunea musculară poate fi statica (pentru menţiunea unei
poziţii), avînd drept substrat contracţia tonică, sau dina- iii/(.('/, avînd în bază
contracţia cinematică.
Pentru travaliul static, muşchii pot fi clasificaţi — după acţiunea Im in fixatori,
care stabilizează însăşi poziţia respectivă şi echilibraturi, care se opun acţiunilor
dezechilibrante.
Pentru travaliul mecanic, muşchii se clasifică în: motori, care determină
mişcarea; fixatori, care asigură baza de sustentaţie şi segmentele imobile,
respectiv punctele de inserţie fixe pentru muşchii motori; echilibratori, cu rol
similar celor din travaliul static; frenatori, care reglează gradul de mişcare,
cpunîndu-se muşchilor motori. Pre-
< i/.ăm că, în travaliul dinamic, recunoaştem trei tipuri de acţiuni: con- <:ontrică
(duce la apropierea segmentelor în mişcare), excentrică (fre- natoare) şi balistică
(acţiunea concentrică este precedată de cea excentrică, de natură să-i confere o
amplitudine mai mare ca, spre oxemplu, contracţia diferitelor porţiuni ale
pectoralului în exerciţiul de aruncare a suliţei).
Exemplificînd analiza musculară a travaliului static tot cu poziţia stînd, cu gamba
stîngă flectată, precizăm următoarele grupe musculare:
1. Muşchi fixatori: pentru membrul inferior stîng - extensorii plantei pe gambă
(triceps sural), ai gambei pe coapsă (cvadriceps), a coapsei pe bazin (gluteus
maximum care se opune flexiei bazinului pe coapsă), pentru membrul inferior
drept — extensorii plantei pe gambă, ai gambei pe coapsă şi flexorii coapsei pe
bazin (psoas iliac, drept anterior), pentru trunchi — muşchii extensori ai ranisului,
iar pentru cap — muşchii extensori ai capului (splenius capitis, trapezul).
2. Muşchii echilibratori care se vor opune acţiunilor dezechilibrate laterale
vor fi cei ai boitei plantare, abductorii şi adductorii plantei şi abductorii coapsei,
gluteus medius şi minimus, tensorul fasciei late.
Pentru analiza mecanică şi musculară a travaliului dinamic vom analiza succint, în
vederea stabilirii metodologiei, un exerciţiu analitic şi unul sintetic.
A Exerciţiul analitic, mai simplu, pe care-l vom studia, constă în îndepărtarea
laterală a braţelor întinse, folosind un extensor (coardă de cauciuc).
I. In cadrul analizei musculare, testarea mişcărilor are o importanţă deosebită.
Aceasta se face prin măsurarea amplitudinei deplasării unui segment de membru
sau a unei părţi a corpului, operaţie ce ia denumirea de testare (de la latinescul
testare: a mărturisi), putîndu-se înscrie grafic limitarea mişcării şi stabili obiectiv
insuficienţa musculară.
Se foloseşte pentru aceasta un goniometru special, format din 2 braţe mobile, care
au amplasat un raportor la locul extremităţii unde se articulează între
Fig. 148. Dispoziţia musculaturii şi lanţurile cinematice poziţia în sprijin Ia inele
(după K. Tittel):
100 — M. solear (m. triceps sure); 99 — M. gemeni (m, triceps sure); 95 — M.
semimembranos (semimembranosus); 87 — Fascia lata ; • 94 a-b — M. biceps
femora! (biceps femoris) ; 90 — M. croitor (sartorius); 86 — M. tensor al fasciei
lata; 78 — M. fesier mare (gluteus maximus); 79 — M. fesier mijlociu (gluteus
medius) ; 43 — Aponevroza lombosacrată; 42 — M. dorsal mare (latis simus
dorsi); 9 — M. trapez (m. trapezius); 47 — M. deltoid (deltoideus); 48 — M.
triceps brahial (triceps brahi); 50 — M. biceps brahial (biceps brahi) ; 55 — M.
brahioradial (brahiora- dialis); 56 — M. prim radial extern; 60 — M. extensor al
degetelor (extensor digitorum commu- nis); 44 — M. Rotundul mare (teres major);
33 — M. pectoralul mare (pectoralis major); a) — pars descendens; b) — pars
transversus; c) — pars ascendens; 48 — M. triceps brahial (triceps brahi); 57 —
M. brahial (brahialis); 55 — M. brahioradial (brahioradialis) ; 56 — M. prim radial
extern; 57 — M. al doilea radial extern; 68 — M. abductor lung al policelui
(abductor policis
longus).
ele. Cele douâ L-raţe se dispun în lungul segmentelor de corp care efectuează
işcarea, unul din braţe de-a lungul segmentului imobil, iar celălalt tot aşa, ur- înd
segmentul mobil în deplasare, arătînd amploarea mişcării, care este înscrisă iK
grade pe raportor.
Obiectivarea mişcării şi a gradului său de amploare se face prin o manevră de
testare proprie fiecărui muşchi, pe care-l reliefează şi pe care o vom reda succint şi
ilustrativ pentru fiecare caz în parte.
| Modul de interpretare a rezultatelor se face după o scară valorică gradată,
convenţională între 0 şi 5, după cum urmează:
— 0: nu se poate efectua nici o mişcare (imobilitate totală);
— 1: nu se face nici o mişcare, dar se observă o secusă musculară sub piele
(paralizia totală clinică);
— 2: mişcarea se poate face, însă numai ajutată de cineva (mişcare pasivă) ;
— 3: mişcarea se face, însă numai atît cît să învingi forţa de gravitaţie (de ex.
antebraţul poate fi flectat împotriva gravitaţiei);
— 4: mişcarea se face, chiar dacă are de învins rezistenţe de diferite valori, dar
rămîne încă sub limita normală;
— 5: mişcarea se face în mod normal, învingînd rezistenţele maxime posibile,
jinînd seama că această forţă depinde de sex, vîrstă, antrenament etc.
Remarcăm deci, că pentru a ne da seama de gradul de forţă al mişcării, testarea
implică o manevră, ca să se opună mişcării normale condusă de un muşchi, de
componenta unui muşchi cu fibre cu acţiune diferită, sau de un grup de muşchi
sinergici. Acest procedeu este folosit şi pentru evidenţierea reliefurilor musculare.
Manevra de opunere este făcută cu o forţă progresivă (ce poate fi măsurată cu
ajutorul unor greutăţi sau al unui dinamometru). în acelaşi timp, cu ajutorul
goniometrului cu raportor se măsoară şi amplitudinea mişcării.
în realizarea testării este important să se stabilească:
— poziţia ce se dă pacientului;
— mişcarea izolată sau globală, care se testează;
— contrapresiunea ce se opune mişcării, spre a evidenţia acţiunea şi reliefarea
muşchilor;
— inervaţia tronculară şi cea radiculară a muşchilor testaţi;
~ vascularizaţia acestor muşchi, cu originea vasului sau vaselor ce le fac Irigaţia.
Astfel, cele două momente principale sînt:
1) îndepărtarea laterală a braţelor întinse efectuînd o tracţiune progresivă pe
cablul aparatului; braţele se deplasează lateral pînă la sfîrşitul cursei articulare de
abducţie a articulaţiei scapulohumerale, cînd mîinile depăşesc uşor planul umerilor,
iar celelalte segmente corporale rămîn imobile;
2) fără a marca oprirea, se face revenirea la poziţia iniţială opunîndu-le la
refracţia bruscă a cauciucului.
II. Analiza descriptivă decurge conform metodologiei descrise, cu menţiunea
< a, la analiza pîrghiilor de mişcare (gradul III în articulaţia umărului la mişcarea de
abducţie, gradul I în realizarea extensiei antebraţului şi gradul III în extensia
mîinii), deosebim o acţiune motrice principală, executată în plan orizontal,
constînd
■ lin învingerea rezistenţei cauciucului şi o acţiune motrice complementară generată

do elevaţia braţelor şi de extensia segmentelor verticale ale corpului, respectiv

membrelor inferioare, trunchi şi cap. Analiza critică relevă:
a) Posibilitatea următoarelor greşeli de natură să diminueze randamentul sportiv
care, în travaliul mecanic, spre deosebire de cel static, se dirijează după legea celui
mai mic efort voluntar astfel îneît să se realizeze cu cheltuială minimă de «'iiergie,
eficienţă maximă a mişcării:
— bază prea largă de sustentaţie;
— trunchiul fixat într-o poziţie de accentuare uşoară a flexiei sau extensiei;
401
lYi Antropologie motrică
— mîinile situate prea jos;
— sacade în tracţiune; /
— lipsă de amplitudine la finele primului timp.
b) Necesitatea următoarelor adaptări ale exerciţiului în tipul constituţional al
sportivului: ’j
— reglarea bazei de sustentaţie după lungimea şi staţiunea individuală;
— apropierea sau depărtarea de perete în funcţie de lungimea braţelor; /
r,=a
r,<3 H.’Zrj’Ha
U^r^rta 'J
M 2 <=n, > H }
M^H}
Fig. 149. Modalităţi diferite de apreciere a forţei la pîrghia de gradul III. Acţiunea
forţei asupra pîrghiei sub un unghi: stingă — drept; mijloc — obtuz; dreapta —
ascu-
tit.
— reglarea rezistenţei extensorului (numărul de cabluri din constituţia lui) •-
după forţa gimnastului.
Analiza musculară evidenţiază următoarele grupe funcţionale de muşchi:
a) Muşchi motori: în primul timp al execuţiei mişcării: prin contracţie con-
centrică intervin m. romboid şi trapez — porţiunea transversă (duc umărul înapoi)
—, m. subspinos, mic, rotund, deltoid — porţiunea posterioară (duc braţul înapoi),
m. triceps, extensorii mîinii pe antebraţ, m. flexori ai degetelor. Acţiuni secundare
au m. trapez — porţiunea superioară şi inferioară (se opune căderii mem- ‘brului
superior), m. subspinos şi deltoid anterior (menţin braţul orizontal); în timpul al
doilea intervin de asemenea toţi aceşti muşchi prin contracţie excentrică
^frenatoare).
b) Muşchii fixatori (fixează punctele de inserţie ale muşchilor): m. extensori ai
î-ahisului (fixează trunchiul), m. romboizi (fixează omoplaţii), m. flexori ai plantei
(fixează bolta plantară), m. extensori ai plantei pe gambă, flexori şi extensori
coapsă pe bazin (fixează membrul inferior).
cj Muşchi echilibratori: m. boitei plantare, m. abductori şi adductori ai coapsei pe
bazin.
d) Muşchi frenatori: toţi cei motori în funcţie de timpul de execuţie; acţiunea
este minimală, întrucît exerciţiul constă în învingerea unei rezistenţe exterioare şi
este condus.
B. Referitor la exerciţiile sintetice trebuie subliniat că ele sînt complexe, în
constituţia lor intrînd numeroase exerciţii analitice, fapt care îşi pune amprenta
asupra modului de efectuare a analizelor mecanice şi musculare. Este foarte greu în
multe cazuri să se facă descompunerea în exerciţii analitice care să fie studiate în
parte. Spre exemplu, pentru jocurile sportive sau schi este dificil să ana-
lizăm analitic toate acţiunile motrice. De aceea investigaţia biomecanica a exer-
ciţiului sintetic comportă iniţial divizarea în faze principale, care apoi sînt descom-
puse în grupe omogene de exerciţii (grupuri de acţiuni motrice fundamentale) din
cidrul cărora se selectează, pentru cercetare amănunţită, mişcările şi atitudinile cele
irigi frecvente şi importante pentru desfăşurarea activităţii sportive la care ne refe-
rii!). Progresele tehnicii care ne pun la îndemînă posibilitatea de înregistrare pe
pdliculă cinematografică şi apoi filmarea cu încetinitorul au facilitat mult efectua-
rea unor analize biomeca>nice de precizie.
Analiza mecanică a unui exerciţiu sintetic urmează metodologia pe care am
descris-o, cu deosebirea că, după ce se face descompunerea exerciţiului (pe faze
principale, grupe omogene fundamentale şi mişcări complexe mai frecvente), pen-
tru fiecare diviziune se precizează, îndeosebi, condiţiile de echilibru, variaţiile po-
ziţiei centrului de greutate şi dinamica forţelor exterioare ce trebuie învinse, gre-
şelile de exerciţii mai frecvente şi adaptarea pe faze a mişcărilor la tipul consti-
tuţional al sportivului.
De asemenea, pentru concluzia acestei analize, este de importanţă primordială
stabilirea ordinei în care un astfel de exerciţiu complex solicită anume calităţi
motrice (viteză, detentă, îndemînare, rezistenţă, forţă).
Exemplificăm cîteva aspecte ale acestei analize complexe prin prezentarea poziţiei
de start în alergarea de viteză asupra căreia vom reveni în capitolul privind
alergarea. Această poziţie se caracterizează printr-o serie de gesturi care permit
alergătorului în timpul unei imobilităţi totale să obţină viteza maximă instantaneu.
în ceea 'ce priveşte calităţile motrice solicitate, în ordinea importanţei ele sînt:
viteza, forţa explozivă şi îndemînarea.
Fazele principale în care poate fi descompus exerciţiul sînt: 1) Pregătirea — 2)
Impulsia.
Pregătirea poate fi descompusă în alte două grupuri fundamentale de mişcări: a)
aşteptarea (la comanda pe locuri) şi b) balansarea (Ia comanda „fiţr gata!").
La rîndul lor, aceste grupuri fundamentale pot fi divizate în mişcări mai im-
portante, după cum urmează:
1. a) Aşteptarea: piciorul dinainte flectat se află sprijinit pe un plan înclinat, iar
piciorul dinapoi, tot flectat, are genunchiul în dreptul gambei celui dintîi; cele două
membre superioare în extensie, puţin depărtate, avînd policele înspre interior, se
află pe sol la linia de plecare; trunchiul este înclinat înainte, capui în uşoară
extensie.
1. b) Balansarea: pivotare înainte pe degete şi cele două glezne, extensia
membrului inferior dinapoi, umerii împinşi la un punct anterior pe linia de start,
ridicarea bazinului şi spatelui orizontal, capul ridicat.
2) Impulsia: suprimarea bruscă a sprijinului pe braţe cu pierderea echilibrului;
ducerea gambei dinapoi înainte, extensia violentă a gambei dinainte; redresarea
trunchiului şi lansarea puternică a braţelor flectate.
în continuare, în funcţie de aceste momente analitice, se face studiul mecanic şi
muscular al acestui exerciţiu complex.
Referitor Ia analiza critică, greşelile cele mai frecvente care trebuie evitate
sînt:
— în faza de aşteptare: baza prea lungă sau prea scurtă de susţinere, piciorul
dinainte prea aproape de linia de plecare; mîinile orientate în abducţie exagerată pe
sol;
— în faza de basculare: bascularea imprecisă şi lentă, sprijin incert cu braţele
flectate, bazinul mai sus decît spatele, capul flectat, gamba de propulsie abdusă sau
addusă faţă de axul trunchiului (rău orientată);
\
— în faza de impulsie: flexia capului, unghiul de deschidere între gamba ante-
rioară şi sol mai mare de 45°, redresarea prematură a trunchiului, balansarea lenta a
braţelor datorită menţinerii lor întinse.
De asemenea, tot exerciţiul va trebui minuţios adaptat la tipul constituţional/ la
talia şi proporţia segmentelor corporale ale sportivului.
în ceea ce priveşte analiza musculară, ea vizează implicarea musculaturii [n
mişcare, fixare, echilibrare şi frenare, ţinînd cont de complexitatea acţiunilor jn
funcţie de fazele principale analizate. Foarte important este să se releve măsura în
care grupurile musculare interesate execută contracţii concentrice, excentrice şi
balistice. Cunoscînd fazele mişcării şi anatomia musculară, analogia este foarte
facilă. Astfel, în faza de aşteptare avem de a face cu o contracţie statică a ur-

Fig. 150. Pîrghiile musculare.

mătoarele grupe musculare: flexorii degetelor şi mîinii, extensorii antebraţului,
abductorii braţului şi umărului, flexorii degetelor plantei, extensorii plantei, exten-
sorii coapsei şi extensorii capului.
în faza de basculare se 'menţine o nouă atitudine dar cu o pierdere parţială
o echilibrului, greutatea rămînînd >pe membrele superioare, mai puţin pe membrul
Inferior anterior, iar membrul inferior posterior rămîne liber pentru a merge înainte
în faza de impulsie.
Se contractă static flexorii degetelor şi mîinii, extensorii antebraţului, abductorii
braţului şi umărului.
Muşchiul deltoid — porţiunea anterioară — execută a contracţie excentrică,
opunîndu-se căderii înainte a umărului. Extensorii plantei, gambei şi coapsei .rea-
lizează tot o acţiune excentrică fixînd segmentele membrelor inferioare într-o ipo-
.ziţie optimă. Muşchii lombari fixează bazinul.
în faza de impulsie muşchi motori vor fi:
— pentru membrul inferior, anterior, oare realizează o contracţie concentrică
ifoarte energică: flexorii degetelor plantei favorizaţi de acţiunea excentrică ante-
rioară, obţinîndu-se astfel în ansamblu o contracţie balistică;
I — pentru membrul inferior, posterior: flexorii coapsei pe bazin, ai gambei pe
ciapsă, ai piciorului pe gambă, toţi diminuînd lungimea segmentelor şi favorizînd
mişcarea;
I — pentru trunchi: extensorii bazinului şi rahisului; de asemenea, extensorii ca-
pului ;
)— pentru umeri şi braţe se realizează o contracţie concentrică energică de către:
muşchii ridicători ai umărului şi braţului de partea piciorului oscilant şi de muşchii
flexori ai antebraţului. Muşchii echilibratori (muşchii boitei plantare, muşchii
trunchiului) realizează, pe de o parte, un echilibru sagital (sincronism şi opoziţie
intre mişcările simultane ale braţelor şi gambelor), iar pe de altă parte, un ochilibru
frontal (îndeosebi prin fixarea boitei plantare). Muşchii frenatori, reprezentaţi
îndeosebi de grupele antagoniste celor motori ai membrelor superioare, in- intervin
în balansul foarte energic al braţelor. Muşchii fixatori acţionează în special pentru
stabilizarea membrului inferior anterior, după începerea impulsiei (ex- tonsori
plantari, extensori gambă pe coapsă şi coapsă pe bazin).
Un alt exemplu semnificativ de exerciţiu sintetic este reprezentat de jocurile
■.portive (tenis, volei, baschet, rugbi etc.). Analizînd, de pildă, mecanic şi muscu-
lar baschetul, rezultă posibilitatea de a-l descompune în următoarele exerciţii fun-
damentale: aruncare, alergare şi salturi. Aruncarea se face cu una sau două mîinii
prin ridicare, coborîre, virare, precedate de un blocaj al pasei în toate direcţiile.
Alergarea este de viteză şi se combină cu driblarea, fentarea sau interceptarea unei
pase. Salturile sînt verticale şi laterale.
Musculatura este solicitată în întregime (muşchii extensori ai trenului inferior,
lombari, oblici, abdominali, scapulo-dorsali, scapulo-pectorali, ai braţelor, an-
tebraţelor, mîinii şi degetelor, îndeosebi cu predominanţe în funcţie de efortul
dinamic sau static depus).
Cunoscînd toate aceste lemente privind mecanica exerciţiului, acţiunile fiecărui
muşchi în diferitele faze de execuţie ale mişcării cît şi calităţile motrice solicitate,
putem dirija ştiinţific antrenamentul sportiv astfel încît să obţinem eficienţa
maximă cu o cheltuială de energie cît mai mică din partea organismului. în acest
context analiza critică are un rol deosebit atît pentru eliminarea unor execuţii care
contravin legităţilor mecanicii musculare, cît şi pentru individualizarea activităţii
sportive după tipul constituţional morfologic al subiectului în cauză.
Analiza funcţională constă în studiul modului de participare specificai celorlalte
sisteme şi aparate în condiţiile executării unor exerciţii fizice. Această investigaţie
are la bază faptul că, organismul, în ansamblu, alcătuieşte un sistem biomecanic
unitar, care în decursul unei acţiuni motrice prezintă modificări adaptive în toate
compartimentele sale. Aparatul locomotor solicitat antrenează schimbări la nivelul
tuturor structurilor şi funcţiunilor organismului uman. Astfel, un muşchi în acţiune
necesită o irigaţie mai bogată, fapt care conduce la accelerarea activităţii aparatului
respirator, circulator şi a proceselor metabolice (anabolism şi catabolism). De
asemenea, exerciţiile fizice impun o comandă nervoasă care asigură reglarea
multiplelor aspecte ale acţiunii motrice (echilibrul, intensitatea contravenţiei
cinetice, ritmul de execuţie etc.). Sistemul endocrin, de asemenea, este foarte
solicitat. Astfel Heiss, Lendel şi Zimmer demonstrează că efortul sportiv
antrenează a hiperfuncţie a hipofizei, timusului şi tiroidei iar MUcu arată că
sportivii prezintă o hipertrofie a hipofizei, cortici- suprarenalei şi tiroidei
concomitent cu o hipotonie a gonadelor/ <
Cunoaşterea tuturor acestor modificări survenite în organism în timpul activităţii
fizice permite optimizarea execuţiei şi obţinerea randamentului sportiv maxim.
In cadrul analizei funcţionale se stabilesc, iniţial, calităţile motrice mai solicitate în
efortul fizic respectiv, iar apoi se previzează gradul de participare al diferitelor
sisteme şi aparate, cunoscînd interrelaţiile care se stabilesc între modificările
morfofuncţionale ale organismului şi calităţile motrice incriminate.
a) Astfel, viteza antrenează schimbări somatofiziologice în următoarele sisteme
şi aparate: în sistemul nervos central, avînd în vedere intensitatea şi ritmul
concentraţiei musculare şi în aparatul cardio- respirator, care îşi accelerează foarte
marcat activitatea: aparatul excretor este solicitat minimal.
b) Detenta solicită în principal sistemul nervos, care declanşează contracţii
musculare cu amplitudine şi precizie foarte mare. De asemenea, se produc tulburări
în funcţionalitatea aparatului respirator; toracele fiind de cele mai multe ori
imobilizat (respiraţia este oprită) constituie punct de sprijin pentru musculatura în
acţiune. Aceste modificări respiratorii atrag şi importante schimbări în aparatul
circulator.
c) îndemînarea necesită o coordonare foarte fină din partea sistemului nervos.
d) Rezistenţa solicită aparatul respirator şi în măsură sporită sistemele de
eliminare ale organismului (transpiraţie, excreţia). Sistemul nervos nu este
angrenat la parametrii maximali deoarece efortul este stereotip. Circulaţia sanghină
se face în condiţii bune.
e) Forţa concretizată într-un travaliu amplu şi lent solicită, îndeosebi, circulaţia
locală din muşchi, iar aparatul respirator şi sistemul nervos sînt agrenate într-o
măsură mai redusă.
Desigur că într-un travaliu dinamic sînt incriminate mai multe calităţi motrice şi
corolar rezultă complexitatea participării diferitelor sisteme şi aparate din
organism.
Pentru exemplificare, prezentăm, în ordinea gradului de solicitare, calităţile
motrice incriminate în realizarea unor activităţi sportive complexe:
- în sprint: viteza, îndemînarea, rezistenţa, forţa explozivă (la start);
— în alergare de semifond: rezistenţa, viteza;
— în schi: rezistenţa, îndemînarea, forţa;
- în tenis: îndemînarea, viteza, forţa explozivă, rezistenţa.
De aici decurge şi funcţionalitatea complexă şi interrelaţiile ce se stabilesc între
diferitele sisteme şi aparate din organismul uman. Cu-
m?
i\oaşterea acestor aspecte ne dă posibilitatea dirijării ştiinţifice a ofortului, pe baza
unor criterii morfofuncţionale individualizate atît la particularităţile activităţii
fizice, cît şi la tipologia constituţională a sportivului.
Analiza pedagogică comportă: 1) distingerea caracterului dominant al exerciţiului;
2) stabilirea efectelor produse de activitatea fizică respectivă şi 3) explicarea
gradului în care un exerciţiu corespunde vîrstei şi tipului constituţional al celui care
îl execută.
1) Sub raportul caracterului dominant al activităţii sportive deosebim exerciţii:
educative, utilitare şi recreative şi de performanţă; din punct de vedere somatic se
poate viza realizarea unei dezvoltări armonice sau corectarea unor deficienţe fizice.
2) Efectele produse asupra organismului de o anume activitate fizică pot fi: a)
morfofiziologice şi b) privind comportamentul şi aptitudinile.
In funcţie de tipul activităţii sportive apar anumite modificări funcţionale şi
structurale ale organismului. Astfel, jocurile sportive declanşează mecanismele de
adaptare la efort şi modifică în acest sens aparatele respirator şi cardiovascular
(cresc diametrele cutiei toracice şi, în consecinţă, amplitudinea respiratorie; creşte
volumul cordului în limite adaptative şi, corolar, debitul cardiac ş.a.). Exerciţiile de
forţă duc ia îngroşarea şi scurtarea muşchilor, cele de fond subţiază corpul şi
membrele, cele de detentă şi viteză alungesc silueta etc. De asemenea, activitatea
fizică perfecţionează structurile nervoase (permeabilitatea sinapselor, conexiunile
nervoase, mecanismele de feed- back), dezvoltînd gîndirea şi inteligenţa, in funcţie
de complexitatea exerciţiului, centrii nervoşi sînt antrenaţi într-o măsură sporită.
Foarte numeroase operaţii mentale preced execuţia unui exerciţiu. Receptorii (văz,
auz ş.a.) sînt foarte solicitaţi, fapt care, cu timpul, duce la dezvoltarea considerabilă
a acuităţii lor.
Cunoscînd modificările morfofuncţionale determinate de practica fiecărei
discipline sportive şi potenţialul biologic al individului uman concretizat în tipul
său constituţional, putem corela ştiinţific aceste aspecte, încît activitatea fizică să
poată atinge parametrii maximali fie pentru sportul de performanţă, fie pentru
dezvoltarea armoniasă a organismului şi păstrarea stării de sănătate.
3) Efectele asupra aptitudinilor şi comportamentului privesc educarea prin sport
a stăpînirii de sine, a voinţei, curajului, tenacităţii, fermităţii, simţului social şi
spiritului de echipă. Fiecare disciplină sportivă dezvoltă cu precădere unele dintre
aceste calităţi.
4) Ultimul aspect al analizei pedagogice se referă la măsura în care o activitate
fizică este corespunzătoare vîrstei şi tipului constituţional ai sportivului.
Vîrsta optimă pentru începerea unei anumite activităţi sportive variază în limite
largi. Astfel, pentru volei este de 8—9 ani, pentru baschet 11-12 ani, pentru rugbi
18 ani, pentru înot 3-4 ani. Vîrsţd pînă la care se poate practica o anume disciplina
de asemenea variază (exemplu: 80 ani pentru tenis, 35-38 ani pentru rugbi etc.). !
Concluzînd asupra metodologiei analizei biomecanice, redăm faptul că
interpretarea şi corelarea integrativă a datelor furnizate de fiecare etapă (mecanică,
musculară, funcţională şi pedagogică) ne dau posibilitatea să dirijăm ştiinţific
activitatea sportivă, obţinînd un randament maxim.
VII. DETERMINAREA ANTROPOLOGICĂ Şl GENETICĂ A UNOR
CARACTERE CU SEMNIFICARE MAJORĂ ÎN OBJINEREA
PERFORMANTEI SPORTIVE
Rezultatele obţinute privind determinarea genetică a unor caractere cu importanţă
pentru activitatea sportivă decurg din cercetările efectuate prin diferite metode pe
care le-am prezentat anterior. în continuare vom face o sinteză a acestor aspecte cu
aplicabilitate deosebită în selecţia şi antrenamentul sportiv.
Caracteristici tipologice somatofuncţionale
în ceea ce priveşte tipul somatofuncţional şi determinarea sa ereditară s-a obţinut o
serie de date prin variate metode genetice (metoda gemenilor, a asemănării dintre
părinţi şi copii, a arborelui genealogic etc.). Subliniem în acest context că baza
fenomenelor motrice o constituie însuşirile somatice, fiziologice cît şi psihice.
Printre însuşirile somatice principale se află şi acelea care caracterizează aparatul
locomotor, mai puternic condiţionat genetic decît ţesutul adipos. Coeficienţii de
corelaţie şi de sensibilitate sînt mai mari în acest caz pentru ţesutul osos decît
pentru cel muscular, iar coeficienţii de corelaţie ai acestor două ţesuturi sînt mai
ridicaţi comparativ cu cel al ţesutului adipos.
Fără îndoială că însuşirile esenţiale, somatice, nu pot fi schimbate cu ajutorul
exerciţiilor motrice, încît să se obţină transformări doar ca urmare a unui înalt
succes sportiv.
în acest caz este necesară selecţia indivizilor cu masa, înălţimea şi proporţiile
corpului corespunzătoare unei anumite discipline sportive.
S-a emis teza, că obţinerea unor mari rezultate sportive este imposibilă în cazul
particularităţilor biologice, somatice, necorespunzâ- toare.
S-a afirmat, de asemenea, că schimbările structurii oaselor sub influenţa
antrenamentului sînt cu atît mai mici cu cît sînt mai mari coeficienţii ereditari lui
Holzinger (Dubinin şi Nikitjuk, 1976).
După cum se ştie, numărul celulelor musculare creşte rapid în perioada fetală şi
mai lent după naştere, totuşi cercetările actuale arată că înmulţirea celulelor
musculare este posibilă chiar după a 5-a decadă a vieţii (Adams şi Rueck, 1973).
Această descoperire explică posibilitatea obţinerii unor rezultate sportive
remarcabile chiar şi la maturitate.
Astăzi se consideră că particularităţile structurale musculare, în special cantitatea
fibrelor şi nivelul de dezvoltare a sistemului de răs- pîndire a nervilor în fibra
musculară sînt condiţionate genetic, pe cînd particularităţile enzimatico-metabolice
pot fi, pînă la o anumită limită, supuse influenţei antrenamentului. în timpul
cercetărilor cu ajutorul biopsiilor ţesutului muscular s-a constatat absenţa
deosebirilor între gemenii MZ şi DZ din punct de vedere al densităţii fibrelor
musculare, al mitocondriei şi citoplasmei, în cadrul aceluiaşi volum muscular, şi în
condiţii de secţiuni la acelaşi nivel. Faptul este valabil şi pentru proporţia
volumului mitocondriei faţă de fibrele musculare, nivelul enzimelor (SDH, MDH)
mitocondrice si nemitocondrice (Baeris- wyl, 1977).
Cercetările comentate anterior, asemănătoare cercetărilor lui Gedda (1967), Komi
şi alţii, sugerează că variabilitatea interperso- nală, care apare în particularităţile
celulare metabolice este în mod special condiţionată de influenţele negenetice
(Klissouras, 1976). în schimb, cercetările structurii muşchilor scheletului, care
constituie baza capacităţii potenţiale motrice, arată că, totuşi, construcţia unei
persoane sub aspect motric se află sub un puternic control genetic (Komi ş.a.,
1976). Din numeroasele cercetări întreprinse rezultă că, forţa maximală musculară
şi procentul ţesuturilor musculare, se află în mod evident sub controlul genetic.
Considerînd că acţiunile de scurtă durată sînt folosite, în primul rînd, ca surse de
energie anaerobe — în timpul unei efort maxima! efectuat în două minute sînt
utilizate 50% surse de energie anaerobe şi 50% aerobe, în timpul unui efort
prelungit, acoperirea necesităţilor de energie este în special aerobă — se poate
prevedea, pe acest fundal, ce discipline sportive necesită o selecţie a indivizilor cu
un sistem de fibre musculare bine definite.
Informaţiile furnizate mai sus, care se referă Ia condiţionarea genetică a dezvoltării
fibrei musculare şi a metabolismului muscular arată în ce măsură trebuie folosii
procesul de selecţie şi în ce mod este posibilă stimularea dezvoltării calităţilor prin
antrenament.
Se cuvine să amintim, că deşi forţa musculară poate fi supusă antrenamentului
îrttr-o anumită măsură, nu este posibilă schimbarea numărului fibrelor musculare,
cu atît mai mult în muşchii individului cu un număr mic de fibre.
O însuşire foarte importantă pentru organism în formarea capacităţii de efort
fizic este sensibilitatea redusă la hipoxie, precum şi capacitatea termoreglatoare. în
timpul eforturilor mari, ca urmare a transformării energiei, cantitatea de căldură
poate mări temperatura corpului, chiar pînă la temperatura de fierbere a apei,
cuprinsă în el.
Nu se ştie încă, în ce măsură sînt condiţionate însuşirile termore^ glatorii, dar un
indiciu în această privinţă este faptul că există importante deosebiri de rasă,
genetice, şi în -localizarea diverselor glande sudoripare.
Din cercetările efectuate asupra gemenilor rezultă că — în afara măsurătorilor ,,de
construcţie", a componenţilor corpului (65%) şi a influenţei factorului genetic —
un important control genetic o dovedesc funcţiile neuromotrice (forţa musculară,
energetica eforturilor, rezistenţa la hipoxie, dinamica proceselor nervoase pe
scoarţa cerebrală) şi apoi funcţiile vegetative.
Mulţi autori arată că la baza capacităţii fizice superioare se află dezvoltarea
însuşirilor sistemului respirator şi circulator ale organismului.
Tot în acest context menţionăm gradul de determinare ereditară al masei corporale
active, care prezintă un coeficient de heribilitate situat între 0,70-0,85 după diferiţi
autori. In estimarea lui este important ca determinările să fie făcute, la părinţi, pînă
la vîrsta de 30— 35 ani.
într-un spectru mare de indici studiaţi la gemeni, cea mai mare dependenţă genetică
au manifestat-o componentele morfologice ale capacităţii sportive. Dacă raportăm,
în procente, numărul indicilor care au reflectat influenţa eredităţii la numărul
indicilor luaţi din cercetări, atunci se va vedea că pentru indicii cardiorespiratorii
această cifră va fi egală cu 34%, pentru neuromotrici - 58%, iar pentru cei
morfologici — 65%.
Au fost dependente ereditar: în primul rînd lungimea corpului şi extremităţilor,
greutatea corpului, diametrul extremităţilor superioare şi inferioare, lărgimea
bazinului şi a coapselor, circumferinţa taliei, a pieptului, a feselor şi umerilor şi
depozitele de grăsime din diferite părţi ale corpului.
Cei mai important lucru — pentru selecţia şi orientarea sportivă a copiilor — din
acest compartiment al cercetărilor îl socotim a fi datele obţinute pentru prima oară
pe gemeni în ce priveşte structura corpului. Structura corpului (cu deosebire masa
activă a corpului — M.A.C.) este, după cum s-a stabilit în ultimii ani, un nou
parametru al posibilităţilor funcţionale ale organismului omenesc. M.A.C. se
corelează bine cu C.M.O., cu forţa musculară, rezistenţa şi cu alte calităţi fizice.
Deosebirile între indivizi în structura corpului sînt urmarea interacţiunii activităţii
fizice, hranei şi, după cum au arătat cercetările, a factorilor genetici.
S-au folosit cîteva metode de studiu funcţional al corpului gemenilor, lucru pentru
care s-au folosit diametrele şi circumferinţele corpului şi ale extremităţilor, precum
şi depozitele de grăsime. Toate metodele de obţinere a componentelor cu depuneri
de grăsime şi fără ale corpului au arătat, statistic, deosebiri certe între monovitelini
şi bivitelini. Pe baza rezultatelor obţinute s-a stabilit că structura corpului copiilor
de 6—16 ani este determinată ereditar.
Structura corpului este unul din criteriile de selecţie necesare la stabilirea
disciplinei sportive, pentru care are importanţă mai mare acest indicativ. Deja de pe
acum se pot găsi multe dovezi că, în perioada de creştere, cîteva componente ale
corpului copiilor se schimbă prea puţin sub influenţa activităţii fizice.
Un grad mare de determinare ereditară îl au înălţimea corpului şi proporţiile
segmentelor corporale.
înălţimea corpului este una dintre cele mai reprezentative caracteristici
antropometrice şi literatura referitoare la determinarea ei genetică este destul de
bogată. Multe studii au fost dedicate estimării coeficienţilor de corelaţie dintre
înălţimea corpului părinţilor şi aceea a urmaşilor, dintre înălţimea descendenţilor
de diferite vîrste şi provenind din diferite medii social-economice (Bailey, 1954).
Din aceste studii reiese că aceşti coeficienţi de corelaţie dintre descendenţi şi dintre
părinţi şi urmaşi sînt cu totul diferiţi, depinzînd atît de vîrsta şi sexul copiilor, cît şi
de nivelul economic al populaţiei. Muelfer a adunat datele (1976) din 24 de studii
conduse de diferiţi cercetători în diferite părţi ale lumii şi a descoperit că aceşti
coeficienţi de corelaţie sînt, în general, mai mari la populaţia din Europa şi S.U.A.
decît la celelalte populaţii. Autorul menţionat interpretează acest fapt prin absenţa
împerecherii potrivite dintre părinţi şi prin subalimentarea copiilor din afara
Europei; Palmer (1934) a arătat că această corelaţie în cadrul familiilor depinde de
vîrstă, în timp ce Tanner (1962) a sugerat că intensitatea şi durata pubertăţii Ia
copii rămîne sub un control genetic independent.
Heritabilitatea înălţimii corpului înregistrează o creştere pronunţată în funcţie de
vîrsta copiilor, indiferent de metoda de apreciere. Coeficienţii de heritabilitate ating
cele mai înalte valori în grupa adulţilor. De aceea, rolul factorilor de mediu în
determinarea înălţimii corpului descreşte cu vîrsta. Coeficienţii de heritabilitate,
calculaţi pentru grupa de vîrstă cea mai mare, pot fi consideraţi ca măsura eredităţii
înălţimii corpului. Cu toate acestea, valorile diferă destul de mult în funcţie de
metoda de apreciere. Valorile h2 calculate prin metoda Penrose şi valorile obţinute
din studierea gemenilor, par a fi exagerate din cauza efectului de asimilare a
mediului înconjurător şl din cauza existenţei alelomorfelor dominante, factorii
mărind coeficienţii de corelare dintre descendenţi. Valorile h2 calculate din coefi-
cienţii de regresie, ia rîndul lor, nu iau în calcul efectul împerecherii potrivite a
părinţilor, mărind heritabilitatea cu 0,04. Din această cauză, cea mai obiectivă
valoare, încărcată cu cea mai mică eroare, pare a ' fi calculată după metoda lui
Fischer. Această valoare creşte cu 0,66 la grupa cea mai mare de vîrstă şi poate fi
recunoscută ca o măsură a variaţiei aditive în cadrul variaţiei complete a înălţimii
corpului. Valoarea este identică cu H b calculată de Susanne (1976) pe baza
studiului efectuat pe familii belgiene.
Rezultă deci cîteva concluzii.
1) Coeficienţii de corelaţie dintre înălţimea corpului la părinţi şi la urmaşi, cresc
odată cu vîrsta, atingînd valorile cele mai mari la grupele de vîrsta cea mai mare.
Valorile grupei de vîrstă mai mică sînt destul de scăzute şi se formează la un nivel
similar cu valorile anaioage ale populaţiei care nu aparţine Europei.
2) Indicele heritabiIităţii înălţimii corpului creşte, de asemenea, odată cu vîrsta,
înregistrînd diferenţe mari în funcţie de metoda de estimare. Cea mai probabilă
pare a fi valoarea H& calculată după formula lui Fisher (1918) şi ajungînd la 0,66.
3) înălţimea corpului este determinată de poligenele localizate în autosomi în
prezenţa unui număr mare de alelomorfe dominante. Formarea fenotipului înălţimii
corpului la copii în perioada pubertăţii este, de asemenea, influenţată de
alelomorfele care determină durata şi intensitatea dezvoltării. Aceste alelomorfe
sînt strîns legate de cromozomii sexuali X şi pot influenţa formarea altor
caracteristici antro- pometrice.
L. Sergienko afirmă că rezultatele nenumăratelor cercetări asupra raporturilor
dintre înălţimea corpului copiilor şi părinţilor sînt aproape asemănătoare.
Coeficienţii de corelaţie care ilustrează analogiile evidente în perechile tată-fiu sînt
mai mari (0,450-0,461) decît în perechea tată-fiică (0,200—0,382), iar în perechea
mamă-fiu (0,310- 0,480) mai mici decît în perechile mamă-fiică (0,485-0,620).
Rezultă că înălţimea corpului fiului poate fi prognozată pe baza înălţimii tatălui, iar
a fiicei, pornind de la înălţimea mamei. Trebuie luată totuşi în consideraţie
observaţia că, în prezent, noua generaţie depăşeşte dezvoltarea fizică a părinţilor.
Rezultatele obţinute în cercetările asupra a 100 sprinteri, media aritmetică a
timpului în alergarea pe 100 m fiind 11,03/s (intervalul dintre cel mai bun şi cel
mai slab rezultat final de 10,2—11,9), au arătat că sportivii examinaţi au fost mai
înalţi (175,51 cm) decît părinţii lor (172,40).
Tabelul 42
Corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a principalelor trăsături morfologice
la vîrste diferite
Vîrsta Coeficientul corelaţiilor de la vîrsta de valoare
17 ani
înălţimea corpului greutatea corpului capacit. cutiei
toracice
8 0,773 0,691 0,624
9 0,744 0,646 0,461
10 0,687 0,697 0,549
11 0,654 0,697 0,547
12 0,636 0,708 0,520
13 0,762 0,799 0,616
14 0,908 0,843 0,708
15 0,964 0,902 0,763
Deosebirea dintre media înălţimii corpului sprinterilor din prima jumătate (timpul
mediu de alergare pe distanţa de 100 m - 10'72’') şi al taţilor (117,9 cm) s-a ridicat
la 3,7 m şi a fost mai înaltă decît media de înălţime a celorlalţi 50 sprinteri (175,4
cm) şi a taţilor lor (172,9 cm). Cele mai mari deosebiri dintre înălţimea sportivilor
şi înălţimea taţilor au apărut la primii 20 de sprinteri.
La primii 10 sprinteri (10,30 s) deosebirea a fost mai mare, faţă ■de taţii lor, în
medie cu 5,4 cm, iar la următorii 10, cu 4,2 cm.
Deosebirea dintre vîrsta sprinterilor şi cea a taţilor lor se păstrează pînă la vîrsta de
30 de ani.
Rezultă de aici că la fiecare 10 ani ascendentul între copii şi părinţi este de 1 cm.
Urmărind dezvoltarea fizică din ultimii 10 ani, care atinge cea mai mare înălţime a
corpului, trebuie să remarcăm că tineretul talentat din punctul de vedere al
activităţii sportive este bine dezvoltat fizic şi îşi depăşeşte părinţii.
De aici rezultă că, în cursul prognozării înălţimii corpului pe baza Informaţiilor
privind înălţimea părinţilor, trebuie să se ţină seama de rapida dezvoltare fizică a
tineretului dotat din punct de vedere sportiv.
Există deci posibilitatea estimării valorii înălţimii subiecţilor sportivi pe baza
cunoaşterii înălţimii părinţilor cu ajutorul unor formule care decurg din cele
prezentate mai sus.
Cunoscînd înălţimea corporale se stabileşte valoarea celorlalte proporţii ale
segmentelor corporale, aşa cum am arătat la capitolul de metodologie
antropologică.
De asemenea, tot pentru stabilirea tipului somatic, s-au făcut cercetări stabilindu-se
coeficienţii de heritabilitate ai dimensiunilor craniului. Este ştiut faptul că există
diferite tipuri de craniu.
Faptul este foarte important pentru activitatea sportivă; astfel, loviturile cu capul,
spre exemplu în fotbal, sînt mult mai eficiente la subiecţii brahicrani.
Cercetările antropologice (Szopa Jan) efectuate asupra tipurilor craniene au
evidenţiat următoarele:
— cel mai înalt indice de heritabilitate, h 1, a fost, de asemenea, obţinut prin
măsurarea combinată a lungimii şi lăţimii capului (h 2= =1,03),ceea ce susţine teze
referitoare la o determinare genetică mai puternică a mărimii întregului craniu în
comparaţie cu anumite măsurători ale sale. Acest fapt este în concordanţă cu
rezultatele obţinute de alţi autori din studierea gemenilor.
Indicii de heritabilitate ai măsurilor lungimii şi lăţimii capului au fost asemănători
şi mari, de asemenea (0,85 şi, respectiv 0,86), ceea ce indică un rol însemnat al
variaţiei genetice în cadrul variaţiei totale a acestor caracteristici.
Mărimea indicilor h2 se modifică în funcţie de vîrsta copiilor, atin- gînd valorile
cele mai mari în grupele de vîrstă de 11 — 14 sau 15—18 ani. Acest fapt pare a fi
rezultatul efectelor cumulate ale acţiunii ale- lomorfelor de vîrstă, care determină
anumite măsuri ale capului şi ale celor care determină nivelul lor de creştere.
Fig. 151. Tipul feminin F (4) (varianta I şi II):
. T. , _ ... suplu, prelung
1. Tipul F (4) ,
robust, rotund;
2. Umeri înguşti, firavi, căzuţi
2
Ti L* * prelungă
o. Falia bine conturata , „ _ frmta
4. Şolduri late
5. Fese cu cocavităţi, pline, rotunde
6. Femur pîlnie
7. Lipseşte intervalul i.m.i.

1Parametrii morfologici genetic condiţionaţi care definesc tipul somatosexual sînt esenţiali de determinat. Acest
fapt se impune deoarece, pentru diferite ramuri de sport, este necesară, în scopul obţinerii
2II
De asemenea, determinarea tipului somatosexual condiţionat ere- . ditar este esenţială pentru selecţia sportivă
(fig. 151 — 155).
8. Pulpe prelungite, nemusculoase
performanţei, o anumită rată de masculinitate sau feminitate. Astfel, spre exemplu,
la disciplina gimnastică fete nu va obţine performanţă un subiect hiperestrogen cu
diametrul bicristal/bitrohanterian mare, cu glande mamare voluminoase etc. Sau, la
disciplinele din cadrul
Variantele a, b
1.Tipul (3) (nemasculinizat complet)
2.Umeri înguşti, normali
3.Talie potrivit conturată, deloc
4.Şolduri potrivite, neconturate specific
5.Fese neconturate specific
6.Femure formă intermediară cilindru-pîlnie
7.Interval i.m.i. existent
8.Forme musculare slab prezente
Variantele c, d
1.Tipul F(V (3) (femei masculinizate)
2.Talia slab conturată
3.Umeri laţi
A. Şolduri moderat conturate, înguste
5.Fese concave
6.Femure pîlnie, pline
7.Interval i.m.i. prezent
8.Musculatura conturată
atletismului, performanţe de nivel superior vor obţine subiecţii feminini cu o rată
mare de masculinitate. Acest determinism social stă şi el sub controlul genetic.
Din cercetările noastre am constatat că gradul de heritabilitate mamă-fiică al
tipului somatosexual se situează între 0,85—0,90. Am stabilit o metodă simplă de
determinare a unghiului bicristal (Elena Firea-lfrim), care, în cazul cînd facem
selecţie pentru gimnastică fete, spre exemplu, nu trebuie să depăşească, la mamă,
valoarea de 60- 65°. Este o metodă care permite o selecţie ştiinţifică, evitînd
surpriza apariţiei unor tipuri hiperestrogene la vîrsta pubertăţii, în consecinţă,
investirea unui capital moral şi material într-un subiect ce va fi în incapacitate de a
obţine performanţă. De asemenea, recomandăm metoda Bayer-Bailey de stabilire
a tipului somatosexual. Metoda aplicată chiar în etapa antepubertară permite
previzionarea acestei tipologii la vîrsta adultă.
Bayer şi Bailey au studiat variate aspecte ale constituţiei legate de diferenţierea şi
maturizarea sexuală. Ei au elaborat un procedeu

suplu (var. 2) robust (var. 1)

2. Umeri laţi, robusteţe
3. Talia scurtă şi foarte conturată
4. Şolduri foarte proeminente
5. Fese mari, foarte rotunjite
6. Femure foarte late la bazin
7. Lipseşte intervalul i.m.i.
8. Musculatura mascată de grăsime; linii prelungi, necurbate.
1. Tipul HF (5)
cane permite studiul variabilităţi-i androgine indicînd şi o tipologie a indivizilor pe
baza unei scări a androginităţii. Aceştia au avut în vedere, în primul rînd,
proporţiile scheletului, iar în cadrul diferenţierii sexuale au urmărit ritmul
sexualizării, suma totală a dizarmo- rviilor corpului.
Plecînd de la concepţia „mozaicului androginiei" (Draper, 1941),
care are la bază ideea că fiecare individ este dotat cu caractere fe-
417
>'/ — Antropologie motrică minine şi masculine în diferite proporţii, noi am câutat
să conturăm cît mai concret conceptul de constituţie de sexualitate, alături de cel
de constituţie somatică (somatometrică).
S-a studiat opt itemi, conform metodei Bayer-Bailey, în aprecierea cărora s-au
luat în consideraţie următoarele elemente de bază: lărgimi, musculatura, stratul
adipos. Cei opt itemi (printre care enumerăm conturul taliei văzut din poziţia spate,
mărimea şoldurilor, forma
Fig. 154. Tipul masculin bisexuat Mb (3).
Variantele a, b, c.
1. Tipul Mfi (3) (feminizat — caractere masculine şi feminine)
2. Umeri laţi
3. Talie conturată
4. Şolduri feminine, mari
5. Fese rotunjite
6. Femure feminine
7. Interval i.m.i. absent
8. Forme musculare absente, acoperite de grăsime
feselor, forma femurului, dezvoltarea masei musculare etc.) apreciaţi pe imaginea
fotografică a corpului nud privit din spate au primit note de la 1 la 5, conform
scării androginităţii indicată de autori.
Cele cinci tipuri indicate de autori care subîntind o scară unică, continuă pentru
androginitatea umană, au, în direcţia valorilor mici (1—2), grade ridicate de
masculinizare, definind, în cadrul sexului masculin, diferite grade de armonie între
sex şi sexualizare; iar în direc- ţin numerelor mori (4-5), grade ridicate şi chior
exagerate, de feminizare, prezentînd aceeaşi variabilitate a gradelor de sexualizare.
Nota intermediară 3 se atribuie cazurilor de dizarmonie, unde, în cadrul sexelor, se
evidenţiază un grad scăzut de sexualizare corespun-
Vnilantele □, b.
I lipul HM (1) osos (vor. 1) musculos foarte slab (var. 2)
.• Umeri laţi, colţuroşi sau plini lorla absentâ, conturată slab 4 Şolduri înguste ’i I
nso foarte concave " l omur osos sau musculos
/ Intorval mare intermembre inferioare (i.m.i.) tt I urme musculare proeminente sau
absente.
Variantele c, d.
1.Tipul M (2)
2.Umeri largi
3. Linia taliei total lipsă (var. 2, 3)
unghi obtuz (var. 1)
4.Şolduri înguste
5. Fese cu concavităţi, musculoase
6. Femur cilindric
7. Intervalul mare I.m.i.
8. Muşchi bine conturaţi la picior, bombaţi
spre interior.
<itor sexului propriu şi, de cele mai multe ori, cu elemente de sexuali/are
corespunzătoare sexului opus. Avantajul acestui model, avînd « o variante tipuri cu
grade diferite de sexualizare, este şi acela că evi- (lonţiază elementele sexului
endocrin (putînd face, în ultimă instanţă, 'distracţie de sexul genetic), şi oferă
numeroase posibilităţi de core- Itiţii cu aspecte de ordin psihologic, comporta
menta!, respectiv cu senil psihologic (fig. 156—157).
Autorii ou numit aceste tipuri, în ordine crescătoare a scării, hiper- masculin,
masculin, hipomasculin (unidiferenţiat), mixt (bisexuat), hi- pofemimn
(unidiferenţiat), feminin, hiperfeminin.
Dăm în tabelul 43 evaluării indicate de autori pentru zece tipuri utilizate ca
standarde.
Referitor la parametrii fiziologici ai tipului somatic, pe care, din motive didactice,
îi abordăm împreună cu cei morfologici, remarcăm cele de mai jos.
Tabelul 43
MH MH' M MB MA FB FA F FH FH'
1 2 3 4 5 6 7 8 10
Habitus corporal spate 1 1 2 3b 2,5 4 4 4 5 5
Circum ferinţa umerilor \,5 1 2 3b 3a 3b 3a 4 5 4,5
I inia taliei 2 1 2 3b 3a 3b 3 4 5 5-
Mărimea şoldurilor 2 1 2 2 2- 3 3,5 4 5- 5+
Forma feselor 1 2 2 4 3 3 3 4 5-
Forma femurului 1 2 2 3 2 3 3 4 4 5
Intervalul Inter- membre (m.i.) 1 1.5 2 4 3 3 4 4 5 5
Unitatea m.
Bom ba rea muşchilor (partea de 1 1 2 4 3a 3b 3a 4 5 4,5
jos Inter m.i.) ;
Este greu de făcut o diferenţiere netă între cercetările avînd ca obiectiv
proprietăţile motorii, pe de o parte, şi cele care studiază fac- loiii fiziologici-
funcţionali, pe de alta. Majoritatea autorilor urmăresc
• Mit caracterele somatofuncţionale, cît şi diferitele acte motorii finale, Investigînd
diversele caractere în complexitatea lor la nivel de organe •.tm chiar în zonele de
structură histochimică (fig. 158—163).
Prima cercetare cu acest obiectiv, pînă în prezent unică din punct «Io vedere al
complexităţii şi amploarei, este fără îndoială lucrarea in colaborare efectuată de
autorii Osato şi Awano (1957). Lucrarea « uprinde rezultate foarte amănunţite ale
cercetării diferitelor carac- morfologice şi caracteristici funcţionale, lotul cercetat
fiind alcalini din aproximativ 100 de perechi de gemeni. în ceea ce priveş^
< «iNicterele somatice, măsurătorile efectuate se referă îa aproape i<Kile
dimensiunile corporale principale, ca lungime, lăţime şi circum- f«• rl'nţa, la
evaluarea radiologică a formei inimii, ia dimensiunile plă- m inilor şi stomacului,
se studiază forma pliurilor epidermice, numărul
şi dimensiunile eritrocitelor, se determină cantitatea de hemoglobina etc.
Cercetarea funcţională cuprinde, pe lîngă alţi factori, teste de eficienţă motorie. S-a
efectuat, de asemenea, măsurarea frecvenţei cardiace înainte de efort, în cursul
efortului şi în cursul refacerii; s-a executat acelaşi tip de determinare a presiunii
sanguine şi unele
T
08
hsploglobma for fa de prehens iu ne '
timp de rea ci ie st mp/ă rnatat ■ de hidrogena 73
0.6
O.Q
5
o
■K.
0.5
Ei
ti
0,2
0.1
maltimea nasului, otsunfâ un crocutara mdtcele de i3lime a urechilor viteza de
mişcare a ovinilor •nâiţimea/a'ciglâ foialaJnsitin.ra totala a urechii' lungimea
trunchiului lungimea c3putui. Indi cele de îr.ăitimea urr.chti indice facial iot ai
/reiat dehţcfrcgcnaza lăţimea minims a frunţii Ia hm ea piciorului Simţul
echilibrului indice cei al ic
ai anin - am ine transfera za înălţimea corpului lungimea membrului sun. lai fmea
man di tutei lai:mea urechii înălţimea urechii al dot ara coordonare
absorb''a maxima de oxipen lungufiea piciorului for; a umărului indicele facial
superior indicele lăţimii şoldului creşterea pulsului dupatestpe trepte indicele
Isttinii umărului ţesufgras'
far ţa de ridicare cu spafe/e lăţimea si lungimea m firii presiunea sanguina diasfetică
fosfat 373 alcalină aminatrans feraza asparţică presiunea sanguină sistolică viteza de
rotire
precizia mişcării ia distanţa
-0.1
precizia mişcării apropiate
Fig. 158. Coeficienţii medii de corelaţie între părinţi şi copii pentru unele caractere
(după Wolanski).
probe respiratorii. Foarte interesante sînt, de asemenea, anali/* !'’
I KG şi EEG, precum şi cercetarea reacţiei organismului la divei..< substanţe
alergene. Unele cercetări au inclus studiul fiziologic şi eva luarea caracteristicilor
fundamentale ale personalităţii gemenilor. In
* ÎS % ^5
zoo
100
50
W
30
nivelsupmor !ut 3 ntrenat •*" nivelsupe/ •ic r Iul neant renat - valoare mcaie »
nivel mi'enur ^ iot anrre nat Iot nean fre/tai
Fig. 159. Grupele neantrenate şi antrenate nu-şi schimbă poziţiile în care se află
0,1 0,2 0,3 OJ 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
da
vărdesexsmssc.
OA
□ -41, *-
vensoarg
□ unchi- nepot
mătuşa - nepoată q
----0^5*03
**s>0—>^o
mamă -fiică marna -fiu tată - fiu tata -fiică
frate -frate soră - soră gemenidizigoţi j gemenimenozigoţt I
lungimea cap ui ui o lăţimea cap uf uf □ indice cefatic a indice nazal x ) indice
facial * Culoarea ochi/or | _° culoarea pirului
o>
OD
|__________a_OJ
□o
-oj 0 OJ 0,2 0,3 0,<t 0,5 0,6 0,7 0.8 0.9 coeficient de corelaţie
Fig. 160. Corelaţia dintre rude în privinţa caracterelor somatice (după Wolanski).
multe cazuri, autorii au ţinut seama şi de sex, vîrstă şi diferitele tipuri (Je mediu ale
subiecţilor investigaţi.
Rezultatele demonstrează că, aproape în toate proprietăţile structurale şi
funcţionale investigate, factorul ereditate se dovedeşte a avea
__________________________________înălţime Fina/J
-----------------------------------------------— n- /a 13 gni
-------------------------------------------------- - la Hani
.................................................................. *» la 15arn
155 <60 170 130 190 cm Prognoza înâlfimil finale după Walkcr fmefada f)
Ecuaţie de re qre sie Fig. 161. Prognoza înălţimii finale după W-a'lker. Ecuaţii de
regresie.
Fig. 162. Indicii ereditari şi valorile existente determinate la un aruncător de
suliţă.
tui rol semnificativ. Contribuţia sa se modifică în funcţie de diverse caractere, un
factor extrem de important fiind condiţiile de mediu înconjurător.
Cercetări mai recente se referă la un număr relativ limitat de fac- toii funcţionali în
legătură cu evaluarea nivelului aparatului circulator şi respirator sau la unele
funcţii neuromusculare şi la proprietăţile respective la nivel celular (activitatea
electrică şi enzimatică a ţesu-
tul ui muscular etc.). în majoritatea cazurilor, aceştia sînt factori legaţi direct de
predispoziţia la o activitate sportivă şi motorie eficientă.
Lucrări fundamentale în această direcţie sînt cele două studii ale lui Klissouras
din anii 1971 şi 1972, în care el tratează despre condiţionarea genetică a
adaptabilităţii funcţionale a organismului.
Prima lucrare a lui Klissouras (1971) cuprinde cercetarea a 15 perechi de băieţi
gemeni monozigoţi şi 10 dizigoţi, în vîrstă de 7—13 ani. După un efort standard
repetat, ei au fost evaluaţi sub raportul unor parametri ai circulaţiei şi respiraţiei
sanguine. Coeficienţii de herita- bilitate constataţi sînt următorii: la o frecvenţă
cardiacă maximă — 0,86, la o concentraţie maximă a lactatului în sînge — 0,81, şi
la consumul maxim de oxigen (raportat la 1 kilocorp) - 0,93. Aceste valori sînt
ridicate, permiţînd stabilirea faptului că predispoziţiile genotipice ale indivizilor,
trăind în condiţii de mediu identice, au un roi impor-
tant în variabilitatea intraindividuală a nivelului capacităţii aerobe a organismului.
în a doua lucrare a sa (1972), Klissouras a încercat să studieze situaţia în care
organismul este supus unui efort intens în condiţiile unui antrenament sportiv, şi
anume dacă nivelul funcţional se modifică considerabil sau dacă modificările sînt
limitate de predispoziţii ereditare şi de stadiul iniţial. Pentru cercetarea acestei
probleme, el a utilizat o pereche de băieţi gemeni monozigoţi, care, pînă Ia vîrsta
de 15 ani au activat în sport, practicînd majoritatea activităţilor concomitent. După
această perioadă, tot regimul lor de viaţă s-a modificat, şi anume, unul din ei a
continuat să practice activităţi sportive, în timp ce celălalt a devenit inactiv din
punct de vedere sportiv. Amîn- doi au fost din nou testaţi la vîrsta de 21 de ani,
timp de 17 luni, şi s-a cercetat reacţia aparatului lor circulator şi respirator la un
efort standard de tip rezistenţă. Rezultatele privind modificările consumului maxim
de oxigen sînt foarte interesante: la individul neantrenat - 35,9 ml/minXkg, la
individul antrenat - 49,2 ml/minXkg. Diferenţa procentuală este 37%. în ceea ce
priveşte diferenţa între ceilalţi factori, s-au înregistrat oxigen-puls 48,8%, o datorie
de oxigen de 61% şi o valoare a lactatului sanguin de 67%. După cum se poate
observa, în toate cazurile s-a produs o mare ameliorare, dar o analiză mai
amănunţită a valorilor absolute arată că nici chiar un antrenament intens şi
îndelungat nu duce ia valori care să depăşească considerabil media pe populaţie. Pe
baza acestui fapt, autorul susţine că un efort dat poate influenţa considerabil
adaptabilitatea funcţională a organismului, dar că au loc modificări care nu
depăşesc norma de reacţie genetic determinată. Din această cauză el consideră, de
asemenea, că vechea problemă a măsurii în care un individ devine un sportiv de
performanţă, ca rezultat a! antrenamentului, trebuie privită prin prisma datelor
geneticii contemporane care demonstrează că, un individ, cu aptitudini foarte
reduse, nu poate obţine, în majoritatea cazurilor, rezultate deosebite.
Factorii de mediu sînt esenţiali pentru întreaga evoluţie şi dezvoltare a fiinţei
umane, dar ei se fac simţiţi şi în decursul generaţiilor succesive, astfel încît, pentru
activitatea sportivă — care reclamă obţinerea de performanţe imediate —
problema esenţială este existenţa unui fond genetic corespunzător şi desfăşurarea
unui antrenament eficient, în concordanţă cu particularităţile genetice, care să
conducă la atingerea potenţialului maxim, genetic determinat (limita sau reacţia de
adaptabilitate genetică).
Cercetarea consumului maxim de oxigen la perechi de gemeni prin metoda „co-
geamănului martor", cu un nivel diferit al activităţii motorii şi cu condiţii de mediu
diferite în cadrul perechii, a fost efectuată şi de alţi specialişti.
Asemănătoare metodei lui Klissouras a fost metoda lui Sergienko (1975). Pe o
pereche de fete gemene în vîrstă de 16 ani el a studiat influenţa antrenamentului
asupra dezvoltării forţei musculare şi consumului maxim de oxigen. După cum s-a
menţionat mai sus, capacitatea aerobă creşte numai în limitele posibilităţilor
individuale; comparativ cu creşterea forţei musculare, ea a fost considerabil mai re-
dusă şi s-a desfăşurat în decursul unei perioade mai îndelungate.
Un studiu asemănător este acela al lui Leicht (1977). în cadrul comparaţiei unor
gemeni în vîrstă de 16 ani (o pereche de gemene monozigote, amîndouă campioane
junioare ale Scoţiei la alergarea de 400 şi 800 m), el a constatat o asemănare
izbitoare. Deşi fiecare din ele a fost mai eficientă într-o anumită disciplină şi au
efectuat un antrenament atletic de mare solicitare, nivelul de dezvoltare a consu-
mului maxim de oxigen şi a unor probe respiratorii a fost aproape identic.
Mueller a efectuat o experienţă foarte interesantă pe două perechi de gemeni
monozigoţi în vîrstă de 20 şi 23 de ani. E! a cercetat influenţa unui antrenament de
4 săptămîni comportînd o mare rezistenţă, în condiţii diferite de mediu. Un subiect
din fiecare pereche s-a antrenat la altitudinea de 2 500 m, iar celălalt la 20 m.
Indivizii care s-au antrenat la altitudinea mai mare au dat dovadă de un grad mai
mare de adaptabilitate la solicitarea impusă. Absorbţia maximă de oxigen a crescut
cu 12%, însă la indivizii care s-au antrenat la 20 m, creşterea a fost numai de 2%,
respectiv 5%. Cercetarea arată că în cadrul predispoziţiilor individuale, influenţele
de mediu reprezintă totuşi un factor important.
Howald (1976) a studiat proprietăţile structurale şi funcţionale ale ţesutului
muscular; printre alţi factori s-au investigat unii parametri ai circulaţiei sanguine şi
respiraţiei. în prima parte a cercetării, pe care autorii au efectuat-o pe 11 perechi de
gemeni monozigoţi şi 6 perechi de gemeni dizigoţi, în vîrstă de 15-25 de ani, nu s-
au găsit diferenţe statistice semnificative între varianţele intraindividuale ale celor
două tipuri de gemeni (nici sub raport de consum maxim de oxi- ijen, nici ca
oxigen puls). A doua parte a cercetării a constat în evaluarea a 7 perechi de gemeni
monozigoţi prin metoda ,,co-geamănu- lui martor" (unul din gemeni a fost supus
timp de 23 de săptămîni unui antrenament intensiv, iar celălalt a servit ca martor).
Modifică- iile constatate ale consumului maxim de oxigen, oxigen-puls etc. l-au
determinat pe Howald să pledeze în favoarea influenţei condiţiilor do mediu şi
antrenamentului sportiv.
Există o serie de cercetări ca-re prezintă date referitoare la valorile coeficientului
de heritabilitate al frecvenţei cardiace, pulsului, ventilaţiei pulmonare maxime,
cantităţi maxime de dioxid de carbon oxpirat. Factorii importanţi care determină
variaţii sînt: vîrsta, sexul, mediul în care trăiesc perechile de gemeni investigaţi. O
altă cauză poate fi reprezentată de exactitatea relativ redusă a măsurătorii acestor
date sau de unele aspecte metodologice legate de obţinerea lor. Referitor la unele
funcţii respiratorii rezultă că, în comparaţie cu funcţiile circulatorii, acestea ou un
grad mai redus de condiţionare genetică (Szwarz, Sergienko).
Heywood şi Laurence (1977) au cercetat 52 perechi de gemeni monozigoţi şi 68
perechi de gemeni dizigoţi de ambele sexe, cercetarea lor fiind •axată în special pe
funcţiile respiratorii ale organismului (capacitatea vitală pulmonară etc.). Ei au
subliniat faptul că aceşti factori depind de dimensiunile corporale, despre care se
ştie că se află sub un control genetic relativ puternic. Ei se aşteptau ca legătura cu
predispoziţiile ereditare să se manifeste şi în factorii de ventilaţie. Această ipoteză
însă nu a fost verificată şi concluziile cercetării arată că asupra funcţiilor legate de
respiraţie nu se exercită o influenţă importantă a factorilor ereditari.
O cercetare asemănătoare, ovînd de data aceasta ca obiectiv evaluarea reacţiei
organismului la dioxidul de carbon inspirat (împreună cu o cantitate mai mare de
oxigen), este studiul lui Arkinstall şi coîab. (1974). într-un iot de 17 perechi de
gemeni monozigoţi şi 13 perechi de gemeni dizigoţi nu s-au găsit deosebiri
semnificative în ceea oe priveşte diferenţele intrapereche între cele două tipuri de
gemeni, sub raportul acestui factor. O influenţă remarcabilă a eredităţii a fost
observată asupra excursiei toracice, în timp ce frecvenţa respiratorie pare să fie
influenţată de mediu.
Printre aceste lucrări poate fi menţionată şi cercetarea lui Eng- strom şi Fischbein
(1977). Pe lingă forţa diferitelor grupe musculare şi capacitatea de lucru investigată
prin testul pe cicloergometru, ei au studiat şi capacitatea vitală pulmonară. Lotul de
gemeni a cuprins 39 perechi de monozigoţi şi 55 perechi de dizigoţi, împreună cu
un lot martor alcătuit din 508 băieţi în vîrstă de 18—19 ani. Este interesantă
comparaţia lotului de gemeni în cursul antrenamentului sistematic pe care subiecţii
îl făceau în timpul lor liber. Concluziile arată că diferenţele maxime observate în
cursul cercetării s-au înregistrat la factorii capacitate de muncă şi forţă musculară,
în timp ce capacitatea vitală pulmonară nu s-a modificat simţitor. Din acest punct
de vedere apare influenţa marcată a eredităţii asupra nivelului capacităţii vitale.
Un factor important care contribuie la influenţa eredităţii şi mediului asupra
factorilor circulaţiei sanguine şi respiraţiei este reprezentat de mărimea şi
intensitatea efortului în cursul căruia se efectuează testarea subiecţilor. Acest fapt
este subliniat de mai mulţi specialişti, mai ales. de Szwarz (1972). Acesta susţine
că, în cursul unui efort de mică intensitate, influenţa eredităţii este puţin
semnificativă, dar ea creşte odată cu intensificarea efortului. La valorile de repaus
ale frecvenţei cardiace, coeficienţii de heritabilitate constataţi sînt reduşi în toate
cazurile, iar la valoarea maxima ei au crescut considerabil.
Autorul menţionat mai sus a studiat, de asemenea, condiţionarea genetică a reglării
circulatorii şi respiratorii. într-un lot de gemeni el a cercetat reacţia aparatului
circulator şi respirator la un efort standard, înregistrînd modificările factorilor
investigaţi în cursul întregii experienţe. El a constatat că un grad mai mare de
condiţionare genetică se poate observa în primul stadiu după începerea efortului şi
apoi, în măsură mai mică, după terminarea efortului.
Un factor care exercită, în general, o influenţă, este reprezentat de vîrstă şi de
treapta de ontogeneză, influenţă care se observă la majoritatea caracterelor
investigate. Acest aspect a devenit un obiect al cercetării autorilor Klissouras,
Pirnay şi Petit (1973). în scopul studiului lor ei au folosit gemeni canadieni şi
belgieni de diferite vîrste, între 9 şi 52 de ani. Deşi lotul perechilor de gemeni nu a
fost foarte numeros, cuprinzînd 39 perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi, au-
torii au încercat să stabilească în ce măsură poate vîrsta să influenţeze diferenţele
intrapereche privind factorii cercetaţi (consum maxim de oxigen, ventilaţia
pulmonară maximă, debitul cardiac maxim), in ceea ce priveşte consumul maxim
de oxigen, s-a observat o diferenţă semnificativă indiferent de vîrstă, ceea ce
înseamnă că predispoziţiile genotipice influenţează variabilitatea interindividuală
în tot cursul vieţii. Diferenţele privind ventilaţia pulmonară maximă şi debitul
cardiac maxim nu au fost semnificative, evidenţiind o influenţă vizibilă a factorilor
de mediu.
Strîns legat de această cercetare este un alt studiu al Universităţii din Montreal,
efectuat de Weber, Kartodihardjo şi Klissouras (1976). Intenţia autorilor este
foarte interesantă şi extrem de stimulatoare din punct de vedere gnosologic. Ei au
cercetat 3 loturi de perechi de gemeni monozigoţi în vîrstă de 10, 13 şi 16 ani
(fiecare lot fiind alcătuit din 4 perechi de gemeni de aceeaşi vîrstă). Apoi un
geamăn din fiecare pereche a fost supus unui antrenament de căJire cu o durată de
10 săptămîni. Obiectivul cercetării a constat în stabilirea vîrstei la care se produc
creşterile maxime şi la care organismul este cel mai receptiv la stimulii de mediu,
precum şi determinarea măsurii în oare vîrsta influenţează legătura cu predispoziţia
genotipică a unui individ. Factorii cercetaţi au fost: consumul maxim de oxigen,
frec- vonţa cardiacă, concentraţia sanguină de lactat şi ventilaţia pulmonară
maximă. S-au obţinut rezultatele de mai jos. Subiecţii în vîrstă de 10 ani antrenaţi
au prezentat o ameliorare faţă de cei neantrenaţi sub raportul absorbţiei maxime de
oxigen; subiecţii în vîrstă de 16 ani <iu prezentat, comparativ cu cei neantrenaţi,
ameliorări ale tuturor factorilor. La subiecţii în vîrstă de 13 ani, care au reprezentat
perioada pubertăţii şi a modificărilor ontogenetice importante, s-a produs o creştere
corespunzătoare a factorilor menţionaţi, atît în lotui de poate fi reprezentata de
exactitatea relativ redusă a măsurătorii acestor date sau de unele aspecte
metodologice legate de obţinerea lor. Referitor 'la unele funcţii respiratorii rezultă
că, în comparaţie cu funcţiile circulatorii, acestea au un grad mai redus de condiţio-
nare genetică (Szwarz, Sergienko).
Heywood şi Laurence (1977) au cercetat 52 perechi de gemeni monozigoţi şi 68
perechi de gemeni d'izigoţi de ambele sexe, cercetarea lor fiind axată în special pe
funcţiile respiratorii ale organismului (capacitatea vitală pulmonară etc.). Ei au
subliniat faptul că aceşti factori depind de dimensiunile corporale, despre care se
ştie că se află sub un control genetic relativ puternic. Ei se aşteptau ca legătura cu
predispoziţiile ereditare să se manifeste şi în factorii de ventilaţie. Această ipoteză
însă nu a fost verificată şi concluziile cercetării arată că asupra funcţiilor legate de
respiraţie nu se exercită o influenţă importantă a factorilor ereditari.
O cercetare asemănătoare, avînd de data aceasta ca obiectiv evaluarea reacţiei
organismului la dioxidul de carbon inspirat (împreună cu o cantitate mai mare de
oxigen), este studiul lui Arkinstall şi colab. (1974). într-un lot de 17 perechi de
gemeni monozigoţi şi 13 perechi de gemeni dizigoţi nu s-au găsit deosebiri
semnificative în ceea oe priveşte diferenţele intrapereche între cele două tipuri de
gemeni, sub raportul acestui factor. O influenţă remarcabilă a eredităţii a fost
observată asupra excursiei toracice, în timp ce frecvenţa respiratorie pare să fie
influenţată de mediu.
Printre aceste lucrări poate fi menţionată şi cercetarea lui Eng- strom şi Fischbein
(1977). Pe lingă forţa diferitelor grupe musculare şi capacitatea de lucru investigată
prin testul pe cicîoergometru, ei au studiat şi capacitatea vitală pulmonară. Lotul de
gemeni a cuprins 39 perechi de monozigoţi şi 55 perechi de dizigoţi, împreună cu
un lot martor alcătuit din 508 băieţi în vîrstă de 18—19 ani. Este interesantă
comparaţia lotului de gemeni în cursul antrenamentului sistematic pe care subiecţii
îl făceau în timpul lor liber. Concluziile arată că diferenţele maxime observate în
cursul cercetării s-au înregistrat la factorii capacitate de muncă şi forţă musculară,
în timp ce capacitatea vitaiă pulmonară nu s-a modificat simţitor. Din acest punct
de vedere apare influenţa marcată a eredităţii asupra nivelului capacităţii vitale.
Un factor important care contribuie la influenţa eredităţii şi mediului asupra
factorilor circulaţiei sanguine şi respiraţiei este reprezentat de mărimea şi
intensitatea efortului în cursul căruia se efectuează testarea subiecţilor. Acest fapt
este subliniat de mai mulţi specialişti, mai ales de Szwarz (1972). Acesta susţine
că, în cursul unui efort de mică intensitate, influenţa eredităţii este puţin
semnificativă, dar ea creşte odată cu intensificarea efortului. La valorile de repaus
ale frecvenţei cardiace, coeficienţii de heritabilitate constataţi sînt reduşi în toate
cazurile, iar la valoarea maximă ei au crescut considerabil.
Autorul menţionat mai sus a studiat, de asemenea, condiţionarea genetică a reglării
circulatorii şi respiratorii. într-un lot de gemeni el a cercetat reacţia aparatului
circulator şi respirator la un efort standard, înregistrînd modificările factorilor
investigaţi în cursul întregii experienţe. El a constatat că un grad mai mane de
condiţionare genetică se poate observa în primul stadiu după începerea efortului şi
apoi, în măsură mai mică, după terminarea efortului.
Un factor care exercită, în general, o influenţă, este reprezentat de vîrstă şi de
treapta de ontogeneză, influenţă care se observă la majoritatea caracterelor
investigate. Acest aspect a devenit un obiect ai cercetării autorilor Kiissouras,
Pirnay şi Petit (1973). în scopul studiului lor ei au folosit gemeni canadieni şi
belgieni de diferite vîrste, între 9 şi 52 de ani. Deşi lotul perechilor de gemeni nu -a
fost foarte numeros, cuprinzînd 39 perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi, au-
torii au încercat să stabilească în ce măsură poate vîrsta să influenţeze diferenţele
intrapereche privind factorii cercetaţi (consum maxim de oxigen, ventilaţia
pulmonară maximă, debitul cardiac maxim). în ceea ce priveşte consumul maxim
de oxigen, s-a observat o diferenţă semnificativă indiferent de vîrstă, ceea ce
înseamnă că predispoziţiile genotipice influenţează variabilitatea interindividuală
în tot cursul vieţii. Diferenţele privind ventilaţia pulmonară maximă şi debitul
cardiac maxim nu au fost semnificative, evidenţiind o influenţă vizibilă a factorilor
de mediu.
Strîns legat de această cercetare este un alt studiu al Universităţii din Montreal,
efectuat de Weber, Kartodihardjo şi Kiissouras (1976). Intenţia autorilor este
foarte interesantă şi extrem de stimulatoare din punct de vedere gnosologic. Ei au
cercetat 3 loturi de perechi de gemeni monozigoţi în vîrstă de 10, 13 şi 16 ani
(fiecare lot fiind alcătuit din 4 perechi de gemeni de aceeaşi vîrstă). Apoi un
geamăn din fiecare pereche a fost supus unui antrenament de că.lire cu o durată de
10 săptămîni. Obiectivul cercetării a constat în stabilirea vîrstei la care se produc
creşterile maxime şi la care organismul este cel mai receptiv la stimulii de mediu,
precum şi determinarea măsurii în care vîrsta influenţează legătura cu predispoziţia
genotipică a unui individ. Factorii cercetaţi au fost: consumul maxim de oxigen,
frecvenţa cardiacă, concentraţia sanguină de lactat şi ventilaţia pulmonară maximă.
S-au obţinut rezultatele de mai jos. Subiecţii în vîrstă de 10 ani antrenaţi au
prezentat o ameliorare faţă de cei neantrenaţi sub raportul absorbţiei maxime de
oxigen; subiecţii în vîrstă de 16 ani au prezentat, comparativ cu cei neantrenaţi,
ameliorări aie tuturor factorilor. La subiecţii în vîrstă de 13 ani, care au reprezentat
perioada pubertăţii şi a modificărilor ontogenetice importante, s-a produs o creştere
corespunzătoare a factorilor menţionaţi, atît în lotui de subiecţi antrenaţi, cît şi în
cel de subiecţi neantrenaţi. Comparaţia între categoriile de vîrstă a arătat că, atît
subiecţii în vîrstă de 10 ani, cît şi cei în vîrstă de 16 ani au prezentat o ameliorare
mai mare a absorbţiei maxime de oxigen decît cei în vîrstă de 13 ani. Pe baza
rezultatelor autorii deduc că stadiul ontogenetic este un factor important în
dezvoltarea unor proprietăţi structurale importante din punct de vedere funcţional
al organismului.
Interesantă este totuşi cea de a doua parte a cercetării: se pune întrebarea dacă
efectul antrenamentului este acelaşi la subiecţii cu aceleaşi predispoziţii genotipice,
cu alte cuvinte dacă există o interacţiune între predispoziţiile genotipice şi
influenţa mediului? în acest scop s-au utilizat datele privind 4 perechi de gemeni în
vîrstă de 10 ani şi 4 perechi în vîrstă de 16 ani, din cercetarea precedentă. Prin ana-
liza variaţiei s-a calculat ce proporţie din variabilitatea totală a consumului maxim
de oxigen este legată de componenta efectului antrenamentului, de componenta
influenţei mediului şi de interacţiunea genotip-antrenament. Datele obţinute sînt
următoarele: antrenament 42%, ereditate 51%, interacţiune 7%. Este evident că,
chiar în condiţii de mediu extreme şi de antrenament intensiv, contribuţia
predispoziţiilor genotipice la variabilitatea modificărilor nivelului maxim de con-
sum a oxigenului este ridicată. Pe de altă parte, interacţiunea genotip- mediu nu
este un factor care să influenţeze semnificativ variabilitatea totală. Astfel se poate
presupune că, în condiţiile unui genotip diferit, modificările rezultînd din
influenţele mediului şi antrenamentului sînt aproximativ aceleaşi.
Mai multe alte cercetări referitoare la factorii fiziologici-funcţionali se ocupă de
funcţiile musculare elementare şi de proprietăţile ţesutului muscular ia nivel
celular. Autorii lucrărilor sînt Komi şi colab. şi Howald.
Prima cercetare (Karvinen, 1973) a fost efectuată pe 15 perechi de gemeni
monozigoţi şi 14 perechi de gemeni dizigoţi, băieţi şi fete în vîrstă de 10—14 ani.
Proprietăţile evaluate au fost capacitatea anaerobă maximă determinată după
Margario, forţa maximă de flexiune a cotului şi de extensie a genunchiului,
activitatea electrică integrată musculară (bicepsul brahial) şi factorii timpului reflex
şi de reacţie. Coeficienţi de heritabilitate înalţi au fost găsiţi pentru timpul
reflexului rotulian — 0,98, timpul de reacţie — 0,86 şi capacitatea anaerobă
maximă (evaluată pe baza debitului mecanic) — 0,99. Autorii au făcut, de
asemenea, o comparaţie a heritabilităţii în raport cu sexul. O condiţionare genetică
mai înaltă a fost constatată la băieţi, ceea ce se explică prin faptul că funcţiile
musculare şi manifestările forţei musculare sînt strîns legate de influenţa
hormonilor sexuali şi de particularităţile structurii fizice.
Un alt studiu (Komi ş.a. 1977) tratează despre rezultatele biopsiei musculare
efectuată într-un lot de 31 perechi de gemeni monozigoţi >1 dizigoţi de ambele
sexe, în vîrstă de 15-24 de ani. S-a studiat, în special, procentul tipurilor de fibre
musculare şi s-a evaluat activitatea enzimatică musculară (m. vastus lateralis). S-
a constatat, cu privire la compoziţia muşchiului (% din fibrele cu contracţie lentă),
că valorile coeficientului de heritabiiitate sînt ridicate, atît la băieţi, cît >l la fete:
fete — 0,99, băieţi — 0,93, indiferent de sex — 0,97. Nu s-a observat o influenţă
mai mare a eredităţii asupra activităţii enzima- llce musculare.
Lucrarea lui Komi ş.a. (1978), consacrată cercetării influenţei antrenamentului
izometric al forţei asupra diferitelor caracteristici ale funcţiei musculare şi asupra
caracteristicilor ţesutului muscular, a fost menţionată mai înainte. S-a aplicat
metoda ,,martorului co-geamăn"; influenţa antrenamentului a fost semnificativă
asupra tuturor proprietăţilor investigate (forţă musculară, activitate
electromiografică şi activitate musculară enzimatică).
O altă cercetare (Korlsson, Komi, Viitasalo, 1979) a verificat faptul că
rezultatele investigaţiilor asupra unor fenomene la acest nivel de diferenţiere se
deosebesc deseori considerabil unele de altele. Cercetarea se bazează pe
reinvestigarea unui lot de gemeni care au mai fost utilizaţi în studiile autorului
(1977). Caracteristicile cercetate au fost capacităţile anaerobă maximă după
Morgorio, extensia maximă a genunchiului, curba în timp a contracţiei musculare
izometrice, activitatea electrică musculară integrată, cronaxia, procentul fibrelor cu
contracţii lente, nivelul activităţii enzimatice (m. vastus lateralis). Această
cercetare a evidenţiat o influenţă semnificativă a diferenţelor
f) enotipice în ceea ce priveşte capacitatea anaerobă maximă, în care
coeficientul de heritabiiitate s-a ridicat la 0,98. Nu au existat dife- icnţe
semnificative între deosebirile intrapereche ale celor două tipuri de gemeni în
privinţa celorlalte proprietăţi investigate.
Montoye şi Gayle au cercetat asemănarea dintre părinţi şi descendenţii lor sub
raportul consumului maxim de oxigen. Relaţia cea mai •.trînsă a fost găsită între fii
şi taţi, cînd aceştia din urmă erau sub vîrsta de 40 de ani (r=0,066).
Acelaşi factor a constituit obiectul cercetării menţionate a lui Wolanski şi
Kasprzak (1976). La fel ca în alte teste, şi în acest test corelaţia este condiţionată
de treapta de ontogeneză, oscilînd I»o toată întinderea coeficientului de corelaţie,
adică de la 0 la valori opropiate de 1. Există diferenţe evidente în privinţa sexului;
se pare că pînă la aproximativ vîrsta de 18 ani există un grad mai mare de
r.omănare în relaţia băieţi-părinţi, însă după această perioadă creşte
i orelaţia în relaţia fiică-părinţi, în timp ce asemănarea băieţilor este loarte redusă.
Rezultate în mai mare măsură egale apar în privinţa luctorilor investigaţi după
aceea, respectiv, în privinţa frecvenţei cardiace după un efort standard (testul pe
trepte). în acest caz, în tot > ursul ontogenezei există un grad mai mare de
asemănare în relaţia fii-părinţi, însă coeficienţii de corelaţie nu depăşesc valoarea
de 0,50. în privinţa fiicelor, un anumit grad de asemănare s-a constatat numai în
jurul vîrstei de 15 ani.
Lucrarea lui Tonoka ş.a. (1976) se ocupă de unii factori circulatori şi de presiunea
sanguină sistolică. Corelaţiile într-o serie de cazuri sînt statistic semnificative. Pe
de altă parte, coeficientul de heritabilitate derivat din coeficienţii de regresie este
destul de ridicat (variind între 0,50 şi 0,75), permiţînd să se presupună un grad
mare de ereditate.
Dintre proprietăţile funcţionale la nivel de organ, .ne interesează numai cele care
sînt legate direct de manifestările de eficienţă motorie. In această privinţă se pare
că cercetărilor pe baza stabilităţii longitudinale li s-a acordat mai puţin atenţie.
O serie de autori au ajuns la concluzia că modificările aparatelor circulator şi
respirator în cursul ontogenezei sînt în cea mai mare parte rezultatul dezvoltării
naturale, efortul fizic impus sau alte influenţe neavînd decît un rol secundar.
Modificări mai mari se produc numai în cazul unui efort suficient de intens şi
îndelungat (Astrand ş.a. 1963).
Evaluarea stabilităţii longitudinale împreună cu analiza de corelaţie a datelor a fost,
pentru prima oară efectuată, de McCammon şi Sexton (1958, 1963). Ei au
constatat un grad mare de stabilitate a frecvenţei cardiace în condiţiile unui efort
standard; investigaţia lor cuprinde limita de vîrstă mari, de ia 1 an pînă la vîrsta
adultă.
Ulbrich (1967, 1971) a studiat aceste probleme în ceea ce priveşte posibilităţile
elevilor talentaţi la sport. Lucrarea sa este interesantă din punct de vedere
metodologic, prezentînd totodată rezultate faptice demne de atenţie. Pe un grup de
băieţi în vîrstă de 11 — 18 ani, autorul a ajuns la concluzia că factorii circulatori şi
respiratori sînt foarte stabiii în cursul adolescenţei şi că la dezvoltarea lor
contribuie în special predispoziţiile ereditare. Coeficienţii de corelaţie găsiţi între
valorile frecvenţei cardiace în diferitele stadii de dezvoltare arată stabilitatea
factorului menţionat mai sus, care nu este perturbat nici măcar în perioada
pubertăţii.
Pe baza cercetării frecvenţei cardiace în condiţii de efort standard, autorul a
elaborat nomograme ale dezvoltării, care pot ajuta la previziunea dezvoltării şi la
selecţionarea subiecţilor cu un nivel presupus foarte ridicat de eficienţă
cardiopulmonară a organismului. Tendinţele de dezvoltare a doi băieţi cu un nivel
diferit al frecvenţei cardiace sînt prezentate pe nomograma menţionată mai sus. Ele
sînt asemănătoare tendinţelor de dezvoltare din cazul alergării de 1 000 rn.
Cercetarea efectuată de Sprynorova (1977) provine din aceeaşi sarcină de
cercetare şi din aceiaşi Ioc. Pe un lot de băieţi în vîrstă de 11 —18 ani, supus la
diverse regimuri motorii, această autoare a studiat
o serie de factori, printre care capacitatea aerobă maximă (consum maxim de
oxigen şi oxigen-puls maxim). Pe lîngă constatarea că stabilitatea caracteristicilor
menţionate mai sus este relativ ridicată (în medie, însă, este mai redusă decît
stabilitatea caracterelor constituţiei li/ice), autoarea a tras şi alte concluzii
interesante. Ele se referă la constatarea că un grad înalt de stabilitate a dezvoltării
individuale apare în lotul cu un nivel mediu de activitate motorie, iar din punct de
vedere al vîrstei, în perioada pubertăţii. Rezultatele investigaţiei apreciate în valori
absolute (nu raportate la 1 kiJocorp) şi în condiţii de efort maxim au arătat o
stabilitate mai mare. Drept criteriu cel mai adecvat de previziune a dezvoltării
capacităţii funcţionale a organismului, din punct de vedere al capacităţii de
rezistenţă, autoarea consideră oxigen-puls maxim.
Pe lîngă cercetările menţionate mai sus, alte investigaţii interesante sînt aceea a lui
SecSov (1976), avînd ca obiect evaluarea coeficientului de stabilitate longitudinală
a unor factori biochimici, în special a 17-cetosteroizilor (coeficientul de corelaţie a
atins valoarea 0,55), precum şi cercetarea efectuată de Smirnova (1976), în care s-
a evaluat dezvoltarea excitabilităţii aparatului locomotor. în ambele cazuri, autorii
au constatat că subiecţii prezintă o tendinţă la menţinerea particularităţilor lor din
copilărie pînă la vîrsta adultă şi că aceşti factori sînt relativ „conservatori".
De asemenea, în cadrul parametrilor tipologici funcţionali menţionăm stabilitatea
la hipoxia hipoxemică, care arată nivelul dezvoltării calităţii de rezistenţă.
Rezistenţa hipoxemică a gemenilor s-a studiat după testul apneii maximale
(inspiratorie şi expiratorie) şi testele de rezistenţă la expiraţie. La gemenii
univitelini şi bîviteiini nu există deosebiri nete, deşi însumarea tuturor probelor
monovitelinilor şi bivitelinilor, indică deosebiri prin ambele categorii de teste.
Capacitatea de a suporta stările hipoxemice este dependentă de gradul de antrenare,
cu toate câ rezistenţa individuală la insuficienţa oxigenului este o însuşire foarte
stabilă. Cu toate că metodele folosite nu au scos la iveală acest lucru cu destulă
claritate (copiii, poate, nu <iu putut să efectueze corect probele şi pînă Ia capăt,
deoarece nu s-a făcut o instruire prealabilă), se poate presupune că există o capa-
citate înnăscută de rezistenţă hipoxemică. Băştinaşii regiunilor alpine dispun de
particularităţi pregnante de adaptare la cantităţi insuficiente de oxigen, care nu le
au locuitorii din cîmpie, care îşi petrec o mare parte a timpului la munte. Şi totuşi,
copiii locuitorilor din regiunile alpine nu se deosebesc de alţi copii în Ceea ce
priveşte nivelul hemoglobinei şi numărul eritrocitelor. Doar după o îndelungată
şedere la munte ii se dezvoltă mecanismele de adaptare, indispensabile pen
ii u prevenirea hipoxiei.
Reacţiile de adaptare la hipaxie la sportivi, în decurs de ani, manifestă o constanţă
specifică. Toate acestea permit să afirmăm că
433
Pil ■ Antropologie motrică
deosebirile individuale în ce priveşte nivelul rezistenţei la cantitatea insuficientă de
oxigen, sînt în mare măsură cond/ţionate ereditar. De aceea, pot fi componente
sigure în selecţia copiilor pentru disciplinele sportive care necesită o mare
dezvoltare a rezistenţei.
în raport cu însuşirile fiziologice, pe bcza premiselor motricităţii au fost efectuate o
serie de cercetări, în care a fost apreciat gradul condiţionării ereditare a
fenomenelor fiziologice în repaus, în timpul eforturilor submaximale şi maximale,
precum şi repausul după efort.
Toate rezultatele demonstrează, co în timpul unui efort mai mare se manifestă
controlul genetic al însuşirilor şi nu în stare de repaus, intensitatea condiţiunilor
genetice după repaus — ocupînd un loc intermediar (Kogan, Antipov, 1974;
Szwarz, 1976).
Datele obţiunte pentru volumul cardiac, debitul cardiac, frecvenţa şi capacitatea
respiratorie au fost obţinute prin: metoda corelaţiei părinţi—copii (Kogan şi
Antipov, 1974), prin metoda influenţei componentei genetice în schimbarea
fenotipică a însuşirilor (Wolanski, 1978) şi prin metoda gemenilor (Szwarz, 1971,
1976; Sergienko, 1975). Cu ajutorul acestei ultime metode s-a constatat că
însuşirile sistemului circulator sînt mai puternic condiţionate genetic, decît cele ale
sistemului respirator (Szwarz, 1971).
Există date, care afirmă că procesul începerii efortului este în mod special controlat
genetic, precum si procesul de refacere (Szwarz, 1976).
Menţionăm tot în acest context cercetările Iui Szopa privind condiţionarea genetică
de mediu a capacităţii aerobe şi a unor parametri ai sistemului circulator. Astfel au
fost stabiliţi coeficienţii de corelaţie intrafamilială pentru pulsul înainte, în timpul
şi după efort, pentru masa corporală, graficele schimbărilor survenite Ia coeficienţii
de corelaţie în timpul diferitelor perioade de vîrstă, coeficienţii de heritabiiitate
pentru pulsul înainte, în timpul şi după efort şi pentru capacitatea aerobă,
componentele variantei fenotipice. Aceste date au deosebită însemnătate pentru
selecţia şi antrenamentul sportiv (tab. 44).
Echilibrul static este un alt parametru fiziologic. EI a fost determinat prin trei
teste:
1) menţinerea poziţiei „proptit într-un picior";
2) testul „rîndunica";
3) în poziţia (1), fără încetare, pînă Ia pierderea echilibrului, gemenii întorceau
capul într-o parte cu o frecvenţă de o întoarcere pe secundă.
Echilibrul dinamic s-a studiat după mărirea abaterilor în stîngă sau în dreapta în
timpul mersului înainte pe o linie dreaptă, cu ochii deschişi, pe o distanţă de 15 m.
Tabelul 44
Compararea indicilor eredităţii h2 — rezultaţi din datele cercetărilor efectuate
asupra gemenilor
Autorul Vîrsta Pulsul Pulsul iîn Caracte
copiilor înainte de timp efort ristica
efort
’i/warz, Kramov, 1970 5-17 - - 0,79
/ Kiissouras, 1917 7-13 - - 0,93
Venarando, Milani- 10-13 0,28 0,91 0,66
Comparetti, 1973 14-17 0,38 0,51 0,77
Vrqienko, I975 12-17 0,17 0,48 0,73
Kovar 1984 7-10 0,05 0,30 0,20
11-14 0,00 0,27 0,24
15-19 0,10 0,65 0,47
7-19 0,06 0,37 0,28
Rezultatele au fost următoarele: coeficienţii efectelor ereditare pentru echilibrul
static, determinat prin cele trei teste, au fost:
I 1,44, cu p 0,05; F=1,70, cu p 0,05; F=3,87 cu p 0,01. După mi este date se
poate presupune că echilibrul static, în dezvoltarea MI, depinde aproximativ în
egală măsură de factori de mediu şi ereditari.
Mai semnificativ, mediul influenţează dezvoltarea echilibrului dinamic (F=1,14, cu
p 0,05).
Caractere tipologice motrice
Determinarea genetică a dezvoltării motorii este condiţionată de Miractene
poligenice, care depind de un grup de multe gene „slabe", n> exercită un efect
aditiv (de sumaţie). Ele sînt astfel exprimate intr-o formă medie în raport cu genele
determinante, care sînt transmisa ereditar unui subiect în proporţie de 50% de la
tată şi 50% do la mamă. De aici rezultă că, teoretic, coeficientul de corelaţie
pârinte-copil ar trebui să fie 0,5, în timp ce valoarea mid-parent părinte-copil ar
trebui să fie 0,71. Acest ultim efect se datorează, de asemenea, faptului că unele
gene moştenite de la mamă şi tată pot fi identice (omoloage). Unele fenotipuri însă
prezintă uneori o discontinuitate, care apare sub forma prezenţei mai multor vîrfuri
în
iftcNemar ^ furi * Venerjdo 'Scbuarz *• vtiHiams \Kovar ®Novozilova a
Savaiieyeva A Sergienko________» zătsiorski
v
Agi!/late (iestu/ rotorului)
Săritură verhca/ă ~L
Coorc/onsrea miinii **
Alergare 30m. - - -—a 20m
Flexibilitate a-------*
Săritură în lungime pe loc»----------------0
Săritură în înălţime c/m alerga re •
Alergare 60 m. c4-------------------------$
Forţa statică a, »
' „____________m Ji m for
11
For fa ridicării cu sp&ffîe Agilitate (amestecam* cărţi/ar) Echilibru
/ ovire uşa#ră ©
Agilitate v (bobinsre) Alergare ® pe toc Sui o (îmin te)
Şut« (înapai)
^Aruncarea mingii
C.O O.i 0.2 0.3 0,4 0,9 0,6 0.7 QJ Indice Hohingsr
Fig. 164. Coeficienţi de heritabilitate cu importanţă în sport.
curba de distribuţie a unui anumit caracter. în acest caz, caracterele nu sînt supuse
segregării mendeliene (Incuye, 1973) (fig. 164, 165).
Transmiterea ereditară a caracterelor motorii fundamentale este deosebit de greu de
explicat, dat fiind că aspectele activităţii motorii nu sînt nici ele net separate. De
obicei se iau în consideraţie următoarele caracteristici aie activităţii motorii:
1) Forţa: capacitatea de a învinge o rezistenţă mare; 2) Viteza: capacitatea de
mişcare pe o distanţă dată sau într-un unghi dat, într-un interval de timp scurt; 3)
Îndemînarea: capacitatea de activitate coordonată voluntară, precisă şi elastică a
corpului, acţiuni motrice adaptate la cele ale adversarului, capacitate anticipativă
motrică, echilibru; 4) Rezistenţa: capacitatea de efectuare îndelungată a unor
mişcări submaximale, fără semne de epuizare.
Mulţi autori consideră însă numai forţa şi viteza sau forţa şi rezistenţa ca singurele
caracteristici reale ale activităţii motorii, iar pe celelalte le consideră numai ca
derivate din aceste caracteristici reale. în scopul cercetărilor genetice este de o
importanţă esen- ţiulă sâ se stabilească caracterele elementare. Aceasta explică ten-
dinţa la cercetarea unor variabile cum sînt condiţiile biomecanice: masa şi
proporţiile corporale, tipul somatic, dezvoltarea masei mus- ( ulare, coordonarea şi
precizia mişcărilor, timpul de reacţie şi mişcările respective, simţul echilibrului şi
ritmului, forţa musculară statică, dinamică şi explozivă absorbţia maximă de
oxigen etc.
Transmiterea ereditară a acestor 4 caracteristici ale activităţii motorii menţionate
mai sus poate fi considerată pur şi simplu ca o manifestare combinată a unui număr
de caractere elementare, fie- ( are din ele fiind determinat pdigenic. De aceea ea
poate fi comparată mai mult cu determinarea genetică a inteligenţei. Transmi- torea
ereditară a inteligenţei a fost însă studiată mai amănunţit <locît aceea a caracterelor
motorii. Acestea din urmă depind nu numai de trăsăturile somatice şi fiziologice
ale unii individ, dar şi de fondul său psihic: motivaţie, imaginaţia mişcării,
rezistenţă şi perseverenţă
Csrscfere CZ] N/kityuk ’Zj Rubmov o Kogari si 4nhpov
Activitate moforie o
Aptitudine fizică (motorie) Cl1Z I _ C _ ZZZT _r Z HJ ^
? 1 -------------------------------------- ----------------^
Capă citate de c lucru psihică \
c zzzzz z z ZL ir_r_r : c z z _____! . 1
cZII<f Capacitate de tucru fizică
______L_ji_i____1____1____I____1____1____I____L
0. 0 0,1 0,2 0,3 D,4 0.5 0.6 0,7 0.8 0.9 1.0
Indice Ho/zingcr
Fig. 165. Coeficienţi de heritabilitate cu importanţă în sport (după Wolanski).
(tenacitate), ’jinînd seama de aceasta, termenul folosit de obicei este „transmitere
ereditară a caracterelor psihomotorii".
Cercetările se efectuează pe baza a trei metode principale: studii longitudinale cu
comparaţia unui grup de subiecţi identici; studii familiale şi studii pe gemeni. Toate
cele trei metode prezintă unele avantaje, dar din păcate ele nu sînt lipsite de
deficienţe.
Rezultate pe baza cercetărilor asupra gemelarităţii. Apariţia gemenilor într-o
populaţie este foarte rară, totuşi investigarea lor se situează printre metodele cele
mai frecvent aplicate în studiul caracterelor cantitative umane. Acest fapt este
evident prin numărul de lucrări avînd ca temă studiul predispoziţiilor motorii
individuale, O
serie de date interesante şi preţioase din punct de vedere gnosolo- gic, cărora
trebuie să li se acorde atenţie, au fost adunate în ultimii 50 de ani (fig. 166-174).
Cercetarea gemenilor. Cercetarea gemenilor ne prezintă cea mai bună modalitate
de verificare a importanţei eredităţii şi a influenţei mediului înconjurător, care
determină într-o mare măsură talentul sportiv. Gemenii monocelulari au acelaşi
sistem genetic. Marile deosebiri dintre ei sînt generate de factorii neereditari. în
schimb, gemenii biovulari au diverse genotipuri.
Pe baza comparaţiilor schimbărilor observate la gemenii mono- ovulari şi biovulari
s-a stabilit un indice de ereditate. Dacă valoarea
lui este 1, cauza schimbărilor observate este ereditatea, dacă este 0, ilunci
schimbările s-au produs sub influenţa mediului înconjurător. Dacă schimbarea este
condiţionată şi de mediu şi de ereditate, atunci indicele eredităţii are valoarea
cuprinsă între 0 şi 1; apropierea de
I este considerată ca indice relativ al forţei genotipului. Tinînd cont

Ioacestea, au fost calculaţi indicii eredităţii pentru şirul schimbărilor fiziologice,

biomecanice şi morfologice, care sînt legaţi de cel mai înalt nivel al îndemînării
fizice.
In două serii diferite de cercetare, Komi şi colaboratorii au ob- linut indici
apropiaţi de 1 (0,99 şi 0,98) pentru forţa maximală a muşchilor, măsurată prin
testul alergării pe scări.
O valoare (0,97) asemănătoare au obţinut pentru forţa maximală
i muşchilor antebraţului, pe baza datelor testului forţă-viteză (8. Jo- noss — date
nepublicate, obţinute în laboratorul autorului).
•în cercetările lor, Komi şi Karlsson au luat biopsia muşchiului vastus lateralis
de la 20 perechi de gemeni (9 perechi monozigoţi şi
II perechi bizigoţi) şi au cercetat tipurile de fibre ale muşchilor scheletului.
Şi ei au confirmat ca aproape identică răspîndirea procentuală a librelor muşchiului
scheletului în cazul fraţilor monozigoţi.
Indicele eredităţii s-a ridicat Ia 99,5%, iar indicele pentru forţa maximă musculară
are aproape valoarea de 97,8%.
Avînd în vedere faptul că neuronul muşchiular inervează uniform lipul de fibră
musculară, autorii sugerează că şi componenţa unităţii
motrice în muşchiul scheletic este stabilită genetic şi că factorii genetici ou o
însemnătate decisivă pentru potenţialul calităţilor fizice ale omului.
Cu prilejui altor cercetări efectuate au fost obţinuţi indici înalţi de ereditate pentru
capacitatea morfologică şi pentru agilitatea mo- trică.
Metoda de studiere a gemenilor se bazează pe evaluarea variantei sau o corelaţiei
între perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi. De regulă, gemenii monozigoţi
posedă .100% gene identice, în timp ce gemenii dizigoţi posedă numai 50% astfel
de gene (valoare similară unei perechi frate-frate aleasă la întîmplare); divergenţele
între aceste două valori pot oferi cheia pentru tragerea concluziilor privind
determinarea genetică a caracterelor. Coeficienţi de corelaţie între perechile de
gemeni monozigoţi sînt de obicei subestimaţi, în timp ce coeficienţii de corelaţie
între gemeni dizigoţi sînt supraestimaţi în raport cu asemănarea lor genetică reală.
Pentru evaluarea heritabiIităţii se utilizează următoarele formule în studii pe ge-
meni:
U2 S DZ~ S MZ , o V DZ~ V MZ
n z =--------- sau h^=------->
ţ2 v
V
DZ DZ
ţ 2 r DZ
sau F——-—,
ţ 2 MZ
r r
u MZ~ DZ
sau H=------.
1-r
DB
unde: SDZ este variaţia sau abaterea standard a diferenţelor între gemeni dizigoţi
sau —1— •
MZ
7dz este coeficientul de corelaţie Între gemeni DZ sau——*
MZ
Uneori, în aceste formule s-a ţinut seama de corelaţii pentru erori, dar aceasta nu a
antrenat modificări semnificative în abordarea prin această metodă. Valoarea
metodologiei de studiere a gemenilor este incontestabilă, dar metodele descrise
mai sus sînt grevate de erori considerabile din motivele expuse mai jos. Diferenţele
existente nu sînt nicidecum o măsură a diferenţelor genetice. Ele exprimă însă o
proporţie neidentificată de determinări genetice şi de mediu, care nu pot servi ca o
măsură de heritabilitate, deşi ele constituie o astfel de măsură în cazul studiilor
familiale, aşa cum s-a menţionat mai înainte. Un alt inconvenient fundamental al
metodologiei studiilor pe gemeni, aşa cum s-a descris mai sus, constă în faptul că
gemenii monozigoţi pot avea un sac amniotic comun sau doi saci amniotici
•.«paraţi, în timp ce la gemeni dizigoţi sacii amniotici sînt totdeauna •.«paraţi. în
cazul unui sac amniotic comun, între gemeni are loc o competiţie pentru
substanţele nutritive obţinute din laptele matern (Price, 1950, Churchill, 1965) şi,
în consecinţă, un geamăn îl domină de obicei pe celălalt. Aceasta diminuează
asemănarea lor pînă Ia un <jrad care diferă, în mod individual, pentru fiecare
pereche de gemeni monozigoţi cu un sac amniotic comun. Mortalitatea gemenilor
monozigoţi este mai mare, atît în viaţa fetală, cît şi în perioada peri- natală şi
postnatală (Nikitjuk, 1976), în timp ce tipul de morbiditate diferă de acela al
gemenilor dizigoţi. Aceasta arată că gemenii nu •.înt eşantioane randomizate ale
unui „pool" de gene al populaţiei in care s-au născut. Numărul de subiecţi cu
cromozomi X activi este mai' mare printre gemeni (tipul genosomal de transmitere
ereditară — Nikitjuk, 1976). Comparaţia gemenilor monozigoţi cu cei dizigoţi
pentru evidenţierea diferenţelor este legată de erori considerabile, deaa- n>ce s-a
arătat că şi chiar reacţiile la stimulii motori (stimularea dezvoltării ţesutului osos)
sînt diferite la gemenii dizigoţi şi la cei mono- /igoţi (Antipov şi Kogan) (citat de
Dubinin şi Nikitjuk, 1976); în cazul unor gemeni antrenaţi identic, s-au observat
efecte mai mari la gemenii monozigoţi decît la dizigoţi, ceea ce este foarte
important pentru studiul aptitudinilor motorii (Kogan şi Antipov, 1974). Dificul-
lăţile întîmpinate în studiile pe gemeni, din punct de vedere al geneticii, se
datorează faptului că ei sînt crescuţi împreună şi, de obi-
« < i, alimentaţia şi îmbrăcămintea sînt identice. De aceea este greu <lo delimitat
rolul factorului genetic de acela al factorului de mediu. Proporţia acestor factori
este diferită la gemenii monozigoţi şi dizi-goţi •,.i ila cei crescuţi în condiţii
identice. Metodele matematice folosite în «icest scop nu au dat pînă în prezent
rezultate.
dini ucoti(i>l |>ii>1 >l<miui, nfocttiinel o <e*r« ti111i»i i ontlmio 11m1111<i
uii<>i pnvchl do g<irm»nl monozigoţi >1 dl/lyoţl Io o vir.iu |>r< t oro, obn< i vind
prlmelo lor mişcări şi «vciluînd măsura în emo <iu coioipun*
sau au diferit. La perechile de gemeni monozigoţi •. a oljv>ivut >
mare asemănare „intrapereche" în ceea oo priveşte dezvoltarea m> i sului. După
Verschuer, la perechile de monozigoţi a existat o con cordanţă în 67% din cazuri,
însă la perechile de dizigoţi numai in 30%; după Bossik, proporţiile .respective au
fost de 69% şi 35%. Ani bii autori au ajuns la concluzia că ereditatea exercită o
influenţei importantă.
Frischeisen-Kdhler a stud:at diferenţele individuale de vitozo şi ritm ale
mişcărilor simple ale mîinii. S-au constatat diferenţ» considerabil mai mici la
perechile de gemeni monozigoţi, în timp o variabilitatea rezultatelor obţinute la
gemenii dizigoţi a corespuns di ferenţelor între fraţi (surori) normali. Rezultate
similare cu privire Io evaluarea orientării în spaţiu a mişcărilor (devieri ale mîinii
de la direcţia urmărită) au fost obţinute de Molan. Asemănarea în cadrul perechii
(„intrapereche") de gemeni monozigoţi a fost de două ou mai mare comparativ cu
perechile de gemeni dizigoţi.
Se citează frecvent o cercetare relativ simplă efectuată de McNo- mar (1933).
Acest autor a observat influenţa unor eforturi continue asupra diferenţelor
„intrapereche" la gemenii monozigoţi şi dizigoţi în cadrul a trei exerciţii motorii de
tip îndemînare (activitatea mîinii şi degetelor). El a examinat .rezultatele obţinute
la începutul exerci- ţiilor şi după exerciţii. Datele obţinute arată că diferenţele în
cadrul perechii de gemeni monozigoţi sînt relativ puţin influenţate de exer ciţii, în
timp ce la gemenii dizigoţi există o tendinţă de diminuare a diferenţei. Aceeaşi
concluzie a rezultat dintr-o cercetare similară a iui Brody. Rezultatele arată că
posibilităţile de însuşire a anumitor capacităţi motorii se află probabil sub influenţa
unor predispoziţii condiţionate ereditar şi genetic.
O problemă asemănătoare referitoare la aspectele genetice ale învăţării
mişcărilor şi la predispoziţiilor senzorial-motorii a fost tratată de psihologul
german Wilda. El a studiat timpul necesar pentru însuşirea unor acte motorii
simple, grupînd tablourile respective conform unui model şi evaluînd ameliorările
progresive în încercări repetate. S-a observat un grad considerabil mai mare de
concordanţă la gemenii monozigoţi decît la cei dizigoţi.
Din cercetările de acest tip este legată şi studierea condiţionării genetice a
lateralităţii (funcţie dominantă a mîinii), a dexterităţii scrisului şi a agilităţii
degetelor şi mîinii (evaluată, de exemplu, prin bătaie la maşină). Din rezultatele
obţinute în cercetările de acest tip se constată că şi componenta ereditară este, în
general, mai puter-
I miiM «nviwMrivmippiaaiir*
III l i |tnir|( lulo (Io <](>m«»lll mono/|ţjoţ| i II şl In i tl|n tln <l|/|ţ|nţ|, Ai un In *!•
•<■« ,!<>•.li cu <llv»tr.«lf> Inlluenţfl du mmllu tini focii (o proţ^nant»
in »i « < i / u r I Alţi (<ictx5rl sini nivelul di» stâpînlro a agllltnţll, d11«•
NMiM* de vîfJita, dlvorsalo condiţii de însuşire o dexterităţii etc.
\ludlul efectuat de Cedda şi Noroni (1955) pe 56 perechi de ge- 111 411 1
monozlfloţi şi dizigoţi este axat pe mişcările involuntare incon- •li- ht»- IMn
înregistrarea unui film ei au urmărit reacţiile subiecţilor iu timp ce li se arătau poze
de diferite feluri şi au evaluat gradul
• l'i < ei îtordanţâ în cadrul unei perechi de ambele tipuri de gemeni.
I '> buza analizei rezultatelor ei au ajuns la concluzia că o condiţio- M»iio genetică
poate fi observată numai în manifestările de mimică iik f*ţei şi capului.
De mişcările umane s-a ocupat în mai mare măsură Spindler
i IV'»!)). Pe lîngă observarea mişcărilor involuntare (mimică, manites- 1111 «*(j
sentimentelor), bateria sa de teste motori.i a inclus unele probe
• 'I >1 vnuite de tip îndemînare (cusut, scris) şi activităţi ca alergare, .mituri,
aruncări. Pe baza rezultatelor studiului de mai sus, efectuat i"- un grup relativ
numeros de subiecţi, autorul consideră că, în spe-
• ml viteza şi ritmul de alergare, sînt în mare măsură condiţionate
• In creditate (o asemănare a fost observată în 78% din cazuri la perechi de gemeni
monozigoţi şi în 12% la perechi de gemeni dizigoţi).
Ledowskoja (1972) a studiat influenţa regimului de viteză şi predispoziţiei
genetice asupra nivelului activităţii motorii. Activitatea motorie a fost evaluată
după numărul de paşi şi după frecvenţa car- liacă. Grupul a inclus 10 perechi de
gemeni monozigoţi şi 10 pe- irchi de gemeni dizigoţi de ambele sexe, în vîrstă de 3
—7 ani. Re- . uitatele arată că, deşi indivizii din cadrul perechilor diferă unul de
'«•lălăit, diferenţa este mult mai redusă decît aceea dintre indivizii .lin perechi
diferite (diferenţa intrapereche este mai mică decît cea mterperechi). Această se
vede din datele prezentate în tabelul 5, precum şi din coeficienţii de corelaţie
calculaţi (MZ=0,92, DZ=0,60).
In concluzia studiului autorul arată că, deşi influenţa factorului genetic asupra
nivelului activităţii motorii nu este, după cum rezultă din investigaţie, deosebit de
pregnantă, trebuie să se ţină seama de ea.
Rezultate foarte interesante şi utile din punct de vedere gnoso- logic, obţinute prin
studii pe gemeni, au fost publicate în ultimii ani de Sklad de la Academia de
Educaţie fizică din Varşovia. Pe lîngă caracterul constituţiei corporale şi probleme
de dezvoltare fizică în cursul ontogenezei, el a studiat şi manifestările motorii.
în prima sa lucrare (1972) el se bazează pe cîteva cercetări mai vechi, şi anume pe
studiile lui Frischeisen-Kohler şi Spindler. într-un lot de 27 perechi de gemeni
monozigoţi şi 23 perechi de gemeni dizigoţi de ambele sexe, în vîrstă medie de 11
ani, el a studiat asemă-
Jiul tj< inni'.l | ii 11 | ilmin i, eloctulricl o • «Minimi» continuo o iipni 1111 • > t
prim Iii c,I»> monozigoţi fl <11/1(j<>ţl Iu o vir.tu pi' i:oio, ol < .< i
vind prlmole lor mişcări şi «valuînd mâsura in CCMO do <iu coimpuh' sau au
diferit. La perechile de gemeni monozigoţi •> a ob.v?rvat > mm mare asemănare
„intrapereche" în ceea co priveşte dozvollaion mm sului. După Verschuer, la
perechile de monozigoţi a existat o con cordanţă în 67% din cazuri, însă la
perechile de dizigoţi nu mol in 30%; după Bossik, proporţiile .respective au fost de
69% şi 35%. Am bii autori au ajuns la concluzia că ereditatea exercită o influonţo
importantă.
Frischeisen-Kdhler a stud:at diferenţele individuale de vito/u şi ritm ale
mişcărilor simple ale mîinii. S-au constatat diferenţe considerabil mai mici la
perechile de gemeni monozigoţi, în timp c< variabilitatea rezultatelor obţinute la
gemenii dizigoţi a corespuns di ferenţelor între fraţi (surori) normali. Rezultate
similare cu privire Io evaluarea orientării în spaţiu a mişcărilor (devieri ale mîinii
de la direcţia urmărită) au fost obţinute de Ma/an. Asemănarea în cadrul perechii
(,.intrapereche") de gemeni monozigoţi a fost de două ou mai mare comparativ cu
perechile de gemeni dizigoţi.
Se citează frecvent o cercetare relativ simplă efectuată de McNo- mar (1933).
Acest autor a observat influenţa unor eforturi continue asupra diferenţelor
„intrapereche" la gemenii monozigoţi şi dizigoţi în cadrul a trei exerciţii motorii de
tip îndemînare (activitatea mîinii şi degetelor). El a examinat rezultatele obţinute Ia
începutul exerci- ţiilor şi după exerciţii. Datele obţinute arată că diferenţele în
cadru! perechii de gemeni monozigoţi sînt relativ puţin influenţate de exer ciţii, în
timp ce la gemenii dizigoţi există o tendinţă de diminuare o diferenţei. Aceeaşi
concluzie a rezultat dintr-o cercetare similară a lui Brody. Rezultatele arată că
posibilităţile de însuşire a anumitor capacităţi motorii se află probabil sub influenţa
unor predispoziţii condiţionate ereditar şi genetic.
O problemă asemănătoare referitoare la aspectele genetice ale învăţării
mişcărilor şi la predispoziţiilor senzorial-motorii a fost tratată de psihologul
german Wilda. El a studiat timpul necesar pentru însuşirea unor acte motorii
simple, grupînd tablourile respective conform unui model şi evaluînd ameliorările
progresive în încercări repetate. S-a observat un grad considerabil mai mare de
concordanţă la gemenii monozigoţi decît la cei dizigoţi.
Din cercetările de acest tip este legată şi studierea condiţionării genetice a
lateraîităţii (funcţie dominantă a mîinii), a dexterităţii scrisului şi a agilităţii
degetelor şi mîinii (evaluată, de exemplu, prin bătaie la maşină). Din rezultatele
obţinute în cercetările de acest tip se constată că şi componenta ereditară este, în
general, mai puter- •I I*• v11 oii 1 11 vc*i•.< U» lnlliii'nţf’ du iiimllii tini
fodrto |>rogn<inin In
• • • • M-• < <i/tirI. Alţi Idclorl MIII nivelul d<> .nlăpînlre a agilităţii, dlli*
do vir.ld, dlvorsolo condiţii do însuşire o dexterităţii etc. Mudlul ofoctuat do
Gcdcla şi Noroni (1955) pe 56 perechi de ge- III.9IU mono/igoţl şi dizigoţi este
axat pe mişcările involuntare incon- i||r>nt«’ Prin înregistrarea unui film ei au
urmărit reacţiile subiecţilor In llmp ce li se arătau poze de diferite feluri şi au
evaluat gradul
• In < oncordanţă în cadrul unei perechi de ambele tipuri de gemeni. I'n bt i/d
analizei rezultatelor ei au ajuns la concluzia că o condiţio- iiiiis* genetică poate fi
observată numai în manifestările de mimică «1 1« leţei şi capului.
\)o mişcările umane s-a ocupat în mai mare măsură Spindler
I I' "»’>). Pe lîngă observarea mişcărilor involuntare (mimică, manites- luioa

sentimentelor), bateria sa de teste motorii a inclus unele probe

• •Mânuite de tip îndemînare (cusut, scris) şi activităţi ca alergare, .• triluri,
aruncări. Pe baza rezultatelor studiului de mai sus, efectuat JIO un grup relativ
numeros de subiecţi, autorul consideră că, în spe- . iul viteza şi ritmul de alergare,
sînt în mare măsură condiţionate
• Io «Meditate (o asemănare a fost observată în 78% din cazuri la pe- fuchi de
gemeni monozigoţi şi în 12% la perechi de gemeni dizigoţi).
Ledowskaja (1972) a studiat influenţa regimului de viteză şi pre-
■ Ir.poziţiei genetice asupra nivelului activităţii motorii. Activitatea moli >iio
a fost evaluată după numărul de paşi şi după frecvenţa car-
liacă. Grupul a inclus 10 perechi de gemeni monozigoţi şi 10 pe- icchi de gemeni
dizigoţi de ambele sexe, în vîrstă de 3—7 ani. Re-
■ uitatele arată că, deşi indivizii din cadrul perechilor diferă unul de
< olâlolt, diferenţa este mult mai redusă decît aceea dintre indivizii din perechi
diferite (diferenţa intrapereche este mai mică decît cea mterperechi). Această se
vede din datele prezentate în tabelul 5, precum şi din coeficienţii de corelaţie
calculaţi (MZ—0,92, DZ=0,60). In concluzia studiului autorul arată că, deşi
influenţa factorului genetic asupra nivelului activităţii motorii nu este, după cum
rezultă din investigaţie, deosebit de pregnantă, trebuie să se ţină seama de ea.
Rezultate foarte interesante şi utMe din punct de vedere gnoso- logic, obţinute prin
studii pe gemeni, au fost publicate în ultimii ani de Sklad de Ia Academia de
Educaţie fizică din Varşovia. Pe lîngă caracterul constituţiei corporale şi probleme
de dezvoltare fizică în cursul ontogenezei, el a studiat şi manifestările motorii.
în prima sa lucrare (1972) el se bazează pe cîteva cercetări mai vechi, şi anume pe
studiile lui Frischeisen-Koh/er şi Spindler. într-un lot de 27 perechi de gemeni
monozigoţi şi 23 perechi de gemeni dizigoţi de ambele sexe, în vîrstă medie de 11
ani, el a studiat asemă-
narea sub raportul mişcărilor de alergare. Prin metoda cinematografică şi analiza
rezultatelor alergării de 60 m, el a evaluat viteza, ritmul (dat de viteza de alergare
şi numărul de paşi) şi structura mişcărilor (el a măsurat timpul, lungimea şi
numărul paşilor, precum şi unghiurile între diverse segmente corporale în anumite
faze ale alergării). Rezultatele au fost prelucrate statistic prin analiza varianţei şi
calcularea coeficientului de heritabilitate.
Din rezultatele studiului se observă că structura alergării individuale nu se
modifică decît în mică măsură. Există însă diferenţe considerabile între diverşi
indivizi. Structura cinematică a mişcării de alergare la perechile de gemeni
monozigoţi prezintă un grad mai mare de asemănare comparativ cu perechile de
gemeni dizigoţi. în ceea ce priveşte sexul, diferenţele mai mici în cadrul perechii
(„intrapereche") se observă la lotul de băieţi. Se poate deduce deci că viteza,
structura şi ritmul de alergare sînt probabil în măsură considerabilă condiţionate
genetic.
Tabelul 45
Rezultatele Comparaţiei activităţii motorii într-un lot de gemeni monozigoţi şi
dizigoţi (conform rezultatelor publicate de Ledowskaja, 1972)
Lot Medii Diferenţe
Gemeni A Gemeni B A-B
100 A+B
Număr de paşi pe oră
MZ (18 perechi) 11 800 9 700 2 100 9%
DZ (10 perechi) 12 000 10 400 2 600 10%
Număr de paşi pe zi
MZ (6 perechi) 2 600 2 200 400 8%
DZ (5 perechi) 2 400 1 800 600 12%
Număr de pulsaţii pe oră
MZ (6 perechi) 6 900 6 400 500 3%
DZ (5 perechi) 7 200 6 200 1 000 7%
Notă: Lotul A cuprinde geamănul din fiecare pereche care a atins o valoare mai
mare.
Un al doilea studiu al aceluiaşi autor abordează (Sklad, 1973) problema învăţării
mişcării. Evoluţia învăţării a fost cercetată zilnic limp de 2 săptămîni la 50 perechi
de gemeni monozigoţi şi dizigoţi de ambele sexe, în vîrstă între 9 şi 13 ani. Testele
motorii au inclus aruncarea mingei la ţintă, mişcări de lovire uşoară (tapping test)
şi un exerciţiu de coordonare ia un tremometru. încercările repetate au constituit
baza pentru constituirea unor curbe de învăţare a mişcării şi pentru analiza lor
statistică. Rezultatele sînt foarte interesante, diferenţele de evoluţie a învăţării la
perechile de gemeni monozigoţi şi dizigoţi se observă clar; se pot vedea curbele de
învăţare a mişcărilor de către fetele din perechile de gemeni monozigoţi şi dizigoţi
lestul fiind aruncarea la ţintă (evaluarea mai multor încercări de aruncare a unei
mici mingi de cauciuc într-un coş plasat la o anumită distanţă deasupra solului).
Pe baza rezultatelor sale autorul a tras concluzia că aptitudinile de a învăţa un act
motor nou se află sub control genetic, însă în ceea ce priveşte sarcina concretă, ele
par să fie independente şi destul de specifice. Nu există un factor general cu
influenţă universală de învăţare a actelor motorii, ci o multitudine de factori cu o
bază ereditară. Nivelul de asimilare a unui act motor şi viteza de învăţare par să fie
în mai mare măsură condiţionate genetic la băieţi, iar mişcările care cer o
coordonare fină şi precizie sînt în mai mare măsură condiţionate genetic la fete.
Pe la mijlocul anilor '60 interesul a început să se axeze pe probleme de
condiţionare genetică a eficienţei motorii, şi anume a celei •.portive. Mai multe
lucrări tratînd această problemă aiu fost publicate de Grebe (1955, 1956). în 1955
el a publicat rezultatele unui studiu
efectuat pe 34 perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi de ambele sexe. El a
urmărit gradul de concordanţă sau diferenţă între indivizii din cadrul unei perechi
în ceea ce priveşte activitatea lor sportivă. O cercetare ulterioară efectuată de
Gedda (1960) este similară în ceea ce priveşte abordarea metodologică. Cu
ajutorul unui chestionar, el a obţinut informaţii asupra a 35 de perechi de gemeni,
ajungînd la concluzii asemănătoare cu ale lui Grebe (rezultatele ambilor autori sînt
prezentate în tabelul 46). Ambii autori au tras concluzia că eficienţa sportivă
depinde în special de predispoziţii transmise ereditar, care au caracterul unor
predispoziţii ereditare dominante. Acestea influenţează un individ indiferent de
vîrsta sau sexul său. Aceşti autori afirmă că un proces de antrenare sportivă nu
constă decît în realizarea şi dezvoltarea acestor predispoziţii în condiţii optime de
mediu.
Tabelul 46
Activitatea sportivă la gemeni monozigoţi şi dizigoţi - frecvenţa procentuală în
diverse categorii (după rezultatele iui Grebe, 1955
şi Gedda, 1960)
Autor perechi MZ perechi DZ
Cores- Corespon Dife Corespon Corespon Dife
pon denţa renţa denţa denţa renţa
denţa parţială totală parţială
totală
GREBE (34 95 5 0 53,8 30,8 15,4
perechi)
GEDDA (319 66,4 4,3 29,3 38,8 24,6 36,6
perechi)
Nota: Rezultatele autorului au fost în parte adaptate în aşa fel încît să poată fi
comparate. Grebe a evaluat subiecţii în modul următor:
Concordanţă totală — ambii gemeni practică acelaşi tip de sport Ia un nivel de
eficienţă aproximativ egal.
Concordanţă parţială — ambii gemeni practică acelaşi sport, dar la niveluri de
eficienţă diferite.
Diferenţă — fie numai un geamăn, fie nici unul nu practică un sport. Gedda
include în această categorie şi perechile în care nici unul din gemeni nu desfăşoară
o activitate sportivă, iar în a doua categorie (concordanţă parţială) el include
cazurile în care un geamăn practică o activitate sportivă, iar celălalt nu practică nici
un sport.
Un studiu amplu şi complet asupra gemelaritâţii, care a urmărit
o serie de proprietăţi structurale şi funcţionale ale organismului, a (ost efectuat cu
30 de ani în urmă de un grup de cercetători japo- nozi conduşi de prof. Gsato şi
prof. Awano (1957). Studiul lor include şl cercetarea rezultatelor alergării de 50 m,
a diferite sărituri şi aruncări, a unor performanţe în teste referitoare la rezistenţa
musculară locală, la forţa maximă de prehensiune a mîinii, la forţa exten- •.orilor
trunchiului şi la alţi factori. Rezultatele obţinute într-un lot do 121 perechi de
gemeni monozigoţi şi dizigoţi în vîrstă de 6—16 ani (de ambele sexe) au fost
analizate de Ishidoya (1957). Contribuţia eredităţii a fost evaluată cu ajutorul unei
diferenţe procentuale medii exprimată în cadrul perechilor ele gemeni monozigoţi
şi dizigoţi. Autorul a studiat de asemenea influenţa a diferite tipuri de mediu şi a
vîrstei. Unele din rezultatele sale sînt prezentate în tabelul 47.
Tabelul 47
Evaluarea eredităţii şi mediului înconjurător - influenţe asupra variabilităţii
rezultatelor în teste motorii selecţionate - studiu de gemeni (după rezultatele
lui ishidoya, 1957)
Test indicele de influenţă a Proporţia de influenţă a
eredităţii mediului
Alergare 50 m 1,92 58,2
Sărituri în lungime 1,95 58,9
Aruncarea mingii 2,34 54,3
Ridicări (împingeri) 1,82 59,3
Sărituri cu un picior 2,13 56,1
Forţa extensorilor5,00 40,7
trunchiului
Forţa de prehensiune a 3,53 52,9
mîinii
Forţa umerilor 4,47 42,5
Forţa trunchiului (pe 4,61 42,0
kilocorp)
Forţa umerilor (pe kilocorp) 3,66 42,2
Notă: Autorul a făcut o evaluare cantitativă a influenţei eredităţii pe baza aşa-nu-
mitului indice de „forţă a eredităţii" calculat de Lenz (,,Erbkraft" în original —
Lenz, 1935). Evaluarea procentuală a influenţei mediului este efectuată după
Verschuer (1927). Ambele metode sînt astăzi rar folosite.
Din analiza rezultatelor se deduce că ereditatea este, fără îndoială, un factor
semnificativ în majoritatea manifestărilor motorii investigate. Pe de altă parte,
mediul are, de asemenea, un rol important. în ceea ce priveşte dependenţa de
vîrstă, rezultatele diferă în funcţie de tipul testului. Un grad mai redus de control
genetic pare însă să se manifeste mai mult în perioada pubertăţii, respectiv la vîrsta
de 11—14 ani.
Comparativ cu studii mai vechi, autorii lucrărilor recente încearcă să ridice şi
probleme noi. în timp ce în trecut obiectivul studiilor era de a dovedi dacă
influenţa eredităţii este sau nu evidentă, cercetările contemporane urmăresc
evaluarea cantitativă a influenţei ere- ditâţii asupra vâri abilităţii interindividuale a
rezultatelor în anumite teste şi proprietăţile sau aptitudinile corespunzătoare.
Aceasta permite să se evalueze care din ele sînt în mai mare măsură condiţionate
genetic şi care sînt mai puţin influenţate. Legată de acest fapt este şi posibilitatea
de a influenţa prin condiţionare intenţionată etc. în afară de aceasta, se cercetează
influenţa sexului, vîrstei, diferitelor condiţii de mediu şi a altor factori.
în funcţie de specializarea profesională a diverşilor cercetători, caracterele
investigate includ diverse caracteristici ale constituţiei corporale, rezultatele unor
teste motorii sau factori fiziologici şi funcţionali selecţionaţi la un nivel de
diferenţiere inferior. într-o serie de cazuri sînt stabilite caracteristicile tuturor
parametrilor menţionaţi ma'i sus. Să cităm acum autorii care au influenţat cel mai
mult stadiul cunoştinţelor din deceniul actual în ceea ce priveşte evaluarea
■manifestărilor motorii şi a predispoziţiilor funcţionale selecţionate ale
organismului.
Kovar, pe lîngă studiul contribuţiei influenţei eredităţii la valabilitatea rezultatelor
în teste motorii selecţionate a încercat să se axeze pe unele probleme metodologice
privind studiul eredităţii în raport cu capacităţile motorii umane, fă cînd comparaţii
între diferitele moduri de calculare a coeficientului de ereditate prin diverse
metode.
Metode relativ identice, de prelucrare m a tematico-statistice a datelor obţinute prin
studi'i pe gemeni, şi acelaşi obiectiv al cercetărilor permit comparaţia rezultatelor
şi încercarea de a deduce unele tendinţe mai generale. în acest scop, prezentăm
global rezultatele obţinute de diferiţi autori privind coeficienţii de heritabilitate
obţinuţi prin diferite notări în tabelele 48-51.
Tabelul 48
Cercetare pe gemeni intr-un test motor de alergare
Test Sex Vîrsta (în Număr Coeficient Autor
ani) perechi de iherita-
'bilitate
Alergare 20 m F 10 (X) 49 0,83 SAVATEJEVA
1976
Alergare 30 m M+F 12-17 50 0,62 SERGIENKO
1975
Alergare 60 m M+F 12-17 50 0,45 WEISS 1977
Alergare 60 m M+F 10 3 000 0,85 SZWARZ 1972
Alergare 60 m M+F 5-17 61 0,91 KOVAR 1974
Alergare în pas M 11-25 30 0,89 KLISSOURAS
alternativ
Alergare 1 000 m M+F 10-14 17 0,94 1973
Alergare 7 minute M+F 10 3 000 0,93 WEISS 1977
Notă: M - masculin, F — feminin. Numărul de perechi include >atît gemeni
monozigoţi, cît şi dizigoţi.
k'V Antropologie motricâ
Fig. 170. Corelaţia mid-parent — copii privind viteza mişcării mîinii, creşterea
pulsului şi absorbţia maximă de oxigen după testul pe trepte (Wolanski, 1976).
Tabelul 49
Cercetare pe gemeni prin teste urmărind reacţia şi viteza mişcărilor simple
Coefi
Test Sex Vîrsta (în Număr cient de Autor
ani) jperechi herita-
bilitate
Reacţia membru
lui superior M+F 8-16 194 0,70 SVANCARA 1966
Reacţia membru
lui superior M+F 10-14 29 0,86 KOMI et al. 1973
Reacţia membru
lui inferior M+F 12-17 50 0,86
Reacţia membru
lui inferior M+F 12-17 0,71 SERGIENKO 1975
Viteza mişcării 50
membrului
superior M+F 12-17 61 0,50-0,70,
Lovire uşoară
(cu mîna) M+F 5-17 50 0,87 SZWARZ 1972
Lovire uşoară
(cu mîna) M+F 12-17 30 near to 0 SERGIENKO 1975
Lovire uşoară
(cu mîna) F 8-15 50 0,32 NOVOZILOVA
Frecvenţa aler 1975
gări pe loc M+F 12-17 50 near to 0 SERGJENKO 1975
I recvenţa aler
gări pe loc F 8-15 30 0,24 NOVOZILOVA
1976
Tabelul 50
Cercetare pe gemeni prin teste de evaluare dinamometricâ a forţei musculare
Test Sex Vîrsta Număr Coeficient Autor
(în ani) perechi de herita-
biiitate
Prehensiune cu mîna M+ 6-16 194 0,24 SVANCARA 1966
F
Prehensiune cu mîna M+ 5-17 61 0,71 SZWARZ 1972
F
Prehensiune cu mîna M+ 10-13 23 0,43 VENERANDO,
F
Prehensiune cu mîna M+ 14-17 23 0,56 MILANI-
F COMPARETT! 1973
Prehensiune cu mîna M+ 11-25 30 0,46 KOVAR 1974
F
Flexiunea cotului M- 10-13 23 0,42 VENERANDO,
FF MILANI-
Flexiunea cotului M+ 14-17 23 0,80 COMPARETT11973
F
Flexiunea cotului M+ 11-25 30 0,75 KOVAR 1974
F
Extensia genunchiului M+ 10-13 23 0,67 VENERANDO,
F
M+ 14-17 23 0,78 . MILANI-
F
Extensia genunchiului M+ 10-13 23 0,44 COMPARETT!
F
Extensia trunchiului M 14-17 23 0,74 1973
Extensia trunchiului M 11-25 30 0,57 KOVAR 1974
Extensia trunchiului F 8-15 30 0,11 NOVOZiLOVA 1976
Extensia trunchiului F 10 (X) 49 0,71 SAVATEJEVA 1976
Suma grupe musculare
principale M+ 11-13 23 0,76 VENERANDO,
F
Suma grupe musculare M+ 14-17 23 0,87 COMPARETTi 1973
principale F
Suma a 20 grupe M+ 12-17 50 0,37 1 SERGIENKO 1975
musculare F
(la un kilocorp) M+F 12-17 50 0,64 I
Tabeiul 48 cuprinde datele obţinute prin teste de alergare. Majoritatea acestor teste
se referă la distanţe mai scurte, servind la evaluarea aptitudinii de viteză la
alergare; două din ele sînt teste de alergare de cursă lungă, servind ca indicatori ai
capacităţii de rezistenţă aerobă totală. Din datele obţinute însă se poate deduce că
factorul ereditate are un rol important în va fiabilitatea rezultatelor
«jtît în primul, cît şi în al doîlea caz. Coeficienţii de heritabilitate, ex- coptînd două
teste, sînt în limitele 0,83-0,91 pentru activităţile de lip viteză, iar în ce priveşte
alergarea de rezistenţă ei sînt chiar mai ridicaţi şi aproape egali (0,93 şi 0,94). în
analiza menţionată mai jos
II rezultatelor cercetării diverşilor factori funcţionali legaţi de capa-

< i l aţi le de rezistenţă, vom ajunge la o concluzie identică.

Tabelul 51
Cercetare pe gemeni prin teste privind flexibilitatea articulaţiilor şi
coordonarea mîinii şi a degetelor
Test Sex Vîrsta Numă Coeficient Autor
(în ani) r de herita-
perec biiitate
hi
Aplecarea trunchiului înainte M 11-25 30 0,69 KOVAR 1974
Aplecarea trunchiului înainte M+F 12-17 50 0,84
I lexibilitatea articulaţiei şoldului M+F 12-17 50 0,70 SERGIENKO
1975
I lexibilitatea umărului M+F 12-17 50 0,91
Sarcina labirintului M 11-25 30 0,45
Sarcina labirintului M 11-25 30 0,64 KOVAR 1974
Alte teste care se ocupă de aptitudinile de viteză sînt prezentate m tabelul 49.
Acestea sînt rezultatele măsurării timpului latent de iHî'acţie motorie, care
constituie baza evaluării capacităţii de viteză a reacţiei. Pe lîngă datele obţinute de
Sergienko, toate valorile coeficientului de heritabilitate se situează între 0,70 şi
0,86, ceea ce permite să se presupună o influenţă genetică pregnantă. Complet di-
U'iită este situaţia în testele care urmăresc capacităţile de viteză a liocvenţei în
mişcări simple ale extremităţilor. în majoritatea căzuţilor, heritabiiitatea este foarte
redusă şi, deşi aceasta poate avea
i mize diferite, o contribuţie mai importantă a eredităţii comparativ
■ u alte tipuri de activitate şi alte aptitudini nu poate fi dovedită.
Testele care cuprind diferite tipuri de sărituri şi aruncări servesc ( o indicatori ai
evaluării capacităţilor de forţă explozivă a membrelor inferioare. în ceea ce
priveşte activităţile de tip săritură, coeficienţii de heritabilitate sînt din nou relativ
ridicaţi, oscilînd în medie în jurul valorii 0,75. Aceasta a testează faptul că o
predispoziţie genoti- pică a unui subiect are un rol important în ceea ce priveşte
diferenţele individuale în manifestarea capacităţilor de forţă explozivă a membrelor
inferioare. Pentru membrele superioare însă nu se poate trage o concluzie similară.
Deoarece datele autorilor variază foarte mult, faptul menţionat mai sus poate fi
datorit unor deficienţe metodologice.
Datele prezentate în tabelul 50 privesc testele care urmăresc evaluarea capacităţii
de rezistenţă musculară locală sau o altă capacitate de forţă dinamică cu un caracter
de rezistenţă. Cu excepţia a două cazuri, coeficienţii de ereditate sînt foarte înalţi,
arătînd o contribuţie considerabilă a influenţei genotipului. Un aspect important
este conţinutul testelor motorii aplicate, în care este activ numai un grup muscular
limitat. Acest fapt vine în sprijinul concluziei (Kovar, Sergienko) că există un
grad mai mare de condiţionare genetică în activităţile elementare, simple, decît în
cele care sînt complexe şi integrate.
Volumul cel mai mare de date este, fără îndoială, furnizat de valoarea
dinamometrică a forţei statice maxime (tab. 50). In acelaşi timp, rezultatele sînt
foarte contradictorii. în unele cazuri, heritabili- tatea este foarte redusă, ceea ce
sugerează o influenţă considerabilă a mediului şi posibilităţi de condiţionare
intenţionată. Pe de altă parte, alte cifre privind coeficientul de heritabilitate sînt
înalte, depăşind valoarea de 0,70. Ca atare, nici aici nu poate fi contestată o
importantă influenţă a eredităţii. Se presupune astfel că şi capacitatea 'unei
manifestări unice de o forţă statică maximă, cu o contracţie musculară prevalent
izometrică, se află sub influenţa atît a controlului genetic, cît şi a condiţiilor şi
factorilor de mediu, aceste două influenţe avînd o participare aproximativ egală. în
sfîrşit experienţe practice arată că acest tip de forţă poate fi mărit prin antrenament.
în acelaşi timp, nivelul superior al unei astfel de dezvoltări are o limitare
individuală, dată de norma reacţiei genetice.
Constatările menţionate mai sus sînt într-un mod interesant completate de lucrările
lui Venerando şi Milani-Comparetti, conform cărora o heritabilitate mai înaltă
apare la perechile de gemeni de vîrstă mai mare.
Cu privire la flexibilitatea articulaţiilor există relativ puţine date (tab. 51). Ele
provin din lucrările a numai doi autori. Valorile coeficienţilor de heritabilitate sînt
însă înalte în toate cazurile şi, în special, după concluziile lui Sergienko, care a
tratat aceste probleme amănunţit, flexibilitatea articulară pare să se situeze printre
predispoziţiile cel mai puternic influenţate genetic. Acest fapt este probabil legat de
proprietăţile structurale ale organismului, despre care se ştie că prezintă o proporţie
mai mare de diferenţe genotipice în va- ilabilitatea lor interindividuală, comparativ
cu proprietăţile funcţionale.
O premisă a studiului condiţionării genetice a proprietăţilor incluse în sfera
aptitudinilor şi coordonării o constituie, în primul rînd, oxplicaţia principalelor
aspecte teoretice şi metodologice legate de această problemă şi găsirea unor teste
motorii adecvate. Din acest punct de vedere este necesar să se evalueze rezultatele
testelor privitoare la acest domeniu. Există numai date parţiale obţinute de doi
autori prin diferite teste.
Pe lîngă analiza rezultatelor privind valorile coeficientului de he- lilabilitate
calculate în activităţi de tip identic sau similar, s-au mai obţinut şi alte date
interesante.
Venerando şi Milani-Compciretti (1973), în lucrări privitoare la
• 'valuarea dinamometrică a forţei musculare maxime, au observat un grad mai înalt
de heritabilitate la perechile de gemeni de vîrstă mai mare. O tendinţă opusă a fost
evidenţiată de rezultatele testelor lui Sergienko şi colab. (1978) privind
flexibilitatea articulaţiilor. De asemenea, Svancara (1967) susţine ipoteza privind
diminuarea influenţi predispoziţiilor genotipice în cursul ontogenezei. Lucrările lui
Ko- var ajung la concluzii similare.
O altă problemă se referă la influenţa sexului. Prin faptul că ma- |<>iitatea
autorilor au efectuat cercetări pe grupe de gemeni mixte, do ambele sexe,
informaţiile au fost reduse. Comparaţia rezultatelor prezentate nu permite să se
tragă concluzii mai generale. în acest
■az, de asemenea, un factor important pare să fie tipul de probă motorie şi
capacităţile motorii corespunzătoare. Această părere este sprijinită, de exemplu, de
datele care au constatat, în privinţa flexibilităţii articulare, un grad mai mare de
heritabilitate la fete, în timp ce
< cpulis şi Kukiis (1976), studiind forţa musculară maximă, au ajuns la o concluzie
opusă. Atît în primul, cît şi în a! doilea caz, explicaţia <> pot constitui diferenţele
sexuale privind constituţia fizică, proprietăţii*' structurale, proprietăţile funcţionale
ale organismului şi legătura
• u reglarea neuroumorală.
Foarte interesante şi preţioase din punct de vedere gnosologic ••ml rezultatele
cercetărilor pe gemeni prin metoda condiţiilor diferita de mediu intrapereche sau
metoda „co-geamănului martor". Intr-o pereche de gemeni monozigoţi (fete în
vîrstă de 16 ani), în «icoleaşi condiţii şi la acelaşi nivel de factori observaţi,
Sergienko o introdus un grad diferit de activitate motorie. După un an (în
..... una din gemene s-a antrenat intens, în timp ce cealaltă a fost
ll/lt inactivă), el a examinat nivelul de forţă musculară maximă şi
■opacitatea aerobă (măsurînd frecvenţa cardiacă în cursul unui efort I«i ne lard şi
după efort, consumul maxim de oxigen şa.). Rezultatele
aiată că creşterea forţei musculare a fost de 17,8%, deci de trei de heritabiiitate sînt
din nou relativ ridicaţi, oscilînd în medie în jurul valorii 0,75. Aceasta atestează
faptul câ o predispoziţie genoti- pică a unui subiect are un rol important în ceea ce
priveşte diferenţele individuale în manifestarea capacitâţilor de forţă explozivă a
membrelor inferioare. Pentru membrele superioare însă nu se poate trage o
concluzie similară. Deoarece datele autorilor variază foarte mult, faptul menţionat
mai sus poate fi datorit unor deficienţe metodologice.
Datele prezentate în tabelul 50 privesc testele care urmăresc evaluarea capacităţii
de rezistenţă musculară locală sau o altă capacitate de forţă dinamică cu un caracter
de rezistenţă. Cu excepţia a două cazuri, coeficienţii de ereditate sînt foarte înalţi,
arătînd o contribuţie considerabilă a influenţei genotipului. Un aspect important
este conţinutul testelor motorii aplicate, în care este activ numai un grup muscular
limitat. Acest fapt vine în sprijinul concluziei (Ko- var, Sergienko) că există un
grad mai mare de condiţionare genetică în activităţile elementare, simple, decît în
cele care sînt complexe şi integ rate.
Volumul cel mai mare de date este, fără îndoială, furnizat de valoarea
dinamometrică a forţei statice maxime (tab. 50). în acelaşi timp, rezultatele sînt
foarte contradictorii. în unele cazuri, heritabili- tatea este foarte redusă, ceea ce
sugerează o influenţă considerabilă a mediului şi posibilităţi de condiţionare
intenţionată. Pe de altă parte, alte cifre privind coeficientul de heritabiiitate sînt
înalte, depăşind valoarea de 0,70. Ca atare, nici aici nu poate fi contestată o
importantă influenţă a eredităţii. Se presupune astfel că şi capacitatea 'unei
manifestări unice de o forţă statică maximă, cu o contracţie musculară prevalent
izornetrică, se află sub influenţa atît a controlului genetic, cît şi a condiţiilor şi
factorilor de mediu, aceste două influenţe avînd o participare aproximativ egală. în
sfîrşit experienţe practice arată că acest tip de forţă poate fi mărit prin antrenament.
în acelaşi timp, nivelul superior al unei astfel de dezvoltări are o limitare
'individuală, dată de norma reacţiei genetice.
Constatările menţionate mai sus sînt într-un mod interesant completate de lucrările
iui Venerando şi Milani-Comparetti, conform cărora o heritabiiitate mai înaltă
apare la perechile de gemeni de vîrstă mai mare.
Cu privire la flexibilitatea articulaţiilor există relativ puţine date (tab. 51). Ele
provin din lucrările a numai doi autori. Valorile coeficienţilor de heritabiiitate sînt
însă înalte în toate cazurile şi, în special, după concluziile lui Sergienko, care a
tratat aceste probleme amănunţit, flexibilitatea articulară pare să se situeze printre
predispoziţiile cel mai puternic influenţate genetic. Acest fapt este probabil legat de
proprietăţile structurale ale organismului, despre care se ştie că prezintă o proporţie
mai mare de diferenţe genotipice în va- fiabilitatea lor interindividuală, comparativ
cu proprietăţile funcţionale.
O premisă a studiului condiţionăm genetice a proprietăţilor incluse în sfera
aptitudinilor şi coordonării o constituie, în primul rînd, explicaţia principalelor
aspecte teoretice şi metodologice legate de această problemă şi găsirea unor teste
motorii adecvate. Din acest punct de vedere este necesar să se evalueze rezultatele
testelor privitoare la acest domeniu. Există numai date parţiale obţinute de doi
uutori prin diferite teste.
Pe lîngă analiza rezultatelor privind valorile coeficientului de he- litabilitate
calculate în activităţi de tip identic sau similar, s-au mai obţinut şi alte date
interesante.
Venerando şi Milani-Comporetti (1973), în lucrări privitoare la evaluarea di na
mo metrică a forţei musculare maxime, au observat un grad mai înalt de
heritabilitate la perechile de gemeni de vîrstă mai mare. O tendinţă opusă a fost
evidenţiată de rezultatele teste- lor lui Sergienko şi colab. (1978) privind
flexibilitatea articulaţiilor. De <i*.omenea, Svancara (1967) susţine ipoteza
privind diminuarea influenţei predispoziţiilor genotipice în cursul ontogenezei.
Lucrările lui Ko- var ajung la concluzii similare.
O altă problemă se referă la influenţa sexului. Prin faptul că majoritatea
autorilor au efectuat cercetări pe grupe de gemeni mixte, <lo ambele sexe,
informaţiile au fost reduse. Comparaţia rezultatelor prezentate nu permite să se
tragă concluzii mai generale. în acest
- a?, de asemenea, un factor important pare să fie tipul de probă moli -tio şi
capacităţile motorii corespunzătoare. Această părere este spri- jlnltă, de exemplu,
de datele care au constatat, în privinţa flexibili- i*iţii articulare, un grad mai mare
de heritabilitate la fete, în timp ce
< i'i'Ailis şi Kukiis (1976), studiind forţa musculară maximă, au ajuns
Io o concluzie opusă. Atît în primul, cît şi în al doilea caz, explicaţia <> pot
constitui diferenţele sexuale privind constituţia fizică, proprietăţii»' structurale,
proprietăţile funcţionale ale organismului şi legătura
< n reglarea neuroumorală.
Toarte interesante şi preţioase din punct de vedere gnosoJogic ■.ml rezultatele
cercetărilor pe gemeni prin metoda condiţiilor dife- rll«’ de mediu intrapereche sau
metoda „co-geamănului martor". Inli-o pereche de gemeni monozigoţi (fete în
vîrstă de 16 ani), în «IColeaşi condiţii şi la acelaşi nivel de factori observaţi,
Sergienko
• i introdus un grad diferit de activitate motorie. După un an (în
• mo una din gemene s-a antrenat intens, în timp ce cealaltă a fost Ii/Ic inactivă), el
a examinat nivelul de forţă musculară maximă şi 'opacitatea aerobă (măsurînd
frecvenţa cardiacă în cursul unui efort
lundard şi după efort, consumul maxim de oxigen ş.a.). Rezultatele Io că
creşterea forţei musculare a fost de 17,8%, deci de trei
I rvmldl'm, uutoiii! n rI• • lii. r.i nlvNul MI|.<*IIUI nn .m/v.uimo «■ HM

ţr-l mu»c,ul<m* cnl« in incil inl< <i mâunu »I»’I« i in111 <1 1 iln îjonollp «I«il
nivelul capacităţii aerobe.
Klissouras a cercetat o perocho do gomonl < 11/1<j<>ţi în vir.tu de 21 de ani,
care trăiesc separat de la 16 ani. Unul din oi a l<i< ut
\8 0,9
02 OJ 04 0.5 O.l Indice de herifabiiiiafe
Precum mişcării rapid?3braţului •' a degetelor 9-
Ttmp de reacţie Timp de re acţ'e simplă Furt3 exten sorilor srticu'jfieicotu/ui p- r'
f/erorilor genunchiului
Forţa f/exorilor articulaţiei cotului Săritură verticală Alergare 6Um.
Memorizarea şi coordonarea mişcării
Păi a ie din picioruţ sting
Forţa de ridicare cu spatele
Echilibru piciorul sting
Fer ţa extensor: lor articulaţiei genunchiului
L oyire uşoară cu mina stingă
Echilibru pic'orut drepr
Lovire uşoara cu mina c'reapră
Lovire uşoară cu picioruţ ore of
Fig. 171. Heritabilitatea unor proprietăţi motorii (după datele lui Sklad).
un antrenament intensiv de performanţă pentru alergările de distanţe medii, în timp
ce al doilea nu a practicat niciodată nici-o disciplină sportivă. Va trezi nedumerirea
faptul că, la fratele care nu a practicat niciodată sportul, capacitatea respiratorie a
atins 56,0 ml/kg. min., iar la fratele antrenat 52,8. Acestei constatări i se mai
adaugă şi alte două cazuri.
Doi fraţi monozigoţi de 40 de ani au trăit separat de la vîrsta de 12 ani şi au dus
moduri diferite de viaţă. Unul din ei a desfăşurat un antrenament intensiv de
baschet, la nivelul sportului de performanţă (de la 12 la 30 de ani, de la 18 la 30,
fiind în reprezentativa naţională de baschet), în timp ce al doilea a dus un regim
echilibrat de viaţă.
în decursul ultimilor 10 ani nici unul din ei nu a recurs la nici
o formă de activitate fizică. Rezultatele testelor indică valori maximale apropiate
ale capacităţii respiratorii (37,8 şi 41,7 ml/kg. min.
— pentru fratele antrenat şi cel neantrenat).
454
.Hm, 'I" moinoiH'U, cil în c.m/uI unoi reacţii de adaptare, stimu- I..I .!«
«intinnc imont poate influenţa doar în cadrul limitelor eredi- •»* ţ 11
I'In 11 mil• * aceste observaţii rezultă clar că factorii genetici joacă MM h*1
liolarîtOl în momentul obţinerii performanţelor sportive. Este #vlilr»n! cu trebuie
să existe dispoziţii biofizice fundamentale pentru
II «I• /<• nI un sportiv de excepţie.

< > . i'icetare similară a fost efectuată de Browing şi Whittle (1972). I|

Inosebire de studiul precedent, ei au urmărit caracterele somnii* <■ ;.i
rezultatele unor manifestări motorii (forţa de prehensiune n fnllnll, extensia
genunchiului, forţa musculaturii extensive a trunchiului. vil' /a reacţiilor motorii) la
o pereche de gemeni de sex masculin ( omparaţia între datele privind subiectul care
practica un sport |l Mibiectul fără activitate sportivă a arătat că proprietăţile struc-
IuhiU* legate de caracterele constituţiei fizice se află sub un control U"»n*tlc mai
puternic decît manifestările funcţionale ale organismului.
Komi (1978) a urmărit studierea influenţei antrenării izometrice
• r.upiu dezvoltării forţei musculare. Subiecţii au fost două perechi de
• !■ inone monozigote şi 4 perechi de gemeni monozigoţi. Antrenamentul <i constat
în contracţia izo metrică maximă a flexorilor genunchiului membrului inferior
drept (de 4 ori pe săptămînă timp de 3 luni). Numai cîte un geamăn din fiecare
pereche a fost supus antrenamentului. Factorii investigaţi au fost forţa musculară
maximă, activii* itea musculară electromiografică şi activitatea musculară enzima-
II cu cu privire la procesele metabolice oxidative şi neoxidative.
Antrenamentul izometric a influenţat creşterea forţei musculare <i membrului
inferior antrenat cu 20%, iar la celălalt picior cu 11%. Iu acelaşi timp a avut loc o
creştere a activităţii musculare electro- miografice (dreptul femural), precum şi o
creştere a activităţii enzi- matloe în ceea ce priveşte metabolismul muscular
oxidativ (stabilit
i tin biopsie la muşchiul vast lateral). Experienţa dovedeşte că nivelul I<»rţei
statice maxime împreună cu procesele respective, la un nivel mai redus de
diferenţiere, pot fi influenţate relativ bine prin antrenament.
O cercetare asemănătoare a fost efectuată de Stoboy (1973). El <i studiat pe
mai multe perechi de gemeni monozigoţi modul în care un antrenament regulat se
resimte în raportul dintre forţa musculară şi viteza contracţiei musculare, Din acest
studiu rezultă că, la indivizii care se antrenează printr-un efort mai mare (80% din
efor-
455
tul maxim), există o corelaţie pozitivă între forţă şi viteza contracţiei.
Metoda cercetării pe gemeni şi evaluarea rezultatelor prin metode matematico-
statistice comportă o serie a'e probleme metodologice. Unele din ele se referă, de
exemplu, la calculare.
Subliniem faptul că metoda studiilor pe gemeni oferă, fără îndoială, informaţii
valoroase, în special cu privire la caracterele cu un tip de ereditate poligenică,
investigate pe fiinţe umane şi constituie o metodă clasică de analiză a datelor
genetice. Ea permite cercetarea obiectivă şi concludentă a contribuţiei influenţelor
de mediu şi ereditate la variabiiitatea interindividuală a diverselor predispoziţii
motorii la om şi nu poate fi înlocuită cu vreo altă metodă. In legătură cu o asociere
de condiţii de mediu identice şi diferite în cadrul unei perechi, studiul longitudinal
şi condiţiile experimentale aplicate intenţionat, de exemplu un efort de antrenare,
permit evaluarea posibilităţilor de adaptare a unui individ la reacţia genetică
normală. Faptul nu poate fi modificat de probleme teoretice şi metodologice şi de
presupuneri, a căror realizare este necesară pentru interpretarea corectă a
rezultatelor obţinute prin studii pe gemeni.
Factorul ereditate pare să acţioneze ca un factor general care influenţează
variabiiitatea majorităţii proprietăţilor şi capacităţilor investigate. De aceea,
predispoziţiile genetice individuale constituie principala cauză a diferenţelor de
nivel motor şi funcţional ale indivizilor care trăiesc în aceleaşi condiţii de mediu şi
care posedă aceeaşi experienţă motorie. Un efort fizic aplicat Intenţionat şi con-
diţiile respective pot influenţa într-o anumită măsură modificările nivelului unor
predispoziţii motorii, dar este evident imposibili să se depăşească nivelul
individual al posibilităţilor de adaptare conferit de norma genetică de reacţie. Acest
fapt nu înseamnă nicidecum supraestimarea influenţei eredităţii sau
subestimarea influenţei factorilor de mediu, deoarece realizarea
predispoziţiilor genotipice ale unui individ este posibilă numai în condiţii
de mediu optime.
In ceea ce priveşte contribuţia eredităţii şi a mediului şi evaluarea cantitativă a
influenţei lor, o multitudine de factori intervin în această problemă. Pe lîngă unele
aspecte formale legate de aplicarea metodelor matematico-statistice şi de un model
aditiv adecvat al influenţei eredităţii şi mediului, precum şi pe lîngă unele
probleme minore, factorul principal îl constituie caracterul şi tipul proprietăţii
investigate.
Proprietăţile structurale par să aibă un grad mai mare de condiţionare genetică
decît proprietăţile şi manifestările funcţionale. Aceasta este evident în special în
privinţa caracterelor constituţiei corporale, însă nu totdeauna în privinţa
proprietăţilor la nivel celular, în ceea ce priveşte manifestările motorii, pe baza
cărora noi evaluam nivelul aptitudinilor motorii, factorii care arată o contribuţie
relativ mare a predispoziţiilor genotipice la variabiiitatea interindi- viduală a
'rezultatelor sînt capacităţile de viteză şi de rezistenţă testate în cursul unei alergări
îndelungate, capacitatea de viteză a inacţiei, capacităţile de forţă explozivă a
extremităţilor inferioare şi flexibilităţii articulare. O contribuţie relativ mare a
eredităţii a fost constatată şi cu privire la capacitatea de rezistenţă musculară locală
în activităţi simple şi elementare. Cu privire la forţa musculară evaluată
dinamometric, rezultatele nu sînt precise. Se poate pr'e- ••upune că această
capacitate este influenţată semnificativ atît de predispoziţiile genotipice, cît şi de
factorii de mediu. O contribuţie relativ mare a eredităţii a fost, de asemenea,
demonstrată pentru unele aptitudini de îndemînare a mişcărilor naturale umane,
pen- tru viteza, ritmul şi structura mişcării de alergare, pentru viteza şi ritmui
mişcărilor simple ale membrelor, pentru unele predispoziţii minime şi predispoziţii
de învăţare a activităţii motorii.
Pe de altă parte, o influenţă mai semnificativă a mediului poate
li observată în activităţi complicate şi integrate, care cer o contribuţie mai mare a
diverselor predispoziţii motorii, decît în cazul unor aptitudini referitoare la viteza
mişcării extremităţilor, capacităţile de lorţă explozivă utilizate în activităţile
asemănătoare acţiunii de aruncare şi forţa statică maximă, în special în ceea ce
priveşte valorile absolute.
Cu privire la caracteristicile fiziologice-funcţionale s-a constatul; un grad mai mare
de condiţionare genetică pentru consumul maxim de oxigen, ca indicator de bază al
capacităţii aerobe a organismului şi al capacităţii generale de rezistenţă. Nivelul
acestui lector poate fi influenţat prin antrenament, însă factorul eredităţii
< .te totuşi factorul principal din punct de vedere al diferenţelor individuale.
Interacţiunea genotip-mediu pare să fie neînsemnată, însă influenţa genotipuiui se
poate observa în tot cursul vieţii. în ceea ce Pliveşte perioada optimă de dezvoltare
a posibilităţilor aerobe, ipoteza că aceasta ar fi egală cu perioada modificărilor
maxime ale
• le/voltării naturale nu poate fi acceptată.
O influenţă importantă a predispoziţiilor genotipice a fost con- nta tată şi în
privinţa altor factori la nivelul aparatului circulator şi respirator, precum şi în
privinţa capacităţii an aeroba a organismului In privinţa funcţiilor respiratorii s-a
observat, în general, o condiţionare genetică redusă. Un factor important pare să fie
mărimea •, i intensitatea efortului aplicat. Odată cu creşterea acestuia, creşte
i contribuţia influenţei eredităţii. S-a studiat, de asemenea, condiţionarea genetică
a reglării circulaţiei sanguine şi respiraţiei.
Cercetările avînd ca obiect unele proprietăţi structurale şi funcţionale ale ţesutului
muscular, ca numărul de tipuri de fibre mus-
■ uimo, activitatea electrică şi enzimatică a muşchilor, au evidenţiat prevalenţa
factorilor genetici. Caracterele la un nivel de diferenţiere inferior sînt în mai mare
măsură determinate genetic şi pot fi evaluate ea 'atare, comparativ cu caracterele
complexe la niveluri de diferenţiere superioară, de exemplu >la nivel de aparat sau
organ.
Concomitent cu influenţa eredităţii s-a confirmat, într-o serie de cazuri, şi un efect
relativ mare al antrenamentului, în special în ca-
flers 10m.
A—X—cX Alerqare W m. a----------------*—o-—*
înălţime w _ A-----------------------M- —O
... , , _ Frate-soră Soră - sora
Virshâ 3 - 7am
(gemem dizigoţi) ^ Săritură in lăţime pe toc ^
ti (na stingă O-A---------------------------------x ,
Forfj
Hm, dreipH * rterehemim*
o----------------------------------------JHi I
Aruncarea mingii de tenis o------A- - -#--------*
Greutate A----------------------------o*-
Frate - frate
Capacitate vitală
_o---------------------------------------W---------X
Circumferinţă toracica ------------*- - -------o---X
O 0,2 0,3 <7.4 0,5 0.6 0.7 0.3 0.9 Coeficient de corelaţie
Fig. 172. Corelaţia caracterelor motorii şi somatice între gemeni dizigoţi în vîrstă
de 3—7 ani (după datele Iui Nikitjuk).
zurile în care predispoziţiile genotipice ale indivizilor sînt similare sau în care
influenţa eredităţii nu este suficient de puternică. Se poate presupune, de asemenea,
că posibilităţile de adaptare geno- tipica sînt limitate de norma genetică de reacţie.
Studiul influenţei vîrstei, sexului şi ailtor factori este abia Ia început, tragerea unor
concluzii general valabile în această privinţă mai necesită încă cercetări în
continuare şi o abordare metodologică mai unitară.
Ca o concluzie a evaluării rezultatelor obţinute prin studii pe gemeni se poate
spune că unele din afirmaţiile făcute sînt discutabile, în special în ceea ce priveşte
limitarea aportului eredităţii.
O concluzie însă care poate fi trasă în mod neîndoielnic din aceste cercetări este
următoarea: atingerea unui nivel extrem de ridicat al dezvoltării unei anumite
proprietăţi sau aptitudini poate fi reali- /otă numai de un individ cu predispoziţii
genotipice corespunzătoare */l în condiţii de mediu optime. Din acest punct de
vedere, întrebarea rare din factori este mai important, ereditatea sau mediul, nu mai
are sens. Amîndoi aceşti factori sînt de neîniocuit şi acţionează intr-o unitate
reciprocă.
Pe baza cercetărilor asemănării existente între părinţi şi copii au rezultat, de
asemenea, o serie de date.
Metoda studiilor familiale se aplică în două variante. Una se ba- /<*ază pe
cercetarea unor familii întregi şi corelarea caracterelor copiilor din diferite grupe
cu ale părinţilor lor sau ale altor rude. Se ( onsideră că, proporţional, cu cit
asemănările caracterelor la acelaşi nivel de înrudire sînt mai mari şi cu cît
dependenţa pozitivă a gradului de înrudire — de asemănările caracterelor între
rude de diferite grade — este mai accentuată, cu atît este mai puternică de-
Iciminarea lor genetică. Conform modelului statistic, valoarea aşteptată a
coeficientului de corelaţie între caracterele unor subiecţi în- mdiţi este exprimată
prin formula generală 0,5n, pentru rudele do grad n. Astfel, valoarea sa este 0,5
pentru relaţia între fraţi (suinii) şi pentru relaţia părinte-copii. Pentru verii primari
şi relaţia bu- nic-nepot, valoarea este 0,25 etc. Dificultăţile metodologice de com-
paraţie a copiilor cu părinţii .lor şi cu fraţii de sex diferit ar putea
li învinse prin folosirea unor scări relative diferite, de exemplu scări
I. Deoarece gradele de modificare prin educaţie, a părinţilor >i copiilor lor, pot fi
diferite, acest factor poate genera diferenţe
• loteirminate negenetice. S-a constatat însă că ele sînt mai 'mici docît cele aşteptate
(Bielicki şi Charzev/ski, 1977). Pe de altă parte,
■ lif'orenţe mai mari s-au observat în privinţa valorilor părinte-co- pil şi a
coeficienţilor de corelaţie frate-frate. Aceasta se datorează asemănării mai mari a
condiţiilor de mediu şi a modului de v/inţă între fraţi decît între părinţi şi copii.
Fraţii cresc aproximativ in acelaşi timp şi în acelaşi cămin, dar condiţiile de viaţă
în acest
i amin se modifică de la o generaţie la alta. Aceste modificări ale '.i*,lomului
economic de la o generaţie ia alta sînt suficient de mari,
• Im diferenţele privind coeficienţii de corelaţie părinte-copil, de obi-
• nu sînt semnificative între familiile a căror situaţie economică
i socială s-a ameliorat şi familiile a căror situaţie a rămas aceeaşi
(Hiollcki şi Charzewski, 1975). Coeficienţii de corelaţie între perechi do fraţi
selecţionate la întîmplare sînt mai mici decît coeficienţii de
< * > r«■ Ici ţie între copii consecutivi dintr-o anumită familie, ceea ce
■ "ir.lituie o dovadă în plus privind această problemă.
|inînd seama de aceasta, Wolanschi a aplicat o metodă nouă de •.iiidirre a
caracterului de heritabilitate. Pînă acum se foloseau coe- li< lenţii de corelaţie.
Wolanschi arată cum că aceştia nu trebuie utilizaţi ca valori absolute, ci trebuie să
se ţină seama de influenţa unor factori de mediu şi moduri de viaţa similare. Pe
această bază sugerează următoarea formulă:
1
Heritabilitate=H„/o - ,
Dl
vio
unde:
r\ TSVS %>0
U
vlo -----
'Ypo
Vss ^coeficientul de corelaţie frate-frate;
v
po =coeficientul de corelaţie părinte-copii.
Conform evaluărilor genetice, coleraţia părinte-copii trebuie să fie identică cu
corelaţia frate-frate, deoarece, în cazul unui număr suficient de mare de observaţii,
proporţia de gene identice este aceeaşi (50%). Corelaţia frate-frate este însă
supraestimată, din cauza asemănării în plus a modului şi condiţiilor de viaţă, în
timp ce corelaţia părinte-copii este subestimată, din cauza condiţiilor de mediu şi
modului de viaţă deosebite. Forţa factorului genetic este evidenţiată de valoarea
acestei supra- şi subevaluări, care trebuie să fie mică (nesemnificativă). Cu cît 0 v î o
este mai mic sau cu cît este mai mare valoarea sa reciprocă H p / 0 , cu atît este mai
înaItă heri- tabiiitatea caracterului.
O altă variantă a metodei studiilor familiale este cercetarea genealogiei
(pedigree-ului). Pentru evaluarea caracterelor activităţii motorii s-au studiat
familiile unor sportivi renumiţi. Relaţia sportivilor cu nesportivii din aceste familii
este 1 : 1. Pe baza unor astfel de studii s-a ajuns la concluzia că aptitudinea pentru
sport se transmite ereditar ca un caracter dominant, iar capacităţile motorii sînt
determinate de grupe independente de gene. S-a demonstrat, de asemenea, că, la
animale, aptitudinile motorii (cercetările au fost efectuate cu privire la capacitatea
de a sări a dinilor şi cailor de munte) se transmit ereditar ca nişte caractere
dominante (Fedorov, 1966). Rezultatele studiului genealogiei sportivilor au fost
însă frecvent criticate. Argumentul adus împotriva lor a fost acela că nu s-au
studiat pentru comparaţie familii de nesportivi şi deci rezultatele studiului
genealogiei sportivilor cu privire la heritabilitatea caracterelor motorii si
aptitudinea pentru sport au fost supraestimate (Jorgensen, 1968).
O metodă intermediară între cercetările genealogice şi cercetările pe gemeni este
acea a observaţiilor privind alegerea unei discipline sportive sau interesul pentru
sport la perechi de gemeni. S-au constatat că 15% dintre gemenii dizigoţi au
prezentat o concordanţă în privinţa intereselor sportive, în timp ce la gemenii
monozigoţi această concordanţă a fost găsită în 94% din cazurile observate, in
cercetările asupra alegerii disciplinei sportive, la gemeni monozigoţi aceeaşi
disciplina a fost aleasă de 83% din ei, pe cînd 'la gemenii dizigoţi aceeaşi
disciplină a fost aleasă numai de 31% din perechile urmărite. Aceeaşi specialitate
în cadrul unei discipline sportive a fost aleasă de 87% din gemenii monozigoţi 1 şi
de 66% din gemenii dizigoţi. Rezultate similare privind realizările sportive au fost
obţinute de 70% din gemenii monozigoţi, însă numai de 22% din gemenii dizigoţi
(Gsdda, 1960).
Asemănarea fenotipică externă între părinţi şi descendenţi este, în unele cazuri,
extrem de izbitoare şi constituie de mult un obiect de cercetare. Cea mai mare
atenţie s-a acordat caracterelor constituţionale ale corpului, în special înălţimii
corpului; printre alte proprietăţi, factorii cel mai frecvent investigaţi au fost unele
caracteristici ale personalităţii, de exemplu inteligenţa. S-a putut aduna un număr
relativ mare de lucrări tratînd acest subiect.
întrucîtva diferită este situaţia studierii diferitelor manifestări motorii sau
caracteristici fiziologice-funcţionale legate de eficienţa motorie. în această privinţă
dispunem numai de rezultate parţiale, care generează studii în continuare, fără să
permită însă obţinerea unor rezultate mai concludente.
Una din primele lucrări demne de menţionat este cercetarea Iui Cratty (1960).
Autorul a evaluat eficienţa unor copii de sex masculin şi a taţilor lor în 4 teste
motorii (săritură în lungime, ridicări repetate, săritură de obstacole, alergare de 100
yarzi3) şi a examinat rezultatele prin analiza de corelaţie. în săritura în lungime şi
alergarea de 100 yarzi s-a observat un grad relativ ridicat de dependenţă (0,87 şi
0,59), în celelalte două teste corelaţia a fost redusă (0,38 şi 0,04). Deşi ‘isitenţia
cercetării a fost diferită, ţinînd seama de dimensiunile relativ mari ale grupului (4
000 studenţi şi taţii lor), datele obţinute sînt interesante.
Studiul lui Jarosz şi Wolanski (1967) se ocupă de manifestările motorii
elementare. Scopul cercetării a constat în evaluarea influenţei eredităţii şi mediului
asupra modificărilor on'togenetice ale cali- iâţl'l percepţiei proprioceptive în raport
cu caracteristicile de spaţiu <1 1o mişcărilor (precizia motorie). în acest scop
autorii au cercetat 102 familii cu copii în vîrstă de peste 7 ani. Din rezultatele şi co-
n'laţia evaluată între toţi membrii familiei s-au tras unele concluzii Interesante.
Concluziile arată că între proprietăţile care caracterizează percepţia proprioceptivă
şi precizia mişcării există particula- rltâţi individuale considerabile. Ele sînt
condiţionate în special genetic, în timp ce influenţa mediului şi a antrenamentului
3 N. licid. 1 yard = 0,9144 m.
este
■ ^implementară. în cursul ontogenezei aceste proprietăţi se modifică Intr-o
anumită măsură; cea mai mare asemănare între părinţi ş.i « opii a fost găsită în
jurul vîrstei de 8 ani şi după vîrsta de 15 ani.
mai strînsă a fost găsită între fii şi taţi, cînd aceştia din urmă erau sub vîrsta de 40
de ani (r=0,066).
Aceiaşi factor a constituit obiectul cercetării menţionate mai sus a lui Wolanski şi
Kasprzak (1976). La fel ca în alte teste, şi în acest text corelaţia este condiţionată
de treapta de ontogeneză, oscilînd pe toată întinderea coeficientului de corelaţie,
adică de la 0 la valori apropiate de 1. Există diferenţe evidente în privinţa sexului:
se pare că pînă la aproximativ vîrsta de 18 ani există un grad mai mare de
asemănare în relaţia băieţi-părinţi, însă după această perioadă creşte corelaţia în
relaţia fiică-părinţi, în timp ce asemănarea băieţilor este foarte redusă. Rezultate în
mai mare măsură egale apar în! privinţa factorilor investigaţi după aceea, respectiv
în privinţa frecvenţei cardiace după un efort standard (testul pe Itrepte). în acest
caz, în tot cursul ontogenezei există un grad mai mare de asemănare în relaţia fii-
părinţi, însă coeficienţii de corelaţie nu depăşesc valoarea de 0,50. în privinţa
fiicelor, un anumit grad de asemănare s-a constatat numai în jurul vîrstei de 15 ani.
Dacă facem o evaluare generală a contribuţiei lucrărilor avînd ca scop cercetarea
asemănării între părinţi şi descendenţii lor sub raportul rezuliatelor testelor motorii,
se pot face următoarele comentarii. La majoritatea aptitudinilor investigate s-au
descoperit corelaţii statistic semnificative care stau la baza evaîuăriii de către noi a
capacităţilor motorii şi s-a demonstrat un anumit grad de asemănare între părinţi şi
copiii lor. în ceea ce priveşte contribuţia influenţei mediului, coeficienţii de
corelaţie empirică s-au apropiat într-o serie de cazuri de valorile teoretice ale
coeficientului de înrudire. Acest fapt subliniază importanţa predispoziţiilor
transmise ereditar şi dobîndite de la părinţi. Pe de altă parte, în multe cazuri nu
există o asemănare mai accentuată. Prin urmare, nici influenţa importantă a
mediului nu trebuie trecută cu vederea.
De asemenea rezultă o serie,de date bazate pe cercetări longitudinale. Un grup
supus unui antrenament uniform prezintă modificări paralele ale membrilor
grupului, deşi diferenţele din cadrul grupului devin mai puţin evidente din cauza
dezvoltării mai rapide a subiecţilor prezentînd o întîrziere provocată de factori de
mediu. Stabilitatea poziţiilor în cadrul grupului este cu atît mai mare cu cît este mai
bună determinarea genetică a unui caracter dat (Ulhrich, 1972; Swarz, 1975). Ca
atare, în cadrul unui grup de indivizi ce duc o viaţă identică, aceia oare au o
valoare redusă a 'unui anumit caracter, la începutul perioadei de observaţie sau a
experimentului, prezintă această valoare redusă şi la sfîrşitul observaţiilor. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru subiecţii cu o valoare înaltă a unui caracter în cadrul
grupului (Astrand, 1963; Voikov, 1974 ş.a. — citat de Swarz, 1976). Valorile
caracterelor într-un grup nu trebuie însă denaturate, în cazul unor subiecţi diferiţi
înainte de începerea perioadei1 de observaţie, printr-un mod de viaţă specific care
diferă de acela al altor membri ai grupului. Cu alte cuvinte, grupul nu poate
prezenta diferenţe interne provocate de efectele unor moduri de iaţă şi condiţii de
viaţă diferite înainte de începerea experimentului sau a observaţiei.
Gradul de stabilitate a poziţiilor în grup poate fi evaluat prin calcularea
coeficienţilor de corelaţie între valorile caracterului la începutul şi la sfîrşitul
experienţei la aceiaşi indivizi. De exemplu, cu cît este mai strînsă corelaţia între
valorile unui caracter la aceiaşi indivizi Ia vîrsta de sugar sau în copilărie şi
valoarea sa la vîr'sta adultă, cu atît este mai mare horită bili ta tea acestui caracter.
Determinarea genetică a caracterelor activităţii motorii este, de asemenea,
evidenţiată prin regresarea care are ioc după încetarea antrenamentului. Se ştie că
rezultatele obţinute în sport, de tinerii care practică sportul în cluburi, sînt cu mult
inferioare în timpul vacanţelor, cînd antrenamentul nu este supravegheat de un
instruc- toir (Denisiuk, 1961; Raczek, 1971; Strzyzewski, 1971). Mai multe do-
vezi similare celei precedente oferă o observaţie pe termen scurt a unor caractere
antrenate. în condiţiile aceluiaşi antrenament, subiecţii cu rezultate mai bune
realizează creşteri mai mici ale valorii caracterului decît subiecţii cu rezultate
slabe. Se consideră că rata de ameliorare a rezultatelor este cu atît mai lentă, cu cît
gradul de dezvoltare a caracterului este mai înalt în raport cu gradul maxim posibil
la un individ dat. Acest fapt constituie un mecanism genetic de protecţie a
organismului împotriva efectelor nedorite ale facto- rMor de mediu sau ale
modului de viaţă. Un dezavantaj al metodei studiilor longitudinale îl constituie
dificultatea de a stabili dacă modul de viaţă al tuturor copiilor dintr-un lot a fost
anterior identic şi dacă ei au participat în aceeaşi măsură la programul de exerciţii.
Rezultatul în sport este determinat de multe elemente de sănătate (jreu de măsurat.
Aceasta poate provoca devieri în evoluţia dezvoltării unui caracter dat, care
urmează să fie dezvoltat prin antrenament, şi aceste devieri nu sînt neapărat
produse de factori genetici.
Datele privind particularităţile Individuale în dezvoltarea a diverse aptitudini
motorii, precum şi gradul de stabilitate a lor în cur- MII ontogenezei, se bazează pe
rezultatele obţinute printr-o cercetare longitudinală. Studiile de acest tip sînt mult
mai puţin nume- ioase, comparativ cu cercetările bazate pe o investigaţie transver-
ală, însă dificultatea majoră o constituie faptul că ele urmăresc în general un alt
scop.
O serie de autori s-au ocupat de problema stabilităţii îndelungate o rezultatelor
diferitelor teste motorii şi de posibilitatea evaluării indirecte a gradului de
condiţionare genetică pe baza aptitudinilor şi manifestărilor motorii la om. Unii
autori au scos în evi-
465
'II Antropologie motrică
denţă diferenţe interindividuale în diverse activităţi motorii, constatînd că subiecţii
menţin diferenţele şi particularităţile individuale chiar şi la vîrsta adultă (Gesell,
Ames). O cercetare efectuată pe un loţ mai mare de subiecţi şi care a durat mai
mulţi ani, împreună cu analiza corelaţiei datelor, a oferit date în plus şi mai
obiective, Rezultatele arată că indivizii au deseori tendinţa de a menţine poL ziţia
lor în grup în tot cursul ontogenezei şi că o mulţime de predispoziţii motorii sînt
probabil legate de predispoziţiile genetice al4 subiecţilor. Punctul de plecare al
concluziilor menţionate mai sus îl constituie stabilitatea relativ mare a rezultatelor
unor teste motorii, în acelaşi timp, s-a dovedit că, în alte cazuri, dimpotrivă,
stabilitatea rezultatelor este redusă şi deci posibilitatea de influenţare a pro-
prietăţilor date este relativ ridicată. în prezent este necesară o analiză mai
aprofundată a datelor accesibile.
Pe baza unor rezultate publicate putem obţine rezultate detaliate ale analizei de
corelaţie, concomitent cu alte informaţii necesare (sex, vîrstă, descrierea unui test,
perioada de cercetare etc.). Aceste date servesc ca bază unui studiu al coeficienţilor
de stabilitate longitudinali cu privire la anumite tipuri de activităţi motorii şi la ca-
pacităţi motorii elementare. Valorile acestor coeficienţi sînt prezentate în tabelele
53-59.
Tabslul 53
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor în teste de alergare
Test Limite de Sex Coeficient de Autor
vîrste corelaţie
30 m run 7-12 M 0,55 RARICK,
30 m run 7-12 F 0,88) 1
30 m run 12-17 M 0,52) SMOLL 1967
30 m run 12-17 F 0,69) J
30 m run 10-15 M 0,70 GLASOW,
KRUSSE 1960
50 m run 13-16 F 0,63 MATOUSKOVA,
60 m run 13-16 F 0,71 NEMCOVA 1973
50 m run 11-14 M 0,51 MARTINEC,
50 m run 11-14 F 0,91 KOVAR 1979
100 m run 16-19 M 0,82 KOVAR,
100 m run 16-22 M 0,74 PODDANY 1977
300 m run 13-16 F 0,52 MATOUSKOVA,
NEMCOVA 1973
1 000 m run 16-18 M 0,75 KOVAR,
1 000 m run 16-22 F 0,74 PODDANY 1977
12 min run 11-14 M 0,64 MARTINEC,
12 min run 11-14 F 0,67 KOVAR 1979
După cum se poate observa, coeficienţii de corelaţie diferă între W>i. Acest fapt
are o serie de cauze, de exemplu diferenţele de du- \<ită a unei cercetări, grupe de
vîrstă diferite, diferenţe de sex, di- Irrenţe provocate de selecţionarea subiecţilor,
nivelul diferit al efi- diodţei lor motorii, diverse activităţi motorii, teste şi moduri
diferite de «yaluore a eficienţei etc. Diferenţele între coeficienţii de corelaţie
njzultă în mare măsură din diferenţe care pornesc de la caracteris- t/oile teoretice
ale coeficientului de corelaţie, cum este măsurarea
mina dreaptă mtna stingă **
lovire U-sojrj iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiînm iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiii
n iiiiit
] stabilitatea murii

IIIIIIII III IUI coordonarea

 ambelor mfint
semnificaţie *
rotor llll!!ll!lll!l!llll!l i
i
a
*
...... . II [ plasare fim ne
niiiiiiiiiiimiiiniiiiiiiiT I sofa
*#
iiiiiuiii 1 de/tentate St.
Ana
**
amestecare cărţi llllllllilllllllillll
.ll
* *t
111111 i | ii cheie telegrafică
desenare în oglindă
_______ ____ ________ _________
i.i i n 1111 1 ! 1111 u n 11 n n i n 111 111 111 u ir ^Wre .j
___________________________________________
ct injinom etr u ) | [| j 11111 i 111 IJ.j.l j|jj11 H1 [111111 i I iVI i ' ' 'VIL." ~J
mină stingă mină dreaptă
0 Q2 0.4 0.6 0.8 i'.O U tk 1,6 18 zb 2.6 2,8 3,0 3, 2 J^d %8
fierjfabtlifafe
I Iţj. 173. Heritabilitatea unor proprietăţi psihomotorii a!e mîinii drepte şi
stîngî (după datele lui Vandenberg, 1976).
Mobilităţii longitudinale. Aceasta este o caracteristică de selecţionare cu un anumit
interval de eroare şi de încredere şi valoarea sa
• li'pinde, printre alţi factori şi de varianţa datelor corelate. Ţinînd •-■•iima de
aceste fapte, diferenţele găsite nu sînt atît de mari cum |i«ir la prima vedere (cu
cîteva excepţii). O constatare foarte importantă este aceea câ, aproape în toate
cazurile, coeficientul de
i o relaţie depăşeşte valoarea 0,50, evidenţiind cel puţin un grad m»-diu de
stabilitate a factorilor investigaţi.
In tabelul 53 sînt prezentate rezultatele cercetărilor testelor cu- piinzînd alergări pe
distanţe scurte (30, 50, 60, 100 m), care servesc Iii evaluarea aptitudinii de viteză a
alergării, precum şi alergări pe dhtanţe mai mari (100 m şi alergare de 12 minute),
ca indicatori ai
• opacităţii de rezistenţă aerobă totală. în ambele cazuri, stabilitatea m/ultatelor
este relativ mare, coeficientul de corelaţie situîndu-se în limitele 0,51-0,91. Din
punct de vedere al capacităţilor investigate (viteza de alergare, rezistenţa aerobă
totală, capacitatea de aien gare) nu se observă diferenţe evidente, însă, în medie,
categorici fetelor pare să prezinte valori mai ridicate ale stabilităţi'!.
Rezultatele testelor axate pe săriturii, pe baza cărora se evaluează predispoziţiile la
o capacitate de forţă explozivă a membrelor inferioare (tab. 54), corespund aproape
complet celor precedente. Şi în acest caz apare un grad relativ înalt de stabilitate,
atît la băieţi, cît şi la fete. O caracteristică pozitivă în cazul testului de săritură în
lungime este o omogenitate relativ ridicată a coeficienţi Iot de corelaţie calculaţi
(în 'limitele 0,58-0,78), Aceasta pledează în favoarea caracterului genetic
determinat.
Tabelul 54
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor în teste axate pe sărituri
Test Limite de Sex Coeficient de Autor
vîrste corelaţie
Săritură în lun
gime pe loc 7-12 M 0,66
n 7-12 F 0,78
n 12-17 M 0,73 > RARICK, SMOLL
1967
„ 12-17 F 0,66
10-15 M 0,74 GLASSOW, KRUSSE
n 13-16 F 0,61 MATOUSKOVA,
1960
n 10-15 M 0,61 ELLIS, CARRON,
,, 16-13 M 0,63 KOVAR, PODDANY
n 16-22 M 0,59 1977
n 11-14 M 0,58 MARTI NEC,
KOVAR
n 11-14 F 0,62 1979
Săritură în înălţime 13-16 F 0,64 MATOUSKOVA,
Săritură în lungime 15-18 M 0,52 SIRIS 1973
,, 13-16 F 0,67 MATOUSKOVA,
}} 11-14 M 0,58 MARTI NEC,
KOVAR
" 11-14 F 0,84 1979
Testele axate pe aruncări, care servesc la evaluarea capacităţii de forţă explozivă a
membrelor superioare, posedă o caracteristică diferită (tab. 55). Coeficienţii de
corelaţie calculaţi sînt, în medie, mai ' reduşi, dar, pe de altă parte, unii din ei
împlică un grad relativ mare de exactitate (0,84; 0,78; 0,74). Ţinînd seama de acest
lupt este greu să se tragâ o concluzie precisă. în afară de aceasta, oKistâ mai puţine
date faptice cu privire la acest tip de teste, comparativ cu cel precedent.
Tabelul 55
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor testelor axate pe aruncări
Test Limite de Sex Coeficient de Autor
vîrstă corelaţie
Aruncarea mingii
de cricheţ 7-12 M 0,47
" 7-12 F 0,40 RARICK, SMOLL
 12-17 M 0,40 1967
n 12-17 F 0,29
n 13-16 F 0,84 ESPENSCHADE
1940
11-14 M Q,78 MARTINEC, KOVAR
n 11-14 F 0,74 1979
Aruncarea grena
dei 16-18 M 0,50 KOVAR, PODDANY
16-22 M 0,53 1977
Aruncarea mingii
la ţintă 11-14 F 0,22 MATOUSKOVA,
NEMCOVA 1973
Rezultatele testelor care cercetează predispoziţiile pentru capacitatea de rezistenţă
musculară locală (statică sau dinamică) sau capacitatea de forţă dinamica a
caracterului de rezistenţă sînt prezentate în tabelele 56, 57. Ele arată un grad mare
de stabilitate.
Tabelul 56
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor în testul urmărind influenţa unui
efort repetat sau îndelungat
Test Limite de Sex Coeficient de Autor
vîrstă corelaţie
Atîrnarea braţului
flectat 10-15 M 0,65 ELLIS, CARRON,
BAILEY 1975
* II 11-14 F 0,87 MARTINEC,
KOVAR
V- 1979
1 rageri în sus (ri MARTINEC,
KOVAR
dicări) 11-14 M 0,80 1979
Redresări (din ELLIS, CARRON,
poziţie şezîndă) 10-15 M 0,63 BAILEY 1975

Tabelul 5/
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor evaluării dinamometrice a forţei
musculare
Test Limite de Sex Coeficient de Autor
vîrstă corelaţie
Flexiunea cotului 8-12 M 0,75 1
|f 8-12 F 0,69
n 10-17 M 0,62
v
10-17 F 0,35
Extensia genun RARICK, SMOLL
1967
chiului 8-12 M 0,54
fJ 8-12 F 0,69
10-17 M 0,74
n 10-17 F 0,64
Flexiunea cotului 10-16 M 0,63 CARRON, BAILEY
Extensia genun 1974
chiului 10-16 M 0,51 BULGAKOVA,
Prehensiunea 11-14 M 0,74 VORONCOV 1976,
n 11-16 M 0,78 1978
9-15 M 0,65 BALDWIN 1920
n 9-15 F 0,45
Extensia trunchiu
lui 11-14 M 0,77 BULGAKOVA,
>( 11-16 M 0,77 VORONCOV 1976,
n 11-14 M 0,62 1978
91 11-14 F 0,69 MARTINEC, KOVAR
1979
Prehensiune 9-18 M 0,63 TUDDENHAM,
9-18 F 0,57 SNYDER 1954
Suma a 9 grupe
musculare de
bază (principale) 12-15 M 0,85 JURINOVA 1977
» 12-15 F 0,79
Volumul cei mai mic de informaţii se refera la stabilitatea longitudinală a
flexibilităţii articulare: există cercetări efectuate numai de doi autori (tab. 58).
Stabilitatea de acest tip a predispoziţiilor motorii pare să fie cea mai ridicată,
comparativ cu alte proprietăţi evaluate. Cauza o constituie, probabil, o strînsă
legătură cu caracterul somatic şi cu proprietăţile structurale aie constituţiei
corpului, despre care se ştie că, în general, sînt mai conservatoare în dezvoltarea
lor, comparativ cu proprietăţile funcţionale.
Cercetarea efectuată de Bulgakova şi Voroncov (1976ft 1978) oferă o posibilitate
de evaiuare a stabilităţii longitudinale a rezultatelor la notaţie, în condiţiile unui
antrenament sistematic şi care compon-tă o solicitare intensă, lotul constînd din
subiecţi specia! selecţionaţi din cadrul populaţiei. Stabilitatea rezultatelor este
înaltă în toate cazurile (s-au investigat numai băieţi). Este interesant faptul
Tabelul 58
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor testelor de flexibilitate articulară
Test Limite de Sex Coeficien Autor
vîrstă t de
corelaţie
I lexibilitatea umărului 11-14 M 0,83
11-16 M 0,81 BULGAKOVA,
VORONCOV 1976,
1978
Flexibilitatea articulaţiei 11-14 M 0,90
gleznei 11-16 M 0,88
Aplecarea trun 11-14 M 0,88 MARTI NEC, KOVAR
chiului înainte ti 11-14 F 0,78 1979
- ă, în cazul traseelor de înot mai lungi, care, în cea mai mare parte, necesită
condiţii aerobe, stabilitatea este mai mare decît în cazul unui traseu care comportă
în mare măsură condiţii anaerobe (tab. 59).
Tabelul 59
Stabilitatea longitudinală a rezultatelor performanţei la înot
Coeficient de corelaţie
Limite de vîrstă
Autor
Sex
Disciplina
M
M
M
M
M
M
0,79
0,65
0,61
0,65
0,93
0,89
11-14
11-16
11-14
11-16
11-14
11-16
100 m crawl 100 m crawl 200 m crawl 200 m crawl 800 m crawl 800 m crawl
BULGAKOVA, VORONCOV 1976, 1978
Există o altă abordare metodologică, strîns legată de rezultatele evaluării stabilităţii
longitudinale cu ajutorul coeficientului de corelaţie. Ea constă în cercetarea
continuă a subiecţilor cu diverse niveluri ale rezultatelor iniţiale, în zonele aşa-
numitei nomograme de lezvoltare. Interpretarea rezultatelor este aceeaşi ca în cazul
coe- licientului de corelaţie; unica diferenţă constă în ,,nivelul de diferenţiere a
modificărilor de dezvoltare". Măsura o constituie numărul de indivizi care şi-au
menţinut tendinţa de dezvoltare şi numărul
< elor care au deviat într-o anumită măsură.
în modul menţionat mai sus, Jurinovo (1977) a cercetat tendinţele longitudinale de
dezvoltare a forţei statice maxime a diverse grupe musculare, evaluată
dinamometric. Această autoare a constatat că
peste 70% din băieţi şi 60% din fete s-au menţinut în iiimîtele respective. într-o
baterie de diverse teste motorii (alergare 50 m, alergare 12 minute, săritură în
lungime, crichet, îndoirea trunchiului, forţa de 'ridicare cu spatele evaluată
dinamometric), proporţia subiecţilor care s-au menţinut în zonele respective a
variat între 22 şi 60% (diverse teste, amebele sexe) (Kovar). Pe de altă parte, în
unele din cercetările mai vechi (Kovar, Poddany, 1977), în condiţii relativ
omogene s-au obţinut următoarele date: alergare 100 m — 89,3%, alergare 1 000
m — 82,2%, săritură în lungime — 85,7%, aruncarea grenadei — 82,2%. Aceste
valori sînt ridicate, dovedind stabilitatea considerabilă a rezultatelor testelor în
grupul respectiv (băieţi în vîrstă de 15—19 ani). Un exemplu ilustrativ este cel din
fig. 174 în care este prezentată dezvoltarea individuală a doi subiecţi cu rezultate
diferite la alergarea de 1 000 m (subiectul A — valoare ridicată, subiectul B -
valoare redusă). Nici unul din ei nu a deviat faţă de zona respectiva în decursul
anilor.
Modificările manifestărilor eficienţei motorii, care însoţesc un individ în cursul
ontogenezei, pot fi de asemenea evaluate din punct, de vedere ai mărimii şi
intensităţii lor. Se pune întrebarea în ce măsură mărimea şi intensitatea
modificărilor, menţionate mai sus, sînt legate de o ipoteză privind relaţia între
genotip şi mediu şi de concepţiile după care posibilităţile de influenţare a unei
anumite proprietăţi sînt determinate de nivelul dezvoltării acesteia.
O serie de autori, care s-au ocupat în mod special de aceste probleme, din păcate
puţini !a număr, au ajuns la concluzia că cele mai mari creşteri ale rezultatelor
diverselor teste motorii se înregistrează, de obicei, la subiecţii care, iniţial, sînt cei
mai slabi. în cursul dezvoltării ulterioare însă, ei nu depăşesc aproape niciodată pe
subiecţii care iniţial au fost cei mai buni.
Se presupune că una din caracteristicile unui talent sportiv b constituie şi un nivel
mai înalt de adaptabilitate şi dezvoitare <a predispoziţiilor respective, concomitent
cu aceea- a predispoziţiilor pentru însuşirea mişcărilor. De aceea acest tip de
subiecţi prezintă cele mai mari creşteri. Faptul susmenţionat a fost relevat de Siris
(1973) în legătură cu posibilităţile de previziune a dezvoltării motorii şi cu
necesitatea selecţionării subiecţilor cu talente sportive. Ritmul de dezvoltare este
considerat ca un criteriu foarte important de selecţionare şi, de obicei, se insistă
mai mult asupra sa, decît asupra nivelului iniţia! al unui subiect, care este
influenţat de experienţa motorie precedentă şi de condiţiile în care a fost crescut
subiectul.
Cînd evaluăm rezultatele cercetării stabilităţii diferitelor predispoziţii şi manifestări
de eficienţă motorie, rezultate obţinute în scopul studierii eredităţii, putem spune
că ele constituie o bază im portantă pentru continuarea cercetăriior. Ele vin în
sprijinul concluziilor obţinute prin alte abordări metodologice, constituind totodată
un 'impuls pentru cercetări în continuare, în special cu privire Iu posibilităţile de
aplicare practică (de ex. la selecţionarea subiecţilor talentaţi pentru activităţi
sportive etc.).
Variabilitatea nivelului diferitelor proprietăţi şi capacităţi motorii în cursul
ontogenezei se dovedeşte a avea particularităţi individuale considerabile în unele
cazuri. Aceste particularităţi sînt, pe Io o parte, generate de predispoziţiile
genotipice ale unui subiect (ceea ce este dovedit de stabilitatea diverselor
proprietăţi), iar pe
de altă parte, ele influenţa mediului, în cazul unui efort impus. Unele din
predispoziţiile motorii par să fie mai stabile („conservatoare"), iar oiţele mai puţin
stabile. Printre cele relativ mai stabile se situează majoritatea proprietăţilor
structurale (de ex. caractere somatice). Aşa sînt flexibilitatea articulară, capacitatea
de alergare cu viteză, unele tipuri de predispoziţii de viteză-forţă şi predispoziţii
funcţionale de capacitate aerobă totală. în ceea ce priveşte capacităţile menţionate
mai sus, nivelul de dezvoltare finală depinde, în cea mai mare măsură, de nivelul
iniţial, chiar şi în cazul unor condiţii de mediu optime. Din punct de vedere ai
dezvoltării individuale se poate presupune că un subiect prezintă o anumită
tendinţă de a se situa într-o anumită zonă de dezvoltare, ale cărei limite sîint
determinate de norma genetică de reacţie. Probabilitatea devierii de Io această zonă
creşte odată cu diminuarea stabilităţii caracterului dat (proprietate, aptitudine) şi cu
o influenţă extremă a condiţiilor de mediu.
Stabilitatea diverselor predispoziţii motorii este strîns legată de posibilitatea
previziunii şi influenţării lor intenţionate. Cu cît o proprietate este mai
conservatoare, cu atît poate fi mai bine prognos- ticată, dar, în acelaşi timp,
posibilităţile de influenţare şi de dezvoltare a sa sînt mai limitate. Ajungem astfel,
în esenţă, la aceleaşi concluzii ca acelea care s-au tras pe baza rezultatelor studiilor
pe gemeni.
Performanţele sportive ale celor mai buni subiecţi din populaţie reprezintă, într-o
anumită măsură, nivelul posibilităţilor motorii ale unui om la un moment dat.
Nivelul se dovedeşte a fi relativ, fiind condiţionat de timp, însă a existat totdeauna
o diferenţă faţă de nivelul de vîrf al populaţiei medii. Se ridică o multitudine de
probleme în legătură cu acest fapt, de exemplu care sînt caracteristicile acestor
subiecţi, în ce măsură diferă ei de populaţia medie, pe ce se bazează performanţele
lor deosebite? Aceste întrebări şi altele au avut un rol important în studiile
caracteristicilor selecţionate ale sportivilor de performanţă şi familiilor lor. După
informaţiile legate de problemele menţionate mai sus, ne vom îndrepta atenţia spre
faptele referitoare la predispoziţiile ereditare individuale.
Există o serie de exemple de a şa-numite „familii sportive" 'în' practica sportivă.
Aceste exemple vin deseori în sprijinul argumentelor privind influenţa
predispoziţiilor ereditare şi condiţionării genetice a aptitudinilor sportive ale
omului. Pentru prima oară aceste fapte au fost subliniate în literatura de specialitate
de către Grebe (1956). După studiul precedent asupra asemănării gemenilor, el a
supus mai mulţi sportivi binecunoscuţi unei analize genetice cu ajutorul unor
diagrame genealogice, explicînd caracterul dominant ai transmiterii predispoziţiilor
sportive. Talentul sportiv apare sub mai multe forme şi de aceea Grebe crede că
este condiţionat de mai multe gene independente.
Un studiu complet şi cuprinzător s-a referit la problema „eredităţii aptitudinilor
sportive" şi a fost efectuat de Moser (1960). în introducerea sa el oferă o privire
generală asupra dezvoltării istorice a împerecherii între rase şi, cu ajutorul acestui
exemplu, eiî dovedeşte baza ereditară şi caracterul dominant al transmiterii unor
capacităţii motorii. El prezintă apoi cîteva diagrame genealogice ale unor familii
sportive renumite, selecţionate la întîmplare, precum şi exemple de sportivi din
diferite discipline sportive. Numărul total este destul de mare — peste 100 de
exemple —, însă, din păcate, autorul nu a încercat să analizeze mai obiectiv datele
obţinute. Concluzia cercetării, bazată pe analiza genealogiei şi pe rezultatele lui
Grebe, relevă net elementele ereditare ale eficienţei sportive limită.
O lucrare foarte concisă şi interesantă tratînd despre posibili- intea folosirii
constatărilor făcute Ia selecţionarea talentelor sportive a fost publicată de Line şi
Fleischman (1970). Ei s-au bazat pe i.onstatările lui Grebe, Gedda şi Moser,
adăugind exemple personale. Ei au preconizat utilizarea analizei familiale la
selecţionarea linerilor talentaţi pentru o activitate sportivă şi studierea talentelor
motorii în alte profesii similare, de exemplu Ia artişti.
O cercetare amplă şi foarte Laborioasă, din punct de vedere organizatoric, a unor
aspecte genetice ale eficienţei sportive limită
o participanţilor la jocurile olimpice a fost efectuată în 1968 în Mexic (Garay,
Levine, Carter, 1974). in această cercetare, pe lîngă alţi iactori, s-a evaluat nivelul
„aptitudinilor sportive" ale ambilor pă- rinţi cu ajutorul unui chestionar şi al unei
scări de clasificare în trei puncte. Cercetarea a cuprins 1 221 sportivi din diverse
ţări şi un lot martor de 366 subiecţi. Rezultatele, împreună cu analiza datelor
statistice, au arătat că există o anumită legătură între eficienţa sportivă a părinţilor
şi aceea a copiilor lor, dar datele nu sînt foarte concludente. Autorii explică aceasta
prin faptul că sportivii de performanţă au prezentat tendinţa de a subevalua nivelul
părinţilor lor, în timp ce subiecţii din lotul martor l-au supraevaluat.
Unele date genealogice cu privire la predispoziţiile ereditare ale unui talent sportiv
sînt prezentate de Kodym (1975). El se bazeoză pe o cercetare amplă de tip
chestionar, efectuată pe 200 foşti atleţi de performanţă cehoslovaci (155 bărbaţi, 45
femei). Datele obţinute se referă, pe lîngă alte aspecte, la starea de sănătate,
aptitudinea fizică şi activităţile sportive ale părinţilor şi fraţilor (surorilor). In, ceea
ce priveşte starea de sănătate a părinţilor, ea a fost evaluată ca foarte bună la 74%
din taţi şi 70% din mame; 65% din taţi şi 55% din mame au fost clasificaţi ca
foarte eficienţi, iar 12% din taţi şi 8% din mame au fost clasificaţi ca slab
eficienţi. Activitatea motorie a fost urmărită la 40% din taţi, 26% din mame şi 33%
din fraţi (surori).
Aproximativ similar a fost obiectivul unei cercetări de tip chestionar efectuată de
Kovar în 1975. Aceasta a inclus 128 sportivi de performanţă (83 bărbaţi, 45
femei); datele au fost prelucrate pe categorii masculine şi feminine şi pe sporturi
individuale şi colective. Pentru a compara lotul cu populaţia medie s-au utilizat
unele date anterioare şi informaţii suplimentare. Rezultatele cercetării sînt cele ce
urmează. în peste 50% din cazuri, fraţii (surorile) atleţilor de performanţă sînt de
asemenea, sportivi activi şi aptitudinea lor fizică este înaltă (sau cel puţin medie),
constatare făcută pe baza chestionarului şi a evaluării calitative în limitele
categoriilor selecţionate. Activitatea sportivă a părinţilor atleţilor de performanţă
este relativ înaltă comparativ cu populaţia medie. Proporţia este de aproximativ
50% din taţi, 1/3 din mame şi 1/4 din ambii părinţi (mamă şi tată), iuînd în
consideraţie toate cazurile. Frecvenţa unei mame sau unui tată cu eficienţă sportivă
redusă este foarte mică şi nu s-a găsit nici un caz în care părinţii să fie slab
eficienţi. Numărul subiecţilor cu activitate sportivă în cadrul întregii genealogii
investigate este, în medie, mai mare decît în cadrul populaţiei medii. La prima
generaţie (bunici) este de aproximativ 1/10, în a doua generaţie (părinţi şi fraţii lor)
este de aproximativ 1/3 din totalul cazurilor.
Cercetarea geneologiilor atleţilor de performanţă este strîns legată de studiul altor
caracteristici, care se pot referi, de exemplu, •la unele aspecte biologice ale
dezvoltării individuale, la particularităţile constituţiei corporale, la caracterul şi
nivelul predispoziţiilor pe care le considerăm principale şi hotărîtoare din punct de
vedere al performanţelor sportive limită. O serie de informaţii se referă la
condiţiile sociale, materiale şi de antrenament, la mediul în care a crescut un
subiect, la perioada în care el a început pregătirea sportivă, ia sistemul de pregătire
şi antrenament
Una din problemele, examinate de Garay, Levine şi Carter în studiul asupra
participanţilor la jocurile olimpice, s-a referit ia influenţa ordinii naşterii asupra
nivelului de eficienţă sportivă. Problema este, de obicei, studiată sub aspectul
predispoziţiilor psihice ale unui individ; în acest caz însă ea a fost aplicată ia
capacităţile motorii. Rezultatele arată că majoritatea sportivilor sînt copii din a
doua naştere; dacă însă există mai mulţi copii în familie, atunci ei sînt primii
născuţi. Pe baza cercetării lor, precum şi a altor studii, autorii ajung la concluzia că
ordinea naşterii pare să fie într-o anumită relaţie cu eficienţa, dar cauza nu se
cunoaşte. Ea poate fi, de exemplu, reprezentată de influenţe sociale (mai multă
grijă acordată primilor născuţi, etc.).
Aceeaşi problemă a constituit obiectul unei cercetări efectuate de Billo (1958) pe
un număr de peste 1 000 sportivi de performanţă, gemeni. Conform datelor sale,
50% din sportivii de performanţă sînt primii născuţi din familie.
Acest factor a fost cercetat şi de Kovar, care a constatat că 40,3% erau primii
născuţi, iar 37,3% proveneau din naşterea a doua.
Rezultate relativ interesante s-au obţinut prin cercetarea greutăţii corporale la
naştere şi a evoluţiei naşterii. în majoritatea cazurilor, naşterea sportivilor a fost
normală, fără complicaţii; în ceea ce priveşte greutatea, valoarea medie a depăşit
media (Kovar), în special la sexul feminin. Diferenţe mai accentuate decît cele
între valorile medii se observă în distribuţia datelor ponderale. O comparaţie a
acestor date, obţinute la atlete de performanţă, cu date leferitoare la studente de la
Facultatea de Educaţie Fizica *,l *.|•«.ţi
• lin Prag-a, precum şi cu fete nesportive de aceeaşi vîrstă din ||• u Inţia medie este
semnificativă. Se poate observa că traseul ni velului de eficienţă sportivă
corespunde cu acela al distribuţiei
■ latelor ponderale. în ceea ce priveşte faptul că, în majoritatea spoi
I uri lor, subiecţii cu o înălţimea mai mare, cu o constituţie musoulain mai
dezvoltată şi, implicit, cu o greutate mai mare, obţin succese mai mani, se poate
găsi o explicaţie corespunzătoare.
Alte informaţii sînt legate de evoluţia ontogenezei, de boli, complicaţii, stare de
sănătate etc. Unii din aceşti factori au fost relevaţi în legătură cu cercetarea lui
Kodym, alte date au fost obţinute «le Kovar. în această privinţă sînt interesante
afirmaţiile sportivilor
• Io performanţă privind caracterul predispoziţiilor lor fizice şi motorii în copilărie.
Majoritatea subiecţilor susţin că ei erau mai agili >i mai „manuali" şi -că ei au tins
să-şi însuşească rapid noi aptitudini motorii (50,0%). Aceasta este evident, în
special la sexul feminin, mai ales ia sporturi individuale (76,7%). în sporturile co-
lec- live la bărbaţi, respectiv la baschet şi volei, un factor important se dovedeşte a
fi înălţimea corpului.
Există de asemenea o legătură între caracterele polimorfe şi cantitative.
Un grup relativ iindependent de cercetări include studii privind cva'luarea
interdependenţei manifestării caracterelor polimorfe, aşa- n urniţilor markeri, cu
nivelul de dezvoltare a unor caractere selecţionate avînd un tip de ereditate
poligenic, adică a unor caractere cantitative. Astfel, spre exemplu, se menţionează
relaţia dîntre anumite tipuri de dermatoglife sau grupe sanguine selecţionate şi. ma-
nifestările eficienţei sportive.
O atenţie mai mare s-a acordat acestor probleme de către autorii citaţi mai sus,
Goray, Levine şi Carter, în cercetarea lor pe sportivi olimpici. Ei au luat
amprentele digitale la 1 127 atleţi din 92 de ţări, corelînd numărul liniilor papilare
constatate cu anumite predispoziţii sportive. Ei au clasificat sporturile în modul
următor: sporturi de forţă explozivă, sporturi de viteză, de rezistenţă şi de
coordonare.
Un alt obiect al cercetării lor l-au constituit -antigenele er'itroci- lare (în special
sistemele ABC, MN, Rh), enzimele eritrocitare şi pro- leinele eritrocitare (în
special hemoglobina). Ca în exemplul precedent ei au încercat, şi în acest caz, să
stabilească dacă frecvenţele empirice ale apariţiei caracterelor investigate diferă
pentru diverse tipuri de sport şi dacă diferă de frecvenţele aşteptate (teoretice).
S-au obţinut şi alte rezultatele, cărora merită să li se acorde atenţie. De exemplu,
Kasierska (1978) a studiat tipul cel mai frecvent de dermatoglife la jucătorii de
handbal. Această cercetătoare consideră că unele tipuri pot fi caracteristice acestei
activităţi.
Cercetarea tipurilor de linie a buzelor într-un lot de femei sprinter şi jucătoare de
handbal a fost efectuată de Drozdowski şi Ziolkowska (1978). Comparativ cu
populaţia normală, ei au observat unele tendinţe care permit stabilirea unei legături
între caracterul investigat şi tipul de activitate sportivă. Cercetarea a fost efectuată
pe un lot nu prea numeros de subiecţi.
O cercetare amplă, avînd ca obiect studierea legăturilor între antigenele sanguine şi
rezultatele diferitelor teste motorii, a fosil efectuată de Silla şi Teoste (1976). Ei
au cercetat, în acest scop,' 1978 şcolari în vîrstă între 8—17 ani, sub raportul
grupelor sanguine 0, A, B, AB şi al rezultatelor testului privind nivelul de forţă
musculară evaluat dinamometric, viteza şi coordonarea mişcărilor mîinii, diferite
alergări, sărituri, aruncări şi alţi cîţiva parametri. Compararea valorilor medii ale
rezultatelor diverselor teste motorii şi a> grupelor sanguine menţionate mal sus a
arătat că nivelul aptitudinilor motorii pare să depindă în foarte mică măsură de
frecvenţa* apariţiei variantelor antigenelor sanguine. Există o oarecare legătură la
o vîrstă tînără, ia băieţi. în ceea ce priveşte frecvenţa gru-< pelor sanguine, în cazul
activităţilor de tip viteză şi coordonară,: grupa cea mai frecventă a fost grupa B, iar
în cazul activităţilor de tip forţă, grupa AB.
Lukojanov, Sarec şi Kononova (1976) au corelat cercetarea mar- kerilor cu
cercetarea diferenţelor intrapereche ale gemenilor. Pe un •lot de 26 perechi de
gemeni monozigoţi de ambele sexe, ei au urmărit dezvoltarea lor motorie, în
special începuturile poziţiei şezînde, ortostatismului şi mersului. în acelaşi timp, ei
au studiat tipul de dermatoglife. Pe baza rezultatelor lor, ei susţin că acest factor
poate fi corelat cu nivelul de dezvoltare motorie. Autorii însă nu explică amănunţit
acest fapt.
Metoda de analiză genealogică este utilizată în cazul atleţilor de performanţă, de
care se leagă de obicei noţiunea de talent sportiv. Rezultatele studiilor genealogice
arată că în familiile acestor sportivi există şi alţi subiecţi cu aptitudini motorii.
Numărul lor este considerabil mai mare comparativ cu populaţia medie, normală,
ceea ce este demonstrat printr-un exemplu ilustrativ al aşa-numitelor familii
sportive. Deficienţa studiilor menţionate mai sus o constituie, în special, faptul că
metoda de analiză genealogică nu este adecvată, în cazul caracterelor cantitative,
deoarece nu permite diferenţierea influenţei genotipului de influenţa mediului.
Rezultatele obţinute pot fi mai degrabă aplicate pentru ilustrarea şi sprijinirea
concluziilor obţinute prin metodele precedente. Din, acest punct de vedere se poate
deduce că atingerea unui nivel superior de eficienţă sportivă este de cele mai multe
ori legată de un anumit număr şi de o anumită structură a predispoziţiilor ge-
notipice, care se manifestă ca predispoziţii transmise ereditar şi pe oare
descendenţii le moştenesc de la părinţii şi strămoşii lor.
Afirmaţia de mai sus este în concordanţă cu rezultatele cercetării caracteristicilor
selecţionate la sportivii de performanţă. Obţinerea performanţei sportive se
dovedeşte a fi condiţionată de îndeplinirea unor condiţii fundamentale biologice de
dezvoltare, vi-, Laie şi ecologice. Aceşti factori sînt decisivi pentru realizarea şi
dezvoltarea predispoziţiilor genotipice ale unui subiect şi în cea mai mare parte ei
nu pot fi înlocuiţi.
De asemenea, un ridicat grad de heritabilitate prezintă atît concentraţia cortizolului
în sînge (principal hormon implicat în efort), cît şi ridicarea nivelului concentraţiei
acestui hormon în timpul efortului. Astfel h2 se situează între 0,57—0,60 iar
coeficienţii de corelaţie mamă/copil, tată/copil şi situează între 0,54—0,84, acest
fapt avînd însemnătate esenţială pentru selecţia în sport, unde nivelul capacităţii de
efort condiţionat în principal, de constelaţia hormonală (cortizol, cateholamine,
hormoni tiroidieni, androgeni şi estrogeni) este esenţială (6. Raczynski şi colab.).
-k
Concluzînd asupra heritabilităţii tipologiei motrice mai subliniem, cu riscul chiar
a'e a ne repeta, următoarele elemente pe care le considerăm importante.
Dat fiind divergenţele rezultatelor obţinute prin metoda de studiere a gemenilor,
prin corelaţia părinte-copii sau prin diverse teste psihomotorii, nu este posibil să
prezentăm o sinteză uniformă a studiilor efectuate pînă în prezent. Majoritatea
rezultatelor divergente s-a înregistrat în studii pe gemeni, însă această metodă a
otferft' pînă în prezent cele mai multe date asupra aptitudinilor motorii. Se pune
acum întrebarea dacă această divergenţă a rezultatelor este o dovadă de eşec sau
dacă, aşa cum a afirmat Nikitjuk (1976), se datorează diferenţelor între diverse
populaţii. Aceasta ar însemna că heritabilitatea va fi diferită în funcţie de
dezvoltarea unui anumit caracter motor în populaţia respectivă. Această afirmaţie
nu este lipsită de temei, deoarece evaluarea heritabilităţii în studiile pe gemeni
depinde de variantă, iar aceasta poate depinde de valoarea şl gradul de diferenţiere
a caracterului în diferite populaţii. Aceasta arată necesitatea unei abordări critice a
încercărilor de evaluare a rolului factorilor genetici şi de mediu, fără a ţine seama
de condiţiile de viaţă ale populaţiilor studiate. Ar fi complet iipsit de sens •.ă ne
aşteptăm la o heritabilitate identică a unui caracter în condiţii diferite, deoarece
factorul genetic acţionează, de regulă, cu o forţă egală (şi în orice caz este
structural omogen), în timp ce factorul de mediu sau modul de viaţă este extrem de
labil. De aceea, proporţia lor în orice condiţii şi deci în orice populaţie poate fi di-
ferită.
în rezultatele studiilor lui Wolanschi efectuate prin metoda corelaţiilor părinte-
copii, cea mai puternică determinare genetică, dintre toate caracterele psihomotorii
studiate, a fost observată la forţa musculară a mîinii, măsurată cu un dinamometr'u
(forţa flexori lor mîinii şi antebraţului). Determinarea genetică a forţei muşchilor
hu- merali a fost mai redusă, iar aceea a muşchilor lombari şi mai slabă.
Asemănarea cea mai mare între părinţi şi copii a fost observată în privinţa forţei m
îi ni lor şi umerilor, la vîrsta de aproximativ 10-11 ani şi în privinţa forţei
muşchilor lombari, la vîrsta de aproximativ 13- 14 ani.
O corelaţie părinte-copii puţin mai slabă a fost conotată pentru timpul de
reacţie îa stimuli acustici şi optici. Corelaţia timpului de reacţie tactilă a fost
moderat intensă. O asemănare deosebit de mare între părinţi şi copii se observă la
vîrsta de 11-14 ani a copiilor.
Există coeficienţi de corelaţie ridicaţi, părinţi-copii, pentru rapiditatea mişcărilor
mîinii, iar coeficienţii de viteză ai rotaţiei în jurul axului longitudina'l al corpului
au prezentat un coeficient de corelaţie semnificativ.
Păreri controversate asupra determinării genetice a forţei şi rapidităţii 'mişcărilor
au rezultat din studiile pe gemeni. Unii autori ou tras concluzia că determinarea
genetică a forţei şi rapidităţii mişcărilor este similară (Eysenk şi Prell, 1951), în
timp ce alţi autori au considerat că rapiditatea mişcărilor depinde în mai mare mă-
sură de factori genetici decît forţa mişcărilor (Sklacl, 1973; Savatiejeva 1976;
Szwarz, 1976). S-a exprimat, de asemenea, părerea că forţa depinde în mai mare
măsură decît rapiditatea de factori genetici, ceea ce s-a demonstrat în studii pe
gemeni (Osato şi Avano, 1957) şi în studii asupra asemănării tată-fiu (Craity,
1960). Osato şi Avano au considerat că diferenţele cele mai mari între perechile de
germeni monozigoţi şi dizigoţi 'se înregistrează la aruncarea mingii, urmată de
diferenţele privind forţa umerilor şi a spatelui, iar diferenţele cele mai reduse s-au
constatat la viteza de alergare. Craîly a observat o corelaţie mai mare în privinţa
forţei dinamice decît a vitezei, iar corelaţia la testarea forţei a fost cea mai redusă
în bateria de teste utilizată de acest autor.
Răspunsul la această întrebare rezidă în tipul de teste utilizate pentru evaluarea
acestor două caractere. în primul rînd, după cum se ştie astăzi, caracterele separate
prezintă coeficienţi de corelaţie părinţi-copii mai mari decît grupele de caractere.
Aceasta' s-a demonstrat, printre altele, pentru dimensiunile şi forma capului şi feţei
(Siniarska, 1977) - diametrele au prezentat coeficienţi de core-
Iuţie mai înalţi. De asemenea, se ştie că determinarea genetică este mai mare în
privinţa aptitudinilor motorii elementare decît pentru aptitudinile asociate.
Din studiile pe gemeni se poate trage concluzia că rezultatele de mai sus ar putea
arunca o -lumină asupra acestei controverse, deoarece s-a demonstriat că
heritabilitatea maximă, în toate testele pentru rapiditate, s-a înregistrat la alergarea
de 10 m {Niki- tjuc, 1973), urmată în mod logic de alergarea de 20 m (Sovatiejeva,
1976), de 30 m (Zaciorskj şi Sergienko, 1976) şi de 60 m.
Pe de altă parte, heritabilitatea este moi mare la cursa de 60-- I00 m decît la ski.
Heritabilitatea forţei depinde, de asemenea, de lipul de test efectuat, fiind mai mare
pentru forţa mîinii (valoarea sa aste de ordinul heritabilităţii pentru alergarea de 10
şi 30 m), mai icdusă pentru forţa flexorilor şi extensorilor genunchiului şi cotului
(de ordinul heritabilităţii pentru alergarea de 60 m) şi încă şi mai redusă pentru
forţa muşchilor spatelui şi forţa explozivă măsurată l»iin aruncarea mingii de oină.
Un rezultat interesant o fost obţinut de Sergienko pentru forţa totală a 20 grupe
musculare şi pentru forţa exprimată pe kilocorp. Heritabilitatea forţei anumitor
muşchi şi a forţei relative (pe kilocorp) este mult mai mare decît a forţei musculare
totale.
Se poate spune că forţa mîinilor, rapiditatea unei reacţii simple şi viteza alergărilor
pe distanţe scurte au cea mai mare determinarea ţjonetică. Această determinare
genetică scade cînd distanţa de alergare creşte şi cînd sînt „recrutaţi" muşchi mai
mari sau grupe în- tiogi de muşchi sau forţa totală a diverşilor muşchi. Aceasta
oferă, eventual, posibilitatea de a nu antrena combinaţii elementare de mişcări, ci
de a antrena combinaţii complexe de mişcări care ne-
< esită forţă şi viteză.
Forţa explozivă măsurată prin săritură înaltă sau săritură lungă arata o determinare
genetică relativ puternică. Pe de altă parte, foiţa explozivă a membrelor superioare,
măsurată prin distanţa de a umoare a mingii de oină, prezintă o heritabilitate
excepţional de i' dusă. Aceste rezultate au fost obţinute în studii pe gemeni şf ne-
■ •'■.ită confirmarea prin alte metode.
Rezultate interesante s-au obţinut, de asemenea, prin studii (pe
• i'-meni) care determină viteza de lovire uşoară (atît la membrele .uperioare,
cît şi la cele inferioare). Mişcările rapide ale mîinii efectuate în teste cu un
termometru, precum şi în studii pe gemeni au m i lat o heritabilitate înaltă
(Wolanski).
Flexibilitatea are un indice de heritabilitate relativ înalt. Vaîoa- M'a acestui ind'ice
este rnuit mai mare pentru mişcările articulaţiilor Immerale decît pentru coloană.
Coordonarea vizua'l-motorie are o determinarea genetică mo-
■ leiat intensă (teste pe termometru fără oglindă), coeficienţi de co-
481
U Antropologie motricâ
•relaţie deosebit de înaiţi fiind observaţi Ia vîrsta între 9 şi 12 an'i şi la adulţi.
Pentru simţul echilibrului măsurat prin teste de rotaţie şi mers pe o bîrnă îngustă s-
a constatat o determinare genetică ridicată (Wolanschi). O asemănare părinţi-copii
mai mare a fost observată Ia vîrsta de 10—11 ani. Testarea gemenilor prin
ortostatism pe un picior a arătat o determinare genetică puternică a simţului echi-
librului. Simţul echilibrului este un caracter elementar cu determinare genetică
puternică.
Precizia mişcării prezintă un indice de heritabiiitate ridicat. Merita bil'itatea
îndemînării este ridicată. Această aptitudine are un caracter evident complex,
deoarece este alcătuită din multe caractere elementare. Wolanski prezintă în acest
sens date contradictorii.
Analiza determinăării genetice a aptitudiniîor motorii la om sugerează concluzia că
activitatea motorie generală are cea mai puternică determinare genetică (Kogan şi
Antipov, 1974), urmată de forţa şi rapiditatea mişcărilor. Unii parametri ai
îndemînării (coordonare, echilibru) şi rezistenţa au o determinare genetică puter-
nică. Rezistenţa la oboseală, întrucît cere un efort maxim şi îndelungat, se poate
presupune oă are determinarea sa genetică puternică.
în studiile publicate pînă în prezent, bărbaţii au prezentat, de obicei, o determinare
genetică mai înaltă a dezvoltării caracterelor psihomotorii investigate decît femeile
, deşi în anumite studii s-au obţinut rezultate inverse. Se consideră, de obicei, că
mişcările de precizie sînt mai puternic determinate genetic la fete, în timp ce
mişcările care comportă forţă şi rapiditate sînt mai puternic determinate la băieţi.
Nu exi'stă o predominare de sex cu privire la coordonare.
Datorită rolului anumitor gene prezente în cromozomul X, există
o mai mare asemănare a caracterelor la gemenii de sex femeniln/ decît la cei de
sex masculin. Există asemănări în corelaţia între perechile masculine şi feminine
de gemeni monozigoţi, în timp ce la gemenii dizigoţi asemănarea este, de obicei,
mult mai mare între gemenii de sex feminin decît între cei de sex masculin.
Diferenţa între coeficienţii de corelaţie vMz — VDZ între fete este mai redusă decît
între băieţi şi fete (Nikitjuc, 1976).
La vîrsta de 3—5 şi 6—7 ani, corelaţia între perechile de gemeni descreşte, ceea ce
corespunde probabil ,,efortului şcolar" (Wolanski 1962, 1964; Tanner 1968).
Diferenţele între gemen'i diminuează (corelaţia creşte) la vîrsta de 7—8 şi 11 — 12
ani şi apo4 cresc din nou pînă la vîrsta de 16--18 ani.
Caracteristic este faptul că asemănarea cea mai redusă, în privinţa caracterelor
psibomotorii, între părinţi şi copii, se observă în perioada prepubertară (Wolanski,
1976) şi în perioada pubertăţii.
puţin mai devreme pentru coordonarea psihomotorie şi mai tîrziu pentru timpul de
reacţie şi eficienţă. Rezultate similare s-au obţinut în studiile asupra unor
caracteristici electrofiziologice şi psihofiziolo- gice.
Modificări ciclice ale heritabiîităţii s-au observat chiar şi cu privire la dimensiunile
osoase (de ex. casele metacarpiene). Aceste modificări variază pentru diferitele
dimensiuni ale aceluiaşi os (Bu- layeva, Antipov şi Krasikova, 1976). De la naştere
la perioada pre- pubertară, rolul factorului genetic creşte, în timp ce la vîrsta pu-
bertăţii descreşte. în cercetările sovietice, această descreştere s-a observat îa vîrsta
de 10-15 ani la băieţi şi 12-13 ani Ja fete (Ni- kitjuk, 1974, 1976). Deci, o
heritabilitate redusă se observă în perioadele de viaţă prenatală, în prima copilărie
şi la pubertate, perioade despre care se ştie că sînt legate şi de susceptibilitate cres-
cută faţă de factorii de mediu. Această corelaţie nu pare să fie accidentală. Există o
concordanţă considerabilă între modificările coeficienţilor de corelaţie părinţi-copii
şi ale dinamicii proceselor de dezvoltare odată eu înaintarea în vîrstă a
descendenţilor (V/olanski, 1976).
Perioadele de dezvoltare rapidă, care sînt probabil determinate genetic (Wolanski,
1976 b), preced de obicei perioade de o asemănare diminuată a caracterelor
psihomotorii ale copiilor şi părinţilor. Astfel, modificările asemănării reprezintă,
probabil, o consecinţă secundară, întîrziată, în perioadele de dezvoltare deosebit de
rapidă a unui anumit caracter. Deoarece rata de dezvoltare este controlată genetic,
se poate presupune că saltul în rata de dezvoltare constituie, prin el însuşi, un
mecanism de creştere a susceptibiliîtăţi!i! organismului la factorii de mediu şi la
modul de viaţă, un mecanism de creştere a adaptabilităţii organismului.
Este evident că şi caracterele cu o heritabilitate mai puternică şi perioadele de viaţă
în care asemănarea părinte-copii este crescută, creează situaţii nefavorabile pentru
factorii care stimulează dezvoltarea acestor caractere. Mai degrabă trebuie aplicate
metode de selecţie pe baza acestor caractere exterioare de viaţă a indivizilor cu
condiţii favorabile pentru, de exemplu, un anumit tip de sport.
Corelaţia între asimetrie, SateraSizare şi dezvoltare motorie. Ambivalenţa
funcţională şi asimetria somatică sînt considerate exemple de determinare genetică
a dezvoltării. Este important ca aceste fenomene şi anomaliile lor, respectiv
asimetria funcţională (lateraliza rea) şi asimetria morfologică, să fie explicate ca o
contribuţie la studiile asupra heritabiîităţii caracterelor motorii.
483
31*
S-a observat că şi corelaţia părinţi-copii, pentru multe din aptitudinile motorii
studiate de noi, este mai puternică pentru mîna dreaptă decît pentru cea stîngă.
Aceasta este valabil pentru coordonarea vizual-motorie, pentru precizia mişcărilor
şi viteza mişcărilor.
O heritabiiitate mai înaltă a forţei mîinii drepte decît a forţei mîinii stîngi a fost de
asemenea, demonstrată precum şi o heritabiiitate mai înaltă a mişcărilor rapide ale
membrului superior şi inferior drept,şi a echilibrului (în testul de ortostatism pe un
picior — Sklad, 1973 — s-a arătat că ortostatismul pe piciorul drept este mai
puternic transmisibil ereditar decît cel pe piciorul stîng). în multe studii pe gemeni
s-a demonstrat o heritabiiitate mai înaltă a caracterelor la mîna dreaptă comparativ
cu mîna stîngă. Excepţii în aceste studii s-au găsit numai pentru loviri uşoare.
Determinarea genetică a lateral izării este, de asemenea, evidenţiată de prezenţa
unei asimetrii morfologice şi funcţionale -la copiii mici înainte de vîrsta mersului
de-a buşilea (asimetrie încrucişată - Wolanski, 1957) şi de absenţa unei creşteri a
gradului de asimetrie odată cu înaintarea în vîrstă, cu excepţia sportivilor şi
muncitorilor care exercită a muncă manuală grea cu o singură mînă. Asimetria
morfologică şi funcţională scade odată cu vîrsta la bărbaţi din regiunile rurale şi
creşte la cei din regiunile urbane. Acest fapt este strîns legat de funcţia motorie şi
de posturile adoptate în timpul lucrului. Asimetria funcţională a extremităţilor se
accentuează în cursul activităţii de birou şi în condiţiile vieţii urbane în mai mare
măsură decît în cursul muncii manuale în ferme, muncă în care ambele extremităţi
sînt mai uniform angajate în muncă.
Asemănarea părinţi-copii diminuează, de asemenea, odată cu înaintarea în vîrstă,
în ceea ce priveşte precizia mişcărilor mîinii stîngi. Această observaţie vine în
spirijinul ipotezei după care late- ralizarea (asimetrie funcţională şi asimetrie
dinamică) este, în principal, determinată genetic, deoarece mîna dreaptă, care este
utilizată mai frecvent, prezintă funcţii mai asemănătoare în relaţia pă- rinţi-copii
decît mîna stîngă, care este mai puţin folosită. Utilizarea potenţial frecventă a
extremităţii drepte trebuie să se reflecte în diferenţe mai mari între rezultate, cu o
diminuare consecutivă a gradului de heritabiiitate. Rezultatul obţinut în această
privinţă este analog rezultatelor testelor privind valorile de repaus şi post-efort ale
caracterelor fiziologice discutate mai sus. Aceasta este o dovadă în plus că numai
caracterele de efort funcţionale, dar şi cele somatice se află sub un control genetic,
mai puternic decît cele mai puţin utilizate în activităţi motorii. în legătură cu
aceasta este posibil ca asimetria funcţională să devină mai pronunţată în cursul
oboselii.
Asimetria morfologică, care persistă fără modificări sau chiar diminuează cu vîrsta,
în ciuda •lateralizării crescînde cu vîrsta (asimetrie funcţională) la nivelul
populaţiei (V/olanski, 1972), dovedeşte că există o limită a stimulării dezvoltăriii
structurilor somatice. Aceasta vine din nou în sprijinul necesităţii selecţionării
pentru performanţe sportive înalte, prirn stadiu în formarea sportivilor. într-un al
doilea
\lodiu subiecţii selecţionaţi trebuie supuşi unui antrenament selectiv, in funcţie de
predispoziţiile lor somatice şl fiziologice pentru o anumita disciplină sportivă.
Tabelul 60
Elemente care condiţionează coordonarea actului motric
Coordonare
(îndemînarea)
2. Factori dinamici
i
1. Caracteristici structurale
simetria
mişcării
cadenţa
mişcării
structura fizică a mişcării concordanţa mişcării în raport cu cerinţele eficienţei
actului motric
elasticitatea şi flexibilitatea mişcării
3. Factori ce ţin de capacitatea mentală
4. Alţi factori
1 ! i
precizi anticipaţi echilib orientare în simţul
e e ru! timp şi spaţiu kinestezic
propriocept
iv
Este important de reţinut că asimetria morfologică creşte la vîrsta pubertăţii, în
acea perioadă a vieţii cînd asemănarea între părinţi şi
< opii diminuează (Wolanski, 1976). Aoeasta arată că se pot obţine i» /.uitate
mai bune prin exerciţii motorii efectuate la vîrsta pubertăţii •.ou, în general, la
vîrsta heritabilităţii diminuate.
In problema asimetriei prezintă un interes considerabil observaţia (necesitînd însă
o confirmare) că, în general, subiecţii cu dex- i'-iitatea ambelor extremităţi sînt mai
puţin eficienţi decît subiecţii
< II o dexteritate net prevalentă la nivelul uneia din extremităţi. Elementele de
măsură sugerează că lateralizarea ar putea fi asociată
< ii o oarecare specializare neuromusculară ma'i generală pentru o <«|vlitudine
fizică, însă nu se ştie daca aceasta va include o aptitudine generală sau specială.
Totuşi, la stîngaci, activitatea undelor 111Pa pe electroencefalogramă este mai
redusă şi reacţia la hiper- '/••nlilaţie este crescută. La dreptaci activitatea EEG este
mai intensă
Tabelul 6
Rezultatele mişcării motorii care indică gradul de simetrie şi coordinaţie pe
performeri de vîrf în diferite discipline sportive
Disciplina Rotaţia în grade Acordarea
sportivă dreapta stînga diferenţa dreapta- pe scală Locul
stînga
Patinaj artistic 695,5 767,3 71,6 1463 96 1
(seniori)
Judo (seniori) 407 449 42 856 57 2
Lupte clasice 396 483 16,6 810 54 3
(juniori)
Lupte libere 371 406 34,9 778 52 4
(seniori)
Lupte libere 365 390 22 758 50 5
(juniori)
Judo (juniori) 362,3 387,7 25,4 750 50 6
Lupte libere 366 380 13,1 747 50 7
(seniori)
Ski (sărituri la 372 369 3 741 50 8
trambulină —
seniori)
Canotaj 343,6 358,4 15 702,2 47 9
(juniori)
Caiac-canoe 343,6 339,7 3,9 683,3 45 10
(seniori)
Ski (sărituri la 339,4 340,6 1,2 680 45 11
trambulină —
juniori)
Caiac—canoe 324 348 24 672 45 12
(juniori)
Haltere (juniori) 334,4 329,6 4,8 664 44 13
Haltere (seniori) 305 319 14 624 42 14
Canotaj (seniori) 304,8 316,8 12 621,6 41 15
în emisfera stingă, ceea ce nu se observă la stîngaci (Subiranc ş.a., 1952). Aceasta
ar putea sugera o diferenţă între predispoziţiile la sport ale dreptacMor comparativ
cu sting aci i.
Referitor la corelaţia între simetrie şi îndemînare, amintim câ aceasta din urmă mai
este definită de unii cercetători cu termenul de coordonaţie sau agilitate. Pentru
evidenţierea coordinaţiei sau agilităţii s-au utilizat şi următoarele teste:
— Rotaţia în timpul săriturii (descrisă şi pentru evidenţierea simetriei). Aceasta
se realizeazâ pe o platformă de lemn de 1 m2 cu un cerc înscris avînd diametrul de
80 cm, avînd de-a lungul circumferinţei sale o gradare de la 0 ia 360° separată
pentru cele două direcţii dreaptă şi stîngă.
Fiecare subiect realizează rotaţia ca săritură în cele două direcţii.
— Alergare în zig-zag pe un traseu stabilit cronometrată cu celulă fotoelectrică
pînă la sutimi de secundă.
- Alergare cu rotire.
Aceste ultime două teste impun şi modificări în poziţia centrului general de
greutate şi deci solicitarea echilibrului respectiv a aparatului vestibuiar.
Cele trei probe s-au folosit în testarea luptătorilor acordîndu-se un punctaj global
pe baza căruia se face selecţia (W. Staroste),
Caractere tipologice psihice
Nu vom prezenta în complexitatea ei această problematică deoarece ea aparţine
psihologiei. Ne vom opri doar asupra interre- laţiilor foarte strînse dintre
capacitatea psihică şi îndemînare.
Aşa după cum am detaliat anterior, îndemânarea nu este atît o calitate motrică, ci
mai mult o expresie a unor rezultante funcţionale complexe în care se implică, în
principal, activitatea nervoasă superioară, simţul echilibrului, coordonarea şi
circuitele complexe de conducere extra piramida Io. Factorul muscular şi aparatul
locomotor, în ansamblul lor, au o contribuţie mai redusă, fiind doar efectori ai unei
comenzi complexe.
în acest context, subliniem faptul că cercetările recente arată gradul mare de
determinare ereditară a activităţii nervoase superioare. Considerăm că, în evaluarea
nivelului funcţionalităţii cerebrale, de un real folos ne poate fi stabilirea nivelului
de inteligenţă care, de fapt, este un parametru global, prin inteligenţă înţelegînd
capacitatea de adaptare a individului la diferite situaţii din mediul exterior (M.
Maliţa). în activitatea sportivă şi îndeosebi în anumite ramuri, precum jocurile
sportive, scrima, boxul etc., capacitatea de a realiza un răspuns adecvat la acţiunile
adversarului este esenţială. în acest context, inteligenţa motrică nu este decît
stereotipul inteligenţei generale, fapt care explică de ce aceasta este esenţială
pentru determinarea succesului în diferite discipline sportive.
Desigur, există o sumă de dificultăţi legate de stadiul actual al cunoaşterii, atît în
ceea ce priveşte definirea cît şi măsurarea’ inteligenţei. incontestabil, trebuie să
recunoaştem că inteligenţa măsurată nu acoperă decît parţial totalitatea
aptitudinilor cognitive şi că testele individului investigat nu reprezintă o expresie
strict autentică «i posibilităţilor sale intelectuale.
mm**
Testele folosite sînt variate, dintre care cităm Binet — Simon, Ter- man-MeriilI,
Wec’nsler, toate vizînd, printr-un ansamblu de probe variate, să dozeze capacitatea
intelectuală globală a subiectului, inteligenţa generală.
Rezultatele se exprimă, în prezent, prin coeficientul de inteligenţă (C.i.) reprezentat
de raportul (multiplicat cu 100) dintre vîrsta mintală şi vîrsta reală (fig. 175, 176).
Distribuţia coeficienţilor de inteligenţă în ondul unei populaţii oarecare este
normală, adică se expnimă printr-o curbă a lui Gauss
'I o o ■*- rJ 8 5 s s ooo 2
-
o cT o O Ooo f*- co <y\
ooa
11 1 : 1 1
3 4 . : 1 ;i! 4
«ufJ-----1- -
1—
1ii
5 | SA-— 1,< ;-! 5
—1 1 I
1 1
6 1 ' i « -1 1 _ 4! 1 ' 3
A , _____ --- -a 1 | ....i i i
1 1
i II 1 1
7 : ;-r __4'--- -r ~8__1 i i 13
JH-JPJ
8 4 îrrurnnn l.i I ! , !1111 2
„j
11
1
5 t 1 | a-a. f« —» | 1 35
- [ ... 1 . |
9 10 1 ' 1 i 1 | 1 *— 11i 9
1 1 1
11 | ! iii
1
11 l 1 | , OJUSS L^. —r* i 50
1 1
12 4 iii ii ! i. . "1“ i < i 3
I11 ___IsaLa.
111
11
111|
1 1
5 ' i i ............. 1 13
li__ 111
Fig. 175. Repartiţia coeficienţilor de heritabilitate privind inteligenţa.
a cărei medie — m — care se confundă cu mediana — este de 100 pentru un
eşantion neselecţionat al unei populaţii „accidentale", într-adevăr, testele sînt
construite şi eşalonate în aşa fel inert distribuţia performanţelor să se facă conform
acestei legi şi, mai precis, ca' a baterea-tip o să fie de 15 sau 16. In această
distribuţie normală, aproape 70% din efectiv are un C. !. cuprins între m-a şi
m-|~g (aici, 85 şi 115), circa 95% între m— 2a şi m-f-2a (70 şi 130) (L armat).
Subiecţii cu un C.I. peste 130 constituie într-adevăr o elita intelectuala. Sub 70 sau
80, C.l. exprimă o stare de debilitate mai mult sau mai puţin accentuată.
Printre numeroasele sisteme factori a le - dintre care nici unul nu pare încă
susceptibil de a exprima diversitatea reală a aptitudinilor cognitive — cele care au
fost cel mai mult utilizate în lucrările privitoare la genetica inteligenţei, sînt acela
ai P.M.A. (Primary Mental AbMities) al lui Thurstone şi acela care lucrează cu
Differential Abili ties Tests (D.A.T.).
In ansamblu, factoriaIiştii par a recunoaşte cel puţin şase capacităţi distincte (unele
susceptibile de a fi descompuse în două sau mai multe altele).
1. O primă capacitate verbală manifestată prin folosirea unui vocabular mai
mult sau mai puţin bogat.
2. O a dout capacitate verbală (facilitatea verbală), caracterizată prin uşurinţă în
asamblarea cuvintelor pentru a răspunde întrebărilor puse.
3. O capacitate numerică (facilitate în mînuirea aritmeticii de bază).
4. O capacitate spaţială, aptitudinea de a vizualiza relaţii spaţiale în două sau
trei dimensiuni (există aici, probabil, două capacităţi parţial independente).
5. O capacitate de raţionament, greu de verificat în stare pură, testele avînd, în
general, o componentă verbală sau spaţială ce nu poate fi neglijată.
6. Memoria, cu capacităţi aproape sigur distincte pentru memoria pe termen
lung, precum şi pentru diferitele feluri de imagini sau do informaţii memorizate.
Metoda anchetelor familiale este, fără îndoială, cea dintîi al cărei principia ne vine
în minte şi se ştie că Galton a folosit-o — fără prea multă rigoare însă — pentru
fundarea tezei sale ereditariste. Ba constă în a compara, în rîndul unui număr
suficient de mare âeţ lumilii, inteligenţa copiilor cu aceea a părinţilor sau şi cu
aceea a luaţilor şi surorilor lor. Ea se bazează deci pe confruntarea C.l. al unora şi
al celorlalţi.
lată, cu titlu de exemplu, concluziile uneia din anchetele cele mai îngrijit conduse,
aceea a lui Conrad şi Jones (1940).
Ei au supus unor teste de inteligenţă 977 de persoane în vîrstă de la 3 la 60 de ani,
aparţinînd unui număr de 269 familii din dis- tiictele rurale din Noua Anglie.
Coeficientul de corelaţie între C.l. <ii părinţilor şi ai copiilor este de 0,94 şi aceeaşi
valoare s-a găsit pentru corelaţia între fraţi şi surori (ea este de 0,45 între copii de
• II elaşi sex, de 0,54 între copii de sex diferit).
în cele mei multe dintre -anchetele de acest gen s-au obţinut 'rezultate foarte
apropiate. în revista lor Science (1963), Erlenmeyer- Kimling şi Jarvik au reţinut
din eîe 12, referitoare la comparaţie C.l. ai părinţilor şi ai copiilor şi 35 la aceea a:
C.l. ai copiilor din aceeaşi familie.
Pentru coeficientul de corelaţie între părinţi şi copii, valorile aflate se eşalonează
între 0,25 şi 0,80, media fiind de 0,50.
Pentru coeficientul de corelaţie între fraţi şi surori, rezultatele se etajează între 0,30
şi 0,78 media si'tuîndu-se la 0,49.
Astfel, din rezultatele anchetelor familiale se degajă o concluzie foarte clară:
statistic, copiii seamănă din punct de vedere intelectual cu părinţii lor, precum şi cu
fraţii şi surorile lor, mai mult decît cu străini de aceeaşi vîrstă.
Mai precis, coeficientul de corelaţie găsit între C.l. ai categoriilor comparate este
foarte apropiat de coeficientul! (0,50) pe care ne-am putea aştepta să-l găsim,
plecînd de la un anumit ,,model" genetic, dacă asemănările între C.l. ar ţine
exclusiv de posesiunea unor gene comune.
S-au efectuat multe studii asupra temperamentelor, alcoolismului, bolilor mintale,
percepţiei spaţiale, caracteristicilor intelectuale etc., dar obiectul de interes
fundamental al geneticii psihologice l-a constituit problema capacităţii mintale, în
special din cauza convingerii, foarte larg răspîndite, că reuşita socială în societatea
industrială modernă depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de a raţiona.
Conform acestei concepţii, capacitatea cognitivă determină clasamentul la linia de
sosire, în ,,cursa pentru viaţă" despre care a vorbit Thorndike. Din punct de vedere
tehnic, inteligenţa a putut fi luată ca obiectiv datorită creării unor instrumente
despre care se afirmă că pot măsura diferenţele de capacitate cognitivă; aceste
instrumente au fost denumite teste de inteligenţă sau de coeficient intelectual (Q.l.)
(Quotient Intellectuel).
Primele teste Q.l. au fost elaborate în 1903 de Alfred Binet în Franţa. Scopul său a
fost de a identifica, printre copiii cu rezultate şcolare nesatisfăcătoare, pe cei
susceptibili de a beneficia de o activitate de recuperare. Testul scotea în evidenţă
memoria, vocabularul şi capacitatea de a distinge elemente asociate. Acest test a
fost apoi modificat în S.U.A. de către L. N. Terman, pentru a deveni testul Q.l. al
lui Stanford—Binet, care este şi astăzi valabil. Adaptînd testul lui Binet, Terman (şi
în general cei care au susţinut iestele mintale) a introdus o modificare, subtilă dar
fundamentală, de destinaţie. Din tr-un test care iniţial avea ca scop depistarea
copiilor dislexici caro ar putea beneficia de o recuperare, el a fost transformat într-
o mo» todă de clasificare a tuturor copiilor conform unei scări de capaci late
mintală intrinsecă, presupusă independentă de educaţie şi experienţă.
Convingerea că testele Q.l. măsoară ceva intrinsec al individului, independent de
orice influenţă a condiţiilor de viaţă, nu constituie o caracteristică întîmplătoare, a
testelor Q.I., ci se situează la baza lor. I xpresia coeficient intelectual provine din
operaţia care constă în împărţirea rezultatului brut obţinut prin test la un factor care
este în iuncţie de vîrstă. Astfel, testul este compensat pentru fiecare grup de vîrstă,
în funcţie de modificările majore care survin în cursul dezvoltării inteligenţei. Cei
care au elaborat aceste teste au anulat şi in- lluenţa sexului, eliminînd întrebările la
care băieţii şi fetele dau sta- listic rezultate diferite. Se afirmă de asemenea că
aceste teste sînt neutre în ceea ce priveşte cultura, unele sînt chiar considerate ca
independente de bagajul lingvistic al persoanei testate, ceea ce de-
■ irjur este greşit în cazul testelor verbale. Un efort considerabil a permis însă
elaborarea unor teste de inteligenţă neverbală, astfel îneît
ci se facă abstracţie de deosebirile culturale.
Un individ care repetă la intervale scurte de timp un test Q.l. "bţine rezultate
asemănătoare; cu cît însă trec mai mulţi ani între piobe, cu atît rezultatele vor fi
mai diferite, în special dacă al doilea test este efectuat la vîrsta adultă. Diferitele
părţi ale unui test U.I., ca vocabular, analogii, recunoaşterea structurilor etc., sînt
în-
ii o corelaţie relativă între ele, aşa cum sînt într-o corelaţie relativă vi teste diferite,
indiferent dacă sînt verbale sau nu. Această corelaţie între teste sau părţi de teste ar
trebui să constituie o dovadă
•a ele măsoară toate o inteligenţă generală de fond (numită „fac- lor g") care se
manifestă în diferite moduri, dar care constituie ea miiăşi o caracteristică a
organismului ce nu este susceptibilă de a se
■ I.-/volta cu vîrsta sau de a fi influenţată de mediu. Astfel, ideologia Wvilelor
tinde către o explicaţie biologică a diferenţelor rezultatelor.
I 'ovine astfel uşor să se „demonstreze" caracterul ereditar al inteli-
• i«»nţei.
- Evaluarea eredităţii Q. /. Media Q.i. este 100, iar abaterea standard este de 15
puncte de o parte şi de alta a mediei; forma sa în
• lopot este denumită distribuţie normală. Aceste caracteristici nu sînt pion
concludente, în măsura în care testeie au fost concepute şi sis- i' inul de notaţie a
fost adaptat în aşa fel îneît să producă o distribuţie normală a rezultatelor, cu o
medie de 100 şi o abatere standuri de 15. Amintim că atunci cînd a fost elaborată
versiunea japo-
• ' /ci a scării de inteligenţă a lui Wechsler pentru copii, ea a fost oncepută în
aşa fel îneît să ducă la această distribuţie normală la
• «•piii din şcolile japoneze. Convinşi că stabilirea eredităţii Q.l. ar ’ " a importante
consecinţe pentru practica socială, unii geneticieni
psihologi au depus eforturi considerabile pentru a repartiza varianţa ' ' I într-o
fracţiune genetică şi o fracţiune determinată de mediu, în aşa fel încît să se
stabileascâ raportul între varianţa genetică şi varianţa totală, sau heritabilitatea
(H2).
Cu cît gradul de înrudire între indivizi este mai mare, cu atît coeficientul de
corelaţie între Q.l. al indivizilor respectivi este mai înalt. Corelaţiile mediane între
părinţi şi copii sau între gemeni bivitelini se apropie în toate cazurile de o previzibi
1 itate genetică de 0,5. Indi vizii neînrudiţi prezintă o corelaţi© net mai redusă; în
schimb, corelaţia este foarte înaltă în cazul gemenilor adevăraţi. Toate teoriile
asupra cauzalităţii Q.l. prezic însă o creştere a corelaţiei în funcţie de gradul de
înrudire, astfel încît aceste date nu ne oferă prea multe elemente.
Pentru evaluarea heritabilităţii Q.I., s-au utilizat foarte frecven! comparaţii, pe de o
parte, între persoane avînd acelaşi grad de înrudire genetică, dar condiţii de viaţă
diferite şi, pe de altă parte, între persoane care trăiesc în acelaşi mediu, dar nu sînt
înrudite. Rezultatele testelor Q.l. la acestea din urmă nu prezintă desigur nici o
corelaţie cînd ele sînt crescute separat, dar prezintă o corelaţie de aprox. 0,25, cînd
persoanele testate au fost crescute împreună.
Comparaţia corelaţiilor existente între Q.l. ai părinţilor adoptivi şi copiilor
adoptaţi, pe de o parte, şi ai părinţilor biologici şi propriilor lor copii, pe de altă
parte, arată de asemenea efectul condiţiilor de viaţă. La cealaltă extremitate a
scării, Q.l. ai gemenilor adevăraţi prezintă o corelaţie de 0,88 cînd ei sînt crescuţi
împreună şi de 0,75 cînd sînt crescuţi separat. Se constată astfel din nou efectul
unui mediu familia! comun. Dacă examinăm rezultatele, putem ve dea că există
mai multe modalităţi de evaluare a heritabilităţii Q.L, care toate însă concordă în a-
i atribui o valoare destul de ridicată. Corelaţia 0,25 constatată între persoane
neînrudite crescute împreu nă poate fi considerată ca evaluarea directă a influenţei
unui mediu comun. Gemenii univitelini crescuţi împreună au în comun atît ge nele,
cît şi mediul; în acest caz special, corelaţia este de aprox. 0,87. Tintnd seamă de
efectele aceluiaşi mediu, putem evalua heritabili tatea ca fiind 0,87—0,25=0,62.
Poate fi utilizată şi o altă metodă: comparaţia standard între gemeni univitelini şi
bivitelini. Corelaţiile mediane respective fiind 0,87 şi 0,53, se poate deci scrie:
H2 = rU “ rB
=0,72
1 - rB
0, 87 - 0,53
1 - 0,53
Rezultă deci pentru H2 al Q.l. o valoare semnificativă.
O altă modalitate de a aborda problema ereditate-mediu se ba zează pe studiul
capacităţilor manifestate de gemenii monozigoţi separaţi de timpuriu şi crescuţi în
familii diferite.
Rezultatele obţinute de Newman, Freeman şi Holzinger sînt semnificative. Media
diferenţelor în interiorul perechilor între C.l. ai color 19 perechi de gemeni
univitelini despărţiţi (cei mai mulţi înaintea vîrstei de un an) era de 8,2 puncte (sau
6, după corecţia operată de Woodworth), pe cînd pentru copii neînrudiţi trăind în
familii distincte, ea este de ordinul a 17 puncte.
Coeficientul de corelaţie în interiorul perechii exprimă cu mai multă precizie
aceste constatări, lată (completate cu elemente de comparaţie) datele aduse de
Newman, Freedman şi Holzinger, Burt, Sliields şi valoarea medie aflată de
Erlenmeyer-Kimling şi Jarvik (tab. 62).
Tabelul 62
Newman şi col. Burt Shields Erien-
(după corecţie) meyer-
Kimling
şi Jarvik
Gemeni MZ cres
cuţi separat 0,77 0,73 0,86 0,77 0,77 0,75
l’entru compara
ţie:
I raţi şi surori
crescuţi separat 0,42 0,41 0,42
Gemeni MZ cres
cuţi împreună 0,88 0,92 0,92 0,94 0,76 0,87
Gemeni DZ cres
cuţi -împreună 0,63 0,62 0,53 0,55 0,51 0,53
Concluzia apare limpede: influenţa eredităţii pare să fie foarte puternică, fiindcă,
dintre gemenii despărţiţi crescuţi în familii diferite, monozigoţii care sînt înzestraţi
cu acelaşi genotip au C.l. mult mai apropiaţi (r=0,75-0,80 aproximativ) decît fraţii
şi surorile non-
• i* meni, care au în comun numai jumătate din genele lor (r=0,42
aproximativ).
De asemenea, pe baza măsurătorilor efectuate ia gemeni, cîţiva oiilori au calculat
astfel valoarea heritabiîităţii C.i. lată cîteva rezultate:
Newman, Freeman şi Holzinger (1937): de la 65 pînă la 80% ('>H% cu testul lui
Binet);
Woodworth (1941), pe baza rezultatelor ,,corectate" ale celor i'M'cedenţi: 60%;
Burt şi Howard (1957), cu două teste diferite: de la 77 pînă Io 88%.
Remarcăm faptul că, în ce priveşte nivelul intelectual, există ten-
• llnţâ spre ,.căsătorie între cei ce se aseamănă". Corelaţia între C.l.
ol soţilor este, într-adevăr, destul de ridicata: de obicei, de ordinul a 0,40 la 0,50.
Această tendinţă spre „căsătorii asortate" modifică unele corelaţii, de exemplu,
covarianţa între fraţi şi surori. Căci, în măsura în care acestei similitudini
fenotipice îi corespunde o similitudine a genotipului — evident mai mică, întrucît
heritabilitatea căutată este inferioară unităţii — în aceeaşi măsură părinţii vor avea
în comun o proporţie de gene (favorabile <sau defavorabile) superioară aceleia
care ar rezulta din căsătorii „la întîmpiare". Copiii vor avea deci mai mult de
jumătate din alelele lor. De asemenea, ,,modelele" de heritabilitate construite de
geneticieni trebuie să ţină seamă de această tendinţă spre homogamie.
Rezultă, deci, că datorită convergenţei mai multor cercetări (studii ale populaţiilor
metoda gemeiară), ştim că inteligenţa depinde de factori ereditari şi că — în
condiţii sociale egale — ea se distribuie în mod regulat (în curbă gaussiană, după
expresia statisticienilor) de la niveiuriie cele mai joase la nivelurile cele mai
ridicate.
Totodată, trebuie să semnalăm un factor esenţial, care grevează asupra valorii
rezultatelor coeficientului de inteligenţă. încercările de estimare a heritabilităţii se
bazează pe ipoteza că diferenţele între performanţele subiecţilor comparaţi permit
evaluarea diferenţelor între aptitudinile intelectuale. Aceasta înseamnă însă a uita
rolul important al motivaţiei. După cum s-a subliniat în mod just, copiii nu rezolvă
nici o problemă numai cu ajutorul inteligenţei. Nu numai cunoştinţele dobîndite de
ei, dependente în largă măsură de mediul cultural, le oferă instrumente pentru
această sarcină, ci şi curiozitatea lor, dorinţa lor de a înţelege, obişnuinţa de a
reflecta condiţionează reuşita lor. Rezolvarea problemelor depinde deci, în parte,
de motivaţiile pe care le-au dezvoltat în cursul evoluţiei lor mintale.
Aceste motivaţii pot avea, în acelaşi timp, şi o bază ereditară şi o origine
ambientală: ele sînt, în orice caz, distincte de o aptitudine cognitivă care nu există,
desigur, în stare pură.
Ele ne oferă un motiv suplimentar de a nu accepta prea uşor valorile ridicate
propuse de unii autori pentru heritabilitatea inteligenţei.
Elementele prezentate mai sus justifică pe deplin necesitatea testării coeficientului
de inteligenţă ia părinţi pentru a estima şi prognoza ceea ce va deveni copilul la
vîrsta performanţei maxime. Desigur că există o serie de impreciziuni, dor
efectuarea acestui test de inteligenţă, simplu de executat, este de natură să
micşoreze necunoscuta. Pentru jocurile sportive, scrimă, box şi alte sporturi, unde
îndemînanea, condiţionată în principal de inteligenţă, este esenţială, această testare
pentru selecţie este obligatorie.
In ultimul timp, în definirea inteligenţei un parametru esenţial este capacitatea de
anticipare (Mircea Mai/fa). în sport, şi mai ales
iii unele din disciplinele sportive, precum jocuri, scrimă, box etc., capacitatea
anticipativă este esenţială pentru victorie, întrucît a pre- viziona intenţia
adversarului şi a o dejuca anticipativ constituie adesea lactorul decisiv în
dobîndirea performanţei.
Anticiparea este capacitatea de a face faţă situaţiilor noi, eventual nemaiîntîlnite1;
este piatra de încercare a proceselor învăţării inovatoare. Anticiparea este
aptitudinea de a întîmpina viitorul, de a prevede evenimentele ce vin şi de a evalua
consecinţele de durată medie sau lungă ale deciziilor şi acţiunilor. Nu implică
numai învăţarea din experienţă, ci şi „experimentarea" situaţiilor substituite sau
imaginate. O trăsătură deosebit de importantă a anticipării este capacitatea de a
explica efectele secundare neprevăzute sau ,,efec- lale-surpriză" cum le numesc
unii.
Mai mult decît atît, anticiparea nu este limitată numai la încura- lurea direcţiilor
dezirabile şi la evitarea direcţiilor potenţial catastro- lnle: ea „inventează" şi
creează alternative noi acolo unde nu erau deloc2. Cu alte cuvinte, anticiparea
economiseşte procesul valoros, dar consumator de timp, al experienţei trăite,
anticiparea ajută la evitarea lecţiilor de şoc, traumatizante şi costisitoare.
Anticiparea nu se limitează în aceiaşi timp, ea face po
lo prevederea sau alegerea ten- sibilă sporirea substanţială şi dinţelor dezirabile şi
evitarea ce- conştientă a influentei noastre lor catastrofale: ea creează şi asupra
viitorului.
■ ilLornative noi.
In învăţarea adaptativă, neanticipativă, tot ce facem este să ..leacţionăm" şi să
căutăm răspunsuri atunci cînd e prea tîrziu să mai aplicăm soluţii. Dovedim o mare
insensibilitate faţă ele semnalele mici, dar critice.
Deoarece învăţarea inovatoare pune în relief posibilitatea de a i< ţiona în situaţii
noi, investigarea a ceea ce e posibil sau verosimil •■o se întîmple devine unul din
principalii piloni ai procesului de înălţare. în prezent, anticiparea nu joacă însă un
rol suficient de important.
Unii sînt tentaţi să reducă anticiparea la facultatea care îi constitui»- baza:
imaginaţia. Anticiparea cere, desigur, imaginaţie, dar nu liebuie confundată cu ea.
Anticiparea poate fi la fel de rece, pro- "ilcâ şi plină de date cum este o evidenţă
contabilă. Multe din
■ "' inplele anticipării sînt ca şi săpăturile arheologice: amîndouă se
' f I Mciliţa, Orizontul fără limite al învăţării, Ed. Politică, Bucureşti, 1981.
■' Vn/| | lazel Henderson, Creating Alternative Futures: The End of Economics,
Ber- I • li; y Publishing Corporation, New York, 1978, şi Dennis Gabor, Inventing
the
I uturo, Secker&Warburg, Londra, 1963.
sprijină pe căutarea de fapte palpabile, deşi una ne proiectează înapoi în timp, pe
cînd cealaltă, înainte. Anticiparea sub formă do proiecţiuni, prognoze şi scenarii
este deja fundamentală pentru studiile viitorului, dar în nici un caz nu este limitată
la acest domeniu. De fapt, există ramuri anticipative pentru toate activităţile
omului.
în ciuda acestei înfloritoare renaşteri a activităţilor anticipative, concepţiile şi
procesele noastre curente de învăţare nu par a profita prea mult de ele. învăţarea nu
este suficient de anticipativă nici în procesele generale ale societăţii de luare a
deciziilor, nici în sistemele de educaţie.
Anticiparea este mai mult decît un act de simulare mentală. Este o atitudine
omniprezentă.
Anticiparea este mult mai mult decît măsura probabilităţii. Este, mai ales, crearea
unor forme de viitor posibile şi dezirabile4, ca şi alergarea planurilor şi acţiunilor
destinate să le producă.
Trecerea de la proiectări simple la unele tot mai rafinate se observă în domeniul
modelării şi simulării.
în prezent, modelatorii sînt confruntaţi cu cel mai important test al prezenţei
anticipării: pot fi elaborate modele pentru a contribui la formularea şi crearea de
noi evenimente, care nu se află încă pe lista celor dorite sau nedorite? Anticiparea,
ca o parte importantă a învăţării inovatoare, este inseparabilă de o crescîndâ
accentuare a conjecturilor, ipotezelor, scenariilor, simulărilor, modelelor, direc-
ţiilor, planurilor, prognozelor.
Subliniind astfei însemnătatea capacităţii anticipative în definirea cît mai aproape
de realitate a inteligenţei, ce presupune adaptare şi anticipare, rezultă necesitatea
testării la sportivi a potenţialului anticipativ prin metodele fiziologice şi
psihologice existente.
Numai o astfel de viziune ne permite, atît în selecţie cît şi în antrenament, să găsim
modalităţile optime de a dezvolta şi selecta mai ales în sporturile unde se impun cu
pregnanţă, subiecţii cu un nivel ridicat ai calităţii biopsihornetrice de îndemînare.
Menţionăm faptul că această calitate recunoaşte un grad înalt de heritabilitate, ceea
ce impune o testare de rigoare pe cît mai completă în arborele genealogic al
ascendenţilor.
VIII. UNELE ASPECTE ANTROPOLOGICE ŞI GENETICE PRIVIND
SELECŢIA SPORTIVĂ
Obţinerea performanţei în sport este condiţionată de patru factori importanţi:
aptitudinile sportivului, antrenamentul desfăşurat, atitudinea sportivului (interesele,
aspiraţiile, motivaţia, situaţia socială a subiectului în cauză), ambianţa socială a
subiectului în cauză), ambianţa socială şi materială în care se realizează activitatea
sportivă (Epuran M/ha/).
Dintre aceşti patru factori, un roi tot mai mare se acordă în ultimul timp,
aptitudinilor, respectiv totalităţii caracterelor genotipice •,;l paraţi pice care asigură
potenţialul necesar obţinerii performanţei intr-o ramură de sport, caractere care
trebuiesc estimate potenţial cu ocazia acţiunilor de selecţie. La un recent Congres
al F1MS care o avut loc .la Roma s-a conclus că în obţinerea performanţei, 70%
revine selecţiei şi 30% antrenamentului de natură să permită atingerea limitei
superioare de adaptabilitate genetică pentru caracterele potenţial ereditare pe care
le posedă un subiect. Pe baza dalelor de genetică antropologică, prezentate anterior,
reiese cu cla- iltate că rezultate de vîrf într-un domeniu nu pot fi obţinute decît
<l<> un subiect cu un echipament genetic de excepţie. De aici decurge Vl
4Distincţia între formele de viitor posibile şi cele dezirabile a fost subliniată de Bertrand de Jouvenel.
importanţa deosebită a selecţiei în sport.
Subliniem că, în viziune antropologică, selecţia este un proces «are trebuie
desfăşurat pe tot parcursul pregătirii sportive, în acest •.'•ns impunîndu-se
necesitatea cunoaşterii aprofundate a particulari Iuţilor antropologice de vîrstă ale
organismului pe care le-am prezentat într-un capitol anterior. Selecţia trebuie să
devină cît mai ‘•licientă; dacă în prezent în medie ea se realizează în procent de 1
■ ubiect din 100, în viitor trebuie să devină 1/1 000—1/10 000, pentru
11 evita cît mai mult investirea unui capital de muncă, moral şi ma- i* rial, în
subiecţi care, la vîrsta performanţei maxime, nu devin tipi
• mlropologici optimi pe ramură de sport şi nu sînt competitivi- pe l"i/a
calităţilor ‘somatice, motrice şi psihice, în marile confruntări I"•utru dobîndirea
înaltelor performanţe.
497
Selecţia are şi o serie de limite legate de:
— maturizarea tardivă a aptitudinilor şi dinamica personalităţii ;
— investigarea analitică a tipului somatic, motric şi psihic, care nu este în
totalitate concludentă întrucît, în organism, aşa cum spune încă din antichitate
marele Aristotel „întregul nu este egal cu suma părţilor";
— parametrii analitici pot să nu fie corespunzător dar în ansamblu organismul*
să răspundă la parametrii superiori cerinţelor performanţei şi invers;
— contradicţia dintre caracterul benevol al sportului şi marea răspundere a
performerului; uneori, sportivul, din lipsă de .răspundere, nu se angajează plenar,
astfel încît să pună în valoare întregul potenţial biologic de care dispune în vederea
obţinerii performanţei.
Selecţia poate fi:
1) — selecţie spontană, care se realizează în exclusivitate graţie dorinţei
subiectului de a practica o anume ramură de sport.
2) — selecţie empirică, ce se realizează de către un antrenor cu
o deosebită experienţă, care selectează un subiect ce, aparent, nu are calităţile
somatice, motrice şi psihice necesare ramurii respective de sport.
Subliniem faptul că nu trebuie ignorate nici selecţia spontană, nici cea empirică,
deoarece organismul uman este deosebit de complex, iar cunoaşterea iui, în
totalitate, este departe de a fi realizată; în cazul selecţiei spontane este vorba de
motivaţie interioară care, avînd resurse volitive deosebite, poate fi hotărîtoare
pentru obţinerea performanţei, iar în selecţia empirică acţionează „ochiul antrenoru
lui cu mare experienţă", care, de multe ori, prin sinteza pe care o realizează asupra
organismului, poate conclude mai mult decît o sumă de teste analitice pe care ie
efectuăm cu ocazia selecţiei ştiinţifice, al cărui rol nu-I minimalizăm cu nimic prin
acordarea însemnătăţii cuvenite experienţei antrenorului;
3) — selecţia ştiinţifică, care vizează stabilirea tipului somatic, tipului motric şi
a celui psihic, pe baza testelor pe care le-am prezentat în capitolul de tipologie
antropologică constituţională. Reluăm ideea că cele trei secţiuni care definesc tipul
constituţional au pondere diferită în diferite ramuri de sport şi, în acelaşi timp,
există posibilitatea compensării acestor trei parametrii între ei.
Subliniem faptul că selecţia ştiinţifică este esenţială pentru obţinerea performanţei,
aşa după cum subliniam iniţial. La noi în ţară, graţie cercetărilor Prof. Dr. Nicu
Alexe şi Conf. Dr. Ion Dragon există un sistem naţional de selecţie alcătuit din teste
şi metode do diagnostic biologice şi probe tehnico-sportive pentru fiecare ramură
de sport, sistem care şi-a dovedit eficienţa.
în cele oe urmează perezentăm o serie de date care corn|>I«
• icest sistem pe baze antropologice şi genetice.
Aşa după cum se ştie, selecţia fiind un proces, marcăm totu?l anumite etape de
selecţie în funcţie de vîrsta celor selectaţi şi m mura de sport vizată —,
materializate prin ceea ce definim ca sa lecţie iniţială, secundară şi finală, cea
finală trebuind să realizeze tipul antropologic optim pe ramură de sport.
Tendinţa actuală este, pentru o serie de ramuri de sport, efec- luarea selecţiei
iniţiale la o vîrstă cît mai scăzută, legat de faptul că s-a complexifioat, pe de o
parte, pregătirea tactică-te hniloă în majoritatea sporturilor, iar pe de altă parte,
formarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea calităţilor fizice este bine să fie
făcute treptat, bine dozat, în raport cu particularităţile antropologice de vîrstă, încă
din etapa antepubertară.
în acest context se pune problema dacă subiectul selectat pentru •■port la o vîrstă
foarte fragedă va deveni sau nu un tip antropologic optim care, la vîrsta
performanţei maxime, să poată fi în mod real competitiv la cel mai înalt nivel.
Scăderea necunoscutei îin acest domeniu revine unei mai bune cunoaşteri a
fondului ereditar, ceea oe se poate realiza printr-o selecţie desfăşurată pe baze
antropologice şi genetice.
Prezentăm în cele ce urmează principalele etape ale selecţiei pe baze genetice şi
principalii parametrii morfologici, fiziologici, motricî •ii psihici, cu grad mare de
determinare genetică şi, corolar, deci, cu valoare în selecţie. Vom căuta pe cît
posibil să punctăm doar (iceşti parametri biologici care au fost analizaţi pe larg în
capitolele anterioare, detaliind doar ceea ce nu a fost prezentat.
Metodologia de selecţie antropologică şi genetică se realizează pe parcursul a
cîteva etape.
1. Analiza biochimică a tipului constituţional este în măsură să no furnizeze
informaţii corolare asupra configuraţiei genetice a individului. Importanţa acestei
investigaţii este deosebită. Cităm, spre
• ’xemplu, faptul că viteza potenţială de producere a insulinei, factor
important în randamentul sportiv, variază în limite foarte largi, de la IO h 40%,
care ţin în principal de interrelaţiile hormonale cu hipo- li/.a, tiroida, suprarenala şi
ficatul.
Tot î!n aceeaşi ordine de idei putem cita variaţiile (individuale
< ondiţionate genetic, cu rezonanţă în eficienţa antrenamentului ••portiv,
privind concentraţia iodului (2,5-11,5%), catalizei plasma- lice, lipazei serice,
beta^-conjugazei, anhidrazei carbonice, hormonului stimulator al celulelor
interstiţiale ş.a.
Subliniem, de asemenea, că fiecare individ normal ane un tip constituţional
endocrin specific, bazat pe particularităţi anatomice, funcţionale şi biochimice ale
fiecărei glande şi echilibre intpicate intre diferiţii factori endocrini în limite foarte
largi (în raport dje
1 — 10). Cunoaşterea acestor individualităţi şi, corolar, structura genetică, are o
însemnătate covîrşitoare pentru realizarea cu randament maxim o antrenamentului
sportiv.
2. Cariogramă. Prin cariogramă înţelegem evidenţierea la microscop prin
metode curente sau cu timldină marcată a celor 46 de cromozomi.
în ce priveşte cariograma, ea indică, în primul rînd, dacă un individ este normal sau
nu sub raport cromozomial genetic, fapt deosebii: de important pentru sport, unde
este obligatorie o perfectă stare de sănătate.
De asemenea, determinările cariometrice (măsurarea cromozomilor) dau indicaţii
preţioase privind potenţialul şi dinamica anumitor caractere somatofiziologice
precum, spre exemplu, înălţimea, caro prezintă corelaţii cu forma şi dimensiunile
cromozomului U.
Tot în acest cadru un loc deosebit îl ocupă determinarea sexului genetic. Este
cunoscut faptul că, în sport, la multe probe feminine (atletism — aruncări, sărituri,
caiac, canotaj academic, notaţie etc.), performanţe de excepţie obţin sportivele care
au o rată mare de masculinitate. Rata de masculinitate se poate determina şi previ-
ziona prin metoda Bayer—Bailey de stabilire a tipului constituţional, prezentată de
către noi. Rata mare de masculinitate se traduce prin talie, proporţii de segmente
corporale, calităţi motrice superioare >a sportivelor hiperestrogene (cu foarte
marcate caractere feminine) la care diametrele bazinului sînt mari, volumul
glandelor marmore este considerabil, masa corporală activă este diminuată în
favoarea ţesutului adipos etc. Faptul este valabil şi pentru sexul masculin unde
subiecţii cu rată mare de feminitate nu sînt competitivi civînd o motricitate mai
redusă.
Propunem în acest sens generalizarea, ca investigaţie prospectivă, a determinării
tipului androgen sau estrogen prin metoda Bayer— Bailey, care dă indicaţii
aproape certe încă din etapa antepubertară asupra dinamicii evoluţiei tipului
constituţional — sub raportul gradului* de proporţionalitate a sexualizării sale
somatice pe linie masculină sau feminină (se cunoaşte faptul că atît organismul
feminin cît şi cel masculin posedă atît hormoni — masculinizanţi androgeni -■ cît
şi feminizanţi — estrogeni —, doar proporţia lor variind la cele două sexe; există
de asemenea şi posibilitatea unei intersexualităţi).
Rezultă din cele de mai sus importanţa determinării sexului genetic pe calea
coriogramei, atît pentru stabilirea în măsura posibilului a ratei de masculinitate şi
feminitate, cît mai ales pentru depistarea cazurilor de intersexualitate.
Problema a devenit actuală încă din 1936 la J.O. de la Berlin, cînd a început să se
bănuiască faptul că o serie de campioane olim pice ar avea sex genetic masculin
XV. Cercetări efectuate ulterior (Jorgensen şi Eberle) au atestat câ 2—3% din
sportivele de performanţă sînt intersexuate.
Sexul genetic normal se caracterizează prin prezenţa cromozomilor XX Ia sexul
feminin şi XY la cel masculin. Dacă sexul genetic este normal, chiar dacă rata de
masculinitate la o sportivă este foarte mare sau în cazul sportivilor, cea de
feminitate este sporită, nu se pun nici un fel de probleme privind dreptul de a
participa la competiţii. Aceste rate mari de masculinitate sau feminitate se explică
prin nivelul ridicat al secreţiilor hormonale androgene şi estrogene.
Dacă însă sexul genetic este tul'burat, spre exemplu la o sportivă intîlnim
configuraţia oromozomică masculină XY, este eliminată din competiţii, fapt
explicabil prin netele avantaje morfofizi o logice pe care le are în concurs, în
comparaţie cu sportivele cu sex genetic normal XX.
Diagnosticul de sex genetic se face atît prin cariogramă cît şi, mult mai simplu,
prin testul Borr.
Testul Barr, intrat în practica de investigaţie a sportivelor la marile competiţii, are
la bază constatarea că unul din cei doi cromozomi X ai organismului feminin este
inactiv (Mary-Lyon) şi se condensează formînd cromatina de sex X, care este o
formaţiune triunghiulară lipită de faţa internă a membranei nucleare. Ea se eviden-
ţiază foarte uşor la nivelul celulelor din mucoasa bucală care, colorate special,
prezintă o zonă triunghiulară hipercromă la nivelul membranei nucleare, în cazul
sexului feminin, ce este considerat deci Barr pozitiv. Sexul masculin, care nu are
decît un cromozom X care este activ, nu are acest corpuscul şi este deci Barr
negativ.
Efectuarea acestui test este de importanţă deosebită în momentul selecţiei,
deoarece elimină posibilitatea investirii unui capital moral şi material într-o
sportivă care, datorită unor asemenea tulburări genetice poate fi eliminată dintr-o
mare competiţie, constituind astfel o pierdere importantă pentru cei care au
pregătit-o pentru marea performanţă. Asemenea cazuri s-au petrecut prima oară la
campionatele mondiale de atletism de ia Budapesta.
Tot în cadrul determinării sexului genetic există o metodă asemănătoare testului
Barr pentru evidenţierea cromozomului Y. Celulele din mucoasa bucală, colorate
special şi privite de astă dată la lumină fluorescentă, prezintă un mic punct
fluorescent (luminos) datorită fixării fluorocromului pe braţele lungi ale
cromozomului Y. Numărul de puncte este egal cu numărul cromozomilor Y. Astfel,
la bărbat există un punct, iar ia femeie în mod normal, nici unui.
Menţionăm că la bărbat există posibilitatea formulei XYY, care se traduce şi prin
existenţa a două puncte luminoase fluorescente la testul de mai sus. Subiecţii
masculin cu formula XYY se încadrează în normalitate, dar s-a dovedit că au
determinare de talie peste 1,90 >i au calităţi motrice de forţă şi rezistenţă la
parametrii foarte ridicaţi. Cercetări făcute pe -atleţi relevă existenţa într-un
procentaj mai ridicat la cei cu performanţe deosebite, mai ales în probele unde se
solicită rezistenţa şi forţa, a acestei formule. De aici rezultă importanţa depistării
prin această metodă a subiecţilor care posedă formula XYY şi dirijarea lor spre
ramurile de sport unde se solicită forţă şi rezistenţă, aceştia avînd posibilităţi
superioare de a atinge marea performanţă.
3. Ancheta familială corelată cu caracteristicile somatofiziologice ale
individului. în acest sens, investigarea arborelui genealogic, corelată cu unele
caracteristici antropometrice, furnizează relaţii însemnate asupra potenţialului
biologic al individului. Tot în acest cadru se stabileşte şi tipul constituţional.
în definirea tipului constituţional, investigaţia pe baza metodelor antropologice este
esenţială. în acest context, antropologia sportivă se afirmă din ce în ce mai mult
Cităm unele cercetări relativ recente, care precizează reloţiile extrem de intricate
între antropologie şi sport. Realizarea performanţelor nu mai poate fi concepută
fără o aprofundată cunoaştere antropologică a individului uman. Determinismul
genetic al unor parametri antropologici începe să fie din ce în ce mai cunoscut, iar
corelaţia dintre tipul antropologic constituţional şi randamentul în diferite ramuri
de sport constituie un element de prim ordin pentru obţinerea unor performanţe
sportive. Analiza critică, componentă obligatorie a anolizei biomecanice, stabileşte
particularităţile de execuţie a diferitelor exerciţii fizice, în raport cu tipul
antropologic constituţional, în vederea atingerii unor parametri superiori în sport.
O metodă de mare valoare este studiul gemenilor (sînt cunoscute performanţele
surorilor gemene din Canada, Penka şi V/ca Vilagos, de 19 ani, cîştigătoare ale
medaliei de argint la turneul internaţional de notaţie sincronă; surorile gemene
poloneze de 20 de ani, Malgojaha şi Dorota Thalca, campioane mondiale la
slalom la Olimpiada de la Sarajevo; fraţii gemeni Feal şi Steav Mare, din
S.U.A. care au luat medaliile de aur şi argint la slalomul special de la Sarajevo
etc.), şi anume, al evoluţiei caracterelor morfologice şi funcţionale ale gemenilor
monozigoţi comparativ cu cei dizigoţi. Prin această metodă se poate aprecia
condiţionarea ereditară ia unor caractere morfofuncţionale, luînd ca bază
diferenţele dintre partenerii gemeni. Studii numeroase au fost întreprinse,
cuprinzînd o parte din parametrii biologici ai valorii fizice. Au putut fi trase unele
concluzii asupra ponderii influenţei antrenamentului fizic asupra unora dintre
aceşti componenţi sau — după cum se exprimă Klissouras — „limita genetică de
adaptabilitate funcţională".
S-a dovedit că pentru fiecare caracter există a limită superioară de adaptabilitate
genetică, care nu poate fi depăşită. La atingerea ei concură fără îndoială factorii de
mediu favorabiii. Astfel, explicaţia ştiinţifică a fenomenului de plafonare în sport
constă în atingerea acestei limite superioare de adaptabilitate genetică, care, in-
diferent de volumul şi intensitatea efortului depus în antrenament sau de alţi factori
paratipici ce intervin, nu poate fi depăşită. Subliniem faptul că factorii de mediu,
printre care şi antrenamentul, au o importanţă determinantă asupra evoluţiei prin
fenomenul extrem de complex al mutaţiilor, dar pentru sport şi performanţă, de
însemnătate imediată este selecţia unor subiecţi cu posibilităţi cît mai ridicate de
adaptabilitate genetică pentru caracterele antropologice ce condiţionează
performanţa.
Fără a relua datele prezentate în capitolul precedent, subliniem faptul că, în etapa
de anchetă familială a selecţiei genetice, se urmăresc calităţile somatice, motrice şi
psihice la nivelul ascendenţilor (părinţi, bunici) şi rudelor colaterale (fraţi, surori
etc.), sta b Min- du-se coeficienţii de corelaţie şi de heritabilitate de natură să ne
permită a face prognoze asupra potenţialului somatic şi psihomatie al subiectului
selectat. Fundamentarea acestui punct de vedere antropologic şi genetic devine tot
mai solidă în ultimul timp. Se apreciează că ■activismu! motric, ce, în ultimă
instanţă, este unul din parametrii de bază ai biomotricităţii care condiţionează
performanţa sportivă, recunoaşte o importantă condiţionare genetică.
Mecanismul anaerob de asigurare a activităţii musculare este, de asemenea, în
mare măsură o valoare dependentă de ereditate. Rezultă deci că procesele aerobe şi
anaerobe sînt determinate preponderent genetic, fapt demonstrat şi de
determinismul genetic al procentului de fibre albe, cu bogat aparat mitocondrial şi
fibre roşii încărcate cu o cantitate sporită de mioglobină. Menţionăm, de asemenea,
că, în ultimul timp, începe să fie depăşit stadiu! de investigare numai a
capacităţilor aerobă şi anaerobă, trecîndu-se tot mai muit la determinări ale unor
componente ale echipamentelor energetice semnificative în efort. Astfel se
evidenţiază rolul grupărilor SH şi —S~S— care reunesc un coeficient de
heritabilitate de 85% şi condiţionează, se pare, întreg echilibrul aminoacizilor şi
acizilor graşi esenţiali.
Se poate conchide, corolar, pe baza acestor date că, la disciplinele sportive ciclice,
criteriile energetice de selecţie (aerobe pentru disciplinele sportive care necesită
rezistenţă şi anaerobe pentru disciplinele sportive cu caracter ciclic şi timp scurt)
sînt destul de sigure. De altfel, este firesc ca o atît de veche facultate a ornului de a
alerga să fie, în primul rînd, sub influenţa factorilor genetici, îjn timp ce altele mai
complicate, precum aruncarea, săritura ş.a., care depind în mai mică măsură de
procesele energetice, — sub o mai mare influenţă a factorilor de mediu. într-
adevăr, analiza recordurilor mondiale şi olimpice de la începutul secolului pînă în
zilele noastre arată că îmbunătăţirea rezultatelor la aruncători s-a produs cu 55%,
iar la alergări pe distanţe lungi numai cu 12%, iar la sprint cu şi mai puţin — 7%.
Este de multă vreme cunoscut faptul că, în procesul antrenamentului, unele calităţi
se dezvoltă 'relativ uşor, iar altele, dimpotrivă, sînt foarte inerte şi se supun greu
influenţei antrenamentului. Astfel, viteza şi îndemînarea sînt foarte stabile, avînd
un foarte mare grad de determinare genetică, ceea ce impune efectuarea
investigaţiei genetice la selecţie.
Ca rezultat al studiilor pe gemeni, s-a evidenţiat că influenţa genotipului asupra
reglării funcţiilor vegetative a fost mai redusă la eforturi mici decît la eforturi mari.
Aspectul este foarte 'important în legătură cu permanenta mărire a eforturilor la
antrenament în sportul modern şi cu creşterea continuă a rezultatelor sportive.
Numai persoanele cu un bagaj genetic corespunzător pot să înlăture acele greutăţi
pe care Ie întîmpină spre performanţa sportivă. Performanţa nu este numai
rezultatul antrenamentelor stăruitoare, ci şi al descoperirii posibilităţilor genetic
determinate ale sportivului. în acest cadru, o menţiune deosebită trebuie făcută
asupra rezervelor funcţionale genetic determinate ale sportivului şi a posibilităţilor
de a fi puse în valoare, ştiut fiind că şi în efortul sportiv de performanţă organismul
mobilizează, în medie, aproximativ 80% din capacitatea sa meta bo!ico-fu ncţiona
lă.
Tot în acest context trebuie să subliniem că reacţiile de adaptare la sportivi, în
decurs de ani, manifestă o constantă specifică. Toate acestea permit să afirmăm că
deosebirile individuale în ce priveşte nivelul rezistenţei la cantitatea 'insuficientă
de oxigen sînt în mare măsură condiţionate ereditar. De aceea, pot fi componente
sigure în selecţia copiilor pentru disciplinele sportive care necesită o mare
dezvoltare a rezistenţei.
Cercetările genetice dovedesc, de asemenea, că, în comparaţie cu indicatorii de
viteză, forţă, capacitate energetică (aerobă şi anaero- bă), care sînt determinaţi
preeminent ereditar, indicatorii testelor de rezistenţă stau mai mult sub controlul
factorilor de mediu exterior.
Referitor la biotipologia morfologică, este în prezent dovedit gradul de determinare
ereditară a proporţiilor segmentelor corporale şi a fiecărui segment în parte.
Astfel, înălţimea băieţilor la maturitate este egală cu
înălţimea tatălui (cm) -f- înălţimea mamei (cm) X 1.08
s— ---------------------!-------------------- P
2
r,, înălţimea tatăluix0,9234-înăltimea mamei
iar a fetei o r=--1-------------------- ------------
2
Asemenea indici există aproape pentru toate proporţiile segmentelor corporale,

Din studiile asupra perechii h2 date culese

dintre care indicii cranieni sînt sub cel mai strict control genetic (datele Institutului
Fellow din S.U.A.). Există desigur variaţii în funcţie de specificul populaţional
genetic determinat.
împerechere accidentalăHo — coeficientul de he-

Tabelul 63
ritabiiitate întîlnit la o

Componentele variaţiei fenotipice a înălţimii corpului şi indicii de ereditabiiitate

calculaţi prin diferite metode (după Jan Szopa)
Din coeficienţii de regresie h2

de Orczykowska- Swiatkowska 1968

Grupa Metoda
de după Fischer după Penrose
vîrstă (1918)
dominanţeiVd — variaţia datorată
GT — variaţia genetică completă

H — coeficientul de heritabiiitate

(dr)2 Xpe

3-9 0,80 0,38 0,36 0,42 0,78 0,41 0,09 0,38 0,80
10-16 1,11 0,56 0,53 0,55 1,12 0,39 0,39 0,79 0,87
17—x 1,13 0,70 0,6 6 0,43 1,18 0,27 0,04 0,78 0,86
©in tabelul prezentat, Jan Szopa (tab. 63) conchide câ şi coeficienţii de corelaţie,
dintre înălţimea corpului la părinţi şi la urmaşi, cresc odată cu vîrsta, atingînd
valorile cele mai mari la grupele de vîrstă cea mai mare.
Indicele heritabilităţii înălţimii corpului creşte, de asemenea, odată cu vîrsta,
înregistrînd diferenţe mari în funcţie de metoda de estimare. Cea mai probabilă
pare a fi valoarea Hb, calculată după formula lui Fischer şi ajungînd la 0,66.
Tot în acest context menţionăm cercetările prin metoda Briant care au demonstrat
că morfotipul voleibaliştilor comparativ cu lotul martor este megamorfic, armonic
şi de orientare longilină. Statura este foarte înaltă (după scara Martin), trunchiul şi
membrele sînt bine proporţionate (indicele cormic=51,2) iar troficitatea este slabă
(indicele Rohrer=1,1S). Tipul constituţional armonios configurat are predominante
dimensiunile care exprimă dezvoltarea în sens sagital. IVeva'lenţa (lăţimii toracice
faţă de profunzimea sa şi faţă de lăţimea abdomenului explică tendinţa către
constituţia longiiină a acesta* sportivi.
Efectuînd astfel de antropograme standardizate pe grupe de vîr- •.tă se poate
realiza un proces de selecţie mai eficient pe ramuri de •.port. Randamentul sporeşte
odată cu corelarea acestora în funcţie de gradul de determinare ereditară a
proporţiilor segmentelor corporale şi de corelare ou determinismul genetic al unor
parametri fi- /iometrici şi calităţi motrice. Corelarea acestor date cu indicele de
substanţă corporală activă, cu un grad mare de determinare genetică, are o
însemnătate deosebită.
De asemenea, remarcăm cercetările care dovedesc existenţa unor tipuri
constituţionale medicamentoase, hometopatice, ceea ce deschide, prin
determinarea lor genetică şi identificarea în laborator, posibilităţi imense de
folosire eficientă şi raţională a unor susţinătoare de efort; dar în cazul necunoaşterii
individualităţii biochimice genetice a organismului, acestea pot conduce la
tulburări grave.
Determinarea^ gradului de heritabilitate a [inteligenţei corelată cu îndemînarea are,
de asemenea, un roi deosebit în selectarea sportivilor, îndeosebi pentru sporturile
care necesită în principal îndemî- nare (metoda Larmai).
Tot în cadru! achiziţiilor geneticii au intrat şi dermatogiifele, care recunosc un
coeficient foarte ridicat de heritabilitate.
în ultima decadă a crescut interesul cercetătorilor pentru folosirea indicatorilor
genotipici stabili, care nu se schimbă în procesul, ontogenezei şi însoţesc înalta
dezvoltare a calităţilor motrice vizate de selecţia şi orientarea sportivă. Studiind
particularităţile dermato- glifice, E. Lukojanov, J. D. Şareţ, V. N. Kononova (1976)
au relevat dezvoltarea accelerată a motricităţii la copiii cu frecvenţă înaltă a
reţelelor ulnare. B. A. Nikitjuk şi V. I. Filipov (1982) au evidenţiat dependenţa
dintre numărul striurilor pielii celor zece degete şi dezvoltarea indicilor de viteză şi
viteză-forţă.
Nikitjuk a studiat adolescenţi de 13—15 ani, ucrainieni originari din raionul
Verhnedneprovsk, regiunea Dnepropetrovsk. Calităţile motrice au fost apreciate
prin următoarele teste: alergare 60 m, săritură în lungime cu avînt, aruncarea
mingii de tenis, alergare 500 m (băieţi) şi 300 m (fete). Au fost studiaţi în total 256
adolescenţi de ambele sexe. După mărimea abaterii calităţii motrice de la valoarea,
sa aritmetică medie, mai mult sau mai puţin după mărimea abaterii, medii
pătratice, au fost delimitate grupe de persoane cu valori mari, medii şi joase ale
acestor calităţi. Amprentele palmei şi degetelor persoanelor cercetate au fost
înregistrate după metoda lui T. D. G!ad- kova (1966). Au fost analizaţi următorii
indici dermatogiifici: 1) desenele degetelor; 2) locul terminării principalelor linii
ale palmelor;
3) indicatorul pieptenului la 10 degete; 4) mărimea unghiului atd; 5) desenele de
pe perniţele palmelor.
Observaţiile au dovedit că în alergarea pe 60 m, care indica nivelul vitezei,
performanţe mai bune ating băieţii eu o frecvenţă ridicată a desenelor, de tipul
reţelelor 'ulnare şi radiale. La săriturile în lungime cu elan care indică forţa în
regim de viteză şi forţă explozivă, prezenţa modelului digital de tipul arcului este
asociată cu o performanţă mai înaltă atît la băieţi, cît şi la fete. La băieţi, modelul
de tipul reţelei ulnare, de asemenea, însoţeşte performanţele mai înalte. La
aruncarea mingii de tenis, care indică forţa explozivă
desenul în formă de arc poate fi corelat, atît la băieţi cît şi la fete, cu nivelul
performanţei. în alergarea pe 500 m Ia băieţi şi pe 300 m 'la fete care indică
rezistenţa nu s-a remarcat nici o dependenţă între tipul desenului şi performanţă.
în alergarea pe 60 rn la băieţi cu înaltă performanţă s-a remarcat adesea terminarea
liniei B în cîmpul 7, a liniei C în 9, a liniei, D în 11. (pentru detalii privind
dermatoglifele indicăm lucrarea Amprentele papilare, de I. Jurai, Ed. Medicală,
1981).
La săriturile în lungime cu elan, Ia băieţii cu înaltă performanţă,, frecvent se
întîlneşte terminarea liniei B în cîmpul 511, a liniei D în cîmpul 9.
în aruncarea mingiii de tenis, Ia băieţii cu înaltă performanţă se remarcă frecvent
terminarea liniei B în cîrnpul 7, şi a liniei D în 11, iar Ia fete, a liniei A în cîmpul 2.
în alergarea pe 500 m băieţi şi 300 m fete nu există o corelaţie între particularităţile
dermatoglifice şi performanţă.
Datele acestea atestă prezenţa unei dependenţe între nivelul dezvoltării calităţilor
motrice şi indicatorul sumativ al circumvoiuţiuniîor palmei — SGS. în alergarea pe
60 m, micşorarea SGS se asociază cu îmbunătăţirea performanţei atît la băieţi cît şi
ia fete. La săriturile în lungime cu elan se remarcă aceeaşi corelaţie şi la fel ‘la.
aruncarea mingii de tenis. Aceste dependenţe nu sînt consemnate în cazul alergării
pe 500 m băieţi şi 300 m fete.
Nu s-a sesizat o legătură între mărimea unghiului palmar atd şi dezvoltarea
calităţilor motrice ale mîinii drepte la băieţi şi fete. La fel, nu s-a identificat nici o
dependenţă diagnostică în aprecie-, rea calităţilor motrice legate de desenele de pe
eminentele hipote- nară, tenară, II, III şi ÎV ale perniţelor degetelor.
■Deci, un bun indicator al vitezei (după performanţele alergării pe 60 m este
constituit de: frecvenţa pe degete a desenelor de tipul, reţelei ulnare şi radiale,
terminarea principalei linii palmare B în cîm- pul 7, a liniei D în cîmpul 11,
scăderea numărului de piepteni pe pielea celor 10 degete (băieţi): Ia fete reducerea
numărului de piepteni pe pielea celor 10 degete. Performanţele înalte la săritura în
lungime cu elan sînt însoţite la băieţi de creşterea intersecţiilor de- ■.enului pe
degete de tipul arcului şi reţele, de terminarea liniei B în.
< împuî 511 şi a liniei D în cîmpul 9, de scăderea numărului piepte- nelor pe
cele zece degete: la fete — de creşterea frecvenţei intersecţiilor desenului pe
degete de tipul arcului, scăderea indicatorului sumativ SGS. în aruncarea mingii de
tenis, performanţele înalte sînt însoţite de frecvenţa .modelelor digitale în arc şi
reducerea indicatorului SGS. în alergarea pe 500 m, băieţi, şi 300 m fete, nu s-au
folevat legături între indicatorii dermatoglifici şi performanţele sportive.
După cum se ştie, mărimile medii nivelează particularităţile indi viduale. Pentru
definirea 'semnificaţiei diagnostice a markerilor der-, matoglifici a fost evuluat
individual nivelul dezvoltării calităţilor motrice ale indivizilor care au complexul
de particularităţi dermatogli- fice arătate. S-a dovedit pe lucrările cercetate că, la
băieţii cane au desenul în formă de reţea (ulnară şi radială),în alergarea pe 60 m,
performanţa mică se întîlneşte în procent de 8,6%, cea medie 43,4%, cea înaltă
48,0% din cazuri la indicatorul SGS mic (de la 109,7 la 131,7 piepteni),
performanţa scăzută reprezintă 7,4%, cea medie 59,2%, cea înaltă 33,4%; în cazul
terminării liniei B în cîmpul 7, performanţele mici, medii şi mari sînt, respectiv, la
13,1%, 57,8% şi< 29,1% din cazuri; terminarea liniei C în cîmpul 9 sînt respectiv:
6,3%, 49,7%, 44,0%; terminarea liniei D în cîmpul 11 corespunde la 12,5%,
53,1%, 34,4%. La săriturile în lungime cu elan, indivizii cu reţele ul- nare şi
radiale au dovedit performanţe joase în 11,7%, medii în 79,5%, înalte în 8,8%;
băieţii cu un desen digital de tipul arcului au dovedit performanţe medii în 85,7%
şi înalte în 11,3%; în cazul unui SGS coborît (de la 128,9 la 145,0 piepteni),
performanţă joasă, a fost la 11,3%, medie la 77,4%, înaltă la 11,3% din cazuri, cu
linia, B terminată în cîmpul 5, respectiv de 16,1%, 71,0%, 12,9%; la băieţii cu linia
D terminată în cîmpul 9: cele trei niveluri de performanţă au fost respectiv de
20,8%, 70,9%, 8,3%. în aruncarea mingii de tenis, băieţii cu desen în formă de arc
au atins performanţa medie în proporţie de 66,6%, iar cea superioară în 33,4% din
cazuri; indivizii cu SGS coborît (între 99,4 şi 129,4 piepteni), în 6,3% au atins
performanţe scăzute, în 75,00% medii şi în 18,7% înalte; la băieţii cu linia B
terminată în cîmpul 7, cele trei niveluri au fost, respectiv, în 8,0%, 76,0% şi 16%;
la indivizii cu linia D terminată în cîmpul 11, în 8,7%, 73,9% şi 17,4%.
La fete, la săritura în lungime cu elan, cele cu linia A terminată în cîmpul 2: 66,6%
performanţe medii, 33,4% înalte; la un SGS scăzut (79,9—86,1 piepteni), în toate
cazurile se înregistrează performanţe 'medii. în aruncarea mingii de tenis, indivizii
cu SGS redus (între 76,5 şi 100,7) au avut performanţe scăzute în 7,7%, medii
61,5% şi superioare, în 30,8% din cazuri.
A fost studiat, de asemenea, complexul marcatorilor dermatogli- fici la indivizi de
înaltă performanţă. S-a dovedit că băieţii cu performanţe înalte la alergare pe 60 m,
într-o pondere de 31,3% au avut toţi cei cinci marcatori relevaţi, 25,0% — trei şi
44,7% — doi marcatori.
în săriturile în lungime cu elan, 25,0% dintre băieţi au avut cinci marcatori, 25,0%
- patru, 50,0% — trei. în aruncarea mingii de tenis, dintre băieţii de înaltă
performanţă, 75,0% avea toţi marcatorii, iar 25,0% - doi.
Rezultă deci că printre marcatorii genetici ai calităţilor moltico pot fi, pentru
viteză, desenele digitale (reţelele ui nară şi radlală), SGS, terminarea liniei B în
cîmpul 7, a liniei C în cîmpul 9 şi a li-, niei D în cîmpul 11. Pentru viteză - forţă
(după performanţele sări turii în lungime cu elan) şi după cele de la aruncarea
mingii de tenis) — desenele digitale (arc şi reţea), terminarea liniei B în cîmpul, S11
şi a liniei D în cîmpul 9, SGS; m — desene digitale în formă de arc, SGS.
Indicatorii arătaţi, alături de alţi marcatori genetici (sero- logici, odontoglifici ş.a.),
pot şi trebuie să fie folosaţi pentru evidenţierea maxim — timpurie a persoanelor
cu calităţi motrice potenţial înalte (tab. 64).
Prognoza ritmului de creştere la copii şi adolescenţi are o valoare, teoretică şi
practică pentru medicină, educaţie fizică şi antropologie, fapt pentru care s-a-u
făcut încercări de a stabili interpelaţia dintre unii indicatori dermatogîifici (scorul
pieptenului) şi creşterea indicatorilor somatici.
în grupele cu creştere înaltă, medie şi joasă a fost determinat scorul general al
pieptenului pentru mîna dreaptă şi cea stîngă precum şi scorul sumativ pentru cele
două mîini. Semnificaţia diferenţelor la indicatorul respectiv şi grupele selecţionate
au fost determinate după formula lui Student.
Datele existente dovedesc o scădere evidentă a indicelui pieptenelui pe măsura
creşterilor corporale în lungime. Astfel, la adolescenţii cu nivele joase şi înalte de
creştere, diferenţele în scorul general al pieptenelui au fost, pentru mîna stîngă, de
18,3 piepteni (p 0,01) şi pentru dreapta de 33,2 (p 0,00'lj; între nivelele medii şi
joase, respectiv, de 10,6 şi 18,6 cu p 0,001 în ambele cazuri. în ce priveşte scorul
sumativ, diferenţele au fost de: 16,3 ( — mediu, cu p 0,05), 45,5 (jos — superior, p
0,001); 29,2 (mediu — înalt, p 0,001).
în ce priveşte lăţimea bazinului, se observă o scădere semnificativă a numărului de
piepteni de la nivelul de jos ia cel mediu la mîna dreaptă.
Pentru indicatorul sumativ se observă reducerea, de la nivelul inferior de creştere
spre mediu şi înalt, cu 19,1 (p 0,05) şi 16,9 (p 0,05),
Deci, reducerea indicatorului general şi sumativ al pieptenelui poate fi luat drept
marcator genetic, ce însoţeşte creşterea în lungime a corpului, circumferinţei
capului şi lărgimii bazinului.
Atunci cînd se corelează genetic în cadrul unei acţiuni de selecţie datele
morfofiziologice -ale părinţilor cu cele ale copiilor trebuie avut în vedere
fenomenul de acceleraţie, în geneza căruia me- latonina descoperită de Swirtze are
un rol foarte important şi fenomenul de neotenie, care constituie realităţi
morfogenetice ale perioadei contemporane.
De asemenea, avîndu-se în vedere determinarea genetică popu- laţionaiă se cere să
se stabilească tipologia antropologică specifică
Tabelul 64
Indicatorul pieptenelui la adolescenţi cu diferite grade de creştere (V. I. Filipov şi
colab.)
Indicator Indicatorul general Indicatorul
sumativ
Mărimea mîna stingă mîna dreaptă jos med (înal
creşterii li o , înalt jos - (înal iu t
s med med t
iu iu
Lungimea 9,10 63,3 '52,773,7 65,1 46,5 144, 128, 99,2
corpului 7 4
Greutatea 68,6 64,0 57,0 66,0 69,9 57,4 134, 133, 114,
corpului 6 9 3
Circumf. 68,3 60,3 71,7 68,8 61,7 73,0 137, 122, 144,
toracică 1 0 7
Circumf. 74,4 61,0 58,5 73,9 64,9 58,1 148, 129, 116,
capului 3 9 6
Lărgimea 69,2 60,9 62,6 72,7 61,9 62,4 141, 122, 125,
bazinului 4 8 0
■regiunilor din patria noastră, neputîndu-se extrapola identic datele din alte ţări.
Spre exemplu, curbele de regresie ale lui Walker cane dau posibilitatea preliminăm
nivelului de creştere la anumite vîrste pe baza cunoaşterii înălţimii într-un anumit
moment al copilăriei, studiate şi cercetate de Tittel pe populaţia germană, s-au
dovedit a nu fi pe deplin concordante, fiind necesare adaptări specifice, care şi-a
găsit o largă aplicabilitate în educaţie fizică şi sport.
Aceste determinări şi estimări genetice ale tipologiei constituţionale sînt valabile
strict pe grupe de populaţii.
Cunoscînd fondul genetic al individului şi a!l unor populaţii, putem face selecţii
sportive mai riguroase şi apoi acţiona cu ajutorul factorilor de mediu în condiţii de
maximă eficienţă, ating în d limitele superioare de adaptabilitate genetică, rolul
mediului fiind deosebit de important în condiţiile acţiunii pe un fond ereditar
favorabil.
S-a dovedit, de asemenea, că o anume configuraţie a dermato- glifelor cu peste 10
vîrtejuri, uşor evidenţiabilă prin metodele existente, prefigurează o talie foarte
înaltă. Astfel, descifrarea dermato- glifelor poate constitui un criteriu foarte
important de selecţie la vîrste fragede pentru sporturile unde performanţa este
condiţionată de existenţa tipului antropologic longiilin. De asemenea, determinarea
genetică a tipului de bolta plantară cere o mare importanţă pentru selecţia în sport
deoarece există corelaţie între configuraţia boitei plantare şi performanţă (fig. 177).
Menţionăm, tot în acest cadru, şi determinarea genetică a bio- ritmuiui şi
importanţa deosebită a cunoaşterii acestuia pentru desfăşurarea eficientă a
activităţii sportive.
Rezultă din ceie de mai sus importanţa anchetei familiale (stabilirea arborelui
genealogic) în selecţia sportivă. Am punctat la acest
capitol doar cîteva aspecte metodologice întrucît elementele de detaliu în toată
amploarea lor se găsesc în capitolele anterioare ale cărţii, cititorul upmînd a le
folosi şi pentru orientarea şi desfăşurarea selecţiei sportive (parametrii somatici,
funcţionali şi psihici cu -indice ridicat de determinarea ereditară).
4. Investigaţiile antropologice şi genetice la nivel de populaţii constituie cea de
a patra etapă a -selecţiei genetico-antropoîogice în sport. Ele relevă particularităţi
importante ale organismului uman în funcţie de condiţiile pedo-climatice care au
acţionat în decursul generaţiilor.
Populaţia reprezintă ansamblul genelor indivizilor care intră în constituţia ei. Ea se
dezvoltă prin panmixie (căsătorii între hetero- zigoţi), consanghinitate (căsătorii
între rude apropiate care duc la degenerare) şi homogamie (căsătorii homozigote).
în cadrul populaţiilor au ioc selecţii direcţionale (date de avorturile spontane), se-
lecţii normalizante (care favorizează apariţia fenotipurilor intermediare), selecţii
diferenţiate (care favorizează apariţia fenotipurilor extreme) şi fenomenul de
heterozis, care toate conduc la existenţa unor caractere specifice biologice ale
populaţiei respective, de natură să o diferenţieze de alte populaţii.
Remarcăm astfel că Fr. I. Rainer a făcut unele referiri ia caractere cu importanţa în
activitatea de educaţie fizică şi sport. Astfel el relevă că în zona Olteniei întîin'im
cu o frecvenţă crescută persoane care posedă calitatea de coordonare (aşa denumea
îndemînarea) la parametrii mai ridicaţi, iar în Banat întîlnkn mai des tipul somatic
longilin cu calităţi de detenţâ (forţă explozivă) -la 'un -nivel mai ridicat.
Subliniem de asemenea faptul că izolatele [zone geografice izolate în care are loc
căsătorii între rud-e, respectiv fenomenul de con- sanghinitate cu coeficient de
rudenie (Malecot) foarte mare] se ca-
racterizează prin prezenţa unor subiecţi umani cu degenerative, boli ereditare şi
potenţial psihomotric -mai scăzut.
Fenomenul de heterozis, respectiv fecundaţie produsă între un ovul şi un
spermatozoid proveniţi de l-a indivizi cît mai îndepărtaţi geografic şi chiar rasial
diferite conduce la naşterea unor descendenţi cu o capacitate psihointelectualâ şi
motrică net superioară.
Remarcăm, de asemenea, faptul că anumite calităţi somatice, funcţionale, motrice
sau psihice au un nivel superior la anumite -rase. Astfel rasa neagră are un procent
mai ridicat de fibre albe în muşchi şi prezintă o configuraţie particulară a
tendonului achilian, ceea ce îi conferă calităţi superioare de viteză avînd un net
ascendent în probele de sprint în atletism.
t
2
3
Fig. 179. Urmele planetare la primii 3 clasaţi (după Şt. M. Milcu şi Walter).
1 - Aruncarea discului; 2 - Alergări viteză; 3 - Săritură în înălţime, 4 - Săritură în
lungime.
513
33 — Antropologi# motrică
în acest context al investigaţiei genice, subliniem în mod deosebit explorările
genetotrofice a căror fundamentare ştiinţifică a fost făcută în urma cercetărilor
recente ale lui Williams.
Teoria genetotrofică prezintă o însemnătate deosebită pentru dirijarea ştiinţifică a
antrenamentului sportiv, ştiut fiind că un factor de mediu primordial este
alimentaţia. în vederea obţinerii unei dezvoltări armonioase a organismului şi a
cultivării unor calităţi fizice deosebite, V\/illiams propune optimizarea acţiunii
factorului alimentar, conform următoarei metodologii:
a) selecţionarea indivizilor cu aptitudini deosebite;
b) explorarea biochimică a particularităţilor genetice şi metabolice;
c) stabilirea unei diete diferenţiate în funcţie de particularităţile genetico-
metabolice ale individului, astfel îneît acestea să potenţeze calităţile somatice pe
care dorim să le dezvoltăm.
Rezultă din aceste cercetări că este necesar ca însăşi alimentaţia sportivului să fie
în acord cu particularităţile somatofizioiogice şi genetice ale acestuia.
în concluzie, rezultă că antropologia şi genetica deschid perspective foarte mari
ridicării pe un rang superior a randamentului sportiv, respectiv obţinerii de mari
performanţe. în acelaşi timp, prin metodologia lor, aceste discipline obiectivizează
într-un grad mai ridicat 'metodele de selecţie, sporind sub raport de eficienţă
economică investirea unui capital moral şi material în subiecţi care nu vor fi în
situaţia de a eşua pe parcursul pregătirii pentru marile rezultate. Trebuie să
subliniem faptul că, deşi foarte moderne şi în plină dezvoltare, aceste domenii au o
veche tradiţie în ţara noastră. Profesorul Francisc Rainer, primul rector al
Academiei Naţionale de Educaţie Fizică — una dintre cele mai vechi instituţii cu
acest profil din Europa - a întreprins primele cercetări de antropologie sportivă şi
genetică. Cursul său de antropologie, ţinut la anul III, din acea vreme, sintetizează
direcţii, valabile şi în prezent, privind antropologia sportivă şi prezintă unele
noţiuni de selecţie genetică în sport.
IX. UNELE ASPECTE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA
ANTRENAMENTULUI ÎN SCOPUL DEZVOLTAŢII
CALITĂŢILOR MOTRICE, IN RAPORT CU DETERMINISMUL
ANTROPOLOGIC Şl GENETIC AL MOTRICITATII
Viteza. în ce priveşte modalităţile de dezvoltare ale vitezei menţionăm
următoarele:
— exerciţiile de viteză, pentru a constitui un stimul corespunzător în dezvoltarea
acestei calităţi trebuie să fie de intensitate maximală nedepăşind 10-15 secunde;
metoda repetării este de bază. Intervalele de odihnă trebuie să aibă în vedere faptul
că, pentru obţinerea de rezultate în antrenament, trebuie menţinut permanent un
nivel cît mai înalt ai excitabilităţii corticale şi trebuie refăcută datoria de oxigen.
Pauzele scad excitabilitatea corticală şi refac datoria de oxigen — deci efectele sînt
atît de ordin pozitiv cît şi negativ. S-a dovedit faptul că, dacă, într-un timp dat, se
reface întreaga datorie de oxigen, dinamica valorică a acestei refaceri este de 65%
în prima treime de timp, 30% în a doua treime şi 5% în ultima treime.
Pornind de la acest fapt se recomandă ca pauzele să nu depăşească 2/3 din timpul
de refacere integrală a datoriei de O2 pentru a nu scădea excitabilitatea corticală şi,
de asemenea, să fie realizată o odihnă activă prin mers, alergare uşoară, prin
angrenarea chiar a altor grupe vasculare.
Cu toate acestea, cînd oboseala prin acumularea acestei 5% din dotarea de O2 se
face simţită, antrenorul trebuie să întrerupă antrenamentul deoarece, în caz contrar,
va dezvolta rezistenţa în regim de viteză şi nu va dezvolta viteza. Antrenamentul,
de asemenea, pentru a da rezultate, trebuie făcut în condiţii de funcţionalitate
optimă şi conducere a sistemului nervos, dat fiind importanţa componenţei ner-
voase în ameliorarea vitezei.
Avîncf în vedere că viteza este strict determinată genetic există pericolul, mai ales
la vîrsta antepubertară, ca exerciţiile de viteză cu intensitate maximă, repetată de
multe ori şi efectuate în exclusivitate, să ducă la formarea unui stereotip dinamic
stabil, respectiv la atingerea „barierei de viteză" care se situează sub limita de
adaptabilitate genetică a vitezei, deci sub potenţialităţile maxime ale spor-
tivului. Astfel, volumul foarte mare, axat în exclusivitate pe exerciţiile de viteză,
poate avea această consecinţă care, la prima vedere, pare favorabilă, prin deţinerea
rapidă a unor rezultate, dar care duce la plafonare ulterioară.
Pentru a preveni acest fapt, în etapa antepubertară şi pubertară este necesară
realizarea unei pregătiri fizice generale bune şi a unui antrenament multilateral;
performanţa de viteză trebuie obţinută mai ales prin acest tip de antrenament şi mai
puţin printr-o pregătire fizică de strictă specialitate, bazată pe viteză, ca la sportivii
ajunşi la vîrsta performanţei; prevenirea barierei de viteză se face prin realizarea
unei pregătiri de viteză în regim de forţă şi mai puţin prin folosirea în antrenament
a excitaţiilor de strictă specialitate pentru concurs. Astfel Demeter arată că
alergătorii trebuie să folosească rar parcursurile integrale cu viteza de concurs, ci
să pună accentul pe pregătirea viteză — forţă prin sărituri cu mingea, lucru cu
greutăţi exerciţii pregătitoare specifice.
Concludem asupra faptului că bariera de viteză este o consecinţă a determinării
înalte genetice a vitezei şi apare ca urmare a numărului mare de repetări a
exerciţiilor specifice de viteză cu viteză maximă. Stingerea ei se obţine prin
întreruperea temporară a antrenamentului între 3—12 luni, în etapa ante- şi
pubertară şi prin exerciţii care asigură depăşirea vitezei maxime a sportivului la
adult (alergare la volei, alergare cu tracţiuni etc.).
De asemenea, trebuie avut în vedere că executarea unei mişcări cu viteză maximă
este condiţionată de învingerea unor rezistenţe precum greutatea şi inerţia
segmentelor corporale, factori de mediu exterior ş.a., ceea ce necesită forţă, astfel
încît dezvoltarea vitezei nu poate face abstracţie de forţa subiectului respectiv. De
aici necesitatea ca odată cu dezvoltarea vitezei să se dezvolte şi forţa, cu atît mai
mult cu cît forţa este net superior perfectibilă vitezei-. Incontestabil că acest plus
de forţă trebuie realizat pe aceeaşi structură de mişcare care urmăreşte
îmbunătăţirea vitezei. Acest fapt presupune în acelaşi timp o cunoaştere profundă a
succesiunii grupelor musculare care intră în acţiune astfel încît să se dezvolte forţa
fiecăruia din ele realizîndu-se, în ordinea intrării în acţiune a muşchilor, efectele de
creştere ale vitezei similare cu treptele unor rachete. Totodată o coordonare
neuromusculară optimă este esenţială, deoarece aceasta asigură relaxarea
muşchilor antagonişti succesiv, ceea ce permite efectuarea unei contracţii balistice
(exemplu: flexie din extensie maximă) cu eficienţă maximă atît din punct de
vedere al vitezei cît şi al forţei.
în ce privesc aspectele legate de particularităţile etapelor de creştere şi dezvoltare
remarcăm faptul că în perioada antepubertară efortul de viteză este pe primul plan,
Lucrările lui Nicu Alexe arată că în această perioadă viteza de deplasare este în
continuă creştere, alergările pe distanţe de 40—60 m sînt bine tolerate de organism
şi au efecte favorabile asupra procesului de creştere. în acest sens se va pune un
accent deosebit pe dezvoltarea vitezei evitîndu-se eforturile continue şi de lungă
durată, care ar suprasolicita sistemul cardiorespirator, insuficient dezvoltat la
această vîrstă. Faptul că atît dezvoltarea forţei cît şi cea a rezistenţei, la această
vîrstă, datorită particularităţilor antropologice ale diferitelor sisteme şi aparate,
ocupă un loc mai redus — justifică pe deplin punerea centrului de greutate în
pregătire asupra vitezei.
în etapa pubertară, alcătuirea anatomofuncţionaîă a organismului permite, în
continuare, dezvoltarea vitezei, dinamica şi mobilitatea scoarţei cerebrale fiind la
un nivel foarte ridicat în această etapă. Se pot dezvolta toate formele de viteză
(reacţie, execuţie, deplasare, repetare) astfel încît timpul reacţiei motrice să se
apropie de valorile constatate la adult (Farfel).
Se constată că eforturile de viteză, cu durate scurte cu pauze suficiente, cu
alternarea diferitelor genuri de activitate motrică, asigură dezvoltarea rapidă a
vitezei, modificările morfofuncţionale din organism fiind favorabile proceselor de
dezvoltare de ia această vîrstă. Asistenţa optimă pentru antrenarea vitezei se
situează între 60—80 m.
Dezvoltarea vitezei precum şi a vitezei în regim de forţă cresc rapid capacitatea
anaerobă în această perioadă.
Arinkin N. I. (1969) a găsit, la elevii de vîrstă pubertară (13-14 ani), o adaptare mai
bună la un efort standard (7 500 kgm în 15 min, la cicloergometru), după ce au fost
antrenaţi prin eforturi de viteză şi viteză-forţă, faţă de grupa care s-a antrenat cu
eforturi de rezistenţă. Frecvenţa cardiacă a atins limite mai mari, restabilirea pulsu-
lui şi a tensiunii arteriale a durat mai mult, iar timpul de apnee voluntară s-a scurtat
substanţial la elevii antrenaţi prin efort de viteză şi viteză-forţă, în schimb, alţi
parametri care oglindesc stimularea marilor funcţii vegetative, cum sînt volumul
sistolic, presiunea venoasă şi capilară, viteza de circulaţie şi debitul circulator al
antebraţului s-au dovedit a fi mai favorabile la elevii supuşi unor eforturi repetate
de rezistenţă (Demeter A.).
în etapa postpubertară se mai poate obţine o foarte mică pro- gresiune în
dezvoltarea vitezei. Viteza, fiind în principal genetic determinată, maximum se
obţine ca rată de progresie în etapele an- tepubertară şi pubertară. Accentul în
această perioadă se pune nu atît pe viteza de reacţie cît mai ales pe cea de repetare,
execuţie şi deplasare, întrucît aceste forme de viteză depind în mai mare măsură de
coordonarea neuromotorie şi forţa care se dezvoltă în această perioadă.
De asemenea se dezvoltă viteza în regim de rezistenţă odată cu creşterea la această
vîrstă a rezistenţei anaerobe. Distanţa de alergare poate fi mărită pînă la 200 m în
această etapă, întrucît efortul de tip neuromuscular anaerob alactacid este bine
tolerat, sistemul nervos şi muscular fiind bine consolidate morfofuncţional.
Desigur că progrese însemnate în performanţele de viteză pot obţine în această
perioadă subiecţii care abia acum încep antrenamentul sportiv.
Forţa. Metodele de dezvoltare a forţei sînt:
Metode statice. Contracţiile izometrice conduc la dificultăţi ale circulaţiei locale,
aportul de oxigen este scăzut, iar metabolismul se desfaşoară în condiţii anaerobe
cu acumulare de acid lactic şi acid piruvic.
Se apreciază că deficitul de oxigen şi acumularea cataboliţilor constituie excitanţi
funcţionali pentru fibra musculară, care, în faza de refacere, de supracompensare,
conduc ia vasodilataţie capilară şi la hipertrofiere a fibrelor musculare prin sporirea
sarcoplasmei şi uro- globinei, conferind fibrei calităţi histologice de fibră roşie cu
eficienţă sporită în realizarea forţei.
Cu toate acestea, contracţiile izometrice conduc Ia creşterea presiunii intratoracice
şi intracraniene, grevînd asupra circulaţiei de întoarcere venoasă. Se tulbură
activitatea corticală şi subcorticală, fapt ce poate fi evidenţiat şi pe EEG, de unde şi
necesitatea particularizării efortului izometric în funcţie de vîrstă (este
contraindicat în etapa antepubertară), sex şi caracteristici tipologice individuale
(este indicat la sportivii antrenaţi). De asemenea, lipsa de mişcare în cursul acestui
efort nu este un element favorabil dezvoltării motricităţii. Avînd în vedere aceste
considerente, atît pozitive cît şi negative, este bine ca efortul static să succeadă
efortul dinamic, să fie particularizat şi să fie precedat de o încălzire
corespunzătoare.
Metodele dinamice. Folosesc contracţiile izotonice. Metodele se bazează tot pe
aspectele biochimice şi fiziologice menţionate.
La începători, este indicată metoda eforturilor medii repetate pînă Ia oboseală,
folosind încărcături de 35—40% din forţa începătorului. Metoda are avantajul că
volumul mare de lucru angrenează modificări metabolice ample, ultimele ridicări
fiind cu maximă eficienţă deoarece se ajunge la o excitabilitate mare a sistemului
nervos, care angrenează sincron un număr mare de unităţi motorii. Desigur de-
zavantajele sînt legate de timpul lung de antrenament, oboseala accentuată şi
timpul de refacere mare.
La sportivii de performanţă metoda eforturilor maxime se situează pe prim plan.
încărcătura maximă este considerată cea pe care o poate ridica sportivul de două—
trei ori în 'Stare psihică favorabilă. Atenţie deosebită trebuie acordată aspectelor
biomecanice, pentru o execuţie tehnică cît mai eficientă, prin facerea pîrghiilor
corespunzătoare prevenirii leziunilor musculo-ligamentare şi timpanului, respectiv
pauzelor dintre seriile de ridicări. încărcătura maximă, aşa dupâ cum am spus,-
reprezintă excitantul biologic ideal, atît pentru funcţionalitatea sistemului nervos
cît şi pentru efectorul vascular.
De asemenea, există posibilitatea metodei utilizării ridicării greutăţilor cu viteză
maximă realizînd un efort dinamic de forţă-viteză. Trebuie utilizate structuri de
exerciţii apropiate de mişcarea specifică, Se creşte astfel forţa în cadrul deprinderii
motrice specifice. Se ^realizează foarte bine creşterea vitezei în finalul actului
motric. Ea se utilizează împreună cu metode ale creşterii forţei maxime şi vitezei
maxime. .
în privinţa dezvoltării forţei în etopa antepubertară, există o serie de controverse.
Unii autori, îndeosebi cei clasici, consideră că eforturile de forţă efectuate înainte
de încheierea completă a proceselor de osifica re tulbură procesul de creştere şi
dezvoltare, încetinin- du-l sau chiar oprindu-l.
Cercetările din ultimul timp arată însă că un efort de forţă dozat în mod
corespunzător cu particularităţile antropologice constituie chiar un excitant
funcţional favorabil al proceselor de creştere la această vîrstă. Ceea ce este
contraindicat priveşte utilizarea unor greutăţi mari, care pot conduce, în această
etapă antepubertară, la traumatisme musculoligamentare şi osoase.
Efortul de forţă începe la o încărcătură de peste 33% din forţa maximă a unei grupe
musculare; unii înţeleg, în mod greşit, prin noţiunea de efort în forţă, numai
eforturile realizate cu încărcături marî de peste 66% sau foarte mari ~ peste 90—
100% din capacitatea maximă a grupelor musculare angrenate (principiul
supraîncărcării — „overload"). Or, Ia elevii de vîrstă antepubertară, utilizarea
eforturilor cu o încărcătură de 35—40% din potenţialul maxim este tolerată, avînd
o influenţă favorabilă asupra creşterii somatice şi dezvoltării funcţionale a
organismului (Demeter A.).
în etapa pubertară dezvoltarea forţei se impune cu necesitate. Menţionăm că în
perioada pubertară activitatea rnotrică suferă o reducere datorită unor modificări
somatofuncţionale, precum, la fete, dezvoltarea bazinului şi a glandelor m a mare,
accelerarea procesului creşterii şi apariţia unor disproporţii între segmentele
corporale etc. Forţa relativă (raportată la greutatea corporală), îndeosebi a exten-
sorilor, scade. Din această cauză exerciţiile de forţa moderată, executate cu haltere
uşoare şi cu gantere, sînt bine mînuite. Desigur este contraindicat lucrul cu
îngreuieri mari suprasolicitînd muşchii şi tendoanele.
în etapa postpubertară, respectînd principiul creşterii gradate a efortului, forţa
poate fi dezvoltată sub multiplele sale aspecte atît prin creşterea volumului cît şi a
intensităţii.
Dezvoltarea forţei se face pe seama hipertrofiei musculare care are drept substrat
aportul de proteine şi hormoni anabolic, asociate cu exerciţiile de forţă ca factor
excitant al mediului înconjurător.
Cu toate acestea se va evîta lucrul cu haltere grele (impuls, smuls, aruncat), care
poate avea efecte negative asupra coloanei vertebrale, pâstrîndu-se principiul
dezvoltării succesive şi alternative a grupurilor musculare segmentare, avîndu-se în
acelaşi timp grijă să se desfăşoare solicitări simetrice. Totodată, contracţiile
izometrice care conduc la hipertensiune intratoracică şi intracraniană, creînd
dificultăţi în întoarcerea venoasă şi deci în întreaga circulaţie (efectul Valsalvo) şi
oxigenare a ţesuturilor, se vor evita la tinerii de 16-18 ani, cu atît mai mult cu cît
am văzut că aparatul respirator, îndeosebi, este insuficient dezvoltat.
Rezistenţa. Pornind de la elementele descrise anterior, antrenamentul pentru
dezvoltarea rezistenţei trebuie să aibă în vedere mărirea capacităţii aerobe,
refacerea structural-biochimică după efort şi ridicarea pragului de voinţă. în acest
sens se impune efectuarea unui volum mare de lucru, parcurgerea unor porţiuni cu
viteză crescută, antrenament fracţionat cu repetări de intensitate variabile.
Dintre metodele folosite menţionăm cîteva;
Metoda alergării de durată care se desfăşoară în zona aerobă pînă la o intensitate
de 70—75% din consumul maxim de oxigen şi care determină doar creşterea
cantităţii de enzime oxidative, fără a acţiona asupra celor gIicolitice.
Pentru educarea voinţei, antrenamentul de acest tip este util chiar la sportivii de
performanţă, dar, pentru a constitui un stimulent biologic, pentru rezistenţa
intensităţii efortului, trebuie desfăşurat în zona de anduranţă la 85—90% din VO2
mcm.
Metoda eforturilor variabile necesită adaptări rapide la consumuri sporite de
oxigen (alergare pe teren variat), dar solicitările maxime fiind puţine şi de
intensitate variabilă metoda poate fi utilizată doar la începători sau pentru educarea
voinţei.
Metoda antrenamentului cu intervale constă din variaţia intensităţii efortului prin
varierea duratei, intervalului de odihnă, tempo-ului, repetărilor, conţinutului pauzei
(active sau pasive), astfel încît să se realizeze atît o solicitare a mecanismelor
aerobe cît şi, alternativ, a celor anaerobe, prin acidoze lactice şi piruvice medii şi
submaxinale, care influenţează şi ele pozitiv capacitatea de rezistenţă, potenţînd
mecanismele aerobe - care duc la transformările biochimice ale fibrelor
intermediare în fibre roşii.
Se vor folosi, alături de durata de 4—6 min aerobe, durata de la cîteva secunde
pînă la 2—3 minute anaerobe; intervale de odihnă mici, după durata de 4—6 min,
care vor accentua aerobioza şi pauze mici după durata pînă la 2-3 minute, care vor
spori anaerobioza; variaţii ale vitezei pe parcurs, care vor fi subcritice, determinînd
aero- biozâ pura; critice, situate în zona de anduranţâ şi supracritice de- terminînd
anaerobioza; repetări variate ca număr, avînd la bază aceleaşi principii (dozate
astfel ca să menţină organismul în zona de andunanţă); e necesară atenţia privind
acumularea acidului tactic, în zona anaerobă nefiind o perfectă concordanţă între
puls şi concentraţia lactatului ceea ce, în lipsa dozărilor biochimice, ridică di-
ficultăţi deosebite în dirijarea antrenamentului; pauzele, de asemenea, sub raportul
conţinutului, pot fi realizate prin odihnă pasivă sau odihnă activă, prin alergări în
ritm lent, pulsul trebuind să ajungă la 110—120 pulsaţii/minut.
Aşa după cum am mai arătat, efortul fizic cu o durată mai mare de 5', cu solicitarea
a cel puţin 1/7 din masa musculară, în care aportul cardiorespirator este solicitat în
proporţie de 50% din capacitatea totală de efort este solicitare de rezistenţă
(Demeter A. - Hollmon W.).
Şi în privinţa dezvoltării rezistenţei părerile autorilor sînt controversate. Unii
contraindică fundamental efortul de rezistenţă în perioada antepubertară şi
pubertară, bazaţi pe particularităţile antropologice descrise şi pe posibilitatea
tulburării procesului de creştere şi dezvoltare, în timp ce, în ultimul timp, este tot
mai acreditată ideea că, în condiţiile unei dozări corespunzătoare, efortul de
rezistenţă este favorabil şi la această vîrstă.
Demeter a sintetizat părerile autorilor din ultimul timp.
Mellerowicz (R.F.G.) arată că: ,,în perioada de creştere a omului nu există nici o
fază care din motive medicale să interzică parcurgerea distanţelor lungi". Nocker
preciza, încă din 1957, că antrenamentul de rezistenţă la vîrsta antepubertară nu
este dăunător în sine, dăunătoare fiind numai forma intensivă a efortului de rezis-
tenţă. Specialistul american Jokl, precum şi suedezul Astrand, recomandă
începerea antrenamentului de rezistenţă la fete înainte de instalarea pubertăţii,
datorită predispoziţiilor favorabile existente, Aplicînd un efort de rezistenţă (4 720
m alergare) zilnic, la o grupă de fete în vîrstă de 12—14 ani, Volik a obţinut
rezultate foarte bune, fără semne de suprasolicitare fizică.
Maiorov, experimentînd pe grupe de şcolari de vîrstă antepubertară şi pubertară
(11-14 ani), care au fost îndrumaţi să depună efort de rezistenţă sub formă de
antrenament special, a constatat, după o perioadă de 6 ani, progrese remarcabile.
Astfel, la grupa de 11-12 ani, de la distanţa de 5 km, cu care s-a început efortul, la
sfîrşitul anului s-a ajuns la acoperirea fără dificultăţi a distanţei de 14 km
săptămînal, iar pentru cei din grupa 13-14 ani, de la 7,5 km, s-a ajuns la volumul
de 18 km pe săptămînă, fără să fi constatat fenomene de netoleranţă a efortului sau
afectarea stării de sănătate a elevilor.
Reiss, din R.D.G., a lansat formula „Aleargă cît rezişti", carac- terizînd prin
următoarele cifre posibilităţile normale de rezistenţă a copiilor în perioada de
creştere:
Băieţi: — 6— 7 ani: 7 min de alergare liberă Fete: — 7min;
— 8— 9 ani: 10 min de alergare liberă — 10 min;
— 10—11 ani: 15 min de alergare liberă — 12 min;
— 12—13 ani: 15 min de alergare liberă — 18 min;
— 14—15 ani: 18 min de alergare liberă — 20 min;
— 16—17 ani: 20 min de alergare liberă - 25 min.
Hollmann (R.F.G.) apreciază că efortul de rezistenţă, care durează cel puţin 3
minute, nu are nici un efect negativ asupra creşterii şi diferenţierii
somatofuncţionale, dacă nu se desfăşoară sub formă de concurs. Distanţele
,,nefiziologice" — după acest specialist - sînt situate între 200 şi 600 m, în cadrul
cărora se constată cele mai ridicate datorii de oxigen şi modificările cele mai
accentuate ale pH, aspecte ce pot constitui premise nefavorabile dezvoltării
copiilor şi juniorilor.
Rezultatele unor testări, efectuate de Nicu A. şi colab. (1970), pe eşantioane de
copii din întreaga ţară, abligă la sporirea preocupărilor privind organizarea pe plan
naţional a activităţii de educaţie fizică şi sport pentru dezvoltarea rezistenţei la
elevii de vîrstă antepubertară.
în etapa pubertară, dezvoltarea rezistenţei recunoaşte aceleaşi principii ale dozării
adecvate ca în perioada antepubertară, efortul de acest tip constituind un stimulent
biologic preţios.
Se apreciază că un efort de rezistenţă de 6-30 min, Ia o intensitate moderată, care
nu duce la ridicarea pulsului peste 120-130 pulsaţii pe minut este favorabil
procesului de creştere şi dezvoltare.
înregistrările efectuate de Ni cu A. şi colab. (1970) pe un număr de peste 37 000 de
elevi din toate regiunile ţării au demonstrat că alergările de 20 minute pentru băieţi
şi de 10 minute pentru fete de vîrstă pubertară sînt accesibile posibilităţilor reale de
răspuns ale organismului lor. Autorii au constatat un fapt surprinzător la prima
vedere, şi anume, un procent de 2% din cei testaţi au făcut faţă cu succes alergării
pe distanţe foarte lungi (12—36 km), cu un ritm de 12 km/oră, fără un antrenament
prealabil şi fără vreo dereglare cardiorespiratorie.
Este contraindicat, în această etapă, efectuarea unei alergări în timp foarte ridicat
(200-600 m), care necesită solicitări cardio- respiratorii intense. Dacă alegerea este
de durată lungă dar1 în stedy-state absolut, ea nu este nocivă. Permiţînd reglarea
tempou- lui de către sportiv, realizăm posibilitatea ca subiectul în cauză să-şi
stabilească nivelul metabolic tisular în concordanţă cu capa- ci ta tea sa de efort
aerob, astfel încît efortul de rezistenţă nu este nociv ci stimulativ asupra
organismului.
în etapa postpuberată, avînd în vedere particularităţile antropologice, efortul de
rezistenţă — care necesită un metabolism tro- fotrop (economie energetică
ridicată), o reţea circulatorie inotropă (bogăţie capilară) şi parametri
morfofuncţionali îndeosebi cardio- respiratori ridicaţi —, nu are efecte negative
asupra funcţionalităţii şi morfologiei organismului, ci dimpotrivă, pozitive.
Remarcăm faptul că efortul de rezistenţă este indicat în această etapă cu atît mai
mult cu cît are şi un efect inotrop pozitiv (conduce la sporirea reţelei capilare la
nivelul diferitelor ţesuturi şi îndeosebi a ţesutului muscular).
La aceasta se adaugă şi faptul că procesele de refacere sînt realizate în condiţii
mult mai bune la postpubertari.
Îndemînarea. Privind metodele de dezvoltare ale îndemînării remarcăm că
repetarea constituie elementul de bază în formarea stereotipului dinamic. Se va
avea în vedere că numărul repetărilor actului motorie să nu fie exagerat pentru a nu
produce inhibiţie de protecţie la nivelul S.N.C. şi astfel antrenamentul să rămînă
fără rezultate.
Pentru deprinderile motrice cu un grad mare de dificultăţi şi complexitate se
impune complexificarea gradată a exerciţiilor realizate. De asemenea, un accent
deosebit trebuie pus pe înţelegerea de către sportiv a schemelor tactice-tehnice
astfel încît însuşirea teoretică a acestor elemente se impune odată cu
lantrename.ntul' pentru formarea deprinderilor motrice şi a stereotipiilor motorii.
Dezvoltarea intelectului sportivului, dat atît corelaţia dintre inteligenţă şi
îndemînare, cît şi prefecţibiliitatea marcată sub acţiunea factorilor de mediu a
activităţii nervoase superioare, trebuie să constituie un element prioritar. Factorii
educaţionali şi psihologici au un rol major în acest sens.
Totodată se impune dezvoltarea echilibrului prin structuri de exerciţii
corespunzătoare; calităţile biomotrice de viteză, forţă, rezistenţă se vor dezvolta
prin antrenament în funcţie de importanţa lor pentru ramura de sport încriminată
întrucît, aşa după cum subliniam anterior, ele condiţionează de foarte multe ori
îndemînarea actului motorie.
în etapa antepubertară, îndemînarea se poate dezvolta întîm- pinînd însă unele
dificultăţi legate de predominanţa excitaţiei asupra inhibiţiei, a iradierii faţă de
concentrare, a pragului scăzut a inhibiţiei de diferenţiere, avînd drept substrat
caracteristicile morfologice ale sistemului nervos în această perioadă. Se impune în
această etapă, pentru dezvoltarea îndemînării, repetarea diferitelor exerciţii, în
vederea formării şi fixării deprinderilor motrice.
Deprinderile motrice au un grad de complexitate diferit. Unele sînt mai simple
putînd fi considerate reflex motric condiţionat, altele mai complexe, constituind
activitatea, actele motrice. Mecanismul formarii şi fixării lor este cel al reflexelor
condiţionate şi al realizării stereotipiilor dinamice (I. P. Pav!ov); acest mecanism
presupune existenţa unei dominante în sistemul nervos (Uhtomschi A. A.), a unor
zone de excitaţie şi inhibiţie cărora le corespunde funcţionalitatea anumitor unităţi
motorii musculare.
în aceste condiţii, plasticitatea şi receptivitatea scoarţei în perioada antepubertară
furnizează creşterea rapidă a unor deprinderi motrice, dar fixarea este mai dificilă
prin pragul mai scăzut al inhibiţiei interne (condiţionate), ceea ce explică
necesitatea repetării şi a învăţării unui număr mai mare de deprinderi motrice
pentru a nu suprasolicita capacitatea de inhibiţie corticală şi aşa deficitară. De
asemenea, trebuie să ne ferim de formarea unor stereotipuri dinamice motrice
incorecte, realizate printr-o creştere superficială, deoarece anularea lor şi apoi
învăţarea corectă necesită un plus marcat de energie şi efort.
In etapa pubertară se menţin, în mare, aceleaşi particularităţi antropologice şi,
corolar, aceleaşi modalităţi de dezvoltare ale în- demînări'i, însă la un nivel
superior, deoarece sistemul! nervos şi analizatorii sînt net la un nivel
morfofunaţional mai ridicat. Plasticitatea scoarţei şi predominanţa excitaţiei
favorizează obţinerea unor mişcări fine şi precise. Vom evita solicitarea
îndelungată )a atenţiei şi concentrării care Ia această vîrstă sînt mai scăzute, fiind
necesare sporirea atractivităţii şi varietăţii exerciţiilor.
în etapa postpubertară, îndemînarea se poate dezvolta în condiţii mai bune, odată
cu sporirea nivelului inhibiţiei de diferenţiere şi a inhibiţiei interne. Pericolul
suprasolicitării sistemului nervos scade, fixarea reflexelor este mai bună, putîndu-
se forma acte motrice complexe cu solicitări diferenţiate ale diferitelor grupe mus-
culare. Faptul este favorizat şi de marea plasticitate corticală existentă încă la
această vîrstă.
Coordonarea neuromotorie mai bună, legată atît de structura- lizarea şi
funcţionalitatea scoarţei cît şi a analizatorilor, are un rol deosebit în posibilitatea
dezvoltării superioare a îndemînării Ia această vîrstă (Dill D.).
Trebuie să subliniem, de asemenea, că în dirijarea eficientă a antrenamentului
sportiv este foarte importantă realizarea unei concordanţe între structura de efort a
probei sportive şi structura antrenamentului care trebuie să fie individualizată în
raport cu efortul sportiv de performanţă şi subiectul antrenat.
O experienţă valoroasă este cea a antrenorului emerit Mociani în domeniul
canotajului. Analizînd structura probei, s-a conchis că în constituţia sa intră 3,3%
efort anaerob alactacid, 6,7% efort anae- rob lactacid, 30% efort aerob, 30% efort
mixt anaerob—aerob şi 30% efort în zona de anduranţâ, la limita aerobiozei cu
anaerobioza.
în consecinţă, planurile de antrenament anual, precompetiţional etc., .respectă
această structură, rezultatele fiind dintre cele mai bune.
La aceasta se adaugă nivelele în momentul selecţiei secundare care ţin cont de
coeficienţii de heritabilitate (spre exemplu, dacă pentru capacitatea anaerobă acest
coeficient se situează, după datele noastre, la 0,85—0,90, subiectul în faza de
selecţie secundară trebuie să aibă un nivel anaerobiotic de cel puţin 85—90% din
cei necesar pentru momentul atingerii valorii de performer mondial. De asemenea
tot prin această prismă se estimează posibilităţile de sporire a nivelului informaţiei
mondiale în viitor, se calculează matematic, procentual, ce revine structurii
antrenamentului şi cerinţelor de selecţie, în raport cu ceea ce se previzionează
pentru performanţă.
în încheiere trebuie să facem cîteva sublinieri din punct de vedere antropologic
asupra standardizării şi raţionalizării antrenamentului.
Standardizarea presupune stabilirea, sub raport cantitativ, a unor structuri de efort,
exerciţii necesare dezvoltării unor calităţi biomotrice, formării unor deprinderi
motrice şi, în ultimă instanţă, însuşirii la cel mai înalt nivel a unor discipline
sportive şi obţinerii performanţei. Raţionalizarea se referă la aspectele calitative
privind modalităţile de structurare a antrenamentului în scopul sporirii maxime a
eficienţei acestuia. Standardizarea şi raţionalizarea, specifice diferitelor ramuri de
sport sub raport conceptual (elaborate de Centrul de Cercetări al C.N.E.F.S. sub
conducerea Conf. dr. N/cu A/exe), reprezintă căi de optimizare a antrenamentului
care şi-au dovedit utilitatea în diferite discipline sportive. Există o experienţă
valoroasă în atletism (Tatu Ti- tus, Ardelean Tiberiu, Dumitru Alexandrescu), în
canotaj (antrenor emerit Mociani Alexandru) şi alte ramuri sportive. De asemenea,
introducerea algoritmilor în cadrul standardizării şi raţionalizării (Conf. univ. Firea
Elena) reprezintă un progres remarcabil în drumul spre înalta performanţă.
Subliniem însă faptul că atît standardizarea cît şi raţionalizarea trebuiesc
individualizate la particularităţile biopsihomotrice ale sportivului, întrucît
organismul uman, aşa cum rezultă din întreg determinismul său antropologic şi
genetic, reprezintă un unicat. Pentru ca o încărcătură de efort sau o structură de
exerciţii în antrenament să constituie într-adevăr un excitant funcţional de natură să
ridice pragul biopsihomotricităţii, este necesară o strictă individualizare. întreaga
individualitate biochimică antropologică a organismului (Williams), determinată
genetic, fundamentează acest concept. Standardizarea şi raţionalizarea constituie
un cadru orientativ de mare valoare care trebuie particulatizat în antrenament la
subiectul sportiv. Totodată, volumul şi intensitatea de efort, componente de bază
ale antrenamentul ui, se impun a fi adaptate la structura funcţionala biologică a
fiecărui sportiv.
Nu punem în discuţie standarde care evaluează anumite calităţi antropologice
somatofiziologice motrice şi psihice care stabilesc limitele valorice ale tipului
antropologic optim pe ramură de sport (sistem naţional de selecţie - Nicu Alexe şi
colab.) şi al performanţei sau cele care obiectivează antrenamentul, gradul de efort
sportiv precum, spre exemplu, probele Letunov, valorile capacităţilor aerobe şi
anaerobe ;în raport cu cerinţele performanţei etc., standarde care, pe baza tot a
cunoaşterii complexităţii biologice a organismului uman, constituie elemente de
referinţă în întreg sistemul de selecţie şi antrenament.
Este absolut valabil şi în sport, ca şi în medicină, principiul emis de Parocelsus,
după care este mai important să cunoşti ce fel de bolnav are o anumită boală decît
ce fel de boală are un anumit bolnav. în această viziune integrativ biologică,
standardizarea şi raţionalizarea antrenamentului se impun a fi aplicate în mod
creator de către antrenor pentru fiecare sportiv, numai aşa eficienţa acestor
concepte putînd fi maximă. Desigur, şi procesul şi mijloacele de refacere, atît de
importante în cadrul programului de antrenament, se impun, de asemenea, a fi
strict individualizate, mai ales în domeniul administrării unor roborante, ştiut fiind
că, în ultimul timp, cercetările privind toleranţă şi efectele produse asupra
organismului de diferitele preparate farmaceutice relevă un înalt grad de
variabilitate individuală, genetic determinată, efectele aceleiaşi substanţe putînd fi
antagonice, în funcţie de natura organismului şi doza administrată.
Toate aceste elemente, care pledează în mod cert, pe baze ştiinţifice, pentru
individualizare în întreg procesul de antrenament, implicit în mijloacele conexe de
ridicare a nivelului biomotric, precum procesul de refacere, sînt fundamentate şi pe
existenţa unui potenţial biomotric genetic determinat, fapt dovedit de cercetările
Conf. dr. Nicu Alexe, care a abordat problematica potenţialului biomotric al
populaţiei şcolare în ţara noastră, constituind o prioritate mondială. Acest potenţial
biomotric este un indicator valoros antropologic, care defineşte, în complexitate,
particularităţile populaţionale şi individuale ale întregului fond demografic, ce
constituie, în esenţă, baza de selecţie pentru sport şi trebuie să stea în atenţia
prioritară a antropologilor şi, în mod deosebit, a celor care abordează fenomenul
om, sub raportul antropologiei motrice.
întreg procesul de antrenament se impune a fi adaptat la particularităţile potenţial
biomotrice ale subiecţilor sportivi aceasta fiind o modalitate optimă de obţinere a
înaltei performanţe.
Alături de principiul individualizării pe baze antropologice şi genetice a
antrenamentului un alt element esenţial care trebuie avut în vedere este interrelaţia
de condiţionare reciprocă în edificarea şi desâvîrşirea fiinţei umane a celor trei
parametri care definesc tipul constituţional, respectiv calităţile somatofiziologice,
motrice şi psihice.
Dezvoltarea calităţilor biomotrice prin antrenament determină dezvoltarea celor
somatofiziologice şi psihice. Ridicarea nivelului calităţilor psihice — inteligenţă,
capacitate anticipativă, temperament, caracter etc. prin antrenament mental şi alte
metode influenţează pozitiv motricitatea (Malina, Eiben, Starosta ş.a.). Rezultă
deci necesitatea diversificării metodelor şi mijloacelor de antrenament în raport cu
obiectivele urmărite, avînd în atenţiefdezvoltarea integrală a organismului pe toate
aceste trei coordonate care se găsesc într-o strînsă interdependenţă.
Subliniem, de asemenea, faptul că, în dezvoltarea îndemînării, un rol deosebit —
avînd în vedere mecanismele determinante ale acestei calităţi psihobiomotrice —,
îl are antrenamentul mental.
Antrenamentul de concentrare în acest context are o însemnătate capitală, deoarece
de gradul inhibiţiei de diferenţiere depinde, în mare măsură, eficienţa comenzii
corticale de care este condiţionat actul motric sub raportul îndemînării.
Desigur, selecţia este esenţială, subliniem şi cu acest prilej, exis- tînd o
interdependenţă puternică între antrenament şi calităţile subiectului. Faptul apare
cu atît mai evident cu cît dezvoltarea psihotronicii, în ultimul timp, a dus la
evidenţierea electroencefalografică, în afara undelor alfa, beta, delta, şi a undelor
psi, de care este condiţionată posibilitatea de previziune a ceea ce gîndeşte o altă
persoană şi a celor fita, prin care se poate' influenţa acţiunea unui alt subiect,
fundamentînd astfel pe baze materialist-ştiinţifice telepatic şi'hipnoza.
în dirijarea antropologică a antrenamentului şi selecţiei un rol important are şi
tipologia constituţională homeopatică-biochirnicâ.
Homeopatia este o ştiinţă cărei porneşte de la faptul că echilibrarea organismului,
în stare de boală sau de dezechilibre fiziologice, se realizează prin administrarea de
substanţe asemănătoare celor ce-i produc tulburarea (homos=asemănător; pathos—
suferinţă).
Se ţine cont în această reechilibrare de criterii: antropometrice, fiziologice (după
predominanţa unei funcţii), anatomofiziologice (endocrine, neurovegetative etc.),
de temperament, avîndu-se în vedere tipul constituţional homeopatic.
Tipurile homeopatice sînt următoarele:
1) Tipul carbonic, cu predominenţa carbonatului de calciu în oase. Este brevilin,
cu membre scurte şi groase, cu jumătatea inferioară dezvoltată, cu dinţi laţi,
abdomen mare, braţul cu antebraţul fac un unghi obtuz în extensie forţată,
temperamentul este echilibrat, iar la persoanele de sex feminin ciclul menstrual
apare tîrziu; este corespunzător endoblasticului.
2) Tipul fosforic, cu predominanţa fosfatului de calciu în oase. Este longilin, cu
torace îngust, cu proces de creştere rapid, cu mîini lungi, fine, cu falange alungite,
cu dinţi ovali, cu articulaţii rectilinii, cu antebraţul şi braţul în linie dreaptă.
Corespunde tipului ecto- blastic.
3) Tipul fluoric, cu predominanţa fluoratului de calciu în oase. Este longilin sau
brevilin, cu mîna suplă, cu unghii şi dinţi de formă neregulată, cu hiperelasticitate
articulară şi protuzia maxilarului inferior. Corespunde tipului ectoblastic.
4) Tipul sulfuric corespunzător mezoblasticului.
Sub raportul corelaţiei dintre temperament şi tipul homeopatic - biochimic se
evidenţiază:
a) Tipul hidrogenoid — caracterizat prin exces de ioni de H, exces de apă, iar
temperamentul caracterizat prin hiporeactivitate.
b) Tipul oxigenoid — caracterizat prin excesul proceselor de oxi- doreducere şi
suprareactivitate.
c) Tipul carbonitrogenoid cu exces de carbon şi azot, cu un temperament
echilibrat.
Cunoaşterea acestei tipologii are importanţă în sport şi alte activităţi sub două
aspecte:
a — în selecţie, întrucît pe baza acestor criterii homeopatice- biochimice putem
prelimina asupra unor calităţi rnorfofuncţionale şi temperamentale;
b — în realizarea refacerii în condiţii optime după efortul sportiv, prin
administrarea în doze mici a substanţelor care au la bază elementele definitorii ale
tipului homeopatic mai sus citate.
Menţionăm, în acelaşi context, şi existenţa unor tipologii constituţionale bazate pe
cunoaşterea topografiei punctelor de acupunctură care au fost demonstrate, în
prezent, histologic; s-a arătat că ele secretă substanţe de tipul endorfinelor; pot fi
evidenţiate cu uşurinţă prin înregistrarea potenţialului lor bioelectric şi sînt dispuse
conform unor traiectorii (meridiane) ce prezintă variaţii individuale.
în procesele de refacere după efort excitarea unor puncte, prin tonifiere sau
dispersie, s-a dovedit că duce la rezultate foarte bune. De fapt, în întreg procesul de
refacere după efort trebuie luată în considerare tipologia antropologică individuală
a fiecărui subiect, în ultimul timp, cercetările biochimice definind tipologii
constituţionale specifice şi corelaţii între acestea şi schema optimă de refacere a
structurilor biologice supuse efortului.
Se va avea în vedere în refacere utilizarea unor mijloace cît mai adecvate naturii
individuale structural-funcţionale a organismului, precum reechilibrare
hidroelectrolitică cu preparate conţinînd îndeosebi ioni de K, Mg, Ca, substrate
metabolice de tipul acizilor graşi esenţiali, glucozei etc.; complexe vitaminice;
stimulatori biologici de tipul preparatelor apiterapice; adenozintrifosfaţi etc., toate
acestea administrîndu-se pe baza cunoaşterii individualităţii biochimice an-
tropologice a organismului şi a farmacotoleranţei specifice (Williams). Se evită
preparatele cu efecte dezechilibrante imediate sau tardive asupra homeostaziei
organismului, de tipul hormonilor anabolizaţi sau excitanţilor sistemului nervos
(amfetamine etc.), care nu pot fi utilizate decît pe baza unor indicaţii medicale
precise în cazul cînd avem de-a face cu situaţii patologice care ies din sfera
efortului fiziologic (ele constituie, de fapt, dopajul, care este sancţionat în sport în
cazul depistării acestei practici).
Concludem asupra necesităţii individualizării antropologice- biochimice (Wiliams),
a mijloacelor de refacere care trebuie să se situeze într-un acord cît mai perfect cu
tipologia somatofiziologică, motrică şi psihică a organismului. La aceasta se
adaugă alimentaţia, în care respectarea principiului genetotrofic a lui Wiliams,
enunţat la capitolul individualităţii biochimice, este esenţial pentru funcţionarea
optimă a organismului uman.
Subliniem, tot în acest cadru, necesitatea efectuării unor determinări, îndeosebi de
capacitate aerobă şi anaerobă, în timpul antrenamentului şi în concurs, deoarece
valorile evidenţiate în laborator, şi care constituie standarde de selecţie, prezintă
limite legate de gradul de utilizare la efort. Spre exemplu, un fotbalist poate avea o
capacitate anaerobă, determinată în laborator, de 45 kgm/kg corp, dar în
antrenament sau competiţie nu dezvoltă mai mult de 35 kgm/kg corp, nefiind astfel
competitiv. Această utilizare mai scăzută este legată atît de capacitatea sa psihică
de mobilizare, cît şi de existenţa unor rezerve genetic determinate. De aici
necesitatea corelării determinărilor de laborator cu cele efectuate direct în com-
petiţie sau antrenament şi dirijarea antropologic-genetică a efortului spre o
mobilizare cît mai mare a rezervelor genetic determinate, ştiind că, în general,
chiar într-un efort sportiv de vîrf există 15-20% din capacitatea organismului ce
rămîne nefolosite (în activitatea obişnuită a organismului această rezervă genetică
metabolică ajunge pînă la 35—40%).
Viziunea mai largă a acestei problematici explică, pe baze ştiinţifice, subliniate pe
parcursul acestei lucrări, că dezvoltarea calităţilor biomotrice condiţionează şi
influenţează sporirea nivelului calităţilor psihice şi somatofiziologice, fapt ce
justifică grija deosebită ce trebuie acordată potenţialului biomotric al populaţiei şi
îndeosebi a celei tinere, pentru a asigura un fond demografic de calitate, factor
hotă- rîtor pentru prosperitatea unei naţiuni. în acest context, educaţia fizică şi
sportul constituie factori esenţiali în realizarea acestui deziderat, deoarece
acţionează direct, în condiţiile unei dozări a efortului individualizat eficient, asupra
potenţialului biomotric şi, implicit,
529
34 - Antropologie motrică
asupra calităţilor somatofiziologice şi motrice, desăvîrşind în ansamblul său
organismul uman. Aceasta constituie de fapt, în esenţă, justificarea importanţei
unei antropologii motrice, mişcarea fiind însăşi natura fiinţei umane alături de
spiritualitate, fapt reflectat încă din antichitatea elenă, care sublinia „mens şana în
corpore sano",
|
■
i
Bibliografie selectiva
Alexandrescu, Const. - Igiena educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1980.
Ardelean, Tiberiu - Unele aspecte privind dezvoltarea calităţilor motrice, în
Rev. de educaţie fizică şi sport, 1983-1985.
Avramoff, E. — Unele aspecte medico-biologice în gimnastică, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1933.
Bailey, Nancy, Bayer, M. L. - The assessement of somatic amdrogynity,
American Journ. of Phys. Anthrop., 4, 4, 433-462, 1946.
Baroga, Nicolae — Calităţi motrice combinate, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1985.
 Bielicki, T., Welon Z. — The sequence of growth velocity peaks of principal
body dimensions in girls. în Mat. i Prace Antrop., nr. 86, 1973.
Bouchard, C., Thibault, M. C.,* Jobin J. - Advanced in selected areas of human
work physiology. în Yearbook Phys. Anthrop., voi. 24 :1, 1981.
Bouchard, C,, Malina R. M. — Genetica of physiological fitness and motor per-
formance. în Laval Univ. Press, 306, 1983.
Brozek, J., Keys A. — The evolution of leaness - fatness in man: norms and
inter- relationships. în Brit. J. Nutr., voi. 5 : 194, 1951, Charzewski, J,, şi colab.
— Zarys antropologii (pod redakcja Haliny Milicer), Warsawa, 1980.
Chrzanowskiej Maria — Materialy do cwiczen Z antropologii.
Demeter, A. — Fiziologia sporturilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978.
Demeter, A. — Bazele fiziologice ale educaţiei fizice, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1972.
Demeter, A. — Calităţile fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983.
Demeter, A. — Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor
motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.
Dimitriu, V. — Aspecte ale creşterii şi dezvoltării în etapa postpubertară. în Pa-
lestra, nr. 13, 1973.
Dimitriu, V. - Studiul dezvoltării fizice la şcolari printr-un sistem de proporţii
corporale. Comunicare, în voi. Acad. de Şt. Med., 1979.
Drăgan, l. — Selecţia medico-biologică în sport, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1979.
Drăgan, I. — Medicină Sportivă, Editura Stadion, Bucureşti, 1974.
Drăgan, I — Medicina Sportivă, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
Dumitru Carmen - Selecţia în gimnastică. Com. Daciada, 1983.
Epuran, M, — Personalitatea, Editura I.E.F.S., Bucureşti, 1985.
Epuran, M. — Psihologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1980.
Falconer, D. S. — Dziedziczenie cech ilosciowych, PWN, Warsawa, 1974.
Firea, Elena — Metodica Educaţiei Fizice si Sportului, Editura I.E.F.S.,
Bucureşti, 1984.
Firea Elena, Ifrim Mircea - Valoarea unghiului biiliac în selecţia sportivă. Com.
Congr. Anatomie Insbruck, 1984.
34*
531