UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

DEPARTAMENTUL DE INVATAMANT LA DISTANTA
SPECIALIZAREA ADMINISTRATIE PUBLICA

TC 1 EXERCITIUL FIZIC

REFERAT
la disciplina Educație fizică

Student:

2021
 Exerciţiul fizic – parte componentă a tipologiei exerciţiului, este definit ca fiind „actul motric
repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi
sportului”. Exerciţiul fizic este integrat în activitatea fizică. Practicarea exerciţiilor fizice
reprezintămijlocul cel mai la îndemână, care influenţează în mod real şi benefic starea de sănătate.
Astfel, sunt evidenţiate efecte privind: armonia corporală şi a segmentelor, menţinerea parametrilor
optimi ai funcţiilor vitale ale organismului, asigurarea suportului fizic necesar îndeplinirii atribuţiilor
profesionale şi sociale, dezvoltarea unui registru motric necesar activităţilor profesionale, sociale şi de
loisir, dezvoltarea unor calităţi din sfera personalităţii (perseverenţă, autoconducere, autocontrol,
sociabilitate), schimbarea mentalităţii legate de efort şi includerea practicării exerciţiilor fizice în stilul
de viaţă, obţinerea/menţinerea condiţiei fizice, menţinerea stării de sănătate la nivel optim, inducerea
unei stări generale de bine şi mărirea gradului de satisfacţie. Practicarea exerciţiilor fizice are menirea
de a contribui substanţial la eliminarea sau diminuarea deficienţelor legate de concentrarea atenţiei,
susţinerea motivaţiei, controlul emoţiilor, controlul comportamentului, controlul stresului, planificarea
şi organizarea activităţii, învăţare, creativitate, opţiuni, decizii. Din cele prezentate mai sus se
desprinde clar necesitatea elaborării şi aplicării unor programe de exerciţii, ca opţiuni atractive pentru
individ, menite să stopeze deteriorarea calităţii vieţii.

Alături de înlesnirile pe care le face societatea pentru practicarea exerciţiilor fizice, omul
modern devine din zi în zi mai grijuliu faţă de propria-i sănătate, tot mai conştient că activitatea sa
profesională solicită tot mai puţină mişcare. La fabrică, pe stradă, la birou sau în laborator, volumul de
efort muscular se reduce mereu chiar dispărând în unele cazuri, urmările fiind uşor de dedus: dereglări
circulatorii, obezitate, nervozitate, insomnii, etc.

Apare astfel evident faptul că datorită nevoii permanente de mişcare, având drept scop
întreţinerea şi corectarea atitudinilor corporale, cultura fizică pentru persoanele în vârstă creează
mijloace adecvate şi adaptate specificului vârstei lor.
Încetarea activităţii profesionale reprezintă pentru multe persoane retragerea din viaţa socială şi o
asemenea retragere poate duce la izolare şi poate avea consecinţe negative asupra achilibrului psiho-
social al vârstnicului.
Mişcarea este condiţia fundamentală a vieţii şi stă la baza tuturor formelor de activitate,atât în
procesul muncii cât şi în afara acestuia.Activitatea fizică este în strânsă legătură cu starea de sănătate
a individului, numai că pentru a putea menţine starea de sănătate, nu trebuie limitată întreaga sferă a
mişcării la activităţile zilnice, fiind totuşi necesară practicare acesteia organizată sub forma
exerciţiilor fizice, a diferitelor ramuri sportive şi acolo unde este cazul şi sub formă de gimnastică
recuperatorie.
Daca se începe în mod organizat practicarea exerciţiilor fizice, numai după şase săptămâni de
efort controlat se constată îmbunătăţirea evidentă a capacităţii fizice a organismului, concretizată prin
creşterea rezistenţei la efort, scăderea tensiuni arteriale şi a frecvenţei cardiace, creşterea mobilităţi
articulare, îmbunătăţirea respiraţiei precum şi un alt aspect foarte important uşurinţa în mişcări.
Exerciţiile fizice activează circulaţia sanguină ce duce la irigarea mai intensă a tuturor
organelor şi în special a creierului, stimulează respiraţia, asigurând o mai bună oxigenare a
organismului, tonifică musculatura şi contribuie la dezvoltarea coordonăriişi a îndemânării,precum şi
formează şi consolidează noi deprinderi motrice.
Activităţile sportive implică solicitări fizice şi psihice de altă natură decât cele cotidiene, astfel
încât muşchii şi mai ales centrii nervoşi cei mai solicitaţi în activităţile zilnice obişnuite intră în
repaus, deci se odihnesc, şi alte grupe musculare şi centri de pe scoarţa cerebrală sunt angrenaţi în
cadrul efortului fizic.Acest fenomen stă la baza odihnei active, care de cele mai multe ori dă rezultate
mult mai bune decât odihna pasivă, pentru că se realizează de fapt aceea “deconectare” nervoasă şi
musculară pentru care adeseori somnul nu este suficient.Pe lângă tratamentele eutrofice descoperite,
exerciţiul fizic îşi are partea lui de contribuţie, una deloc neglijabilă, pentru că stimulează formarea de
noi celule, antrenând funcţiiletuturor organelor şi determină eliminarea unei mari cantităţi de toxine
din organism.Exerciţiile fizice trebuie să ajungă să fie o necesitate, mai ales că pentru efectuarea lor,
nu sunt antrenaţi numai muşchii, ci participă întreaga fiinţă, preocupată dea executa cât mai bine,
trăind emoţia succesului şi bucurându-se de rezultate. Iată deci o întreagă gamă de procese psihice,
specific umane, ce se desfăşoară în paralel cu exerciţiul fizic şi contribuie, în mod pozitiv la
desfăşurarea vieţii în mod armonios.
Activitatea fizică joacă un mare rol în menţinerea greutăţii corporale, efortul fizic fiind mijlocul
cel mai simplu şi fiziologic de control şi reducere a surplusului de greutate.Prin arderea zilnică a 100
kcal –ceea ce corespunde urcării zilnice a scărilor timp de 5 minute, sau a unui timp de 20 de minute
de alergare, sau a 15 minute de mers pe bicicletă-se ajunge după un an la un minus de 4-6 kg.Pe lângă
valoarea sanogenetică, mişcarea fizică este unul din factorii importanţi în terapia bolilor sistemului
nervos, ale aparatului cardiovascular, respirator şi locomotor deasemenea este binecunoscut faptul că
exerciţiile fizice influenţează consumul de oxigen la nivelul miocardului, contribuind la dezvoltarea
circulaţiei coronariene.Multiplele tentative ştiinţifice au încercat să împiedice procesul de îmbătrânire
şi astfel, indirect să găsească soluţii pentru o “reîntinerire”. Totuşi este deosebit de important a insista
pe faptul că până astăzi, nu există un medicament capabil să frâneze procesele deîmbătrânire. De
aceea toate eforturile se îndreaptă spre o conservare până la o vârstă cât mai înaintată a unei capacităţi
suficiente de resurse mentale şi fizice, care să ne permită să trăim în condiţii cât mai apropriate de
ideal.
În acest context exerciţiul fizic corect ales şi practicat este unica metodă ştiinţifică care ne
permite, până acum să ne conservăm mai tineridin punct de vedere biologic faţă de corespondentul
cronologic dat de data naşterii.
Efectul sportului asupra stării de sănătate per ansamblu este unul foarte puternic, iar acesta
este un aspect incontestabil! Sportul te poate proteja de o mulțime de stări și de boli, printre care
boli de inimă, diabet de tip 2 și unele forme de cancer.
Exercitiul fizic este considerat mijlocul de bază al activității de educație fizică, sport și
kinetoterapie. Este modelul operațional cel mai frecvent folosit pentru realizarea obiectivelor propuse.
I., Șiclovan (1972, p.130) definește exercițiul fizic ca fiind „o acțiune, adevărat preponderent
corporală, efectuată sistematc și conștient în vederea perfecționării dezvoltării fizice și a capacității
motrice a oamenilor”.
O altă definiție este: ”act motric repetat sistematic și conștient în vederea îndeplinirii
obiectivelor educației fizice și sportului”. .
Exercițiul fizic își are originea în actul motric general al omului cu scopul de a-și menține
relațiile sale cu mediul natural și social. Poate influența în același timp mșchii, articulațiile, dar și
unele deprinderi, priceperi și calități motrice.
Conținutul exercițiilor fizice reprezintă ”totalitatea elementelor din care este compus acesta și
care realizează o anumită influență asupra organismului”.
Elementele care definesc conținutul sunt:
 mișcările corpului sau ale segmentelor lui;
 efortul fizic depus în timpul efectuării mișcării cu parametrii săi:
o volum,
o intensitate complexitate;
o efortul psihic depus în timpul efectuării mișcărilor exprimat în gradul de
solicitare a proceselor psihice;
Forma exercițiului fizic reprezintă după I., Șiclovan (1972, p.135), ”modul particular în care
se succed mișcările componente ale fiecărui exercițiu, precum și legăturile care se stabilesc între
acestea de-a lungul efectuării acțiunii motrice în cauză”. Forma exercițiilor fizice se apreciază după
următoarele elemente:
• poziția corpului, a segmentelor lui față de aparat sau obiectul de lucru;
• direcția în care se desfășoară mișcarea ca urmare a acțiunii segmentelor corpului;
• amplitudinea acțiunii segmentelor corpului;
• relația dintre segmentele angrenate în mișcare;
• ritmul și tempoul mișcării;
• modul de dispunere al sportivilor în raport cu adversarii sau partenerii etc.
 Forma exercițiilor fizice este un liant între conținutul acestora și scopurile urmărite prin
practicarea lor, iar conținutul și forma realizează o unitate în care conținutul are rol hotărâtor.
Din punct de vedere al formei, exercițiul fizic are 4 categorii de caracteristici:
a. spațiale: poziții, direcții, planuri, amplitudine, traiectorie;
b. temporale: durată, tempou, ritm;
c. spațio-temporale: viteza de execuție;
d. dinamice: ca urmare a interacțiunii forțelor interne și externe care determină
desfășurarea actului motric (interne: forța mușchilor, rezistența ligamentelor; externe:
forța greutății corpului, rezistența obiectelor, rezistența adversarului).

Clasificarea exercițiilor fizice

Exista numeroase criterii de clasificare a exercițiilor fizice. De exemplu, după:

1. criteriul anatomic: exercițiile fizice pentru întregul corp sau pentru diferitele segmente ale
sale (cap, gât, membre superioare, trunchi, membre inferioare etc.);
2. obiectivele urmărite, categoria deprinderilor motrice care se învață: exerciții fizice pentru
deprinderile motrice de bază, utilitar-aplicative sau specifice;
3. poziția față de aparate: exerciții fizice cu aparate, la aparate, pe aparate;
4. ponderea ponderea aptitudinii psihomotrice pe care o educă: exerciții fizice pentru
educarea forței, vitezei, coordonării, supleței sau rezistenței ș.a.;
5. natura efortului: exerciții fizice dinamice, statice, mixte;
6. intensitatea efortului fizic: exerciții fizice maximale, supramaximale, submaximale,
medii etc

Efortul este prezent în efectuarea oricărui act sau acțiune motrică, iar în funcție de acesta apare
starea de oboseală. Reducerea sau chiar înlăturarea oboselii se realizează prin mijloace specifice, între
care cel mai important este odihna. Dozarea efortului sau relația dintre efort și odihnă sunt elemente
de care trebuie să se țină seama în orice activitate de practicare a exercițiilor fizice.

Formele de bază ale practicării exerciţiilor fizice

Formele de practicare a exercițiilor fizice, diferite de cea generală, sunt: gimnastică, joc, sport,
dans, turism. Ele s-au format în decursul anilor ca discipline separate, fiecare având caraceristici
proprii și îndeplinind în mod diferit obiectivele educației fizice și sportului.

Gimnastica

În decursul evoluției sistemelor de educație fizică, au apărut exerciții fizice noi, aparatură de
specialitate modernă, s-au concretizat preocupările de sistematizare a exercițiilor fizice și elaborarea
unor metodici eficiente.
După M., L.,Faur (2009, p.28) ”gimnastica reprezintă un sistem de exerciții aplicat analitic și
global, care influențează selectiv și cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecționării și
armonizării corpului omenesc, a formării ținutei sale corecte”.
Prin multitudinea de mișcări de care dispune, gimnastica se diferențiază în funcție de scopul
dorit. Dezvoltarea sportului în ansamblul său se sprijină pe utilizarea gimnasticii. În prezent exercițiile
de gimnastică se practică în combinație cu jocurile și
cu alte ramuri de sport, contribuind la dezvoltarea fizică armonioasă, la perfecționarea
capacității motrice, într-un cuvânt la dezvoltarea integrală a oamenilor.
Ca mijloace ale educației fizice și sportului, exercițiile de gimnastică sunt folosite pentru:
dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea masei musculare și a indicilor de forță, formarea capacității
de a efectua coordonat și precis mișcările, asigurarea unor indici superiori ai aparatului locomotor,
dezvoltarea indicilor de manifestare a aptitudinilor psihomotrice, formarea unor calități psihice,
formarea unor trasături pozitive de personalitate, prevenirea și corectarea deficiențelor fizice.

Jocul

Jocul este definit ca ”o activitate prepondrent motrică și emoțională desfășurată spontan sau
organizat, după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de adaptare la realitatea
socială”.
C., Brâncuși a afirmat ”când am încetat să ne jucăm, nu mai suntem oameni”.
Majoritatea specialiștilor au considerat că jocul este o componentă a vârstei de creștere, a
copilăriei, dar jocurile însoțesc întreaga evoluție a omului, chiar dacă formele se modifică cu fiecare
vârstă. Indivizii practică jocul din dorința de a se recrea.
În literatura de specialitate, se găsesc mai multe teorii care încearcă să explice factorii
biologici ce determină natura și rolul jocului. Acesta:
• poate fi practicat de toți cetățenii indiferent de vârstă, sex, grad de pregătire, relief etc,
• se desfășoară după reguli clare, contribuind la dezvoltarea educației,
• caracteristica principală este întrecerea,
• contribuie la educarea aptitudinilor psihomotrice și la perfecționarea deprinderilor și
priceperilor motrice,
• contribuie la perfecionarea unor elemente de tehnică și tactică sportivă,
• contribuie la perfecționarea capacității motrice și la dezvoltare fizică armonioasă,
• dezvoltă lucrul în echipă, bazat pe ajutor reciproc, respect, colaborare.

Clasificarea jocurilor:

- jocurile de mișcare, au o temă precisă, reguli simple, se desfășoară pe un spațiu redus, se

recomandă copiilor de vârstă mică.
- jocurile de întrecere,
- jocuri pregătitoare, se folosesc pentru însușirea unor priceperi și deprinderi motrice la tineri.
- jocuri ajutătoare, se folosesc pe scară largă în antrenamentul sportiv, se subordonează
perfecționării tehnicii, tacticii și aptitudinilor psihomotrice specifice unor ramuri de sport.
- jocurile sportive, au un caracter superior de organizare.

Dansul

Dansul este o componentă importantă a educației fizice și sportului, alături de gimnastică, joc,
sport și turism.
De-a lungul timpului la greci a fost practicat în diferite momente, considerându-l o cale de
apropiere a omului de zei.
Dansul (în limba greaca este denumit orchesis, iar orchestica -arta dansului) urmărea
realizarea unei educații armonioase.
Aristotel a definit dansul ”drept arta de a traduce printr-o gesticulație variată și ritmată
caracterele, pasiunile și actele ființelor omenesti”.
Dansul este nelipsit în toate împrejurările pentru că exprimă mișcări, stări sufletești ale
persoanelor sau grupurilor. Din cele mai vechi timpuri, însoțea ceremoniile religioase, înmormântările
și serbările, exprimând caracterul poporului care l-a creat. De regulă, este însoțit de muzică, având ca
element principal ritmul. A prins contur și în țara noastră și a avut o răspândire rapidă prin formele de
practicare variate.

Dansurile populare românești formează un adevărat tezaur al folclorului, iar dicționarul

jocurilor românești, nominalizează 2.364 de jocuri, dintre care 943 de hore. Jocurile populare solicită
participanții, având o mare influență asupra funcțiilor vitale ale organismului.
 C., Kirițescu arată că „prin elementele lor atletice, tradiționale, pitorești, estetice, dansurile
populare reprezintă un fond de exerciții legate de ființa fizică și moral-afectivă a poporului român”.
Atât dansul artistic, cât și dansul sportiv sunt, în prezent, larg răspândite.
Evoluția continuă a dansului este punctată si de apariția dansului sportiv, cu elemente de mare
virtuozitate, executate în diferite variante. Se poate afirma că, în zilele noastre, dansul a evoluat în pas
cu moda.
În prezent, se organizează: Campionate Europene și Mondiale de dans sportiv, iar în unele țări
sunt organizate festivaluri, carnavaluri internaționale, ființează renumite școli de dans.

Sportul

Așa cum am arătat pe larg în capitolul referitor la categoriile teoriei educației fizice, sportul este
o formă de bază a practicării exercitiilor fizice care are ca trăsătură fundamentală competiția. Sportul
ca și educația fizică valorifică exercițiul fizic în funcție de specificul fiecărei ramuri de sport și scopul
urmărit.
Sportul este definit în Charta europeană a sportului ca o „activitate mai mult sau mai puţin
organizată de practicare a exerciţiilor fizice sub toate aspectele, care provoacă o stare de bine psiho-
fizică, ridică gradul de sănătate al populaţiei, contribuie la ridicarea nivelului calităţii vieţii, are rol de
socializare şi poate să producă performanţe sportive la diferite niveluri de participare“. Toate
documentele semnate de miniştrii sportului din ţările UE reliefează importanţa „implicării autorităţilor
administrative (administraţia locală şi centrală) în susţinerea activităţilor sportive, conform legilor şi
ordonanţelor elaborate în concordanţă cu normativele ONU, UNESCO“, pentru creşterea calităţii
vieţii cetăţenilor. A. Puiu, (2003, p. 27) precizează că: „într-o societate modernă, care tinde să devină
din ce în ce mai sedentară, sportul este un factor de prim plan, de competiție internațională, dar și unul
social. “
Sporturile se clasifică în: sport de înaltă performanţă;
 sport de performanţă;
 sport pentru copii şi juniori;
 sport adaptat - terapie şi performanţă;
 sport pentru toţi

Sportul pentru toți

Consiliul Europei denumește sportul pentru toți ” ca un ansamblu foarte variat de activități
fizice, dedicate tuturor cetățenilor (indiferent de caracteristici personale, individuale) pentru a fi
practicate pe toată durata vieții lor, în scopul ameliorării calității acestei vieți”.
Consiliul Europei şi Sportul a iniţiat, în anul 1966, promovarea conceptului sportul pentru toţi.
El are rolul de a atrage, prin multiple metode de popularizare, cât mai mulţi oameni, tineri sau
vârstnici, la practicarea exerciţiului fizic sau a unor sporturi, respectiv cele mai cunoscute şi preferate
de populaţie (fotbal, înot, volei, baschet, popice, atletism, fotbal etc.).
În strategia europeană pentru sportul pentru toţi se menționează necesitatea practicării zilnice
a educaţiei fizice sau a unui sport, iar atunci când timpul liber permite participarea la activităţi de
destindere sau recreere, prin excursii, sau vizite la obiective culturale, istorice, economice. Implică
numeroase forme de cercetare din care nu trebuie să lipsească rolul familiei, rolul şcolii, primăriilor,
cadrelor didactice, baza materială, echipamente sportive etc.
Un obiectiv principal este „determinarea copiilor să practice exerciţiul fizic sau sportul“ în
mod activ şi regulat atât pe durata şcolii, a vacanţelor, dar mai ales în viaţa adultă.
După cum se precizează în Cartha europeană a Sportului pentru toți, adoptată de Conferința
Miniștrilor Europeni ai Sportului (Bruxelles, 1975), „fiecare persoana are dreptul de a practica
sportul”.
 Sportul adaptat

Problema persoanelor cu dizabilități care reclamă o asistență recuperatorie și protecție socială

este tot mai mult în atenția factorilor cu responsabilități în domeniu.
Sportul adaptat constituie ”o ramură a sportului care utilizeaza structuri motrice, reguli
specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri
de deficienţe”. (A., Dragnea și S., Mate-Teodorescu, 2002).
Obiectivele acestuia sunt :
- Maximizarea potenţialului biomotric existent;
- Facilitarea exprimării subiecţilor deficienţi conform propriilor abilităţi şi capacităţi;
- Realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice;
- Realizarea unei noi imagini despre grup sau propria persoană, a unei valorizări superioare a
competenţelor
existente;
- Îmbunătăţirea condiţiei fizice;
- Obţinerea de performanţe sportive în funcţie de abilităţi şi
- Facilitarea exprimării subiecţilor deficienţi conform propriilor abilităţi şi capacităţi;
- Realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice;
- Realizarea unei noi imagini despre grup sau propria persoană, a unei valorizări superioare a
competenţelor existente;
- Îmbunătăţirea condiţiei fizice;
- Obţinerea de performanţe sportive în funcţie de abilităţi şi dizabilităţi;
- Integrarea socială a sportivilor;
- Reducerea handicapului social;
- Petrecerea timpului liber;
- Recunoaşterea socială;
- Dreptul la diversitate umană.
Turism

Turismul este un mijloc de călire a organismului prin care se valorifică exercițiile cu caracter
aplicativ. Contribuie prin forme specifice la realizarea obiectivelor educației fizice și a sportului.
Formele de practicare, cel mai frecvent utilizate sunt: drumețiile, plimbările, expedițiile și excursiile
efectuate pe jos, cu bicicleta, cu schiuri, barcă, role, concursurile de orientare sportivă, turistică sau
alte întreceri tehnico-aplicative, practicarea unor forme simple de alpinism. Turismul prezintă anumite
caracteristici:
-poate fi practicat de toate categoriile sociale, indiferent de vârstă, sex sau pregătire
profesională;
-se practică în orice anotimp;
-nu necesită pregătire specială;
-contribuie la călirea organismului cu ajutorul factorilor naturali,
-contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, -asigură o grijă față de mediul
înconjurător.

Formele de practicare a turismului:

1. Plimbarea care este importantă pentru menținerea formei fizice a indivizilor. Se poate efectua
zilnic cu o durată de până la 4 ore și este accesibilă tuturor categoriilor de cetățeni, dar mai ales
copiilor și persoanelor de vârsta a III-a. Se poate face pe toată perioada anului și este la îndemâna
fiecărei persoane.
2. Drumeția reprezintă parcurgerea în mers a unui traseu cu o distanță cuprinsă între 3 și 25 de
km și /sau o durată între 1-17 ore de deplasare pe un traseu bune determinat și pregătit dinainte în
funcție demai mulți factori și anume: geografici, meteorologici pe de o parte, iar pe de altă parte în
funcție de nivelul de pregătire fizică și de instruire al participanților. Educă cetățenii în spiritul
colectivului, al subordonării intereselor de grup, formează deprinderi de igienă de comportament în
grup.
3. Excursia are un rol important în educare și formarea cetățenilor indiferent de vârstă și constă
în parcurgerea unui traseu pe jos sau cu ajutorul mijloacelor de transport pentru traseele mai lungi sau
cu o durată cuprinsă între 1-12 zile. Se stabilește din dinainte traseul cu forma itinerariului, mijloacele
de transport, popasurile sau opririle prevăzute pe toată durata, locațiile de cazare și servire a mesei. În
același timp se identifică obiectivele turistice instructiv-educative și activitățile cultural-sportive ce se
organizează de-a lungul acestei acțiuni de timp liber.
4. Expediția este o activitate turistică complexă în care obiectivele operaționale turistice
propuse spre a fi realizate determină componența grupului, precum și o serie de măsuri specifice
acestor activități sportive. Din punct de vedere al managementului logistic avem nevoie de materiale
adecvate care constau în: transport, echipamente, asistență medicală. În funcție de scopul urmărit
expedițiile pot fi de: explorare, ecologice, de cercetare, de amenajare a unor trasee turistice sau zone
de agrement. Sunt organizate de regulă în perioada vacanței de vară, dar pot fi desfășurate pe tot
parcursul anului.
Ca forme speciale de practicare a turismului avem: cicloturismul între 1-12 zile, turismul
nautic de la 1-7 zile, parcursuri pe schiuri, toate având un punct fix de cazare

Exercițiul fizic – educația fizică și sportivă în anumite perioade ale vieții

Sănătatea este cea mai imporatntă stare psiho-fizică a organismului uman și este definită după
D., Marcus, (1978), ca fiind „starea fizico-mentală care se reflectă în interrelația armonioasă cu
mediul fizic și adaptarea la cerințele mereu crescânde ale vieții sociale”.
În zilele noastre datorită mecanizării și tehnicizării excesive, a activităților sedentare scade
plaja de mișcare a individului, făcând loc unor afecțiuni medicale cum ar fi: obezitate, hipertensiune
etc.
De aceea, menținerea stării de sănătate sau dezvoltarea fizică armonioasă, sunt obiective pe
care le urmărim în educația fizică școlară și activitățile sportive de loisir și se realizează pe baza unei
educații în acest sens, a strategiilor didactice folosite, dar și reeducarea, reintegrarea tinerilor bolnavi.
În perioada de creștere și dezvoltare, organismul uman înregistrează acumulări cantitative, dar
și calitative. Deci, creșterea reprezintă mărirea în lungime, lățime și adâncime a dimensiunilor
segmentelor sau a corpului în întregime și se desfășoară după anumite reguli.
Metode de evaluare a creșterii:
Somatoscopia care se realizează prin observația vizuală a corpului în întregime pentru a stabilii: starea
de dezvoltare generală, starea de nutriție, nivelul de dezvoltare al țesuturilor și atitudinea globală sau
segmentară.
Somatometria care înseamnă realizare unor măsurători antropometrice ce permit interpretarea
dezvoltării fizice a unei colectivități sau individ.

Reguli pentru măsurători:

- Să se realizeze la aceiași oră din zi, între 8-10 ani;

- Să se realizeze pe elevi îmbrăcați sumar
- Să se realizeze cu aparatură verificată înainte;
- Să se realizeze primăvara sau toamna;
- Sa se realizeze în aproximativ o lună pentru a evita modificările de creștere care pot apărea.
- Au efect doar în raport de vârstă și sex.

Perioadele de dezvoltare

Dezvoltarea individului (ontogeneza) cuprinde trei perioade, cu caracteristici diferite în viata

fiecăruia:
 1. Perioada de creștere și dezvoltare;
2. Perioada de maturitate și reproducere;
3. Perioada de involuție (senescența).

1. Perioada de creștere și dezvoltare

Se întinde pe un interval de timp de aproximativ 22-23 ani.
În funcție de particularitățile de vârstă anatomo-fiziologice, se prezintă următoarele perioade:
• vârsta anteșcolară: 0-6/7 ani;
• vârsta școlară mică sau copilăria: 6/7-10/11 ani;
• vârsta preadolescentă (pubertatea): 10/11-13/14 ani;
• adolescența: 13/14 ani-17/18 ani;
• tinerețea: 17/18-28/30 ani;
• vârsta maturității (a adultului): 30/35-60/65 ani;
• vârsta a III-a (bătrânețea): dupa 65 ani.

Principalele forme ale activităţii de educaţie fizică şi sport în diferite perioade ale vieţii

Educația fizică în perioada preșcolară

Activitatea de educație fizică se desfașoară în unități preșcolare, grădinițe, dar și în cadrul

fmiliei, urmărește:
- întărirea sănătății;
- călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;
- asigurarea dezvoltării fizice normale;
- dezvoltarea organică și funcțională;
- formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază (mers, alergare, sărituri,
aruncări-prinderi);
- învațarea coordonării mișcărilor;
- formarea deprinderilor igienice;
- formarea unor trăsături pozitive de personalitate și a unor calități psihice afective și
volitive;
- învațarea și practicarea, sub formă de joacă, a înotului, schiului, patinajului,
ciclismului etc.
Sub aspect general preșcolarul este dinamic, se mișcă ușor și rapid, vorbește cursiv, e capabil
de activități variate, este curios, trăiește intens afectiv diferitele momente prezente, posedă capacitate
de coopeare și inițiativă.
În această perioadă se formează motricitatea, mișcările de bază necesare în viață. Prin acțiuni
și activități coordonate se execută corect mersul, alergarea, săriturile, aruncările și prinderile
diferitelor obiecte ușoare etc.
Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii preșcolari sunt:
- cele cuprinse în regimul normal de viață și joacă; se cer folosite în condiții igienice și
sub influența factorilor naturali
- utilizarea mijloacelor de călire și fortificare a organismului, desfășurarea activității în
aer liber, în toate perioadele anului;
- folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ținutei corecte, orientarea în spațiu,
pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor și deficiențelor fizice;
- jocurile de mișcare și de întrecere spre sfârșitul perioadei. După acumularea unor
deprinderi și abilități motrice, se recomandă introducerea unor jocuri cu temă în situații mai
complexe.
Educația fizică în perioada școlară

În această perioadă se definitivează creșterea. Avem de-a face cu următoarele perioade

specifice acestui stadiu de dezvoltare:
 vârsta școlară mică;
 vârsta școlară mijlocie;
 vârsta școlară mare.

Vârsta școlară mică este caracterizată de posibilități motrice mari, ceea ce determină
însușirea corectă a deprinderilor motrice de bază și specifice unor probe și ramuri sportive. Viteza se
îmbunătățește usor sub toate formele. De asemenea, rezistența crește prin îmbunătățirea capacității
cardio-respiratorie, iar aceasta trebuie dozată corect și progresiv.
Îndemânarea se dezvoltă intens la această vârstă, crește gradul de coordonare al mișcărilor
efectuate de mușchii mâinii. Forța este slabă la 7-8 ani și este condiționată de masa musculară. Sunt
interzise eforturi crescute de forță care pot stagna creșterea. Se pune accent pe exerciții dinamice
pentru membre și forța musculaturii abdominale.
Alergarea este prezentă sub formă neorganizată. Are influențe asupra dezvoltării fizice a
organismului și a capacității de rezistență. Trebuie acționat asupra dezvoltării rezistenței în regim de
viteză și forță, fără solicitări mari.

Vârsta școlară mijlocie se caracterizează prin dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice și un bagaj

motric crescut.
Viteza de reacție și execuție, au valori pozitive, iar educarea acestora se încheie după vârsta de 15
ani. Îndemânarea se îmbunătățește rapid și este calitatea cu cele mai mari posibilități de creștere a
indicilor. Forța are valori scăzute, chiar regresând la această vârstă. Este necesar introducerea
exercițiilor de forță pentru a prevenii scăderea capacității motrice generale și instalarea deficiențelor.
Se recomandă exerciții dinamice efectuate cu greutatea propriului corp sau încărcături mici. Nu sunt
indicate eforturi mari de forță, care influențează negativ creșterea. Rezistența este scăzută, mai ales la
începutul perioadei datorită slabei dezvoltări a aparatului cardio-respirator. Trebuie dezvoltată
rezistența în regim de viteză și forță, fără solicitări mari.
- Mobilitatea este cea mai scăzută, iar exercițiile pentru creștera acesteia trebuie să
conțină și exerciții pentru stabilitatea articulară.
Fetele preferă mișcări expresive, pe muzică, iar băieții exerciții de forță efectuate repezit, dar și
mișcări de precizie: aruncare la poartă, la coș.
Alergarea sub formă neorganizată este cea mai întâlnită la începutul perioadei, iar volumul ei
scăzând spre sfârșitul perioadei. Alergarea trebuie educată continuu. Săriturile de pe loc sau cu elan,
peste aparate au o tehnică scăzută datorită lipsei forței membrelor inferioare.
Aruncările azvârlte la distanță și la țintă sunt accesibile băieților, în timp ce fetele le execută
mai ușor. În acestă perioadă se însușesc procedeele tehnice specifice ramurilor și probelor sportive. Se
învață cu ușurinșă regulile jocurilor și se formează trăsături pozitive de caracter.

Vârsta școlară mare este caracterizată de creșterea capacității generale de efort și dezvoltare
psihică accelerată. Organismul execută acte și acțiuni motrice cu indici crescuți de viteză, coordonare,
forță. Viteza și coordonrea își mențin valorile ridicate din perioada anterioară datorită creșterii
capacității motrice generale. Forța este în continuă creștere și datorită definitivării îngroșării
mușchilor, dar are valori inferioare comparativ cu forța adultului. Rezistența are valori din ce în ce
mai mari, iar mobilitatea se diminuează.
 - Deprinderile motrice specifice ramurilor sportive pot fi însușite cu ușurință. Pot
efectua eforturi complexe cu volum și intensitate ridicate. Se constată performanțe motrice
scăzute la fete de la un an la altul, și chiar regresul acestora. Acestea se datorează lecților
monotone, neatractive și lipsa profesionalismului

Educația fizică și sportul în perioada de maturitate

La vârsta adultă, prin activitățile sportive se urmărește:

• menținerea unei stări optime de sănătate;

• funcționarea optimă a organismului și asigurarea unei capacități înalte în activitatea de
instruire și cea productivă;
• dezvoltarea fizică armonioasă și echilibrată;
• consolidarea aptitudinilor psihomotrice;
• dezvoltarea și formare, priceperilor și deprinderilor necesare în activitatea profesională;
• formarea și dezvoltarea trăsăturilor pozitive de personalitate
• pregătirea pentru educația pentru timp liber, cea adecvată vârstei;
• practicarea individuală și în grup a diferitelor ramuri sportive;
• dobândirea și perfecționarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor specifice;
• realizarea educației sportive, cultivarea spiritului sportiv;
• educaţia fizică la vârstă înaintată.
Desfășurarea unor activități sportive, după perioada de maturitate întârzie și diminuează procesele
de îmbătrânire a celulelor.