Anatomie și biomecanică

Aparatul locomotor este un sistem de organe care oferă omului

posibilitatea de mișcare și interacționare cu mediul. Acesta este alcătuit din oase,
mușchi, articulații, ligamente, cartilaje și tendoane. Sinergia acestor structuri
oferă omului posibilitatea de a-și exercita capacitatea de mișcare la un nivel
maximal. Alături de funcția locomotorie sistemul musculocheletal mai
îndeplinește funcții precum : protecție, suport, depozit de minerale (calciu),
termic (prin contracția musculară), hematopoetic (măduva osoasă fiind
responsabilă de producerea celulelor sangvine), etc. Organele aparatului
locomotor repreintă aproximativ 52% din greutatea totală a unui adult, din care
38% revin musculaturii, iar 14% sistemului osos (V. Papilian., 2003).
Pentru a putea înțelege mai bine rolul și funcțiile sistemului
musculoscheletar avem nevoie de 2 discipline responsabile de studierea
exhaustivă a componentelor sistemului locomotor, mai exact anatomia și
biomecanica.
Anatomia omului este o ramură a științelor biologice care se ocupă cu
studiul structurii ființelor organizate, mijlocul principal de investigație fiind
disecția (Baciu C., 1997). Cuvântul anatomie provine din grecescul anatemnein
care înseamnă a tăia, a diseca.
În kinetoterapie studiu anatomiei umane se concentrează asupra oaselor,
articulațiilor (ligamente, cartilagii) și a mușchilor care fac posibilă mișcarea
umană. Alături de acestea este necesară aprofundarea anatomiei sistemului
nervos și a celui vascular (responsabile de stimularea contacției musculare și de
furnizarea energiei necesare acesteia). De asemenea, în kinetoterapie este
necesară cunoașterea anatomiei „în vivo” adică a anatomiei pe viu și a
anatomiei funcționale. Anatomia pe viu ne va ajuta să identificăm structurile
„ascunse” sub piele iar anatomia funcțională ne ve ajuta să identificăm rolul și
funcția unei structuri în condițiile în care îi cunoaștem originea și inserția.
Când vorbim despre anatomie cunoașterea terminologiei specifice acesteia
este indispensabilă. Denumirea structurilor specifice unei părți a corpului sau
cunoașterea unor termeni utilizați pentru a descrie anumite mișcări poate duce la
o comunicare mult mai bună și mai rapidă între specialiștii domeniului precum :
medici, kinetoterapeuți, antrenori, etc.
Biomecanica se ocupă cu studierea formelor de mișcare, a forțelor care
produc mișcarea, a intercațiunii dintre aceste forțe și forțele care se opun (Baciu
C., 1997). Cuvântul provine din două cuvinte grecești: bios= viață și mehane =
mașină. Concret, biomecanica studiază mișcarea umană în relație cu legile
mecanicii.
Poziția anatomică – este poziția în care corpul este în poziție ortostatică
cu privirea înainte, picioarele apropiate cu degetele paralele astfel încât ele
privesc spre înainte, brațele pe lângă corp cu palmele privind spre înainte. Toate
pozițiile folosite pentru a descrie anumite mișcări sunt în raport cu acestă poziție
inițială.
În cele ce urmează enumerăm o serie de termeni care reprezintă o listă a
celor mai utilizați termeni pentru a descrie poziția structurilor anatomice :

Anterior (ventral), posterior (dorsal), superior (cefalic), inferior (caudal), lateral

(departe de linia mediană), medial (aproape de linia mediană), distal (departe de
trunchi, ex: antebrațul este distal față de braț.), proximal (aproape de trunchi, ex:
antebrațul este proximal față de pumn), superficial (aproape de suprafața
corpului), profund (spre interiorul corpului).

Termeni folosiți pentru a descrie mișcările :

Flexie – îndoire;
Extensie – îndreptare;
Abducție – depărtarea membrului față de axul longitudinal;
Adducție – apropierea membrului față de axul longitudinal;
Înclinarea – termen folosit pentru a descrie mișcările coloanei vertebrale
(înclinare stânga/dreapta);
Rotație internă – rotația unui membru în jurul axei longitudinale astfel încât
suprafața anterioară a membrului se orientează cu fața spre linia mediană;
Rotație exernă – rotația unui membru în jurul unui ax longitudinal astfel încât
suprafața anterioară a membrului se depărtează de linia mediană a corpului;
Circumducția – este o mișcare complexă în care membrul trece prin mișcările de
flexie, abducție, extensie și adducție;
Pronația – răsucirea palmei în jos;
Supinația – răsucirea palmei în sus.

Planurile și axele de mișcare

Descrierea planurilor și a axelor de mișcare se face din poziția anatomică. Orice

mișcare are loc într-un plan, în jurul unei axe. Mișcările corpului uman se pot
face în 3 planuri. Acestea sunt :
 Planul sagital sau planul antero-posterior – Trece din față în spatele
corpului și desparte corpul în două părți laterale stânga și dreapta.
 Planul frontal trece din partea stânga a corpului în partea dreaptă și
desparte corpul în 2 părți antero-posterioare.
 Planul transversal trece prin corp orizontal pentru a-l despărți în 2 părți. 1
parte superioară și o parte inferioară.
 Forțe care acționează asupra corpului uman
Înainte de a descrie componentele care acționează asupra corpului uman
trebuie să definim conceptul de forță. Forța este orice mărime capabilă să
modifice statusul de mișcare sau nonmișcare a unui corp.
Forța gravitațională – Este principala forță care acționează asupra
mișcărilor. Toate celelalte forțe care acționează asupra mișcărilor rezultă din
forța gravitațională.
Greutatea corpului și a segmentelor acestuia – Valoarea acestei forțe este
în legătură cu volumul, lungimea și densitatea segmentelor care se deplasează.
Presiunea atmosferică – Reprezintă presiunea exercitată de aerul din
atmosferă asupra corpului uman.
Alături de toate aceste forțe prezentate mai sunt prezente și forțe precum
inerția, forța de frecare, forța de reacțiune a solului, etc.

Pârghiile osoase
Din punct de vedere mecanic o pârghie este o mașină simplă care are rolul
de a echilibra forțele sau să le deplaseze cu ajutorul altor forțe. Aceste pârghii se
găsesc și în corpul uman și funcționează după aceleași principii.
Pârghiile au 3 puncte de aplicare. 1 punct de sprijin, 1 punct de rezistență,
1 punct de aplicare a forței motorii. În funcție de raportul dintre aceste 3 puncte
de aplicare a forței avem 3 tipuri de pârghii.
 Pârghia de gradul I – Este pârghia cu spijinul situat între punctul de
aplicare al forței și rezistență.
 Pârghia de gradul II – În corpul uman avem o singură pârghie de gradul II
și aceasta este reprezentată de articulația talo-crurală. În acest tip de
pârghie rezistența în mijloc. Sprijinul este reprezentat de metatarsiene în
timp ce forța de tricepsul sural.
  Pârghia de gradul III – Este cea mai întâlnită pârghie din corpul omenesc.
Sunt pârghii de viteză și permit ca cu ajutorul unor forțe mici să se atingă
viteze foarte mari. În acest caz forța este în mijloc și rezistența este mai
depărtată de punctul de sprijin.

Centru de greutate
Intersecția celor 3 planuri cardinale reprezintă centru de greutate al
corpului . Gravitația este o forță care acționează asupra corpului sub forma unor
forțe verticale care sunt dirijate spre centrul pământului. Centru de greutate este
definit ca punctul masei corpului asupra căruia acționează rezultanta liniilor
forțelor de gravitație. În mod normal centru de greutate al omului se găsește într-
un plan paralel cu solul care se intersectează cu corpul la nivelul ombilicului sau
a vertebrei L3.

Oasele
Corpul uman are un număr de 208 oase. Acestea reprezintă o capodoperă
inginerească datorită rezistenței foarte mari la întindere și compresiune.
Totalitatea oaselor din organism formează scheletul. La rândul său scheletul
uman este împărțit în 4 părți : Coloana vertebrală, toracele osos, craniul și oasele
membrelor.
În funcție de forma lor oasele sunt împărțite în 4 grupe : oase lungi,
scurte, plate și iregulate. Unii autori consideră oasele sesamoide drept al 5-lea
tip de oase (aceste oase au rol de scripete și sunt ‚incapsulate’ în tendon).
Oasele care fac posibilă mișcarea sunt sunt oasele lungi. Principalele
componente ale unui os lung sunt : diafiaza (porțiunea din mijloc a osului),
epifizele (porțiunile superioare și inferioare ale osului), periostul (înconjoară
întregul os și ajută la formarea celulelor osoase), cartilajul osos (se găsește la
sfârșitul epifizei și are rolul de a facilita alunecarea între oasele care se
articulează.
Structura funcțională a oaselor este foarte complexă și în funcție de
sarcinile pe care acesta le are de îndeplinit. Conform legii lui Wolff osul se
adapteaza sarcinilor la care este supus. Mai exact, dacă un os trebuie să suporte
forțe mari de compresiune lamelele și traveele din substanța spongioasă se vor
dispune în planul forțelor care se exercită asupra oasului.

Articulațiile
Reprezintă totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Acestea se clasifică în :
 Articulații fibroase – sindesmozele, suturile și gomgozele.
 Articulații cartilaginoase – sincondrozele (sfeno-occipitale) și simfizele
(pubiană, corpurile vertebrale)
 Articulațiile sinoviale – din această categorie fac parte majoritatea
articulațiilor corpului (umăr, genunchi, șold, etc). Principalele
componente ale unei articulații sinoviale sunt: suprafețele articulare,
cartilajul articular, formațiuni de asigurare a congruenței articulare
precum și mijloace de unire ( capsula, labrum, ligamente, etc.).

Suprafețele articulare pot fi : sferice, eliptice, cilindrice, plane, etc.

Cunoașterea formei suprafețelor articulare este importantă deoarece cu ajutorul
acestora putem întelege biomecanica articulară.
Cartilajul articular este un cartilaj hialin de culoare alb-sidefie. Acesta
prezintă 2 suprafețe : 1 aderentă la suprafața articulară a osului și o parte liberă
ce corespunde cavității articulare. Acesta are o grosime de 1-3 mm în funcție de
dimensiunea articulației. Deoarece cartilajul articular este alcătuit în proporție de
60% apă, hidratarea este un aspect foarte important al menținerii sănătății
acestuia. De asemenea înaintarea în vârstă duce la scăderea grosimii cartilajului
articular.
Capsula articulară este o formațiune care înconjoară o articulație.
Aceasta are 2 straturi. Un strat extern sau fibros și un strat intern sau sinovial.
Ele reprezintă o continuare a periostului osos.
Labrumul articular se întâlnește la articulațiile umărului și a șoldului.
Acesta are rolul de a mări cavitatea articulară și a oferi un suport mai bun
oaselor, astfel poate fi considerat un mijloc de unire.
 Fibrocartilajele intra-articulare sunt reprezentate de meniscuri și
discurile intervertebrale. Se găsesc între suprafețele articulare și au rolul de a
oferi o mai buna congruența suprafețelor articulare.
Un ligament este o bandă de țesut fibros foarte rezistent și inextensibil
care unește suprafețele articulare ale oaselor și facilitează sau limitează anumite
mișcări. Alături de ligamente la stabilitatea articulațiilor mai intervin și mușchii
care vor fi discutați în cele ce urmează.

Mușchii
Corpul umar are un număr de aproximativ 400 de mușchi. În ceea ce
privește aparatul locomotor se vor studia doar mușchii scheletici sau striați.
Musculatura netedă sau cea viscerală nu este specifică aparatului locomotor.
Mușchii reprezintă componenta activă a aparatului locomotor, în timp ce oasele
și articulațiile sunt componentele pasive.
În organismul uman mușchii au funcții precum : contractilitatea,
termoreglare, pompă limfatică și venoasă, etc.
În funcție de forma și rolul lor mușchii se clasifică în : mușchi fusiformi,
pătrați, triunghiulari, unipenați, bipenați, longitudinali, și multipenați.
 Tendonul reprezintă modalitatea de unire a mușchiului cu osul. Acesta își
ia forma în funcție de forma mușchiului. (Dacă este un mușchi lung tendonul va
fi cilindric, lung. Dacă un mușchi este lat tendonul să va lua forma unei
aponevroze.). Din punct de vedere chimic tendonul este constituit din țesut
conjunctiv, în special fibre de colagen. Orientarea acestora este unidirecțională
iar elasticitatea foarte redusă. Vasculartizația tendoanelor este destul de redusă,
din acest motiv întâlnim deseori procese degenerative . Lipsa vascularizației este
compensată cu o inervația foarte bună (tendonul are un rol proprioceptiv foarte
important).
Alături de mușchi și tendoane întâlnim niște formațiuni auxiliare care au
rol de protecție și de ușurare a activității musculare prin reducerea forțelor de
frecare. Aceste anexe sunt : fasciile musculare, retinaculele, trohleele, tecile
tendoanelor și bursele sinoviale.

Bibliografie :
1. Baciu C., Anatomia Funcțională și biomecanica aparatului locomotor,
1977, Editura Sport-Turism București;
2. Frenkel V., et al., Basic biomechanics of the musculoskeletal system,
2012, Editura C&C Offset;
3. Papilian V., Anatomia omului, aparatul locomotor, 2003, Editura BIC
ALL;