CAPITOLUL 7

SPECIFICUL EFORTULUI LA ÎNOT

În Dicţionarul explicativ al limbii române,

efortul este definit prin încordare voluntară a
puterilor fizice sau psihice în vederea
realizării unui scop superior celui obişnuit.
Webmister’s New Dictionary defineşte efortul
pornind de la cuvântul francez effocer (sforţare),
asociindu-l cu „succes; implicare conştientă a
încordării, pentru a împlini un scop distinct;
exercitarea forţei sau puterii mentale, etc”..
În Dicţionarul de psihologie, P. P. Neveanu
consideră acest proces ca fiind o conduită
conativă de mobilizare, de concentrare sau
accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul
unui sistem de autoreglare conştient sau
aconştient, în vederea depăşirii unui obstacol,
a învingerii unei rezistenţe a mediului sau a
propriului corp. Conativul desemnează latura
pulsională de tendinţe, efort şi întreţinere
energetică a acţiunii, reunind afectivul cu
voliţionalul.
În literatura de specialitate, efortul fizic este
considerat o solicitare a organismului peste
nivelul de repaus, ce poate fi interpretat ca un
stimul aplicat în vederea adaptării.
Efortul reprezintă mărirea acţiunilor asupra
organismului, precum şi nivelul dificultăţilor
obiective şi subiective depăşite în cadrul lor
(L.P. Matveev, A.D. Novikov, 1980).
În această concepţie, efortul este indicatorul
cantitativ al exerciţiilor fizice, fiind legat direct de

90
potenţialul de lucru al organismului şi de oboseala
acumulată.
Efortul fizic sportiv determină modificarea
nivelul homeostazic stabilizându-l, într-o anumită
perioadă de timp, la un nivel superior. Noţiunile de
homeostazie şi adaptare sunt complementare, iar
în sport, solicitarea capacităţilor fizice şi fiziologice
este maximă.

Capacitatea de efort reprezintă puterea

maximă de care este capabil un individ,
intensitatea maximă a efortului sau cantitatea
de lucru mecanic în unitate de timp (M.
Georgescu). Ea este condiţionată de posibilităţile
organismului de a furniza O2 iar scopul tuturor
mecanismelor adaptative este creşterea
posibilităţilor de aport oxigenic (T. Ardelean).
Numai solicitarea fizică şi psihică peste nivelul
normalului determină modificări adaptative în
organism şi astfel creşterea capacităţii de
performanţă. Aceasta se îmbunătăţeşte ca urmare a
practicării sistematice a exerciţiilor fizice care
favorizează, în special, dezvoltarea calităţilor
motrice/psihomotrice şi are drept urmare creşterea
gradului de adaptare a organelor şi sistemelor
organismului la solicitări superioare. În timpul
efortului cu intensitate maximă, pentru un anumit
individ, nivelul de solicitare a organelor şi
sistemelor corpului este foarte diferit. Astfel,
capacitatea de efort, nu rezultă din însumarea
capacităţilor funcţionale a organelor şi sistemelor,
ci este limitată de acele organe, care ajungând la
limita capacităţii funcţionale, împiedică
intensificarea efortului.

91
 Capacitatea de performanţă depinde, în
condiţionarea ei multifactorială, de dezvoltarea
armonioasă a tuturor factorilor determinanţi a
performanţei individuale maximale.
Capacitatea de efort depinde de:
- factorii condiţionali şi coordinativi al
performanţei: rezistenţă, forţă, viteză,
mobilitate, suplete, aptitudini
psihomotrice;
- capacităţile şi abilităţile tehnico-tactice
ale sportivului;
- constituţia sa;
- calităţile personale (aptitudini
intelectuale, morale, psihice, dorinţa de
victorie).
Ea cuprinde:
- perioada de încălzire înainte de efort;
- sistemul de control al sportivilor;
- bagajul ereditar al acestora;
- perioada de recuperare înainte şi după
efort;
- mediul fizic (temperatură, altitudine);
- nivelul calităţilor funcţionale (anduranţă,
forţă, viteză, putere).
La înot, capacitatea de efort va depinde de
capacitatea de captare, transport şi utilizare a
oxigenului. Ea se poate exprima prin consumul
maxim de oxigen (VO2 max) sau prin VO2 max/Kg
corp, care reprezintă puterea maximă aerobă
relativă. Efortul este, în principal, cardio-
respirator. Este efortul în care randamentul

92
depinde de capacitatea de transport a oxigenului,
de capacitatea sistemelor şi a aparatelor implicate
în aceste funcţii. Acestea asigură captarea şi
transportul oxigenului la nivelul tisular, în scopul
degajării unei cantităţi care limitează performanţa
sportivă între 5-6 minute, la peste 1 oră. Oxigenul
inspirat este transportat în celulă prin ventilaţia
pulmonară şi circulaţie.
La înot, efortul este şi neuromuscular. În
acest caz, eficienţa este determinată de gradul de
maturare al sistemului nervos central, precum şi a
musculaturii scheletice. Ele determină capacitatea
funcţională a întregului sistem de relaţie - sistem
nervos central (tip de activitate superioară,
excitabilitate, mobilitatea proceselor fundamentale,
reactivitate etc.), sistem nervos periferic,
analizatori, sistem muscular (compoziţie chimică şi
structură histologică7 a fibrelor musculare) şi osteo-
tendinos.
Solicitarea, modalitatea individului de
prelucrare a efortului (Martin D.), poate fi
externă, caracterizată prin parametrii efortului
(intensitate, volum, densitate, durată, frecvenţă,
duritate), sau internă, exprimată prin reacţii
fiziologice, biochimice sau psihice (Harre, 1973). În
antrenamente, solicitările pentru adaptare sunt
permanente şi progresiv superioare. Caracterul
stresant al efortului se amplifică considerabil în
timpul competiţiilor sportive.
Studiile şi cercetările efectuate în ultimii ani,
au permis caracterizarea efortului susţinut de
înotători în antrenamente sau concursuri. Astfel, s-a
7
Histologie - parte a biologiei care studiază ţesuturile organice,
celulele, formaţiile necelulare şi structura lor microscop.

93
ajuns la concluzia că înotul trebuie situat în
sfera sporturilor de rezistenţă, mai precis, în
sfera rezistenţei predominant aerobe.
Valabilitatea dominanţei rezistenţei aerobe cu toate
oscilaţiile posibile, este astăzi recunoscută de toţi
cei care au studiat efortul în această ramură
sportivă.
Predominanţa aerobă creşte proporţional cu
distanţa înotată (cu durata efortului), încât pentru
proba de 1500 m liber rata aerobă estimată este:
78% (Maglischo, 1993), 90% (Councilman, 1982),
92% (Iniasevski, 1979) sau chiar mai mare, 95-97%
(Olaru, 1982).
Din punct de vedere energogen şi biochimic,
efortul înotătorilor se încadrează în tipul
predominant aerob, cu o însemnată
„implicare” cardiovasculară şi respiratorie.

7.1 INTERVENŢIA SISTEMELOR

BIOENERGETICE

Pentru a cunoaşte modalităţile de intervenţie a

celor 3 sisteme bioenergetice în efortul specific,
amintim că, din punct de vedere biochimic,
exerciţiul fizic presupune transformarea unor
compuşi chimici în energie mecanică şi
căldură (Mathews şi Fox, 1986). Astfel, când
impulsurile nervoase stimulează fibrele musculare,
legăturile chimice se desfac şi este eliberată
energia necesară efectuării lucrului mecanic,
exprimat prin contracţie musculară.
Cele mai importante substanţe energetice sunt:
adenozintrifosfatul – ATP, creatinfosfatul – CP,

94
glicogenul şi lipidele. Toate sunt depozitate în
celulele musculare. Glicogenul este depozitat şi în
ficat, fiind transportat la muşchi de către sânge. De
asemenea, o cantitate suplimentară de lipide este
depozitată subcutanat, ca ţesut adipos, şi este
transportată, tot pe cale sanguină, spre
musculatura interesată în efort.
Acidul adenozintrifosforic – ATP reprezintă:
 un constituent organic – rezervă de legături
macroergice a muşchiului în repaus, cu rol
însemnat în contracţia musculară;
 principala sursă de energie pentru
contracţie, fiind singura substanţă care poate
furniza independent energie (energia
celorlalţi compuşi chimici este folosită
pentru resinteza sa);
 produs energetic fabricat prin catabolismul
glucidelor, lipidelor şi, uneori, al proteinelor;
 compus macroergic alcătuit din adenozină şi
3 grupări fosfat anorganic (Pi):
ATP – adenozină ~ Pi ~ Pi ~ Pi
Simbolul ~ indică legături macroergice
(“abundente” energetic) stabilite între cele trei
grupări fosfatice terminale.
Degradarea ATP-ului, reducţia sa la ADP şi Pi,
furnizează 7,3 Kcal/mol de ATP (în reacţia
inversă, de sinteză a moleculei de ATP prin
fosforilare, se consumă tot 7,3 Kcal). Energia este
absorbită prin reacţii endergonice (de înmagazinare
în legăturile pirofosforice) şi este eliberată ulterior
prin reacţii exergonice (fermentaţie, oxidări
biologice), reprezentând şi “sursa de putere” a
contracţiilor musculare.

95
 actomiozina are activitate ATP-azică şi hidrolizeazează ATP-ul

ATP ADP + PO4H3 + energie

ATP asigură 1-2 contracţii, “acoperind” 5-10

secunde de efort. Continuarea efortului reclamă
transformarea ADP în ATP. Energia necesară
resintetizării ATP poate fi produsă prin următoarele
trei sisteme bioenergetice: sistemul ATP-CP,
sistemul glicolitic şi sistemul oxidativ
(glicolitic şi lipidic).
Acest sistem, furnizor de energie pentru
activităţile scurte şi explozive, este foarte limitat,
pentru că rezervele de CP sunt epuizate rapid,
energia necesară corpului în continuare fiind
procurată din altă parte.

Tabel nr. 4
Energi Anaerobică Aerobică
a Alactică Lactic
sursei ă
Sursa ATP produs fără prezenţa O2 ATP produs în prezenţa O2
primară (oxigen)
"Carbu- Sistem Acidul lactic Glicogenul Grăsi Protei
rant" fosfatic (LA) consumat mi ne
ATP/CP Sistemul (ars)
depozitat în glicogen – LA complet în
muşchi subprodus prezenţa O2
Durată 0 sec 10 40 sec 70 2 6 1h 2 3h
sec sec. min min h
Sporturi – sprint – 200-400 – 100 m înot – probe pe
/ 100 m m – 800 m urmărire distanţe
Manifes garduri – 500 urmărire pe mari
tări – patinaj – 500 distanţă – urmărire
aruncări viteză canotaj medie – patinaj
– sărituri – – 1000 – înot viteză
– majoritat patinaj – patinaj – canotaj

96
 greutate ea viteză viteză – cross
ridicare mişcărilo – exerciţii de– 1000 – schi
– schi r în gimnastică canotaj – vâslit
săritură gimnastic la sol – box – curse
– ă – schi alpin – lupte cicliste
scufundăr – ciclism – ciclism – arte
i urmărire urmărire marţiale
– arcuire 1000 m – patinaj
(pod) în figuri
gimnastic – înot
ă sincron
– ciclism-
urmărire
Majoritatea sporturilor de echipă / Cu racheta / Nautice

Surse de energie pentru sporturile de competiţie

(Bompa, T., 1996)

Sistemele bioenergetice sunt: sistemul

fosfagenelor, sistemul glicolitic şi cel oxidativ
(glicolitic şi lipidic).
1. Sistemul ATP-CP (anaerob alactacid)
asigură energia necesară resintezei ATP-ului prin
degradarea creatinfosfatului. CP reprezintă cea
mai importantă sursă energetică pentru mişcările
desfăşurate cu intensitate maximă.
CPK

CP C + PO4H3 + energie
ADP + PO4H3 + energie ATP

Sistemul fosfagenelor eliberează sub 1 mol

ATP şi este sursa cea mai rapidă de furnizare a
acestui combustibil. Viteza de resinteză a acestui
compus macroergic este mare deoarece resinteza

97
ATP-ului nu depinde de transportul de O2 către
muşchii activi sau de un lanţ lung de reacţii, iar
fosfatidele intră în constituţia membranelor
celulare şi mitocondriale. Astfel, nu are loc o
reducere a vitezei mişcării decât după 5-10
secunde (Guyton, 1986).
Conform cu di Prampero (1971), după 4-5
secunde de efort maxim, alimentarea cu CP în
celulele musculare este redusă. După 10 secunde
de efort maxim, aprovizionarea cu CP este epuizată
aproape complet, procesul glicolitic, mai lent,
devenind principala sursă de resinteză a ATP-ului
(Gollnick, Hermansen, 1973).
Aceste secvenţe ale reacţiilor biochimice
explică scăderea vitezei maxime într-o primă fază
după 4-5 secunde, şi apoi, mai pronunţat, după 10-
15 secunde.
Înotătorul nu poate parcurge mai mult de 25 m
cu efort maximal folosind acest sistem. Dacă
continuă să înoate rapid peste această distanţă,
musculatura sa va fi “alimentată” cu ATP de către
un alt sistem. Teoretic însă, acest mecanism poate
continua până la epuizarea fosfatului creatinic.
Deşi efectul antrenamentului de înot asupra
conţinutului de ATP nu este suficient cunoscut, în
urma antrenamentelor de anduranţă, CP-ul poate
înregistra creşteri importante. Eriksson, Gollnick şi
Saltin (1973) au înregistrat creşteri cu 39% ale
acestei substanţe, prin metode ce vizează
dezvoltarea rezistenţei. Councilman (1982) susţine
însă că, nivelul CP poate fi sporit prin mijloace
specifice sprintului: 10 x 25 m cu pauză 30
secunde.

98
 Având în vedere că, atât antrenamentele de
anduranţă, cât şi cele de viteză produc adaptări
musculare care eficientizează sistemul anaerob
alactacid, considerăm că ameliorarea majoră se
produce prin practicarea antrenamentelor de
sprint.
Anumite mijloace specifice stimulează şi
activitatea enzimelor ce catalizează procesele
energogene anaerob alactacide - ATP-aza,
miokinaza (MK) şi creatinfosfokinaza (CPK).
Sistemul fosfagenelor intervine în
eforturile de intensitate maximă, cu caracter
exploziv, orientate spre învingerea unei
rezistenţe externe: sprint, sărituri, aruncări, înot -
startul şi primele mişcări, executate pe distanţe
foarte scurte.
2. Sistemul glicolitic (anaerob lactacid)
asigură resinteza ATP-ului pe seama energiei
obţinute prin descompunerea glucozei. El intră în
funcţiune după aproximativ 15 secunde de efort
maxim (sistemul ATP-CP) şi cuprinde 12 reacţii,
care presupun degradarea parţială a glucidelor
până la acid lactic - ciclul Embden – Meyerhoff.
Bilanţul energetic al degradării anaerobe este
de 3 moli ATP/mol de glicogen descompus.
glucoză acid lactic + energie
energie + 3 ADP + 3 Pi 3 ATP
În această fază, efortul poate continua cu
intensitate maximă 45-60 secunde (A. Ionescu),
apoi, acumularea produsului rezidual al glicolizei,
acidul lactic, provoacă scăderea pH-ului muscular.
De altfel, când înotătorul primeşte ATP prin acest

99
sistem, acumulează nu doar o concentraţie de acid
lactic (până la 25 mmol/Kg), ci şi o datorie de O2.
Sistemul acidului lactic intervine în
eforturile scurte, de mare intensitate. Enzimele
care intensifică sistemul anaerob lactacid sunt:
fosforilaza, fosfofructokinaza şi lactat-
dehidrogenaza (LDH).
3. Sistemul oxidativ reprezintă ultimul sistem
bioenergetic folosit de celulă şi presupune prezenţa
O2 şi producerea ATP-ului în mitocondrii.
Respiraţia celulară, cum mai este denumit acest
proces, are la bază oxidarea glucidelor şi a lipidelor.
a) Descompunerea glucidelor include:
 reacţii de degradare aerobă a glucozei
până la acid piruvic; în prezenţa O2, acidul piruvic
se transformă în acetil coenzimă A;
 ciclul acidului citric (ciclul Krebs)
asigură oxidarea acetil CoA şi eliberarea CO2 şi H2;
 lanţul transportor al electronilor preia
H2 şi îl combină cu O2, formând o moleculă de apă
şi prevenind astfel acidifierea celulei.
Prin catabolizarea aerobă a glicogenului
rezultă 39 moli ATP. Când procesul aerob este
iniţiat cu degradarea glucozei, bilanţul energetic
este de 38 moli ATP.
Efortul susţinut de sursa aerobă poate fi
continuat pe durate foarte mari (exemple: probele
de înot maraton, cursa de traversare a Canalului
Mânecii etc.), deoarece resursele de O2 sunt
suficiente pentru a oxida şi a resintetiza acidul
lactic în glicogen, cu eliberarea de CO2, H2O şi
energie.

100
 Disponibilul de O2 din celulele musculare
determină durata unui efort fizic prelungit,
deoarece nu se produc acumulări de lactat sau
datorii de O2.
Dacă organismul lucrează la un nivel care nu
produce datorie de oxigen, se instalează o stare de
echilibru între cerinţa de O2 şi aportul de O2,
numită steady state – stare stabilă. Această stare
poate fi:
- relativă (ergostază), caracterizată prin FC
ridicată - 150-180 pulsaţii/min - şi
posibilitatea desfăşurării efortului până în 60
min;
- reală, caracterizată prin FC între 130-160
pulsaţii/min şi posibilitatea desfăşurării
efortului timp de câteva ore.
În condiţiile unui regim alimentar normal,
există posibilitatea creşterii cantităţii de
glicogen prin antrenamente specifice pragului
anaerob. Acestea constau în serii lungi de
repetări pe distanţe până la 3000 m. În plus,
există glicogen şi în ficat care, împreună cu
glicogenul muscular, eliberează aproximativ 1200-
2000 Kcal energie.
b) Oxidarea lipidelor, a grăsimilor depozitate
în muşchi şi subcutanat ca ţesut adipos, asigură o
altă sursă de energie (90000-110000 Kcal).
Trigliceridele sunt transformate în acizi graşi
liberi (AGL) şi glicerol, fiind degradate aerobic, în
CO2 şi H2O, cu eliberare de energie, printr-o serie
de reacţii numite “beta-oxidare”. Acestea asigură
energia necesară resintetizării a 130 moli ATP.
energie + 130 ADP + 130 Pi 130 ATP

101
 Metabolismul lipidelor joacă un rol important
în antrenamentele de anduranţă şi în cursele de
mare fond, prevenind epuizarea glicogenului de la o
zi la alta. Astfel, înotătorii pot realiza două
antrenamente/zi, timp îndelungat.
Cu toate aceste avantaje, oxidarea grăsimilor
necesită mai mult O2, iar glucidele sunt preferate ca
sursă primară de energie în timpul competiţiilor.
În eforturile de durată, caracterizate prin
tempouri moderate sau submaximale,
intervine şi producţia oxidativă a ATP-ului.
Procesul aerob este lent şi nu poate
asigura singur sursa de energie, deşi este cel
mai productiv şi poate dura mult, până la
epuizarea elementelor nutritive. În acest
context, amintim că, doar lipsa susbstanţelor
energetice care asigură ATP-ul duce la suprimarea
capacităţii de contracţie musculară.
În cele mai multe concursuri de înot sunt
solicitate cel puţin două dintre sistemele
prezentate. Există competitori care fac apel la toate
cele trei sisteme, cum sunt înotătorii de 200 m.
Pregătirea semifondiştilor reclamă
predominanţa eforturilor mixte, eforturi a căror
intensitate şi durată intensifică atât reacţiile
chimice anoxidative, cât şi reacţiile oxibiotice.
Mijloacele care pun în practică aceste solicitări
presupun frecvenţe cardiace între 160-190 p/min,
concentraţii lactice de 6-10 mmoli şi eforturi
procentuale între 90-95%.
Ele dezvoltă succesiv capacitatea anaerobă şi
aerobă. Influenţele nu sunt simultane deoarece,

102
conform efectului Pasteur, activitatea unei căi
biochimice o inhibă pe cealaltă.
În încercarea de a schematiza conţinutul
acestui subcapitol, vom reconsidera sistemele
furnizoare de energie:
Tabel nr. 7
Sistem sub 1 mol ATP 10 - 15 sec
fosfagenelor Rezerva ATP 6 mmoli/kg 25 m efort
ATP-CP Rezerva CP 20-30 mmoli/kg maximal
(anaerob-
alactacid)
Sistem 3 Moli ATP/Mol glicogen 15-40 sec
glicolitic descompus8 timp maxim
(anaerob- 1,2 Moli ATP de
lactacid) intervenţie
45-60 sec 9
Sistem 39 moli ATP prin previne
oxidativ sau descompunerea epuizarea
respiraţie glicogenului glicogenului
celulară: 38 moli ATP prin de la o zi la
descompunerea glucozei alta
- glucidic

130 moli ATP (90000-

- lipidic
110000 Kcal)

Contribuţia sistemelor bioenergetice (L. Vasile, 2006)

8
Teoretic se produc 3 moli ATP, dar, la acumularea a 60 g de acid
lactic, glicoliza anaerobă încetează şi se produc 1,2 moli ATP.
9
A. Ionescu - Capacitatea de efort – Medicină sportivă, 2002.

103
 7.2 PARAMETRII EFORTULUI

Capacitatea de performanţă se dezvoltă prin

antrenament, prin exerciţii. Acestea au componente
legate de forma sau conţinutul lor, iar cantitatea şi
calitatea efortului concretizat cu ajutorul lor sunt
exprimate prin parametrii. Aprecierea şi
eficientizarea prestaţiilor de tip sportiv,
performanţial, este posibilă doar prin evaluarea
anumitori indicatori ca: volumul, intensitatea,
complexitatea, specificitatea exerciţiilor,
frecvenţa şi durata lor. Dintre aceşti parametrii,
în cadrul pregătirii copiilor, ni se pare de mare
importanţă complexitatea efortului. Apoi, pe
măsura evoluţiei nivelului de pregătire, toţi ceilalţi
indicatori vor prezenta o pondere însemnată.

Volumul reprezintă componenta de ordin

cantitativ a pregătirii.
La înot, în pregătirea specifică volumul este
calculat prin însumarea distanţelor parcurse, iar în
cea nespecifică, realizată pe uscat, volumul este
exprimat prin numărul exerciţiilor, al repetărilor, al
reprizelor executate la diverse aparate (tenajoare,
extensoare, etc.).
Deoarece înotul este condiţionat de eficienţa
tehnică, volumul repetărilor specifice unui
procedeu tehnic trebuie să fie mare.
Această creştere a volumului de lucru specific
va ţine însă cont de posibilităţile individuale şi de
rata refacerii după efort. „Pentru evitarea unor
efecte negative ale creşterii în exces a volumului
este mai indicată mărirea numărului de

104
antrenamente per microciclu, decât a volumului de
efort per antrenament” (Harre, 1982).
În cadrul pregătirii specifice înotătorilor se va
calcula volumul absolut, respectiv numărul de km
înotaţi în unitatea de timp (volumul relativ se
calculează în cadrul jocurilor sportive,
reprezentând „timpul total pe care o echipă îl
dedică pregătirii”).
Dinamica volumului variază în funcţie de
energogeneză, de nivelul individual de pregătire al
sportivului şi de calendarul competiţional.
Cercetările efectuate pe alergători au condus
la un volum optim săptămânal de 60-90 mile, ceea
ce este echivalent pentru înotători cu un volum de
înot săptămânal de 30.000-50.000 yd/m (Costill,
1986). Acest volum a fost calculat pentru înotători
folosind regula de 4 la 1, pentru a transforma
distanţa de alergare în volum de înot. Dacă la
aceste volume se adaugă şi valorile volumului de
încălzire şi cel al înotului compensator, se ajunge la
un volum total de 40.000-90.000 y/m săptămânal
(E. Maglischo, 1993).
Tabel nr. 8
Tipul de antrenament m / săptămână
rezistenţă 25.000 până la 60.000
sprint 3.500 până la 9.000
volumul săptămânal 28.000 până la 69.000
încălzire şi înot 12.000 până la 24.000
refacere
(2.000 pe
antrenament)

105
 total volum 40.500 până la 93.000
săptămânal

Sugestii privind volumul minim săptămânal

pentru fiecare tip de antrenament (E.W. Maglischo,
1993)
Mai important decât volumul absolut de înot
efectuat zilnic, săptămânal sau într-un ciclu de
pregătire este volumul înotat cu intensitate.
Conform lui Maglischo, în pregătirea înotătorilor
următoarele categorii sunt folosite pentru a
exprima un antrenament echilibrat:
a) volumul necesar înotului de încălzire şi de
refacere;
b)volumul de înot cu picioarele sau doar cu
braţele;
c) volumul antrenamentului de rezistenţă,
împărţit în antrenamente de rezistenţă de
bază, de prag anaerob şi rezistenţă cu
supraîncărcare;
d)volumul antrenamentului de sprint,
împărţit în toleranţă la lactat, cu producţie
de lactat şi antrenamentul de putere.
Conform specialiştilor, pentru prima categorie
acesta reprezintă 12-15% din volumul săptămânal,
adică aproximativ 6.000-12.000 m săptămânal.
Acelaşi procent este valabil şi pentru volumul de
înot cu segmentele inferioare. Pentru cea de a
treia categorie se acordă un procentaj de 50-60%
din volumul total al săptămânii, fondiştii aflându-
se la extremitatea superioară a acestui procentaj,
iar sprinterii la cea inferioară.

106
 În concluzie, se recomandă un volum între
12.000-40.000 m, ţinându-se cont doar de limita de
timp. Stabilirea unui volum optim pentru celelalte
nivele de rezistenţă se face ţinând cont de
consumul de gligogen şi de timpul necesar refacerii
acestuia.
Pentru antrenamentul de sprint, volumul
optim este cuprins între 8-12% din totalul km
înotaţi. Din acest procent, 3-5% trebuie să
reprezinte antrenamentul cu producere de
lactat şi de toleranţă la lactat, iar restul trebuie
rezervat antrenamentului de putere.
Antrenamentul de sprint solicită foarte puternic
metabolismul anaerob şi necesită o refacere de cel
puţin 24 ore, care previne apariţia leziunilor
trecătoare la nivel muscular. În concluzie, volumul
total al acestor trei tipuri de antrenament de sprint
ar trebui să fie în jurul a 4.000-8.000 m pe
săptămână.

Intensitatea este componenta calitativă a

pregătirii. Caracteristică intensităţii îi este
solicitarea psihologică a unui exerciţiu, ea fiind „o
funcţie a forţei impulsurilor nervoase de care
uzează sportivul în pregătire”. Se defineşte ca fiind
„cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea
de timp”. Intensitatea solicitării este dată de
„preţul funcţional” plătit de organism pentru a
efectua efortul respectiv. Relaţia dintre nivelul
solicitării şi intensitatea efortului este evidenţiată
de valorile funcţionale, în special frecvenţa
cardiacă.
Intensitatea efortului este determinată de
travaliul realizat într-o unitate de timp, aceasta

107
putând fi determinată diferit în funcţie de calităţile
motrice influenţate preponderent. Astfel, pentru
dezvoltarea rezistenţei şi a vitezei, intensitatea se
măsoară în metri/secundă (m/s), iar în exerciţiile de
forţă şi forţă în regim de viteză – prin mărimea
rezistenţei şi a timpului (a duratei). Intensitatea se
măsoară prin ritmul de desfaşurare care determină
o anumită frecvenţă cardiacă. Mărimea intensităţii
efortului determină gradul de solicitare a
sistemelor funcţionale, care la rândul lor asigură
activismul motric.
Recapitulând, există o sinonimie efort-
travaliu, unde:
- volumul efortului este travaliul total;
- intensitatea efortului reprezintă puterea
(din fizică) şi semnifică travaliul total/unitate
de timp.
La înot, a cărui particularitate este ciclicitatea,
intensitatea este dată de viteza de deplasare.
Pentru măsurarea intensităţii se folosesc valorile
consumului de maxim de oxigen şi se calculează
echivalentul mecanic al acestuia. Se poate constata
că, odată cu creşterea vitezei de înot, cheltuielile
necesare susţinerii efortului cresc neproporţional.
O metodă de evaluare a intensităţii se bazează pe
sistemul energetic utilizat în activitate. Această
clasificare se pretează sporturilor ciclice şi implicit
înotului:
Tabel nr. 9
Zon Durat Nivelul Sistem Energogeneza
a a intensităţ generator Anaerobă
efortu ii de energie Aerobă
lui
1 1- Până la ATP-CP 100- 0-5

108
 15sec limitele 95
maxime
2 15-60s Maximă ATP-CP şi LA 90- 10-20
80
3 1-6 Submaxim LA şi aerob 70- 30-(60-70)
min ă (40-
30)
4 6- Medie Aerob (40- (60-70)-90
30min 30)-
10
5 Peste Mică Aerob 5 95
30min

Cinci zone de intensitate pentru sporturile ciclice

(Mathews şi Fox, 1971)
Zona 1 solicită sportivul în limitele superioare
ale efortului, preţ de 15 secunde. Aceste activităţi
sunt extrem de intense.
Zona 2, de maximă intensitate, include
activităţi de 15-60 secunde, cum este proba de 100
m. SNC şi sistemul locomotor sunt intens solicitate.
Sportivul se confruntă cu o datorie de oxigen de
până la 60-70% din cerinţele energetice ale cursei.
Zona 3 include activităţi în care viteza şi
anduranţa sunt primordiale, aici încadrându-se şi
proba de înot 400 m.
Zona 4 aparţine probelor de 800 m şi 1500 m
înot, în cadrul cărora sunt importante menţinerea
ritmului şi repartizarea energetică relativ egală pe
întreaga cursă.
Zona 5 include activităţi cu consum energetic
mare şi poate cuprinde la înot probe mai lungi de
3000 m. Această zonă reprezintă un test dificil

109
pentru sportivi, deoarece prelungirea efortului duce
la consumarea glucidelor din sânge.
Dinamica creşterii volumului şi intensităţii
este:
 volumul efortului va creşte prin mărirea
duratei lecţiei, a numărului de lecţii pe săptămână,
a numărului de repetări şi a distanţei pe repetare;
 intensitatea efortului poate fi crescută
prin mărirea vitezei de înot, a ritmului de execuţie,
prin reducerea intervalului de odihnă şi creşterea
numărului de repetări cu aceeaşi intensitate mare.
Dinamica intensităţii depinde şi de
caracteristicile exerciţiului (înot cu o greutate
ataşată sau cu echipamente care măresc
sprijinul pe apă). Jocul (dinamica) volumului şi
al intensităţii se regelază în funcţie de
particularităţile biomotrice dominante ale
înotului. Astfel, volumul şi intensitatea sunt
invers proporţionale. Pentru conţinutul
pregătirii, o intensitate maximă trebuie să
predomine în exerciţiile cu durată sub 2
minute.
Pentru înot, în cadrul pregătirii trebuie să se
ţină cont de următoarele:
a) viteze de înot în jurul a 60-70% din maxim
sunt necesare pentru a antrena fibrele
rapide de tipul a, iar viteze peste pragul
anaerob sunt necesare pentru a îmbunătăţi
capacitatea fibrelor rapide, de tip b;
b)repetări lungi, la intensitate de 50-60% pot
fi folosite pentru a antrena fibrele lente;
c) capacitatea anaerobă a fibrelor rapide şi a
celor lente se poate ameliora prin sprinturi

110
 susţinute cu intensităţi peste 80% din
maxim.
Specificitatea stimulilor este determinată de
caracteristicile lor şi de reacţiile provocate
sistemelor organismului supus acestor influenţe, de
calităţile psihologice ale sportivului, de vârstă, nivel
de pregătire, de poziţia lor în substructurile
macrociclului, de mediu (A. Dragnea, 2002).
Specificitatea stimului este dată de structura
mişcării, care angrenează doar acele grupe
musculare necesare realizării mişcării respective,
precum şi de durata acestei solicitări.
În pregătirea înotătorilor se folosesc
numeroase exerciţii:
a) înot în procedeu complet, cu sau fără
coordonarea segmentelor cu mişcările
care asigură respiraţia specifică fiecărui
procedeu tehnic;
b)exerciţii de înot numai cu picioarele;
c) exerciţii de înot numai cu braţele;
d)înot numai cu un singur braţ;
e) diverse tipuri de alunecări etc.
Înotul în procedeu complet are o influenţă
multilaterală asupra organismului, activând
majoritatea sistemelor. El rezolvă majoritatea
sarcinilor antrenamentului.
Exerciţiile funcţional-analitice (picioare/braţe)
permit influenţarea selectivă, a principalelor grupe
musculare, dezvoltă anduranţa, îndemânarea şi
forţa.

111
 Durata stimulilor (a efortului) în cadrul unor
structuri de antrenament reprezintă timpul în care
influenţele exercitate sunt singulare sau în serii.
Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este
dată de durata şi numărul de stimuli care
acţionează pe parcursul unei lecţii de antrenament.
“Modificarea duratei are o dublă însemnătate.
În primul rând, de durata lucrului depinde pe
seama căror furnizori de energie se va îndeplini
activitatea, în al doilea rând, durata lucrului
condiţionează – în cazul eforturilor supracritice –
mărimea datoriei de oxigen, iar în cazul celor
subcritice şi critice – durata activităţii intense a
sistemelor care asistă la furnizarea şi utilizarea
oxigenului” (L.P. Mateev).
Timpul de efectuare a efortului, în cadrul
antrenamentului poate fi foarte bine dozat în raport
cu intensitatea cu care se lucrează (subcritică,
critică sau supracritică), astfel încât valoarea
proceselor declanşate de efort în organism să
varieze pe o scară valorică destul de mare. Dacă
durata acestor exerciţii în tempo maxim se va
prelungi până la 30-50 secunde vor începe să se
desfăşoare procesele glicolizei şi acumularea
acidului lactic în sânge.
Conform specialiştilor domeniului, la diferite
nivele de intensitate a efortului, durata acestuia
trebuie să atingă anumite limite pentru ca efectele
lui să se realizeze. Astfel, “în antrenamentul de
forţă în care masa musculară desfăşoară un efort
static, durata efortului trebuie să fie de cel puţin
20-30% din posibilităţile maxime” (Harre). Alte
cercetări efectuate de Karvonen şi de Hallman
arată că, în antrenamentul de rezistenţă, în
condiţiile menţinerii unei anumite intensităţi se

112
obţin rezultate pe linia performanţei, dacă durata
efortului este de cel puţin 20 minute.
Prin durata efortului se înţelege timpul de
acţionare al stimulului şi prin ea se stabileşte şi în
contul căror furnizori de energie se va desfăşura
activitatea (Zaţiorschi, 1969, citat de Tudor, 1999;
Dragnea, Mate-Teodorescu, 2002):
 dacă durata efortului nu depăşeşte 3-5
minute, susţinerea activităţii va avea la bază
procesele anaerobe (bazate pe resursele de CP şi
glicogen);
 dacă durata efortului este mai mare de 5
minute solicită amplificarea în regim aerob pe
baza consumului de oxigen;
 dacă durata efortului este de 3-4 minute se
vor implica în activitate mecanismele aerobe,
aflându-se în stare de echilibru nevoia de oxigen
cu aportul de oxigen creându-se aşa zisa „steady-
state”.
Ardelean este de părere că, în cazul înotului,
durata efortului trebuie să se încadreze în
următoarele limite, în funcţie de mecanismul dorit a
fi dezvoltat:
Tabel nr. 10
7 – 10 secunde rezistenţă anaerobă alactacidă - 15 -
25 m
18 / 100 secunde dezvoltarea activităţii enzimatice a
miochinazei
20 secunde - 2 rezistenţa anaerobă lactacidă - 200-
minute 600 m
Peste 3 - 5 rezistenţă aerobă
minute până la 2
ore

113
 (T. Ardelean, 1990)
Se consideră că, în antrenamentul de viteză şi
viteză în regim de forţă, durata efortului trebuie să
fie atât cât să nu ducă la scăderea vitezei de
execuţie, iar în antrenamentul de forţă în regim de
rezistenţă, durata efortului va depăşi limitele
apariţiei oboselii, obligându-l pe sportiv să apeleze
şi la eforturi de voinţă pentru a-şi realiza
obiectivele de antrenament.

Densitatea stimulilor exprimă raportul dintre

timpul de aplicare a stimulului şi timpul de repaus
pe structură de antrenament, fiind un indicator
care completează imaginea volumului (A.Dragnea).
Densitatea este dată şi de frecvenţa cu care un
sportiv răspunde la o serie de stimuli în unitatea de
timp. Astfel, densitatea este dată de relaţia dintre
timp, efort şi fazele de refacere ale pregătirii. O
densitate echilibrată poate conduce la realizarea
unui raport optim între lecţiile de antrenament şi
refacere, asigură o pregătire eficientă şi previne
apariţia stării de oboseală sau de epuizare (A.
Dragnea).

Durata intervalului de odihnă între

repetări prezintă mare importanţă alături de
intensitate, ştiind că refacerea se produce
neuniform. După eforturi intense refacerea în
proporţie de 60% are loc în prima treime a
perioadei de odihnă, 30% în a doua treime şi 10% în
ultima treime (Zaţiorschi). Astfel, se poate calcula
revenirea organismului prin proba Pachon –

114
Martinet. Un sportiv care după un efort intens
revine la o frecvenţă cardiacă normală în primele 3
minute este foarte bine antrenat. Considerând cele
3 minute de revenire ca perioadă de refacere
completă, putem calcula durata de revenire a
organismului în urma unei pauze mai mici sau mai
mari.
Deci, într-un minut ipoteticul sportiv şi-a
revenit în proporţie de numai 33%. Astfel, în funcţie
de sarcinile antrenamentului putem micşora
pauzele pentru realizarea sarcinilor (pentru
exerciţiile de viteză – pauze mari – repetări puţine,
intensitate maximă).
Se pot folosi două metode pentru aprecierea
refacerii capacităţii de lucru: frecvenţa cardiacă şi
senzaţiile subiective ale înotătorului. Astfel, există:
1. intervale complete  refacerea
capacităţii de lucru până la
nivelul iniţial (dezvoltă
viteza);
2. intervale incomplete  reluarea
următoarei repetări începe
când sportivul nu şi-a
revenit complet (60-70%);
3. intervale scurte reluarea repetării are loc
în faza unui nivel scăzut al
capacităţii de lucru
(dezvoltă anduranţa).
Pauza poate fi activă sau pasivă. Eficienţa
odihnei active depinde de amploarea oboselii. La
eforturi de intensitate moderată este bine ca pauza
să fie activă şi constă de regulă în exerciţii de
alunecare. Ea menţine tonusul muscular la un nivel
optim.

115
 La eforturi de intensitate mare pauza este
pasivă, însă se realizează totuşi scufundări la
peretele de capăt al bazinului de înot.
Dragnea şi Mate-Teodorescu (2002) sunt de
părere că durata pauzelor dintre repetări are un
caracter fundamental în determinarea reacţiilor şi
tipului acestora la efortul depus. Se apreciază că
pauza trebuie să aibă durata care să asigure
revenirea la limitele optime a funcţiilor
organismului, cunoscând că procesul de restabilire
are unele caracteristici cum sunt:
 restabilirea nu este uniformă, ea se desfăşoară la
începutul acesteia mai rapid, apoi mai lent;
 procesele de restabilire sunt heterocronice;
 capacitatea de lucru se modifică fazic în cadrul
pauzelor de restabilire.

Numărul de repetări influenţează starea

organismului şi capacitatea de efort. Pe măsură ce
intensitatea scade se schimbă parametrii de forţă,
viteză sau rezistenţă. Este favorizată rezistenţa
mixtă (regim aerob – anaerob).

Rangurile de evaluare a ratei de efort sunt:

1. înot cu intensitate redusă (F.C. – 120
pulsaţii/minut)
2. înot cu intensitate medie (F.C. –140 - 180
pulsaţii/minut)
3. înot cu intensitate mare(F.C. –140 - 180
puls/minut)
4. efort anaerob (F.C. – peste 180

116
puls/minut)

Complexitatea efortului este dată de numărul

acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul
unei activităţi şi de originalitatea configuraţiei
topologice a elementelor.
În încercarea de a contribui la ridicarea
performanţelor din înotul românesc spre cote mai
înalte, dorim să micşorăm distanţele temporale de
obţinere a unor rezultate sportive deosebite, fără a
forţa "nota" în ceea ce priveşte folosirea
principalilor parametrii ai efortului, volumul şi
intensitatea.
Procesul pregătirii înotătorilor, conceput de
cele mai multe ori drept o evoluţie în plan motric a
acestora, a dat roade, în general, în condiţiile
folosirii la valori mari şi foarte mari a indicatorilor
amintiţi. Pe baza experienţei, avem acum
convingerea că nu doar "înghiţind" nenumăraţi
kilometri în bazin, sau înotând în special cu
intensitate crescută, se pot rezolva sarcinile de
antrenament. Astfel, considerăm pregătirea pentru
competiţia sportivă, în care trebuie înregistrată
acea “ordine clară a excelenţei” (Asplud,1989),
drept un creuzet în care se realizează un amestec
cu efecte benefice pentru sportiv, pe seama tuturor
parametrilor efortului, între care un rol aparte
revine şi complexităţii.
În acest fel, antrenamentul poate reprezenta o
permanentă inovaţie sub aspectul formulelor sau
metodelor folosite prin “trecerea de la dezvoltarea
exclusivă a forţei brute la valorificarea forţei
creierului” (A. Dragnea, 1996). Doar aşa, nu vom
mai fi responsabili, faţă de sportivi, sau faţă de

117
părinţii care ni i-au încredinţat, pentru generarea
unei disipări premature a celor talentaţi în afara
activităţii sportive. Nu vom mai provoca astfel chiar
traume psihice, considerând mereu detaşaţi: rezistă
cine poate!
Percepând tot mai clar actul de răspuns al
sportivilor - actul motric, ca fiind mai exact unul de
natură psiho-motrică, trebuie impusă căutarea unor
soluţii de pregătire a înotătorilor şi sub aspect
perceptiv-motric. De altfel, solicitările, de orice
natură ar fi ele, nu se interferează doar cu planul
motric, ci şi cu cel psihic al individului.
Evoluând şi pe plan senzorial-perceptiv,
înotătorul se va supune unui proces mult înlesnit de
învăţare sportivă, proces de natură psiho-
motrică.
Caracterul complex este dat de diversitatea
actelor motrice simple care compun mişcarea, de
substratul energetic necesar efectuării ei, de
numărul aparatelor şi sistemelor care sunt
angrenate în activitate.
Efortul poate fi conceput ca un sistem dinamic
complex şi putem vorbi de eforturi simple, medii,
complexe şi hipercomplexe. De altfel, complexitatea
unei deprinderi, nivelul coordonării pot să
sporească intensitatea efortului. O deprindere sau
un element complex de tehnică poate crea
probleme de învăţare şi deci solicitare musculară
suplimentară, mai ales atunci când coordonarea
neuromusculară este inferioară (A. Dragnea).
Desfăşurarea actelor şi acţiunilor motrice
specifice înotului este influenţată de
particularităţile mediului acvatic, care modifică în
sens negativ caracteristicile impulsurilor aferente,

118
de aici şi complexitatea efortului depus. De aceea,
ansamblul aptitudinilor psihomotrice stăpânit de
înotător, respectiv nivelul de dezvoltare al
calităţilor coordinative, se constituie într-o
componentă determinantă a procesului de
organizare şi reglare a mişcărilor.

Dificultatea sarcinii de coordonare în

ambianţa fluidă, care rezidă şi în complexitatea
efortului, consecinţă a particularităţilor mediului în
care se desfăşoară acţiunile, poate fi diminuată în
procesul învăţării motrice prin dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice.
Trebuie asigurată o creştere progresivă a
nivelului de dificultate prin treceri de la exerciţii de
coordonare în condiţii stabile, la exerciţii de
precizie, cu modificarea condiţiilor standard.
Rezultă necesitatea dezvoltării intense a
capacităţii de reacţie sportivă, a capacităţii de
realizare a mişcărilor cu frecvenţe înalte, ca şi a
celor de echilibrare şi diferenţiere spaţială, toate
sub presiunea unui timp limitat.

7.3 NOŢIUNI PRIVIND OBOSEALA

A. Gandersman şi M. Smirnov (1973) consideră

că “modificarea funcţiilor în urma unui lucru
efectuat, manifestat prin reducerea capacităţii
psiho-fizice” înseamnă oboseală.
V.N. Platonov (1980) leagă oboseala de
activitatea sportivă şi consideră că recuperarea sa
este foarte complexă. În această concepţie,
“oboseala este un important factor mobilizator al

119
resurselor funcţionale, stimulând procesul
adaptării. Ea intervine în limitarea volumului de
muncă în cadrul procesului de pregătire, precum şi
a frecvenţei participării în activitatea
competiţională”.
A. Demeter şi M. Georgescu (1983) definesc
oboseala prin scăderea temporară a capacităţii de
efort a organismului.
După P.H. Most şi P. Waleart (1987) “oboseala
este o senzaţie penibilă ce apare după un efort
prelungit şi este caracterizată prin diminuarea sau
epuizarea rezervelor energetice (...). Se întâlneşte
de obicei la muncitorii manuali şi la sportivi
(...).Tratamentul oboselii este întotdeauna preventiv
şi nu se bazează pe dopaje, oricare ar fi ele”.
A. Dragnea, exprimă în mod similar oboseala,
“factorul determinant al progresului de
antrenament sportiv”, fiind considerată ca
“stimulator al resurselor funcţionale ale
organismului. Ea determină limitele volumului de
antrenament şi participarea la concursuri,
asigurând eficienţa adaptării şi succesul în
competiţii”.
Oboseala determină “ruperea homeostaziei”
prin modificarea proceselor biochimice, favorizând
trecerea organismului la o nouă etapă de adaptare,
superioară celei anterioare. Oboseala este un
fenomen fiziologic care însoţeşte în mod necesar
antrenamentul şi, în acelaşi timp, constituie
premiza creşterii performantelor sportive. De fapt,
“numai repetarea unor eforturi care produc
fenomene de oboseală, provoacă procese de
supracompensaţie şi deci adaptarea organismului”
(Fidisen, 1980, citat de D. Martin).

120
 Oboseala este, de obicei, tranzitorie, între 2
zile şi 2 săptămâni. Pot să existe sau nu
suprasolicitări musculare asociate acestei stări.
Simptomele sunt similare stimulului
supraîncărcării. Ele sunt puţin mai grave, inclusiv
frecvenţa cardiacă mărită în repaus, FC şi
concentraţia de acid lactic crescute pe durata
încărcăturilor de lucru submaximale, oboseala
prematură, o scădere considerabilă a performanţei,
sete crescută, în special noaptea.
Prin sindromul de supraantrenament
trebuie înţeleasă solicitarea excesivă, prin stimuli
exageraţi: antrenament prea dur, suprasarcini
profesionale sau particulare, lispsa de somn,
alimentaţia incorectă, precum şi alte tulburări
(Keul, 1978; Findeisen, Linke, Pinckenhain, 1976;
Israel, 1976, citaţi de Weineck, 1993).
Literatura de specialitate distinge două tipuri
de supraantrenament: bazedovian (simpatico-
tonic) şi addisonian (parasimpatico-tonic). În
prima formă de suprasolicitare sportivul se simte
bolnav, iritat (funcţiile de comandă sunt
intensificate, excitate). În cea de-a doua formă
predomină inhibiţia de protecţie. Deoarece nu
există semne de perturbare a echilibrului
homeostatic această formă este mai greu de
diagnosticat şi, astfel, mai periculoasă.
La înot cauzele oboselii sunt reprezentate de
factorii neurali, de utilizarea ATP-CP, de acidoza
lactică, de descompunerea glicogenului. Oboseala
apare iniţial sub forma senzaţiei de durere
musculară. Această stare determină reducerea
vitezei de realizare a structurilor motrice.
Acumularea acidului lactic produce oboseala, dar

121
nu este cauza majoră în eforturile intense şi de
scurtă durată.
Epuizarea progresivă a CP implică procesul
glicolitic pentru refacerea ATP-ului. Acest proces
reface mai lent energia necesară contacţiilor
musculare rapide şi puternice. De aceea, viteza
maximă nu mai poate fi menţinută. Antrenamentul
adecvat poate reduce însă efectele oboselii -
rezultat al epuizării CP. Rezultă necesitatea
producerii unei reacţii adaptative şi evitarea unei
oboseli excesive. Deci, oboseala şi refacerea sunt
considerate indicatori de control ai
antrenamentului. Pe acestă linie de idei,
restabilirea – refacerea fizică, fiziologică şi psihică –
reprezintă factorul optimizator al pregătirii
sportive, în condiţiile respectării a cel puţin două
cerinţe:
1. corelarea aplicării eforturilor de
antrenament şi concurs la un nivel optim,
care să asigure perfecţionarea
componentelor antrenamentului şi atingerea
performanţelor stabilite;
2. asigurarea condiţiilor de realizare a adaptării
de lungă durată şi prevenirea suprasolicitării
funcţionale.
Se disting cel puţin două forme de oboseală:
- evidentă - se manifestă prin reducerea
capacităţii de muncă şi a capacităţii de
susţinere a regimului de efort la un nivel
prestabilit;
- latentă - permite menţinerea capacităţii
de muncă prin apelarea la resursele
diferitelor sisteme funcţionale.

122
 Oboseala evidentă este uşor de apreciat. Ea
se leagă de tehnicile moderne de antrenament –
capacitatea de muncă se menţine la un nivel stabil
atunci când structura mişcărilor şi nivelul de
solicitare variază. Alterarea structurii de
coordonare a mişcărilor reprezintă însă instalarea
oboselii latente.
La înot, oboseala modifică viteza de înot. În
cadrul unui studiu asupra dinamicii efectelor
oboselii, performerii au fost înregistraţi în timpul
competiţiilor, pe 100 m liber şi 200 m bras (la un
ciclu de braţe).
Tabel nr. 11
100 m liber (I. Voite) 200 m bras (L.
Katchiuchite)
Distanţa – scade de la 2,6 la 2,4 m 2,0 – 1,7 m
Ritmul mişcărilor/min creşte de 40 – 46 mişcări/min
la 48 la 50
Viteza de înot scade de la 2,1 la 1,3 – 1,1 m/sec
1,9 m/sec

Sporirea cheltuielilor energetice exprimă

diminuarea randamentului psihomotor,
determinând treptat intervenţia mecanismelor
compensatorii mai puţin “prelucrate” sau adaptate.
Pentru organizarea structurilor de
antrenament complexe este necesară menţinerea
mecanismelor care asigură capacitatea de acţiune
în situaţii diferite. În mecanismul localizat la nivelul
muscular, sistemul nervos central, responsabil de
instalarea oboselii, joacă un rol preponderent în
acest fenomen. Fiziologii (Zimkin, 1972; Volkov,
1970, 1977) şi teoreticienii domeniului sportiv

123
(Matveev, 1965; Harre, 1971; Platonov, 1977, 1988)
precizează că, oboseala reprezintă deteriorarea
coordonării ansamblului de elemente care asigură o
anumită activitate.
Manifestarea oboselii este legată de eficienţa
musculară (diminuarea potenţialului energetic,
vizând integritatea structurilor contractile), de
elementele care asigură menţinerea homeostaziei,
de eficienţa sistemelor de transport al oxigenului
sau de sistemele nervos şi endocrin.
Conform cu Maglischo, antrenamentul specific
trebuie să urmărească:
- mărirea cantităţii de CP şi probabil de ATP;
- stimularea reacţiei ATP – CP;
- scăderea vitezei de acumulare a lactatului
în muşchii antrenaţi la efort submaximal
(Bang, 1936; Robinson şi Harmon, 1941;
Cresticelli şi Taylor, 1944, citaţi de
Maglischo);
- creşterea vitezei de eliminare al acestui
catabolit din musculatura activă;
- mărirea toleranţei la lactat prin stimularea
producerii substanţelor tampon, glicoliza
putând astfel continua;
- creşterea toleranţei la durere.
Mecanismul rezidă în:
- diminuarea vitezei de producere a
lactatului şi o viteză mărită de eliminare al
acestuia din muşchii activi;
- mărirea toleranţei la acumularea lactatului
– şi pe calea producerii substanţelor
tampon care “diluează” concentraţia de

124
acid lactic, astfel glicoliza poate continua
în viteză mare. Toleranţa la lactat se
manifestă şi prin toleranţa la durere
(adaptat după E.W. Maglischo).

125