Dokumen - Tips Curs de Anatomie Functionala Si Biomecanica 11doc

CUPRINS
Partea I – ANATOMIA FUNCŢIONALĂ
Capitolul 1
DEFINIŢIA ŞI SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR.................7
1.1. Poziţia anatomică....................................................................8
1.2. Planurile anatomice.................................................................8
1.3. Clasificarea mişcărilor în raport cu planurile anatomice......10
Capitolul 2
CARACTERISTICILE MORFOFUNCŢIONALE
ALE OASELOR.....................................................................................12
2.1. Forma oaselor........................................................................12
2.2. Structura oaselor...................................................................12
2.3. Măduva osoasă......................................................................13
2.4. Dezvoltarea oaselor...............................................................18
2.5. Creşterea oaselor...................................................................19
Capitolul 3
CARACTERISTICILE MORFOFUNCŢIONALE ALE
ARTICULAŢIILOR..............................................................................20
3.1. Clasificare funcţională..........................................................20
3.2. Elementele componente ale articulaţiilor..............................22
3.3. Vascularizaţia articulaţiilor...................................................30
Capitolul 4
CARACTERISTICI MORFO-FUNCTIONALE
ALE MUŞCHILOR STRIAŢI..............................................................31
4.1. Clasificare.............................................................................31
Anatomie funcţională şi biomecanică
4.2. Elemente componente ale muşchilor striaţi..........................32

Capitolul 5
STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI
RESPIRATOR.......................................................................................37
5.1. Căile respiratorii....................................................................37
5.2. Plămânii................................................................................43
Capitolul 6
ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI CARDIO-
VASCULAR...........................................................................................47
6.1. Inima ....................................................................................47
6.2. Arborele circulator ...............................................................52
Partea a II-a BIOMECANICA
Capitolul 7
TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ..............................5959
7.1. Activitatea statică..................................................................59

7.2. Activitatea dinamică.............................................................62
Capitolul 8
PRINCIPALELE LANŢURI MUSCULARE ALE CORPULUI......63
8.1. Lanţurile musculare ale trunchiului .....................................63
8.2. Lanţurile musculare ale membrelor superioare.....................63
8.3. Lanţurile musculare ale membrelor inferioare......................65
Capitolul 9
STATICA EXERCIŢIILOR FIZICE..................................................67
9.1. Echilibrul corpurilor care au un punct de sprijin..................67
4
9.2. Echilibrul corpurilor care au o suprafaţă de sprijin...............68

9.3. Pârghia osoasă.......................................................................68
Capitolul 10
ANALIZA PRINCIPALELOR POZIŢII ALE CORPULUI
OMENESC.............................................................................................73
10.1 Poziţii cu sprijin inferior......................................................73
10.2. Poziţii în sprijin...................................................................82
10.3. Poziţii cu sprijin superior....................................................85
Capitolul 11
MIŞCĂRILE LOCOMOTORII...........................................................87
11.1. Mersul.................................................................................87
11.2 Alergarea .............................................................................93
11.3. Săriturile..............................................................................95
Bibliografie...........................................................................................100
5
PARTEA I
ANATOMIA FUNCŢIONALĂ
CAPITOLUL 1
DEFINIŢIE. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR
Anatomia este acea ramură a ştiinţelor biologice care se

ocupă cu studiul fiinţelor organizate, mijlocul principal de
investigaţie fiind disecţia. Termenul de anatomie provine de la
cuvintele greceşti : „ana” = „prin” şi „tomnein” = „a tăia”.
În ceea ce priveşte istoricul anatomiei, preocupări
asupra corpului omenesc au apărut încă din antichitate.
Hipocrate a fost primul care a considerat organismul uman ca
un tot unitar, în strânsă dependenţă cu mediul extern. Aristotel
a introdus primele elemente de corelaţie între structura şi
funcţie. Mai târziu, Galenus a aplicat organismului uman
rezultatele observaţiilor sale asupra animalelor.
În Evul Mediu dezvoltarea studiilor de anatomie a fost
îngreunată de prejudecăţile religioase care condamnau disecţia
cadavrelor.
În epoca Renaşterii dezvoltarea tuturor ştiinţelor a luat
un avânt deosebit, inclusiv anatomia. Un anatomist de seamă a
fost Andre Vesal, care după o muncă asiduă a reuşit să
zdruncine concepţia lui Galenus, concepţie care dominase timp
de 13 secole.
În epoca modernă s-a remarcat Wiliam Harvey care a
reuşit în anul 1628 o argumentare ştiinţifică a funcţionării
aparatului circulator.
În ţara noastră un nume remarcabil a fost cel al
profesorului Francisc Rainer, care considera anatomia drept
„ştiinţă a formei vii”.
Cercetările de anatomie au atras dezvoltarea altor
ramuri cum sunt fiziologia, biochimia, biomecanica.
1.1. Poziţia anatomică
Pentru a uşura studiul corpului omenesc şi pentru a fi

posibilă orientarea corectă a segmentelor şi organelor, s-a
stabilit convenţional o poziţie iniţială, denumită poziţie
anatomică.
Aceasta este o poziţie ortostatică în care membrele
superioare sunt lipite de trunchi, cu coatele extinse,
antebraţele rotite în afară, cu palmele orientate în faţă,
degetele extinse şi policele în exterior. Membrele inferioare
sunt extinse, cu genunchii lipiţi şi laba piciorului în unghi drept
pe gambă.
1.2. Planurile anatomice
Sunt suprafeţe imaginare care secţionează corpul sub o

anumită incidenţă. In funcţie de această incidenţă au fost alese
trei categorii principale de planuri, dintre care două verticale şi
unul orizontal.
1. Planurile frontale sunt orientate latero-lateral deci
paralele cu fruntea. Ele împart corpul într-o parte
anterioară şi una posterioară. Dintre aceste planuri
exista unul care împarte greutatea corpului la
jumătate şi se numeşte plan medio-frontal.
2. Planurile sagitale sunt orientate antero-posterior,
perpendiculare pe cele frontale. Ele împart corpul
într-o parte stângă şi una dreaptă. Planul sagital care
împarte greutatea corpului la jumătate se numeşte
plan medio-sagital.
8
3. Planurile transversale sunt orientate orizontal,

perpendicular pe primele două şi împart corpul într-o
parte superioară şi o parte inferioară. Planul care
împarte la jumătate greutatea corpului se numeşte
plan medio-transversal.
Planurile medio-sagitale, medio-frontale şi medio-

transversale se intersectează într-un punct care reprezintă
centrul general de greutate.
Centrul de greutate este acel punct din masa corpului în
care se aplică rezultanta forţelor de gravitaţie.
La corpurile simetrice şi cu densitate omogenă, el
coincide cu centrul geometric.
9
Corpul omenesc nu este nici simetric şi nici omogen din

punct de vedere al densităţii, astfel că centrul geometric nu
coincide cu centrul de greutate. În plus, poziţia centrului de
greutate diferă de la o persoană la alta în funcţie de tipul
constituţional şi chiar la aceeaşi persoană în funcţie de poziţia
în care se află.
1.3. Clasificarea mişcărilor în raport cu planurile

anatomice
În raport cu planul anatomic în care este dispus axul de

mişcare, mişcările se împart astfel:
 axul în plan frontal – mişcări de flexie şi de extensie;
 axul în plan sagital – mişcări de abducţie şi de adducţie;
 mişcările în axul lung al segmentului – rotaţiile;
 mişcările în mai multe planuri – circumducţia
 Flexia este mişcarea de îndoire faţă de poziţia anatomică.
 Extensia este mişcarea de revenire din flexie sau

continuarea ei dincolo de poziţia anatomică. Cazuri particulare:
 la articulaţia umărului flexia şi extensia se numesc
anteducţie şi retroducţie;
 la laba piciorului exista termenii de flexie plantara şi
flexie dorsală.
 Abducţia este mişcarea de îndepărtare faţă de planul
sagital.
 Adducţia este mişcarea de apropiere de planul sagital.
10
 Circumducţia este mişcarea prin care segmentul descrie un

con al cărui vârf este articulaţia.
 Rotaţia este mişcarea în axul lung. Poate fi internă sau
externă. Pentru antebraţ există termenii de supinaţie pentru
rotaţia externă şi de pronaţie pentru rotaţia internă.
Orientarea diferitelor organe fata de planurile anatomice
Medial – intern; lateral – extern; dorsal – posterior;

ventral – anterior; proximal – superior; distal –inferior.
11
CAPITOLUL 2

OASELOR
2.1. Forma oaselor
În funcţie de forma lor, oasele se clasifică în trei

categorii: lungi, late şi scurte. Forma este adaptată rolului pe
care îl au, şi anume :
1. Oasele lungi acţionează ca pârghii şi realizează mişcări
rapide şi de mare amplitudine;
2. Oasele scurte – suporta greutatea corpului – oasele tarsiene

 contribuie la menţinerea echilibrului intrinsec al
coloanei vertebrale – vertebrale;
 permit executarea mişcărilor complexe şi delicate ale
mâinii – oasele carpiene
3. Oasele late – alcătuiesc cavităţi ce protejează organe

importante – oasele cutiei craniene;
 realizează suporturi stabile – oasele bazinului;
 oferă muşchilor suprafeţe întinse de inserţie –
omoplatul.
2.2. Structura oaselor
Ţesutul osos
Ţesutul osos este o varietate a ţesutului conjunctiv,

adaptată la maxim funcţiei de susţinere şi rezistenţă a
organismului. Adaptarea constă în impregnarea substanţei

fundamentale cu săruri minerale.
Ţesutul osos este alcătuit din substanţa fundamentală,
fibre şi celule.
Substanţa fundamentală este produsă de osteoblaşti şi
conţine substanţe organice şi anorganice. Cea mai importantă
substanţă organică este oseina. Aceasta are o mare afinitate
pentru sărurile minerale.
Principalele săruri minerale cu care se impregnează
matricea proteic sunt: fosfatul tricalcic, carbonatul de calciu,
fosfatul de magneziu, clorura de calciu şi fluorura de calciu.
Oseina impregnată cu săruri minerale, formează lamele osoase.
Fibrele sunt reprezentate de fibre de colagen incluse în
substanţa fundamentală.
Celulele sunt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şi
osteoclaste.
Osteoblastul este o celulă tânără care apare numai în
timpul osificării, iar în momentul în care osificarea s-a încheiat,
se transformă în celula matură numită osteocit. Osteoblastul
secreta oseina.
Osteocitul este o celulă osoasa adultă, de formă stelată,
cu numeroase prelungiri citoplasmatice, prin care osteocitele
vin în contact între ele. Sunt aşezate în nişte cavităţi numite
osteoplaste.
Osteoclastul este o celulă multinucleată cu rol în
distrucţia şi resorbţia osoasă din cadrul osteogenezei.
În funcţie de structură, ţesutul osos se clasifică în ţesut
osos compact şi ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact este alcătuit din numeroase

canale longitudinale paralele cu canalul medular, numite canale
13
Havers. Aceste canale au dimensiuni variabile, astfel că şi

conţinutul va fi diferit. În canalele Havers de dimensiuni mari
se găsesc: o arteriolă, o venulă, vase limfatice, filete nervoase
şi măduvă osoasă. Cele de dimensiuni mici conţin numai un
capilar.
Canalele Havers sunt unite prin nişte canale transversale
numite canale Volkmann.
În jurul fiecărui canal Havers se află câte 8-15 lamele
osoase concentrice, care împreună cu canalul formează un
osteon. Acesta este unitatea morfo-funcţională a ţesutului osos
şi se mai numeşte sistem haversian.
În lamelele osoase sunt săpate osteoplaste. Acestea
prezintă prelungiri canaliculare prin care pătrund prelungiri
citoplasmatice ale osteocitelor.
Între osteoane se află fragmente osoase arciforme
numite sisteme interhaversiene.
Ţesutul osos spongios este alcătuit din numeroase

cavităţi de dimensiuni variabile numite areole, care conţin
măduvă osoasă.
Pereţii areolelor se numesc trabecule şi sunt formate din
lamele osoase incomplete, aşa încât areolele comunică între
ele.
Trabeculele dau rezistenţă ţesutului osos şi sunt dispuse
pe direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului.
Areolele sunt echivalentul canalelor Havers. Deoarece
lamelele osoase din jurul areolelor sunt sub formă de arcuri de
cerc şi nu închid complet cavitatea, se spune că ţesutul osos
spongios este format din sisteme haversiene incomplete.
14
Structura oaselor lungi
Oasele lungi sunt alcătuite dintr-un corp sau diafiză şi

din două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Între
diafiză şi epifize se află metafizele, pe locul cartilajului de
creştere.
a) Structura diafizei
In axul diafizei este un canal numit canal medular, în

care se află măduva osoasă. La exterior diafiza este învelită de
un manşon fibros, numit periost. Periostul este format din două
straturi: un strat extern numit periost fibros şi un strat intern
numit periost osteogen.
15
Periostul fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în

care predomină fibrele elastice şi cele de colagen, iar celulele
conjunctive sunt rare.
Periostul osteogen este alcătuit din ţesut conjunctiv în
care predomina celulele conjunctive, iar fibrele elastice şi
colagene provin din periostul fibros. Acest strat are rol în
osteogeneză, iar după încheierea perioadei de creştere şi
dezvoltare, intră în repaus. El îşi recapătă proprietăţile
osteogenice în caz de fractură.
Tot în periost se mai găsesc vase, plexuri nervoase şi
corpusculi receptori: Vater-Pacini şi Ruffini.
Sub periost se află masa osoasă sub forma de tub axat
pe canalul medular. Spre exterior şi spre interior masa osoasă
este delimitată de lamele concentrice care formează sistemul
lamelar fundamental extern şi respectiv intern.
Între cele două sisteme lamelare este ţesut osos
compact. Următorul strat al diafizei este endostul. Acesta este
o membrană conjunctivă care are o structura asemănătoare
periostului. În perioada intrauterina are funcţie osteogenică, iar
ulterior devine inactiv.
b) Structura epifizei
Epifizele sunt formate din periost, masă osoasă şi

endost. Periostul lipseşte de pe suprafeţele articulare, fiind
înlocuit cu cartilaj hialin.
Masa osoasă este formată în cea mai mare parte din
ţesut osos spongios. Ţesutul osos compact se găseşte în strat
foarte subţire la suprafeţele epifizei. Endosul căptuşeşte
trabelulele care delimitează areolele.
16
Structura oaselor scurte
Oasele scurte sunt alcătuite din periost, masă osoasă şi

endost. Periostul este înlocuit la nivelul suprafeţelor articulare
cu cartilaj hialin. Masa osoasă este formată din ţesut osos
spongios situat în partea internă şi un strat subţire de ţesut
osos compact la periferie. Endostul căptuşeşte areolele
ţesutului osos spongios.
Structura oaselor late
Masa osoasă este formată din ţesut osos spongios numit

diploe, situat intre doua straturi de ţesut osos compact numit
tăblie internă şi respectiv tăblie externă.
Tăbliile sunt învelite de periost, iar areolele ţesutului
spongios sunt căptuşite de endost.
2.3. Măduva osoasa
Se găseşte în canalul medular, în canalele Havers de

dimensiuni mai mari şi în areolele ţesutului osos spongios. Ea
apare sub trei forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este osteogenă şi hematogenă. Măduva
roşie osteogenă se află în diafiza oaselor în perioada
intrauterina şi în perioada de creştere. Are rol în formarea
ţesutului osos.
Măduva roşie hematogenă se găseşte la făt în toate
tipurile de oase şi are rol în formarea elementelor figurate din
sânge. La adult dispare din diafize şi rămâne numai în ţesutul
17
osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi
din corpii vertebrali.
Măduva galbena se formează din măduva roşie prin
transformarea celulelor conjunctive în lipocite. Apare în
diafizele oaselor lungi ale adultului. În cazul unor anemii grave,
care necesită o hematopoieză maximă, ea poate redeveni
măduva roşie hematogenă.
Măduva cenuşie apare numai la bătrâni sau la tineri în
cazuri patologice: TBC sau neoplasme. La bătrâni are aspect
fibros, iar la tineri aspectul este gelatinos.
2.4. Dezvoltarea oaselor
Procesul de dezvoltare a osului este procesul de

constituire a osului, prin metaplazia ţesutului care îl precede.
Se ştie că în perioada embrionară şi fetală scheletul este
format din membrane conjunctive (craniul) şi din cartilaj hialin
(membrele, coastele şi scheletul axial).
In a treia săptămână a embrionului apar primele procese
de osificare la nivelul claviculei.
Transformarea membranelor conjunctive şi a cartilajului
hialin în ţesut osos se numeşte osteogeneza. Osteogeneza din
membranele conjunctive se numeşte osificare de membrană,
iar cea din cartilajul hialin, osificare de cartilaj.
Punctele de la care începe şi se extinde procesul de
osteogeneză se numesc puncte de osificare.
Osteogeneza presupune procese de construcţie şi
procese de distrugere. Faza în care predomină procesele de
construcţie se numeşte osificare primară şi rezultă osul brut.
Faza în care predomină fenomenele de distrucţie şi remaniere
18
osoasă este faza de osificare secundară din care rezultă osul

adult.
2.5 Creşterea oaselor
Creşterea în lungime a osului se bazează pe osificarea

encondrală, de cartilaj, de la nivelul cartilajului de creştere. La
început procesul se face atât spre epifize, cât şi spre diafiza.
Apoi creşterea spre epifize se opreşte, prin apariţia unei lamele
osoase care opreşte procesul de osteogeneză. În continuare
creşterea osului se face numai spre marginea diafizară, iar în
jurul vârstei de 25 de ani creşterea se opreşte.
Creşterea în grosime a osului este proporţională cu
creşterea în lungime şi se bazează pe activitatea osteogenica a
periostului.
19
CAPITOLUL 3

ARTICULAŢIILOR
Articulaţiile sunt organele de legătură dintre oase. Ele

asigură oaselor diferite grade de libertate, permiţându-le
acestora să-şi îndeplinească funcţia fundamentală de pârghie în
cursul efectuării mişcărilor imprimate de muşchi şi în acelaşi
timp le permite să formeze cavităţi în care se adăpostesc
organe vitale.
Articulaţia poate fi definită ca un ansamblu de părţi moi
prin care se unesc două sau mai multe oase.
3.1. Clasificare funcţională
I. În funcţie de gradul de mobilitate
a) Articulaţii fixe sau sinartroze

 mişcările sunt minime sau inexistente;
 sunt lipsite de o cavitate articulară;
 ţesutul intermediar care face legătura dintre oase poate fi
fibos, fibro-cartilaginos, cartilaginos sau osos.
b) Articulaţii semimobile sau amfiartroze

 zona intermediară prezintă o fantă incompletă apărută sub
influenţa unor mişcări de amplitudine redusă.
c) Articulaţii mobile sau diartroze

 între extremităţile oaselor apare o cavitate articulară;
 cavitatea este delimitată de un ţesut conjunctiv numit
capsulă articulară;
 capsula continuă periostul oaselor şi este întărită de
ligamente capsulare care reprezintă de fapt îngroşări ale
capsulei;
21
II. În funcţie de gradele de libertate
a) Articulaţii cu un singur grad de libertate

b) Articulaţii cu două grade de libertate
c) Articulaţii cu trei grade de libertate sau total libere sau
enartroze. Acestea au o extremitate osoasă în formă de
sferă, iar cealaltă este o cavitate rotundă. În organism
există numai două astfel de articulaţii: scapulo-humerală
şi coxo-femurală.
3.2. Elementele componente ale articulaţiilor
A. Extremităţile osteo-articulare
 forma lor este legată direct de gradul de gradul de libertate
al mişcărilor;
 trabeculele osoase ale extremităţilor se orientează în sensul
necesităţilor de transmitere a liniilor de forţă;
22
 cele două suprafeţe articulare trebuie să se adapteze

perfect una pe cealaltă conform principiului congruenţei
articulare;
 în caz de incongruenţă transmiterea forţelor se face
defectuos şi neuniform, ducând la leziuni cartilaginoase în
zonele suprasolicitate, care în final duc la artroze.
B. Cartilajul articular
 este hialin
 grosimea sa depinde de mai mulţi factori:
o grosimea este mai mare în zonele de maximă
presiune;
o este legată de nivelul de oprire al proceselor de
osificare; astfel, cu cât osificarea s-a terminat mai
repede cu atât grosimea va fi mai mare;
o diferă în funcţie de suprafaţa pe care o acoperă: la
o enartroză, la cap este mai gros în centru şi mai
subţire la periferie, iar la cavitate este mai gros la
periferie decât în centru;
o este mai gros la tineri şi se subţiază cu vârsta;
 straturile profunde ale cartilajului se mulează pe suprafaţa
osoasă care este vălurită, astfel că nu poate aluneca lateral;
 cartilajul articular este avascular, fără posibilităţi de
cicatrizare sau regenerare. Este deci un ţesut braditrof cu
metabolism foarte scăzut, ceea ce face să reziste mai bine
decât alte ţesuturi la acţiunea diverşilor factori agresivi;
 nutriţia cartilajului se face prin: vasele capsulei sinoviale,
lichidul sinovial şi prin ţesutul osos subiacent, direct prin
nişte orificii foarte fine, de 10-50μ;
 este lipsit de inervaţie, motiv pentru care agresiunile nu
determină senzaţii dureroase.
23
Cartilajul articular are trei proprietăţi mecanice

indispensabile: compresibilitatea, elasticitatea şi porozitatea.
Compresibilitatea
Datorită acestei proprietăţi cartilajul articular îşi
îndeplineşte rolul de amortizor pentru ţesutul osos subiacent,
care s-ar eroda prin frecare. Aşa se explică faptul că unele
articulaţii pot suporta fără urmări, presiuni mari, chiar peste
350 kg.
Peste o anumită limită, deformarea cartilajului este
ireversibilă şi se ajunge la înfundări şi fisurări ale acestuia.
Pentru întreţinerea cartilajelor articulare sunt necesare
mişcări normale, care înlesnesc difuziunea lichidului sinovial pe
suprafaţa acestui ţesut.
Presiunile exercitate continuu se opun difuzării
substanţelor nutritive ducând la tulburări trofice. Este deci
necesar ca presiunile să se exercite intermitent.
Presiunile mijlocii şi de lungă durată se însoţesc de
exudare de apă şi este necesar un anumit timp pentru ca
deformarea să dispară. După o zi de lucru în picioare, datorită
compresiunii discurilor intervertebrale şi a cartilajelor
membrelor inferioare, talia scade cu 1-2 cm.
Elasticitatea
Cartilajul este mai elastic la centru decât la periferia
suprafeţei articulare, deoarece spaţiile cu celule joacă rolul
unor pneuri.
Elasticitatea este proporţională cu conţinutul de apă,
astfel încât deshidratarea duce la pierderea elasticităţii (cum se
întâmplă în artrozele senile).
24
Porozitatea
Este proprietatea care permite îmbibarea cu lichid
sinovial a cartilajului şi deci nutriţia acestuia.
C. Bureletul fibro-cartilaginos
Unele articulaţii, cum ar fi enartrozele nu au suprafeţe
articulare egale. Capul humeral sau femural are o suprafaţă
articulară mai întinsă decât cavitatea glenoidă sau cotiloidă.
Pentru a compensa suprafaţa articulară, aceste cavităţi
prezintă un burelet fibro-cartilaginos care le prelungeşte
marginea.
Bureletul este circular, iar pe secţiune transversală are
formă prismatică triunghiulară cu baza pe marginea cavităţii,
faţa externă în raport cu capsula articulară la care aderă, iar
faţa internă şi vârful privesc spre cavitatea articulară.
Rolul bureletului este de a mări suprafaţa cavităţii
articulare şi de a menţine suprafeţele în contact.
D. Discurile şi meniscurile
Sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase necesare pentru
menţinerea congruenţei articulaţiilor în care extremităţile
osoase nu se adaptează perfect. Discurile sunt rotunde şi cu
grosime uniformă. Meniscurile sunt semilunare sau ovalare şi
au grosimi diferite în unele porţiuni.
25
E. Capsula articulară
Este o formaţiune conjunctivă care continuă periostul
celor două segmente osoase. Se prezintă ca un manşon în jurul
epifizelor şi se inseră în funcţie de mobilitatea articulaţiei.
Astfel, în cazul articulaţiilor cu mişcări mai limitate, inserţia
este la marginea cartilajului articular, iar în cazul articulaţiilor
mai mobile, la nivelul metafizei.
Capsula articulară este formată din două straturi: strat
extern, fibros, continuarea stratului extern al periostului şi strat
intern, care se opreşte la periferia cartilajului articular.
Capsula fibroasă este formată din fibre de colagen şi are
grosimi diferite deci şi rezistenţă diferită. În unele locuri, în
care necesită o rezistenţă mărită, prezintă îngroşări sub formă
de fascicule fibroase, numite ligamente capsulare. În alte locuri
este mai subţire sau chiar poate lipsi, astfel încât cavitatea
articulară rămâne închisă numai de stratul intern (membrana
sinovială).
Membrana sinovială herniază, îmbracă formaţiunile
vecine articulaţiei, formează funduri de sac sau pungi sinoviale.
Acestea au rol mecanic important pentru că uşurează
26
alunecarea tendoanelor şi muşchilor peste articulaţie. În acelaşi

timp funcţionează ca rezervoare de lichid sinovial în timpul
repausului.
Pe fundurile de sac se inseră o serie de muşchi tensori ai
capsulei, care împiedică prinderea între suprafeţele articulare a
membranei sinoviale în timpul mişcărilor. Membrana sinovială
este formată dintr-o stromă care conţine celule. Stroma este
formată din fibre colagene orientate pe direcţia tracţiunilor
mecanice, iar celulele secretă mucină.
Membrana sinovială prezintă prelungiri intraarticulare
sub formă de vilozităţi sinoviale şi plăci adipoase.
Sinoviala are următoarele roluri:
 reglează temperatura
 reglează presiunea
 asigură resorbţia lichidului sinovial şi deşeurilor articulare
În caz de imobilizare a articulaţiei, sinoviala proliferează,
umple cavitatea, iar dacă imobilizarea continuă ea se
transformă ireversibil în ţesut conjunctiv dens şi produce
„redoare fibroasă strânsă”.
F. Ligamentele
După poziţia lor se împart în : ligamente capsulare,
ligamente extraarticulare şi ligamente intraarticulare.
Ligamentele capsulare sunt de fapt îngroşări ale capsulei
fibroase pe direcţia tracţiunilor care se exercită asupra lor în
cursul mişcărilor efectuate în articulaţie. Astfel se deosebesc:
fibre longitudinale produse de mişcările de flexie-extensie, fibre
oblice apărute sub acţiunea mişcărilor de rotaţie internă-
externă şi fibre circulare sub acţiunea mişcărilor de răsucire.
27
Ligamentele extraarticulare sunt situate în afara

articulaţiei şi la oarecare distanţă.
Ligamentele intraarticulare sunt situate intracapsular dar
extrasinovial. După criteriul funcţional se împart în ligamente
ajutătoare care consolidează legătura dintre oase şi ligamente
frenatoare, care frânează mişcările peste o anumită limită.
G. Muşchii periarticulari
Funcţionează ca ligamente tonice active, unii dintre ei
inserându-se chiar pe capsulă. De exemplu la articulaţia
scapulo-humerală datorită marii mobilităţi, ligamentele sunt
slab dezvoltate, iar congruenţa articulară este asigurată de
muşchii periarticulari. Ei permit şi o amplă mobilitate atunci
când aparatul neuromuscular este intact. Paralizia lor duce la
luxaţie scapulo-humerală.
28
H. Lichidul sinovial
Are o dublă origine: transsudat de lichid plasmatic şi
produsele de descuamaţie a sinovialei şi cartilajelor. Conţine
mucină, formată din proteină şi acid hialuronic. Acidul
hialuronic este un polimer care conferă gradul de vâscozitate al
lichidului sinovial. Cu cât gradul său de polimerizare este mai
mare, cu atât lichidul este mai vâscos.
Lichidului sinovial are un pH de 7.4. Majoritatea celulelor
au rol fagocitar. Ele sunt: monocite (47 %), limfocite (25 %),
granulocite (7 %) şi alte celule (2 %).
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, lichidul sinovial
conţine proteine şi glucide mai puţine decât plasma şi cloruri ai
multe.
Rolul lichidului sinovial : nutriţie, curăţire şi lubrifiere.
1) Cartilajul articular este poros şi se hrăneşte prin
imbibiţie cu lichid sinovial.
2) Curăţirea de produsele de descuamare superficială se
face datorită proprietăţilor osmotice ale sinovialei şi
capsulei. Lichidul sinovial este în permanenţă
29
schimbat, iar deşeurile sunt fagocitate sau folosite ca

hrană pentru cartilaj.
3) Prin rolul de lubrifiere lichidul sinovial influenţează
radical intensitatea forţelor de frecare dintre
suprafeţele osoase în contact.
Lichidul sinovial prezintă proprietăţi caracteristice care îi
conferă un rol deosebit în dinamica articulară.
Tensiunea superficială permite lichidului să adere ca o
peliculă la suprafaţa articulaţiilor. Zgomotul de pocnitură care
se aude când articulaţia trece brusc din repaus în mişcare, se
datorează greutăţii de dezlipire a suprafeţelor articulare
lubrifiate de pelicula de lichid sinovial.
Elasticitatea împiedică expulzarea lichidului din spaţiul
articular la o forţă de presiune mai mare.
Conductibilitatea termică asigură transferul de căldură
între suprafeţele în contact.
Vâscozitatea conferă capacitatea de lubrifiere. Lichidul
sinovial este un lichid nonnewtonian, a cărui vâscozitate scade
pe măsură ce viteza creşte. Vâscozitatea lui scade şi cu
creşterea sarcinii de încărcare. Din aceste două motive lichidul
sinovial este un lubrefiant ideal.
Mecanismul lubrifierii a încercat să fie explicat prin mai
multe teorii, dar indiferent de mecanism lubrifierea este un
proces continuu, lichidul sinovial fiind în permanenţă recirculat.
Recircularea este oscilatorie (de exemplu lichidul expulzat în
timpul flexiei este recuperat în cursul extensiei).
În cazul scăderii cantităţii de lichid sau în cazul dispariţiei
lui, apare frecarea patologică care duce la uzura suprafeţelor
articulare şi la instalarea proceselor degenerative.
Acelaşi efect îl are şi modificarea calitativă a lichidului.
Astfel s-a demonstrat că pierderea vâscozităţii prin
30
administrarea intraarticulară a hialuronidazei (care

depolimerizează acidul hialuronic), duce la uzura cartilajelor
articulare.
3.3. Vascularizaţia articulaţiilor
Din trunchiurile arteriale ale membrelor sau din

colateralele lor pornesc ramuri articulare. Ele realizează în jurul
capsulei o reţea periarticulară din care pornesc arterele
epifizare. Înainte de a pătrunde în epifize arterele epifizare se
ramifică în interiorul capsulei formând reţeaua intracapsulară şi
apoi în interiorul sinovialei, formând reţeaua intrasinovială.
După ce se ramifică în capilare, sângele este colectat în
vene.
La adult pe lângă sistemul capilar, între artere şi vene se
formează şi anastomoze arterio-venoase care scad odată cu
înaintarea în vârstă. Anastomozele au rol în reglarea aportului
arterial articular şi epifizar.
31
CAPITOLUL 4
CARACTERISTICI MORFO-FUNCTIONALE
ALE MUŞCHILOR STRIAŢI
4.1. Clasificarea muşchilor striaţi
În funcţie de forma exterioară muşchii pot fi scurţi, lungi,

laţi sau inelari.
a) Muşchii scurţi realizează ansambluri musculare, cum
sunt muşchii şanţurilor vertebrale care menţin coloana
în extensie şi în acelaşi timp îi asigură supleţe, datorită
numărului mare şi independenţei lor.
b) Muşchii lungi pot fi fusiformi sau cilindrici.
 muşchii fusiformi au formă de fus şi produc
mişcări de forţă şi amplitudine mare;
 muşchii cilindrici au aceeaşi lăţime pe toată
întinderea lor şi produc mişcări de amplitudine
mare, dar forţă relativ mică. Ei contribuie mai
mult la menţinerea direcţiei de mişcare.
c) Muşchii laţi pot fi subţiri sau groşi:

 muşchii subţiri alcătuiesc centurile care închid
marile cavităţi ale corpului. Se dispun în planuri
suprapuse, pe direcţii diferite, exemplu muşchii
abdominali;
 muşchii groşi au formă triunghiulară cu baza pe
coloana vertebrală, torace sau bazin, iar vârful,
reprezentat de u tendon puternic, se inseră într-
un punct de pe membrul superior şi respectiv
inferior. Prin convergenţa fasciculelor se asigură o
mare putere globală de acţiune şi o mare

amplitudine de mişcare.
d) Muşchii inelari au formă circulară şi permit prin

contracţia şi relaxarea lor, deschiderea sau închiderea
anumitor orificii, exemplu orbicularul buzelor. Tot
muşchi inelar poate fi considerat şi muşchiul diafragm.
4.2. Elemente componente ale muşchilor striaţi
 corpul muscular, tendonul, joncţiunea tendino-

musculară, inserţia musculară, tecile sinoviale, vasele
şi nervii
1. Corpul muscular
Toţi corpii musculari ai unui segment sunt înveliţi de o
fascie comună. Fiecare corp muscular este învelit într-un
manşon fibros, numit perimisium extern. Acesta trimite ăn
interior prelungiri numite endomisium, care învelesc fiecare
fascicul muscular în parte. Fasciculele musculare sunt alcătuite
din fibre musculare.
Fibra musculară este formată dintr-o membrană numită
sarcolemă, citoplasmă, numită sarcoplasmă şi mai mulţi nuclei
situaţi la periferie sub sarcolemă.
Fiecare fibră musculară este alcătuită din 400-2000
miofibrile care reprezintă orgaitele specifice fibrelor musculare.
Miofibrilele sunt alcătuite dintr-o alternanţă de discuri
clare şi discuri întunecate, situate la acelaşi nivel în toată fibra
musculară, ceea ce îi conferă aspectul striat.
Discurile clare au în mijloc o membrană mai întunecată
numită membrana Z.
33
La mijlocul discului întunecat se află o porţiune mai puţin

întunecată numită stria Hanssen sau membrana H.
Structurile cuprinse între două membrane Z succesive
poartă numele de sarcomer şi reprezintă unitatea morfo-
funcţională a muşchiului striat. El este format dint-un disc
întunecat şi două jumătăţi de discuri clare de o parte şi de alta.
Miofibrilele sunt alcătuite din miofilamente groase de
miozină şi miofilamente subţiri de actină. Discurile clare conţin
numai miofilamente subţiri de actină, iar cele întunecate conţin
ambele tipuri de miofilamente. În dreptul membranei H se
găsesc numai miofilamente groase de miozină, ceea ce o fac să
pară mai luminoasă.
În timpul contracţiei musculare, capetele miofilamentelor
subţiri de actină se apropie, sarcomerul se scurtează pe seama
discurilor clare, iar stria Hanssen dispare.
2. Tendonul
Este un organ rezistent şi inextensibil, format din ţesut
tendinos. Acesta este alcătuit din fibre tendinoase şi celule
tendinoase numite tenocite, dispuse sub formă de lanţuri.
Tendoanele sunt formate din fascicule tendinoase. Cel mai
complex tendon din corpul uman este tendonul lui Achile,
alcătuit din patru fascicule.
3. Joncţiunea tendino-musculară
Este locul unde corpul muscular se continuă cu tendonul.
La muşchii laţi ai abdomenului direcţia fasciculelor musculare
este aceeaşi cu direcţia fasciculelor tendinoase. De cele mai
multe ori însă, fasciculele musculare sunt orientate oblic pe
direcţia fibrelor tendinoase.
34
Corpul muscular şi tendonul sunt elemente structurale

separate, unite numai funcţional deoarece ele nu se continuă
unele cu altele. Endomisium-ul este cel care se continuă cu
tendonul, deci numai aparatul conjunctiv interfibrilar.
Tendonul este foarte rezistent şi inextensibil, pe când
corpul muscular este elastic, ceea ce face ca în timpul
contracţiilor puternice, joncţiunea să fie foarte solicitată şi să
devină punctul cel mai slab, susceptibil la ruptură.
4. Inserţia musculară
Tendoanele se pot insera pe segmentul osos fie direct pe
compacta osului, fie prin intermediul periostului. În acest ultim
caz, în situaţia unor eforturi excesive pot avea loc decolări
periostale.
5. Tecile sinoviale favorizează alunecarea tendoanelor prin

canalele osteo-fibroase.
Fiecare teacă sinovială este formată dintr-o foiţă
viscerală care acoperă tendonul şi una parietală care
căptuşeşte canalul osteo-fibros. Cele două foiţe se continuă
una cu cealaltă formând funduri de sac. Între ele se găseşte o
cantitate mică de lichid asemănător celui sinovial.
6. Bursele seroase
Denumirea de seroasă este improprie, termenul
folosindu-se pentru rolul lor de a favoriza mişcările. Se dezvoltă
în imediata vecinătate a tendoanelor şi muşchilor şi sunt în
strânsă legătură cu mişcările acestora.
35
Se formează prin două mecanisme: prin frecare şi prin

contact intermitent. Bursele conţin puţin lichid. Acest lichid,
prin iritaţia produsă de un efort excesiv, poate creşte ducând la
apariţia bursitei sau higromei.
7. Vascularizaţia muşchilor
Arterele care pătrund în muşchi se ramifică în ţesutul
conjunctiv dintre fascicule, formând reţele de arteriole.
Arteriolele se ramifică în jurul fibrelor musculare formând reţele
capilare. Între reţelele capilare există anastomoze transversale,
care se umplu cu sânge în timpul contracţiei.
Din reţeaua de capilare se formează venule şi vene care
părăsesc muşchiul pe acelaşi drum cu arteriolele şi arterele.
Între arteriolele şi venulele vecine se formează shunturi
sau anastomoze arterio-venoase care scurtcircuitează reţeaua
capilară în timpul repausului. Deci în timpul repausului numai o
parte din capilare conţin sânge circulant, o parte fiind închise.
36
În timpul contracţiei toate capilarele se deschid, astfel că

se măreşte suprafaţa de schimb nutritiv şi se asigură necesarul
de oxigen al muşchiului.
Tendonul dispune de o vascularizaţie mai slabă.
8. Inervaţia muşchiului
Este somatică şi vegetativă. Inervaţia vegetativă este
asigurată de fibre nervoase simpatice şi parasimpatice care
ajung la muşchi pe calea plexurilor perivasculare.
Inervaţia somatică este realizată de fibre motorii şi
senzitive.
Nervii pătrund în muşchi împreună cu vasele printr-un loc
numit hil muscular.
Fibrele motorii sunt formate din axonii neuronilor motori
din coarnele anterioare ale măduvei spinării şi nucleii motori
cerebrali. Axonii stabilesc legătura funcţională cu fibra
musculară prin intermediul plăcii motorii. Un neuron motor
inervează ai multe fibre musculare. Un neuron motor, cu
axonul lui şi fibrele musculare pe care le inervează formează o
unitate motorie.
Fibrele senzitive sunt dendritele neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali. Ele transmit impulsurile senzitive de la
receptorii musculari spre centrii nervoşi. Cei mai importanţi
receptori musculari sunt fusurile neuro-musculare.
37
CAPITOLUL 5
STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI

RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor

care contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din
aerul atmosferic şi bioxidul de carbon rezultat din procesele
metabolice din organism.
Din punct de vedere anatomo – funcţional, aparatul
respirator este alcătuit din două categorii de organe:
 căile respiratorii – cu rol în conducerea aerului;
 plămânii – organele în care se realizează
schimburile gazoase.
5.1. Căile respiratorii
Căile respiratorii se clasifică astfel:

 Căi respiratorii superioare:
▪ cavităţi nazale
▪ faringe
 Căi respiratorii inferioare
▪ laringe
▪ trahee
▪ bronhii
A. Cavităţi nazale sunt două canale cu direcţie antero-

posterioară, situate sub baza cranului, deasupra cavităţii
bucale şi înaintea faringelui. Ele comunică prin narine cu
exteriorul şi cu faringele prin nişte orificii numite choane.
Cavităţile nazale sunt subîmpărţite de o creastă situată

pe peretele lateral, numită limen nasi, în două compartimente:
 anterior – vestibul nazal;
 posterior – cavitate nazală propriu-zisă.
Vestibulul - se întinde de la nară până la limen nasi;
- peretele lateral corespunde aripii nasului;
- peretele medial este format din septul nazal.
Vestibulul este căptuşit cu un epiteliu asemănător cu al
pielii, bogat în glande sebacee, sudoripare şi care posedă
numeroşi peri.
Cavităţile nazale propriu – zise se mai numesc şi fose
nazale. Ele prezintă :
 perete superior = plafonul;
 perete inferior = planşeul;
 perete medial = septul nazal;
 perete lateral.
Pe peretele lateral se află nişte lame osoase curbate care
proemină în cavitatea nazală şi se numesc cornete. Ele sunt în
număr de 3 :
Cornet nazal - superior;
- mijlociu;
- inferior.
Între faţă concavă a fiecărui cornet şi peretele lateral al
cavităţii nazale se formează câte un şanţ, numit meat. Deci,
fiecărui cornet îi corespunde un meat nazal – superior, mijlociu
şi inferior.
Din punct de vedere funcţional, cavitatea nazală poate fi
împărţită în două etaje şi anume:
 superior – sau olfactiv, care corespunde cornetului nazal
superior şi porţiunii situate deasupra lui. Acest etaj este
învelit de mucoasa olfactivă;
39
 inferior – sau respirator, care corespunde cornetului mijlociu

şi inferior şi este învelit în mucoasă respiratorie.
Mucoasa respiratorie este formată din: - epiteliu;
- corion.
Epiteliul este format din celule cilindrice prevăzute cu
cili vibratili, cu rol în expulzarea particulelor mici de praf care
au pătruns în cavităţile nazale. Printre aceste celule există şi
celule mucoase a căror secreţie (mucusul) menţine mucoasa
umedă şi umezeşte aerul.
Funcţional, cavitatea nazală dirijează aerul inspirat spre
segmentul faringian. În cavitatea nazală aerul este filtrat şi
umezit. Datorită prezenţei denivelărilor suprafeţei interioare,
viteza de pătrundere a aerului scade, ceea ce face ca durata
contactului dintre aer şi mucoasă să crească. Prin aceasta se
realizează şi izotermizarea aerului la temperatura de
0
aproximativ 32 C, pe care o are mucoasa. În acelaşi timp
scăderea vitezei facilitează şi sensibilizarea receptorilor
olfactivi, care vor putea informa cortexul asupra calităţii aerului
inspirat.
B. Laringele este primul organ al căilor respiratorii
inferioare şi este situat în partea anterioară şi mediană a
gâtului sub osul hioid deasupra traheii şi înaintea esofagului. La
adult se află în dreptul vertebrelor C5 - C6.
Structura anatomică:
 schelet format din cartilagii unite prin articulaţii şi
ligamente;
 muşchi;
 mucoasă.
a) Schelet cartilaginos – format din:
 3 cartilagii neperechi: tiroid, cricoid şi epiglotă.
 3 cartilagii pereche: aritenoide, corniculate, cuneiforme.
40
1. Cartilaj tiroid
 are forma unei cărţi deschise posterior;
 este format din lame laterale, unite pe linia mediană,
formând muchia anterioară a cartilajului tiroid. Această
muchie proemină sub piele = mărul lui Adam. În partea
superioară muchia prezintă o adâncitură numită inciziune
tiroidiană;
 marginile posterioare ale lamelor laterale se prelungesc
în sus, formând coarnele superioare, care se leagă prin
ligamente cu osul hioid şi în jos se articulează cu
cartilajul cricoid.
2. Cartilaj cricoid
 este situat în partea inferioară a laringelui deasupra
primului inel cartilaginos al traheii;
 are forma unui inel cu pecete, pecetea este situată
posterior şi se numeşte lama cartilajului cricoid, iar arcul
inelului este în partea anterioară. Pe marginea superioară
a lamei se află două feţe articulare pentru cartilajele
aritenoide. Pe faţa laterală a arcului în dreptul locului de
unire cu pecetea se află alte două feţe articulare pentru
coarnele inferioare ale cartilajului tiroid.
3. Epiglota – este situată în partea superioară a laringelui
înaintea artificiului laringian.
- are forma unei frunze dispuse vertical, cu coada
în jos prinsă în unghiul cartilajului tiroid.
4. Cartilaj aritenoid – are forma unei piramide triunghiulare
cu baza în jos, articulată cu pecetea cartilajului cricoid şi
vârful în sus, articulat cu cartilajul corniculate.
5. Cartilaje cuneiforme – sunt mici, uneori pot lipsi.
b) Muşchii – sunt extrinseci şi intrinseci.
41
Muşchi extrinseci – se inseră cu un capăt pe laringe şi

celălalt pe organele vecine şi contribuie la menţinerea laringelui
în poziţie, la ridicarea şi coborârea în timpul deglutiţiei.
Muşchi intrinseci – se inseră cu amândouă capetele pe
cartilajele laringelui şi au rol în funcţia respiratorie a laringelui.
c) Mucoasa
 este de tip respirator, deci formată dintr-un epitelin cilindric
ciliat prevăzut cu celule mucoase şi glande;
 la nivelul corzilor vocale epiteliul este de tip pavimentos
stratificat şi lipsit de glande.
Configuraţia externă – are forma unei piramide
triunghiulare. Baza este îndreptată în sus şi se prinde de osul
hioid printr-o membrană, vârful este îndreptat în jos şi se
continuă cu traheea.
Feţele – două anterolaterale şi una posterioară.
Configuraţia internă – cavitatea laringiană. În cavitatea
laringiană proemină pe pereţii laterali două perechi de pliuri cu
direcţia antero-posterioară.
Pliurile superioare se numesc plici ventriculare sau
coarde vocale superioare. Pliurile inferioare se numesc plici
vocale sau coarde vocale inferioare.
Coardele vocale superioare nu au rol în fonaţie, motiv
pentru care se mai numesc şi coarde vocale false.
Coardele vocale inferioare şi cartilajele aritenoide
formează un spaţiu numit glotă.
Glota este împărţită astfel:
 o glotă respiratorie (cuprinsă între marginile cartilajelor
aritenoide);
 şi o glotă vocală (cuprinsă între marginile coardelor vocale
inferioare).
Cavitatea laringiană este împărţită în trei etaje:
42
1. etajul supraglotic sau vestibular, cuprins între epiglotă

şi coardele vocale superioare.
2. etajul glotic - cuprins între coardele vocale superioare şi
inferioare.
3. etajul subglotic – porţiunea de sub coardele vocale
inferioare.
Laringele îndeplineşte două roluri:
 conduce aerul către plămâni;
 este principalul organul fonaţiei;
C. Traheea este un organ fibrocartilaginos tubular care
continuă laringele. Ea ajunge în mediastin unde se bifurcă cu
cele două bronhii principale. Începe în dreptul vertebrei C6 şi
se termină în cavitatea toracică în dreptul vertebrei D4. În
funcţie de regiunile pe care le străbate traheea poate fi
împărţită în două segmente:
 segment cervical – din dreptul lui C6 până în dreptul lui
D1.
 segment toracic – de la D1 la D4.
Traheea este aşezată în faţa esofagului şi în spatele
marilor vase (vena cavă superioară, artera pulmonară şi
carotida stângă).
Structura este formată din trei tunici:
 mucoasă;
 fibroelastică;
 adventice.
a) Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de
tip respirator, prismatic, ciliat, cu celule caliciforme şi corion
care conţine glande tubulare cu secreţie seroasă sau muco-
seroasă.
43
b) Tunică fibroelastică – este formată din 15-20

semiinele cartilaginoase, deschise posterior. Extremităţile
acestor arcuri incomplete sunt unite printr-un muşchi traheal.
Semiinelele sunt unite între ele prin ţesut conjunctic
elastic şi ligamente interinelare. Datorită acestora, traheea îşi
poate modifica lungimea.
c) Adventica este formată din ţesut conjunctiv lax în
care se găsesc vase şi nervi.
D. Bronhiile principale reprezintă ultimele segmente
ale căilor respiratorii inferioare extrapulmonare. Ele se întind
de la ultimul inel traheal, numit pântec traheeat, până la
plămâni, unde se împart în bronhii lobare. Bronhia principală
împreună cu artera pulmonară şi venele pulmonare alcătuiesc
pediculul pulmonar.
Bronhia principală dreaptă este mai scurtă decât bronhia
principală stângă, are diametrul mai mare şi este orientată
vertical.
Bronhia principală stângă este mai lungă mai subţire şi
orientată aproape orizontal. Din acest motiv corpii străini care
ajung în căile respiratorii trec mai frecvent în bronhia dreaptă.
Din punct de vedere structural, bronhiile principale se
aseamănă cu traheea.
5.2. Plămânii
Plămânii sunt organele propriu-zise ale schimburilor

respiratorii. Ei sunt situaţi în cavitatea toracică, de o parte şi de
alta a mediastinului.
Mediastinul este regiunea delimitată anterior de stern,
posterior de coloana toracală, lateral de feţele mediale ale celor
doi plămâni şi inferior de diafragm.
44
1. Configuraţia externă
Forma plămânilor este de trunchi de con, cu vârf, o
bază, două feţe şi trei margini. Baza priveşte în jos. Se mai
numeşte şi faţa diafragmatică. Vârful depăşeşte limita
superioară a cutei toracice. Faţa costală este convexă şi în
raport cu coastele. Faţa internă se mai numeşte şi mediastinală
şi priveşte spre celălalt plămân.
Marginea anterioară cuprinde la plămânul stâng incizura
cardiacă, iar la plămânul drept această margine este convexă
există şi aici o incizură cardiacă, dar mult mai redusă.
Marginea anterioară cuprinde la plămânul stâng incizură
cardiacă, iar la plămânul drept această margine este convexă,
există şi aici o incizură cardiacă, dar mult mai redusă.
Marginea posterioară se mulează pe şanţul
costovertebral.
Marginea inferioară reprezintă circumferinţa bazei.
Pe faţa mediastinală, la jumătatea distanţei dintre vârf şi
baza se află hilul pulmonar în care se află pediculul pulmonar.
Pe feţele costale se află nişte şanţuri profunde numite scizuri
care împart plămânii în doi lobi.
Plămânul drept are 2 scizuri, una oblică şi una orizontală
- 3 lobi: superior, mijlociu şi inferior;
Plămânul stâng are numai una oblică – 2 lobi : superior
şi inferior.
2. Structura anatomică a plămânului
Există două formaţiuni anatomice distincte:
 un sistem de canale aeriene intrapulmonare = arborele
bronşic.
 un sistem de saci în care se termină nervurile arborelui
bronşic = alveole – pulmonare.
45
Arborele bronşic – rezultă din ramificaţiile dicotomice ale

bronhiei principale.
Bronhiile principale se ramifică în bronhii lobare,
corespunzătoare fiecărui lob pulmonar. Bronhiile lobare se divid
în bronhii segmentare. Aceste bronhii segmentare, conduc
aerul spre un anumit teritoriu dintr-un lob, numit segment.
Deci fiecare lob pulmonar este format din mai multe segmente,
fiecare segment fiind deservit de o bronhie segmentară.
Segmentele sunt unităţile anatomice şi funcţionale din care
sunt formaţi lobii.
La rândul lor, bronhiile segmentare se divid în bronhii
interlobulare şi acestea în bronhiole intralobulare, care conduc
aerul într-un anumit teritoriu din segment, numit lobul. Lobulul
este deci unitatea anatomică şi funcţională a segmentului şi
respectiv a plămânului.
Pătrunsă în lobul, fiecare bronhiolă intralobulară se
ramifică de 3-4 ori, formând în final bronhiolele terminale.
Acestea sunt considerate ultimele ramificaţii ale arborelui
bronşic cu rol în conducerea aerului, iar de la ele începe
componenta respiratorie a arborelui bronşic.
Bronhiolele terminale dau naştere bronhiolelor
respiratorii sau acinoase. Ele se continuă cu o porţiune dilatată
numită vestibul, de la care pornesc 3-5 canale sau ducte
alveolare, al căror perete este format din alveole. Ductele
alveolare se deschid în nişte vezicule închise în fund de sac,
numiţi saci alveolari.
În concluzie lobulul pulmonar este format dintr-o
bronhiolă intralobulară; mai multe bronhiole terminale; mai
multe bronhiole respiratorii; mai multe conducte alveolare.
O bronhiolă respiratorie, împreună cu toate canalele
alveolare care derivă din ea şi cu alveolele formează un acin
46
pulmonar. Acinul este deci unitatea morfo-funcţională a

lobulului.
Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare şi prin
urmare existenţa lor măreşte foarte mult suprafaţa acinilor.
Structura peretelui alveolei este reprezentată de epiteliul
alveolar aşezat pe o membrană bazală şi o stromă conjunctivă
în care se află capilarele alveolare ale arterei pulmonare.
Epiteliul alveolar este format dintr-un rând de celule
turtite, cu rol fagocitar.
Aceste celule se sprijină pe membrană bazală care la
rândul ei se aplică pe membrana bazală a capilarului sanguin.
Epiteliul alveolar, împreună cu membrana bazală pe care
se sprijină, cu membrana bazală a capilarului şi cu endoteliul
capilar formează membrana alveolo-capilară sau bariera
hemato-aerică prin care O2 din aerul alveolar pătrunde în
capilar şi CO2 din capilar trece în aerul alveolar.
47
CAPITOLUL 6
ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI

CARDIO-VASCULAR
Aparatul cardio-vascular este alcătuit din inimă şi

arborele circulator.
6.1. Inima
Inima este un organ musculo-cavitar, cu rol de pompă.

Se află în etajul inferior al mediastinului între cei doi plămâni şi
deasupra diafragmului.
Configuraţia externă
Are forma unui con turtit, căruia i se descriu o bază, un
vârf, două feţe şi două margini.
Baza inimii – aparţine atriilor, în special a celui stâng. La
nivelul bazei se observă cele opt vase mari ale inimii:
 4 vene pulmonare
 2 vene cave:
o superioară
o inferioară
 artera aortă
 artera pulmonară
Vârful – este rotunjit şi aparţine ventriculului stâng.
Faţa anterioară se mai numeşte şi sterno-costală. Pe
ea se observă un şanţ longitudinal, care se întinde de la vârful
inimii, până la baza arterei pulmonare. El se numeşte şanţ
longitudinal anterior sau şanţ interventricular anterior şi
marchează limita între ventriculul stâng şi cel drept.
Tot pe faţa anterioară se observă un şanţ perpendicular

pe şanţul longitudinal şi care trece pe sub artera pulmonară. El
se numeşte şanţ atrioventricular sau şanţ coronar şi marchează
limita dintre atrii şi ventricule. Deasupra acestui şanţ, faţa
anterioară este acoperită de artera pulmonară şi în spatele ei
de artera aortă. Lateral de ele se observă atriile şi prelungirile
acestora numite urechiuşe.
Faţa inferioară se numeşte şi diafragmatică, deoarece
stă culcată pe muşchiul diafragm. Pe ea se observă un şanţ
longitudinal inferior sau posterior continuarea celui anterior şi
un şanţ transversal numit şanţ coronar, prelungirea celui de pe
faţa anterioară.
Marginea dreaptă este mai ascuţită şi vine în raport cu
diafragmul.
Marginea stângă este rotunjită şi vine în raport cu
plămânul stâng.
Configuraţia internă
În interior inima este împărţită prin nişte pereţi, unul
longitudinal şi unul transversal, numite septuri.
Peretele longitudinal desparte inima în două părţi:
dreaptă şi stângă. Peretele transversal împarte fiecare din cele
două cavităţi într-o parte superioară numită atriu şi una
inferioară, ventricul.
Peretele longitudinal este format din două părţi:
- sept interatrial şi sept interventricular, iar peretele
transversal, numit şi atrio-ventricular este deasemenea format
din două părţi: - dreaptă şi stângă.
1. Ventriculele sunt cavităţi de formă piramidală, cu
bază către atriu şi vârful în jos.
49
Baza ventriculelor este formată din septul

atrioventricular, pe care se găsesc două orificii:
 orificiul atrio-ventricular, prin care comunică cu atriul
corespunzător;
 orificiul arterial, prin care comunică cu artere care pleacă
din el.
Pereţii prezintă trabecule cărnoase şi muşchi papilari.
Trabeculele cărnoase sunt coloane musculare care fie că se
prind de pereţi cu toată lungimea lor, fie că trec ca o punte de
pe un perete pe altul, prizându-se doar la extremităţi. Muşchii
papilari se prind cu baza pe peretele ventricular, iar vârful se
inseră pe valvulele atrio-ventriculare prin intermediul cordajelor
tendinoase.
a. Ventriculul stâng - prezintă la nivelul bazei orificiul
atrio-ventricular stâng şi orificiul arterei aorte.
Orificiul artrio-ventricular stâng:
 permite comunicarea cu AS;
 în jurul lui se află un inel fibros;
 pe partea dinspre ventricul se află valvula atrio-ventriculară
stângă sau valvula bicuspidă sau valvula mitrală. Ea este
formată din două valvule – internă şi externă.
Baza valvulelor se prinde de inelul fibros, iar vârful este
liber. Pe faţa inferioară a valvulelor se află cordajele tendinoase
de care se fixează muşchii papilari.
Orificiul aortic – este prevăzut cu un inel fibros;
 la nivelul orificiului se află trei pliuri membroase, în formă
de cuib de rândunică numite valvule sigmoide sau
semilunare;
 margine a valvulelor sigmoide este prinsă de peretele
arterei, iar cealaltă margine este liberă şi priveşte spre
celelalte valvule.
50
b) Ventriculul drept – la nivelul bazei prezintă orificiul

atrio-ventricular drept şi orificiul arterei pulmonare.
Orificiul atrio-ventricular drept este asemănător cu cel
stâng, numai că valvula este formată din trei valve: anterioară,
posterioară şi interioară
Din acest motiv se mai numeşte şi tricuspidă.
Orificiul arterei pulmonare – are aceleaşi caractere cu
cele ale orificiului arterei aorte.
Valvulele atrio-ventriculare dirijează sângele din atrii în
ventricule, nepermiţând şi circulaţia în sens invers.
Valvulele sigmoide permit trecerea sângelui din
ventricule în artere şi împiedică întoarcerea lui în ventricule.
2. Atriile – sunt cavităţi aproximativ cubice. Pereţii sunt

mult mai subţiri decât cei ai ventriculelor şi prezintă mai multe
orificii. Fiecare atriu are o prelungire numită urechiuşă.
a) Atriul drept – în el se deschid:
- venă cavă superioară
- venă cavă inferioară
- sinusul coronar
b) Atriul stâng – în el se deschid venele pulmonare.
Structura pereţilor inimii
De la interior spre exterior, peretele inimii este format
din:
- endocard
- miocard = la care se adaugă scheletul fibros şi
aparatul de conducere.
- epicard
Endocardul – este o membrană care căptuşeşte toate
cavităţile inimii şi se continuă cu tunica internă a vaselor care
vin sau pleacă de la inimă.
51
Endocardul este format dintr-un strat superficial de

celule endoteliale şi un strat profund cu ţesut conjunctiv.
Între endocard şi miocard se interpune un strat de
ţesuturi conjunctive numit subendocardic.
Miocardul - alcătuieşte muşchiul cardiac. Fibrele de la
nivelul atriilor sunt dispuse în fascicule circulare iar cele de la
nivelul ventriculelor în fascicule oblic spiralate. Musculatura
atriilor nu se continuă cu musculatura ventriculelor. Muşchii se
inseră pe scheletul fibros al inimii format din: patru inele
fibroase (2 atrio-ventriculare şi 2 arteriale), două trigoane
fibroase situate între orificiul atrio-ventricular şi inelul orificiului
aortic, septul interventricular.
În grosimea miocardului se află aparatul de conducere
sau sistemul excito-conductor. El este format din:
 în pertele atriului drept, între cele două vene cave este
modulul sino-atrial (Keith - Flack);
 în partea inferioară a septului interatrial, lângă valve
tricuspidă este nodulul atrio-ventricular (Aschoff- Tawara);
 de la modulul atrio-ventricular pleacă fasciculul atrio-
ventricular sau fasciculul Hiss. El coboară în interiorul
septului interventricular şi se bifurcă în ramuri pentru
fiecare ventricul.
 cele două ramuri se bifurcă sub endocard într-o reţea
numită reţeaua Purkinje.
Epicardul – este o foiţă conjunctivă care reprezintă foiţa
viscerală a paricardului.
Vascularizaţia inimii
Arterele care hrănesc inima iau naştere din artero-aortă
şi se numesc artere coronare – dreaptă şi stângă. Între cele
două coronare există anostomoze, dar din punct de vedere
funcţional ele sunt ineficiente.
52
Sângele venos este cules de marea venă coronară, mica

venă coronară şi vena interventriculară posterioară. Ele se
adună în sinusul coronar care se varsă în atriul drept.
Proprietăţile fundamentale ale cordului
1. Ritmicitatea = funcţia cronotronă
2. Conductibilitatea = funcţia dromotropă
3. Excibilitatea = funcţia batmotropă
4. Contractibilitatea = funcţia inotropă
1. Ritmicitatea = automatismul – proprietatea cordului
de a se contracta ritmic, ca urmare a unor impulsuri interioare.
2. Conductibilitatea = proprietatea miocardului, în
special a ţesutului nodal de a transmite unda de excitaţie de la
nivelul nodulului sino-atrial.
3. Excibilitatea = proprietatea miocardului de a
răspunde printr-o contracţie, la stimuli adecvaţi.
4. Contractibilitatea = proprietatea muşchiului cardiac
de a se contracta ca urmare a undei de excitaţie.
6.2. Arborele circulator
Este alcătuit din:

 artere
 capilare
 vene
Arborele circulator reprezintă un sistem închis de tuburi
prin care circulă sângele de la cord la ţesuturi şi de aici din nou
la cord.
În sistemul arterial, sângele circulă datorită activităţii
ritmice a pompei cardiace, iar în sistemul venos, unde forţa
pompei este aproape epuizată, intervin o serie de factori
extracirculatori care asigură reîntoarcerea sângelui la inimă.
53
1. Arterele sunt vase prin care sângele circulă de la

inimă la reţeaua capilară din ţesuturi. Diametrul lor scade pe
măsură ce se depărtează de cord. În funcţie de calibru se
deosebesc:
 artere mari;
 artere mijlocii;
 artere mici = arteriale;
 matarteriale.
Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte
sistemul arterial care se subîmparte în:
 sistem arterial al marii circulaţii sau circulaţia
sistemică;
 sistem arterial al micii circulaţii sau circulaţia
pulmonară.
Structura arterelor – peretele arterial este alcătuit din
trei straturi:
 tunica internă sau intima
 tunica medie
 tunica externă, numită şi adventice
Tunica internă este alcătuită dintr-un endoteliu format
dintr-un strat de celule turtite, aşezate pe o membrană bazală.
Tunica medie este formată din:
 ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice;
 ţesut muscular neted.
Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv ce
conţine fibre de colagen. După structura tunicii medii, arterele
se împart în două categorii: - musculare şi elastice.
În arterele musculare tunica medie e formată
predominant de fibre musculare netede, iar în arterele
elastice, în tunica medie predomină ţesutul elastic.
54
Arterele mici şi mijlocii sunt de tip muscular, ele având

un rol activ, de reglare a circulaţiei sângelui prin modificarea
tonusului lor.
Arterele mari sunt de tip elastic ele având rolul pasiv de
a se destinde sub presiunea jetului de sânge expulzat de inimă
şi de a reveni apoi la normal.
Sistemul arterial al marii circulaţii
Este format din aortă şi ramurile ei, de aceea se mai
numeşte şi sistemul aortic. Ea pleacă din ventriculul stâng şi se
împarte în 3 porţiuni:
 aortă ascendentă
 arcul aortei
 aortă descendentă - aortă toracală
- aortă abdominală
a) Aorta ascendentă – este prevăzută cu valvule
semilunare, la nivelul cărora pornesc cele două artere coronare
– dreaptă şi stângă pentru inimă.
b) Arcul aortei – din arcul aortei pornesc trei artere
mari:
- trunchiul brohio-cefalic
- aortă carotică comună stângă
- aortă subclavie stângă
Trunchiul bronhio-cefalic se bifurcă în aortă carotidă
comună dreaptă şi aortă subclavie dreaptă.
Arterele carotide comune se bifurcă în arterele carotidă
externă şi artera carotidă internă. La locul de bifurcare prezintă
o uşoară dilatare numită sinus carotidian.
Artera carotidă externă prin ramurile ei terminale şi
colaterale vascularizează o mare parte din organele gâtului şi
capului.
55
Artera carotidă internă irigă porţiunea anterioară şi

laterală laterală a encefalului şi globul ocular.
Artera subclavie dă următoarele ramuri:
- artera vertebrală
- artera toracică internă
- artera tireocervicală
c) Aortă descendentă
c1. Aorta toracică – se întinde până la diafragm. Din
ea pornesc două feluri de ramuri:
 ramuri viscerale pentru esofag , pericard şi bronhii
 ramuri parietale – pentru peretele toracic
c2. Aorta abdominală – se întinde de la diafragm până
în dreptul vertebrei L4 unde se bifurcă în cele două artere iliace.
Ea dă următoarele ramuri:
 viscerale
 parietale
 terminale
Sistemul arterial al micii circulaţii
Este format din trunchiul arterei pulmonare şi ramurile
lui. Trunchiul pleacă din ventriculul drept şi după 3-4
centimentri se bifurcă în: artera pulmonară dreaptă şi stângă;
cele două ramuri pătrund în plămâni şi se divid în ramuri din ce
în ce mai mici, terminându-se cu reţeaua capilară din jurul
alveolelor pulmonare.
2. Capilarele
Se interpun sub forma unei reţele între artere şi vene.
Peretele capilar este alcătuit dintr-un endoteliu, format dintr-un
rând de celule turtite, situate pe o membrană bazală.
Celulele endoteliale şi membrana bazală formează o
membrană biologică cu permeabilitatea selectivă; lasă să
56
treacă O 2 şi substanţele nutritive din sânge spre celule şi CO 2
şi metaboliţii, dinspre celule spre sânge.
3. Venele
Sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă.
Diametrul lor creşte cu cât se apropie de inimă.
Structura venelor
Pereţii sunt mai subţiri decât ai arterelor şi sunt formaţi
din aceleaşi tunici numai că este greu de diferenţiat tunica
medie de cea externă.
În raport cu structura tunicii medii se deosebesc 3
categorii de vene:
- fibroase;
- fibroelastice;
- musculare.
În venele fibroase şi fibroelastice, predomină în tunica
medie fibrele de colagen şi fibrele elastice, iar în cele
musculare predomină fibrele musculare. Acestea sunt dispuse
fie circular, fie longitudinal, fie în ambele direcţii.
Venele de tip muscular în special cele ale membrelor
inferioare prezintă valvule care împiedică refluxul coloanei de
sânge. Valvulele sunt nişte pliuri care la bază prezintă fibre
musculare netede. Ele se deschid pentru ca sângele să treacă
spre inimă şi se închid dacă sângele are tendinţa de a se
întoarce.
Sistemul venos al marii circulaţii
Este format din totalitatea venelor ce adună sângele în
vena cava superioară şi inferioară pentru a se vărsa în atriul
drept.
Vena cavă superioară colectează sângele venos de la
nivelul capului membranei superioare şi părţii superioare a
57
trunchiului. Ea se formează din trunchiurile venoase

brohiocefalic şi primeşte marea venă azygos.
Trunchiurile brohiocefalice se formează din unirea
venelor jugulare interne şi subclaviculare.
Vena cavă inferioară
Adună sângele venos din organele abdominale şi
pelviene, din pereţii cavităţii abdominale şi din membrana
inferioară. Ea se formează din unirea celor două vene iliace
comune şi urcă prin faţa coloanei fiind situată în dreapta aortei.
Vena cavă inferioară străbate diafragmul, pătrunde în pericard
şi se varsă în atriul drept.
Ea primeşte două categorii de vene afluente:
 viscerale;
 parietale.
58
PARTEA A II-A
BIOMECANICA
CAPITOLUL 7
TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ
Muşchii corpului omenesc realizează două tipuri de

activităţi: statică şi dinamică.
7.1. Activitatea statică
Este rezultatul contracţiei izometrice a grupelor şi

lanţurilor musculare. Muşchii nu se scurtează şi nu se
realizează deplasarea unor segmente sau a corpului în
totalitate.
În această activitate centrii nervoşi sunt solicitaţi
puternic, iar la nivelul muşchilor circulaţia sanguină şi limfatică
este îngreunată deoarece vasele sunt comprimate.
Din aceste motive activităţile statice duc la oboseală
rapidă.
Activitatea statică este de trei feluri:
 de consolidare;
 de fixare;
 de menţinere
Aceste trei tipuri sunt legate de condiţiile de echilibru în
care se află corpul şi segmentele sale.
1. Activitatea statică de consolidare

Este efortul care apare în condiţiile unui echilibru stabil
(centrul de greutate se află sub baza de susţinere), iar forţa
gravitaţională acţionează în lungul axei verticale a corpului.
Musculatura se opune forţelor de tracţiune, care au
tendinţa de a disloca articulaţiile.
În poziţia atârnat la bara fixă greutatea corpului exercită

tracţiuni asupra articulaţiilor, forţa de tracţiune fiind cu atât
mai mare cu cât articulaţia este mai aproape de baza de
susţinere, ea descrescând la membrele inferioare.
Efortul static de consolidare solicită concomitent lanţurile
musculare antagoniste. Din acest motiv efortul static de
consolidare se poate folosi în cursul antrenamentului, atunci
când se urmăreşte creşterea forţei la grupe sau lanţuri
musculare globale.
2.Activitatea statică de fixare

Este activitatea care apare în condiţiile unui echilibru
nestabil (centrul de greutate se află deasupra bazei de
susţinere), iar forţa gravitaţională acţionează în lungul axei
verticale a corpului.
Grupele şi lanţurile musculare au rolul de a fixa corpul
sau segmentele într-o poziţie opunându-se forţelor care tind să
dezechilibreze corpul. În condiţiile echilibrului nestabil apar
forţe care exercită presiuni la nivelul articulaţiilor. Forţele de
presiune sunt mai mari cu cât îngreuierea este mai mare.
Astfel, la nivelul membrelor inferioare, care au de suportat o
greutate mai mare, forţele de presiune sunt mai mari.
Prin urmare, efortul static de fixare creşte cu cât ne
apropiem de baza de susţinere. Efortul static de fixare mai
depinde şi de unghiul de stabilitate. Acesta este format de
verticala centrului de greutate cu dreapta care uneşte centrul
de greutate cu marginea bazei de susţinere.
Efortul static de fixare variază invers proporţional cu
acest unghi de stabilitate; el este cu atât mai mare cu cât
unghiul este mai mic.
61
În poziţia stând unghiul de stabilitate este mic iar efortul

de fixare va creşte. În schimb, în poziţia ghemuit, unghiul de
stabilitate este mai mare, iar efortul de fixare se va reduce.
Acest tip de activitate statică solicită concomitent
antagoniştii şi agoniştii articulaţiilor.
Deci şi poziţiile care necesită un efort de fixare pot fi
folosite la dezvoltarea forţei la grupe şi lanţuri motrice luate în
întregime.
Totuşi, efortul static de fixare solicită mai puţin
musculatura decât efortul static de consolidare.
În aceste tipuri de activitate statică, forţa de gravitaţie
acţionează în lungul axei verticale a corpului sau a
segmentului, aflate în echilibru stabil sau nestabil.
3.Activitatea statică de menţinere

Este tipul de efort care asigură poziţia atunci când corpul
sau segmentele sale se află în poziţii complexe, în care forţa
gravitaţională nu mai acţionează în axul lung al corpului.
Activitate statică de menţinere se întâlneşte atât în poziţiile cu
echilibru stabil cât şi în cele cu echilibru nestabil.
Din punct de vedere biomecanic este important de ştiut
că la asigurarea unor astfel de poziţii nu mai contribuie grupe
sau lanţuri musculare antagoniste, ci numai o parte din muşchi.
Din acest motiv grupele şi lanţurile musculare pot fi antrenate
selectiv.
Efortul static de menţinere este folosit în antrenamentul
pentru pregătirea specială, deoarece se solicită numai anumite
grupuri sau lanţuri musculare. Se vor putea alege doar
exerciţiile care solicită grupele musculare care interesează.
Există poziţii unde numărul grupelor şi lanţurilor
musculare care depun un efort static de menţinere este redus
62
(exemplu poziţia atârnat) şi altele care solicită numeroase

grupe şi lanţuri musculare (exemplu cumpăna cu braţele
lateral). Trebuie să se cunoască muşchii care depun efort static
de menţinere, deoarece se pot indica exerciţii speciale care să
antreneze cu precădere anumite grupe necesare unei ramuri
sportive. Una dintre calităţile motrice care se dezvoltă prin
aceste exerciţii, este forţa.
7.2. Activitatea dinamică
Este rezultatul contracţiei izotonice a muşchilor. Ea se

caracterizează prin scurtarea muşchilor şi deplasarea
segmentelor sau a întregului corp. Musculatura realizează un
lucru mecanic proporţional cu forţa şi lungirea scurtării.
În timpul acestei activităţi circulaţia este îmbunătăţită şi
sunt favorizate procesele metabolice.
Activitatea dinamică cuprinde două aspecte: activitate de
învingere şi activitate de cedare.
Activitatea de învingere se mai numeşte şi contracţie
concentrică.
Este acel tip de contracţie dinamică în care muşchiul se
scurtează şi mobilizează oasele printr-o mişcare de apropiere.
Activitatea de cedare cuprinde contracţiile excentrice.
Este acel tip de contracţie dinamică în care muşchiul efectuează
mişcarea prin cedarea progresivă a stării sale de contracţie. În
timpul activităţii de cedare lungimea muşchiului creşte.
De exemplu în mişcarea de aplecare înainte, muşchii
pereţilor abdominali realizează mişcarea prin contracţie de
învingere, iar muşchii şanţurilor vertebrale, prin activitate de
cedare. Muşchii şanţurilor vertebrale sunt antagonişti ai
muşchilor abdominali. Rezultă deci că aceeaşi grupă musculară
63
poate în unele condiţii să realizeze mişcarea prin scurtare, dar

şi mişcarea opusă ei, prin alungire (activitate de cedare).
64
CAPITOLUL 8
PRINCIPALELE LANŢURI MUSCULARE ALE

CORPULUI
8.1. Lanţurile musculare ale trunchiului
Aceste lanţuri îşi exercită acţiunea în funcţie de mobilitatea

coloanei.
Pe faţa dorsală a trunchiului se află cele două lanţuri
musculare ale extensorilor coloanei, care prin direcţia variată a
muşchilor participă la toate mişcările coloanei.
Muşchii interspinoşi realizează extensia, muşchii
intertransverşi determină înclinarea laterală, muşchii
transverso-spinoşi realizează rotaţia de partea opusă, iar
spino-transverşii produc rotaţia de aceeaşi parte.
Atunci când acţionează în acelaşi sens cu gravitaţia,
muşchii şanţurilor vertebrale realizează flexia coloanei prin
activitate de cedare, iar când acţionează antigravitaţional sunt
extensori ai coloanei.
Pe faţa anterioară a trunchiului există lanţuri musculare
oblice puternice, care formează cu muşchii feţei dorsale a
trunchiului, lanţuri spirale.
Lanţurile musculare ale trunchiului se continuă cu
lanţurile musculare ale membrelor superioare şi inferioare.
8.2. Lanţurile musculare ale membrelor superioare
Sunt capabile să asigure cele mai precise şi mai

complexe mişcări. Dintre acestea cele mai importante sunt:
 mişcarea de prehensiune (de apucare) şi apropiere a

membrelor superioare de trunchi. Exemplu mişcarea de
prindere a adversarului la lupte. Ea este asigurată de
lanţul muscular al flexorilor degetelor, flexorii carpului,
cotului, pronatorii antebraţului şi adductorii braţului. În
partea superioară lanţul se bifurcă şi înconjură trunchiul
anterior (marele pectoral) şi posterior (marele dorsal şi
marele rotund);
 mişcarea de împingere; exemplu mişcarea de ridicare a
halterei. Ea este asigurată de muşchii care basculează
lateral omoplatul, abductorii braţului şi extensorii cotului.
În această mişcare mâna este blocată în flexie. La
mişcare participă şi trunchiul care amplifică mişcarea,
precum şi membrele inferioare care fixează corpul pe
sol;
 mişcarea de lovire; exemplu în box, tenis, volei, hochei.
Lanţul muscular este format din muşchii care basculează
lateral omoplatul, extind cotul şi flectează carpul şi
degetele. Se asociază şi mişcarea de răsucire a
trunchiului;
 mişcarea de aruncare; exemplu aruncarea greutăţii,
suliţei etc. În aceste mişcări, în afară de lanţurile
musculare ale membrelor superioare, care sunt aceleaşi
ca pentru mişcarea de împingere, participă şi lanţurile
musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare.
Pe lângă mişcări, membrele superioare îndeplinesc şi

funcţia de sprijin, care poate fi sprijin superior (poziţia atârnat)
sau inferior (poziţia stând în mâini).
66
8.3. Lanţurile musculare ale membrelor inferioare
Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc

importante funcţii statice, precum şi diferite mişcări. Acestea
sunt:
 mişcarea de impulsie. Este principala mişcare din mers,
săritură sau alergare. Ea este realizată de muşchii
lanţului triplei extensii, dar participă şi musculatura care
asigură fixarea segmentelor, necesară păstrării
echilibrului. Înainte de efortul de impulsie realizat de
lanţul triplei extensii, are loc tripla flexie a membrelor
inferioare. Există un unghi optim de flexie a segmentelor
care pune în tensiune maximă grupele musculare ale
triplei extensii. Acest unghi variază de la un sportiv la
altul şi este important să se urmărească în timpul
antrenamentului pentru a fi folosit
 amortizarea se întâlneşte tot în mers, săritură, alergare
şi este realizată tot de muşchii triplei extensii. Prin
amortizare se frânează viteza mişcării respective. În
unele mişcări este nevoie ca amortizarea să fie redusă la
maxim (mers, alergare), iar în altele reprezintă faza
finală (săritura). Lanţul triplei extensii realizează şi
mişcarea de impulsie şi amortizarea, numai că în primul
caz este vorba de o activitate dinamică de învingere, iar
în al doilea caz de o activitate dinamică de cedare. La
aterizare membrele inferioare se comportă ca nişte
resorturi elastice;
 mişcarea de lovire cu membrele inferioare. Această
mişcare este complexă, deoarece ea nu se execută
totdeauna pe direcţia flexie-extensie a segmentelor
membrelor inferioare, ci în direcţii diferite, concomitent
67
cu rotaţia externă sau internă a membrelor inferioare.

Lanţul muscular este format din flexorii coapsei pe bazin,
extensorii gambei şi flexorii dorsali ai piciorului.
Prin urmare, lanţurile musculare ale membrelor inferioare se

caracterizează printr-o mai mare varietate decât ale celor
superioare. Ele sunt adaptate asigurării poziţiei bipede şi a câtorva
mişcări fundamentale, dintre care cele mai importante sunt
impulsia şi amortizarea.
68
CAPITOLUL 9
STATICA EXERCIŢIILOR FIZICE
Statica exerciţiilor fizice studiază condiţiile în care

acţionează forţele care asigură poziţiile corpului sau ale
segmentelor sale.
Poziţia centrului de greutate este deosebit de importantă
pentru studiul condiţiilor de echilibru al corpului sau al
segmentelor.
9.1. Echilibrul corpurilor care au un punct de sprijin
Corpurile se pot găsi în trei situaţii:

 echilibru stabil;
 echilibru nestabil;
 poziţie indiferentă
a) Poziţia cu echilibru stabil

 punctul de sprijin şi centrul de greutate sunt pe aceeaşi
verticală;
 centrul de greutate este sub punctul de sprijin;
 dacă deviem corpul din această poziţie greutatea lui se va
descompune în două forţe: una îndreptată pe direcţia
punctului de sprijin şi o a doua perpendiculară pe prima.
Prima forţă este anulată de rezistenţa punctului de sprijin,
astfel încât rămâne să acţioneze doar a doua forţă care
deplasează corpul spre poziţia de sprijin.
b) Poziţia cu echilibru nestabil

 punctul de sprijin şi centrul de greutate sunt pe aceeaşi
verticală;
 centrul de greutate este deasupra punctului de sprijin;

 dacă deviem corpul din poziţia de echilibru, greutatea lui se
descompune în două componente: una pe direcţia punctului
de sprijin care este anulată de reacţia sprijinului şi o alta
perpendiculară pe ea, care produce devierea corpului faţă
de poziţia iniţială.
c) Poziţia indiferentă în care punctul de sprijin coincide cu

centrul de greutate şi corpul rămâne în repaus în orice
poziţie.
9.2. Echilibrul corpurilor care au o suprafaţă de sprijin
Condiţia principală de echilibru este ca verticala centrului

de greutate al corpului să cadă în perimetrul bazei de
susţinere. Altfel, corpurile cad în direcţia în care verticala
coborâtă din centrul de greutate depăşeşte limitele bazei de
susţinere.
Gradul de stabilitate al corpului este cu atât mai mare cu
cât suprafaţa lor de sprijin este mai mare şi centrul de greutate
se află mai jos.
9.3. Pârghia osoasă
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se

comportă asemănător pârghiilor din fizică.
La orice pârghie există trei puncte:
 punctul de sprijin – S;
 punctul rezistenţei –R;
 punctul de aplicare al forţei motorii –F.
70
Raportul dintre aceste puncte poate să varieze, astfel că

pârghiile se pot clasifica în trei categorii:
 pârghii de gradul I- R.S.F.;
 pârghii de gradul II- S.R. F.;
 pârghii de gradul III- S.F. R..
Formula de echilibru a pârghiei este F x l = R x r, în care
F este forţa, l este braţul forţei, R este rezistenţa, iar r este
braţul rezistenţei.
La pârghia osoasă sprijinul este reprezentat de
articulaţie sau de sprijinul pe sol, punctul rezistenţei este
centrul de greutate al corpului sau al segmentului care se
deplasează, iar punctul de aplicare al forţei este inserţia pe
segmentul osos a muşchiului care realizează mişcarea.
Pârghii de gradul I
Punctul de sprijin este situat între punctul de aplicare a

forţei şi a rezistenţei. Ambele forţe au acelaşi sens. Exemplu:
capul în echilibru pe coloana vertebrală, în care sprijinul este
articulaţia atlanto-occipitală, rezistenţa este greutatea capului
care tinde să cadă înainte, iar forţa este reprezentată de
muşchii cefei care opresc căderea anterioară a capului.
71
Acţiunea forţelor asupra pârghiei este în funcţie de

mărimea braţului forţei. În cazul în care cele două braţe sunt
inegale, pentru asigurarea echilibrului pârghiei, braţului mai
scurt trebuie să i se imprime o forţă mai mare. În corpul
omenesc toate pârghiile de gradul I au braţele inegale.
Pârghii de gradul II
Punctul de sprijin este la una dintre extremităţi, iar forţa

la cealaltă extremitate. În corpul omenesc se întâlneşte numai
în poziţia ridicat pe vârful degetelor. Sprijinul este reprezentat
de capetele metatarsienelor, rezistenţa este greutatea corpului,
iar verticala centrului de greutate cade pe articulaţia gleznei.
Forţa este dată de forţa tricepsului, care se aplică pe calcaneu.
72
Acest tip de pârghie este o pârghie de forţă deoarece

braţul forţei este maxim (toată lungimea pârghiei).
Pârghii de gradul III
Au punctul de sprijin la un capăt şi rezistenţa la celălalt

capăt. Distanţa dintre punctele de aplicare ale rezistenţei, forţei
şi sprijinul, au o importanţă deosebită în mecanica pârghiei de
gradul III.
73
Acestea sunt pârghii de viteză, care realizează

amplificarea mişcărilor, imprimând braţului rezistenţei deplasări
foarte mari.
Când forţa F se aplică la mijlocul distanţei dintre sprijin
şi rezistenţă, pârghia funcţionează cu viteză şi forţă medie.
Dacă punctul de aplicare al forţei F se deplasează spre punctul
de sprijin, pârghia va funcţiona cu o forţă scăzută, dar cu o
viteză din ce în ce mai mare.
Dacă forţa F este mai apropiată de punctul de rezistenţă,
atunci pârghia va acţiona cu o forţă mărită, dar cu viteză
scăzută. În acest caz devin pârghii de forţă.
În concluzie, se poate spune că ce se câştigă în forţă se
pierde în viteza de deplasare şi invers.
Acţionând asupra braţului lung al pârghiei, efectuăm o
mare deplasare comparativ cu celălalt capăt (deci se pierde în
deplasare), dar ridicăm o greutate mai mare (deci se câştigă în
forţă). Pentru a avea câştig în deplasare trebuie să aplicăm
forţa la capătul scurt al pârghiei
74
CAPITOLUL 10
ANALIZA PRINCIPALELOR POZIŢII ALE CORPULUI

OMENESC
Pentru analiza biomecanică a poziţiilor se procedează

astfel:
 Se precizează pe o schemă poziţia copului şi a segmentelor.
 Se stabileşte centrul de greutate al corpului şi centrul de
greutate al segmentului.
 Se determină baza de susţinere şi unghiul de stabilitate.
Acesta este unghiul format de verticala centrului de
greutate cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu
marginea bazei de susţinere. Cu cât unghiul este mai mare
cu atât stabilitatea creşte.
 Se stabilesc forţele care acţionează.
 Se analizează activitatea muşchilor care asigură poziţia.
10.1. Poziţii cu sprijin inferior
1. Poziţia stând
Corpul este în poziţie verticală, sprijinit cu spatele pe sol.

Poziţia prezintă variante:
 normală;
 comodă;
 forţată.
Poziţia stând normală

Verticala centrului de greutate cade în mijlocul bazei de

susţinere, puţin anterior de articulaţia gleznei.
Greutatea creşte pe măsură ce coborâm de la cap spre
extremităţi şi se repartizează în mod egal pe cele două membre
inferioare.
Verticala centrului de greutate al corpului trece prin:
 corpurile vertebrale cervicale C5-C6;
 corpurile vertebrale dorsale T9 şi T10;
 spatele vertebrelor lombare mijlocii;
 mijlocul liniei care uneşte articulaţia coxo-femurală;
 faţa articulaţiei genunchiului;
 capul astragalului.
In regiunea cervicala braţul forţei este mai mic decât
braţul rezistentei → necesita o forţă mai mare a muşchilor
extensori pentru echilibru.
In regiunea toracală braţul forţei este de câteva ori mai
mic decât braţul rezistenţei, astfel că forţa muşchilor extensori
necesari pentru menţinerea echilibrului trebuie să fie de acelaşi
număr ori mai mare decât greutatea toracelui.
In regiunea lombară verticala centrului de greutate trece
prin spatele vertebrelor astfel că braţul rezistenţei este şi mai
mare = necesită un efort considerabil pentru menţinerea
echilibrului.
Acest fapt explică dezvoltarea foarte mare a muşchilor în
regiunea lombară.
La nivelul articulaţiei coxo-femurale echilibrul se sprijină
pe grupele antagoniste anterioare şi posterioare cu
predominanţa extensorilor care la om sunt mai dezvoltaţi
tocmai pentru a menţine echilibrul.
La nivelul genunchiului verticala centrului de greutate
trece în faţa articulaţiei corpul are tendinţa să cadă înainte.
76
Genunchii sunt blocaţi în extensie de grupele antagoniştilor

extensori şi flexori cu participarea tractului iliotibial şi a
ligamentelor.
In articulaţia talo-crurala echilibrarea se face de către
muşchii flexori dorsali şi flexori plantari.
Deoarece verticala centrului de greutate trece prin capul
talusului care este situat în fata articulaţiei talo-crurale, corpul
are tendinţa să cadă anterior. Din acest motiv muşchii flexori
plantari sunt mai dezvoltaţi decât flexorii dorsali.
Poziţia stând forţată
 Bărbia este flectată.

 Curbura toracică a coloanei este ştearsă.
 Curbura lombară accentuată.
 Membrele inferioare în uşoara retroductie.
 Centrul de greutate este deplasat anterior, iar verticala
trece mai în fata decât în poziţia stând normală.
Ea ajunge către marginea anterioară a bazei de
susţinere. Din acest motiv capul tinde să cadă anterior, astfel
că poziţia este menţinută printr-un efort crescut al musculaturii
şanţurilor vertebrale şi al muşchilor lanţului triplei extensii.
Contracţia puternică a musculaturii duce la oboseala
rapidă, astfel că poziţia nu poate fi menţinută mult timp.
Poziţia stând comod
 Centrul de greutate este împins uşor înapoi.

 Verticala să cadă în mijlocul bazei de susţinere.
 Curbura toracică crescută.
 Curbura lombară este micşorată.
77
 Membrele inferioare sunt mai depărtate, unul din el fiind

împins lateral.
 Sprijinul se face pe ambele membre inferioare, dar
greutatea corpului se repartizează inegal fiind mai mare pe
unul dintre ele.
 Bazinul este uşor înclinat către acest membru inferior.
Echilibrul corpului şi a segmentului se face cu consum de
energie musculară mai redus. Segmentele sunt astfel orientate
încât pentru menţinerea lor intervin în special ligamentele →
economie de forţă musculară.
Corpul are tendinţa să cadă înapoi → este necesar
aportul musculaturii anterioare. Ea acţionează pe braţe mai
lungi → efortul necesar nu este prea mare.
Membrele inferioare sunt mai puţin solicitate din două
motive:
 ligamentele preiau o parte din forţa necesară menţinerii
poziţiei. În poziţia uşor aplecat înapoi aceste ligamente sunt
puse în tensiune şi împiedică continuarea înclinării.
 Verticala centrului de greutate trece prin mijlocul liniilor
care unesc articulaţiile genunchilor şi respectiv articulaţiile
talo-crurale , ceea ce înseamnă un efort mai echilibrat între
lanţul muşchilor triplei extensii şi cei ai lanţului triplei flexii.
Concluzii:
 Activitatea statică necesară pentru asigurarea poziţiei
corpului diferă după cum verticala centrului de greutate
oscilează înainte sau înapoi.
 Activitatea de menţinere care se realizează cu cel mai mare
consum de energie este mare în poziţie normală, maximă în
poziţie forţată şi scăzuta în poziţie comodă.
 In activitatea obişnuită şi în cea sportivă aceste poziţii sunt
folosite alternativ.
78
2. Poziţia stând pe vârfuri
Este rar folosită.

Întreaga greutate a corpului se sprijină pe capetele
metatarsienelor şi pe degete.
Baza de susţinere este mult micşorată.
Verticala centrului de greutate cade într-un punct situat
anterior bazei de susţinere.
Echilibrul corpului este greu de menţinut → musculatura
este intens solicitată.
Cea mai intensă activitate de menţinere o prezintă
muşchii triplei extensii în special flexorii plantari, precum şi
muşchii pronatori şi supinatori ai piciorului care menţin
echilibrul lateral.
Poziţia este foarte obositoare şi nu poate fi menţinută
mult timp.
3. Poziţia stând asimetric în care se poartă o

greutate
Poziţia cu greutate apare atunci când în poziţia verticală:

 greutatea corpului şi greutatea purtată formează un tot
unitar, căruia i se stabileşte un centru de greutate
comun;
 poziţia centrului de greutate comun este în funcţie de
mărimea greutăţii şi de felul în care este purtată. Astfel:
o dacă greutatea se ţine mai aproape de pământ,
centrul de greutate comun se deplasează în jos;
79
o dacă este purtată mai sus de centrul de greutate,

se deplasează în sus.
 pentru menţinerea echilibrului se realizează o serie de
mişcări compensatorii, care constau în inclinare de partea
opusă celei în care se ţine greutatea pentru a evita căderea
în acea parte.
 Ex: când este ţinută în braţe → corpul tinde să cadă în faţă
→ mişcarea compensatorie de înclinare înapoi a corpului.
Amplitudinea mişcărilor compensatorii depinde de mărimea
greutăţii purtate.
 aceste poziţii se folosesc în gimnastica medicală corectivă
pentru reducerea unor deviaţii scheletice prin purtarea unor
greutăţi.
 mişcările respiratorii sunt îngreunate mai ales când
greutatea este purtată în braţe. În acest caz se produce
blocarea toracelui şi o contracţie a musculaturii pereţilor
abdominali.
4. Poziţia stând cu piciorul ridicat înainte
Un membru suporta întreaga greutatea a corpului.

Celălalt membru este flectat în articulaţia coxo-femurală
în unghi drept pe trunchi cu gamba în extensie şi piciorul în
flexie plantar.
Poziţia se execută mai uşor cu genunchiul în flexie
deoarece în aceasta poziţie musculatura de pe faţa posterioară
a coapsei este relaxată şi permite flexia dincolo de 90o.
Sunt solicitate lanţurile musculare ale triplei flexii şi ale
triplei extensii ale membrului de sprijin cu predominanta
extensorilor.
80
Trunchiul este menţinut vertical de contracţia

musculaturii şanţurilor paravertebrale.
La celalalt membru, menţinerea poziţiei se face prin
activitatea flexorilor coapsei şi extensorilor gambei.
Echilibrul este scăzut prin două mecanisme:
 reducerea bazei de susţinere;
 deplasarea în sus a centrului de greutate.
Centrul de greutate este deplasat uşor şi anterior, astfel
încât corpul are tendinţa de a cădea în faţă → mişcările
compensatorii:
 bazinul este inclinat dorsal;
 se accentuează curbura lombară.
5. Poziţia stând cu piciorul ridicat înapoi
Amplitudinea este mai mica de 15o.

Pentru a creşte amplitudinea este necesară înclinarea
anterioară a bazinului şi a întregului corp.
Poziţia este realizată de muşchii extensori ai coapsei.
Flexorii coapsei şi muşchii anteriori ai abdomenului sunt
întinşi.
6. Poziţia cumpăna cu braţele lateral
Greutatea corpului se exercită asupra membrului inferior

cu genunchiul blocat în extensie.
Corpul şi celalalt membru inferior sunt orizontale, iar
membrele superioare sunt extinse lateral.
Cele doua braţe ale cumpenei astfel realizate au greutăţi
diferite.
81
Centrul de greutate este deplasat iar corpul tinde să

cadă înainte.
Căderea este împiedecată de muşchii triplei extensii ai
membrului de sprijin.
Membrele superioare extinse lateral, menţin echilibrul în
plan frontal, împreună cu muşchii pronatori şi supinatori ai
piciorului.
Aceasta este o poziţie care necesită o buna coordonare
neuro-musculară în vederea păstrării echilibrului.
7. Poziţia de flexie ventrală a trunchiului
Centrul de greutate este deplasat anterior – corpul are

tendinţa să cada înainte → mişcări compensatorii.
Bazinul este înclinat şi împins înapoi.
Pentru a mări amplitudinea este nevoie de flexia
genunchilor pentru a relaxa extensorii coapsei.
Flexia se realizează prin activitatea de învingere a
muşchilor pereţilor abdominali plus activitatea de cedare a
muşchilor şanţurilor vertebrale.
Poziţia bazinului şi a membrelor inferioare este asigurată
de muşchii triplei flexii şi triplei extensii, cu predominanţa
muşchilor triplei extensii.
8. Poziţia în genunchi
Stabilitatea este mai mare deoarece :

 baza de susţinere este mult mărită. Ea reprezintă un
patrulater de susţinere delimitate de vârful rotulei şi
vârfurile picioarelor;
82
 centrul de greutate este mai aproape de baza de

susţinere;
 unghiul de stabilitate este mare;
 verticala centrului de greutate cade spre marginea
anterioară a bazei de susţinere → participarea
musculaturii şanţurilor vertebrale şi a muşchilor
extensori ai coapsei.
Dacă o persoana ţine fixate picioarele pe sol poziţia se
menţine şi dacă trunchiul este înclinat ventral. caz în care
verticala centrului de greutate cade în afara bazei de susţinere.
În acest caz este necesar şi efortul static de menţinere a
muşchilor sacro-iliaci.
9. Poziţia şezând
Corpul se sprijină cu regiunea fesieră pe un suport iar

picioarele se sprijină pe sol.
Stabilitatea este mai mare, astfel că energia musculară
consumată este mică. Este deci o poziţie odihnitoare.
Verticala centrului de greutate cade către marginea
posterioară a bazei de susţinere.
Efortul muscular este necesar numai pentru asigurarea
poziţiei trunchiului şi capului şi constă în activitatea de fixare a
lanţurilor dorsale şi ventrale.
Dacă aceste punţi sunt menţinute mult timp ele duc la
deformări ale scheletului (şcolari şi unii muncitori).
Respiraţia este bună dar cu cât trunchiul este mai flectat
anterior cu atât ea este îngreunată. Cea mai comodă poziţie
este cea rezemată.
83
Poziţia şezând pe podea este mai puţin comodă deoarece

pentru a menţine genunchii extinşi muşchii posteriori ai coapsei
sunt puşi în tensiune.
Dacă se flectează genunchii, aceşti muşchi sunt relaxaţi.
In schemele pentru menţinerea echilibrului este necesară o
flexie anterioară a trunchiului ceea ce jenează respiraţia.
10. Poziţia culcat
Este cea mai favorabilă pentru odihnă.

Dacă corpul este culcat pe o suprafaţă moale, suprafaţa
de sprijin este maxima.
Dacă sprijinul este tare, suprafaţa de sprijin se reduce:
 regiunea occipitală;
 dorsala superioară;
 fesieră;
 călcâiele.
Centrul de greutate este foarte aproape de supaârafaţa
de sprijin, iar poziţia se apropie de echilibrul indiferent.
Musculatura este relaxată.
Respiraţia şi circulaţia sunt favorabile.
10.2. Poziţii in sprijin
Corpul se sprijină pe membrele inferioare şi, în plus, şi

pe cele superioare sau pe un aparat.
a) Poziţia în sprijin culcat anterior

Corpul este sprijinit pe vârful picioarelor şi pe palme cu
faţa orientată în sus.
84
Capul, coloana, bazinul şi membrele inferioare sunt în

poziţii asemănătoare poziţiei stând.
Coatele sunt extinse, iar centura scapulară în uşoara
retroductie.
Greşeli mai frecvente:
 extensie exagerata a capului;
 o ridicare prea mare a bazinului.
Muşchii care asigură această poziţie sunt:
 flexorii degetelor (fac priza la sol);
 extensorii cotului;
 muşchii care fac retroductia centurii scapulare;
 muşchii pereţilor abdominali (se opun extensiei exagerate a
coloanei);
 laturile musculare ale triplei flexii şi ale triplei extensii cu
predominarea extensorilor.
Activitatea necesară este cea de menţinere realizată în
cea mai mare parte de muşchii membrelor superioare, în
special a centurii scapulare.
b) Poziţia în sprijin culcat posterior

Corpul se sprijină pe călcâie şi membrele superioare faţă
sunt orientate în sus.
Corpul are tendinţa să se încline către sol şi este
menţinut prin contracţia extensorilor coapsei pe bazin şi a
muşchilor şanţurilor vertebrale.
Aceste două poziţii solicită cu precădere musculatura
membrului superior. Ele se folosesc pentru întărirea muşchilor
care participă la mişcarea de căţărare.
Pot fi considerate ca exerciţii pregătitoare pentru
sprijinul la aparate pod şi poziţiile stând în mâini.
85
c) Podul
Este o poziţie complexă, în care greutatea corpului se
repartizează pe membrele superioare şi pe cele inferioare.
Trunchiul este în extensie puternică, în formă de arc de
cerc.
Pentru realizarea muscarii este absolut necesară o buna
elasticitate a ligamentelor şi o mobilitate articulară
corespunzătoare, în special a coloanei.
Poziţia solicită un efort muscular deosebit, astfel că nu
poate fi menţinută mult timp.
In plus, circulaţia şi respiraţia sunt defavorizate.
In poziţia “pod” se poate ajunge plecând din poziţia
stând normală, sau din poziţia stând pe vine.
In timpul trecerii este necesar ca verticala centrului de
greutate să se menţină cât mai aproape de baza de susţinere.
Aceasta se realizează printr-o serie de mişcări compensatorii,
care presupun o buna coordonare neuro-musculară.
d) Poziţia stând pe mâini

Este una dintre cele mai grele poziţii.
Capul se află în echilibru nestabil.
Baza de susţinere este redusă (suprafaţa palmelor).
Consumul energetic este de 10 ori mai mare decât în
poziţia stând normală.
Este necesară o intensă coordonare nervoasă.
Scheletul şi musculatura membrelor superioare nu sunt
adaptate pentru funcţia de susţinere.
Datorită greutăţii membrelor inferioare curbura lombară
şi cea cervicală sunt accentuate, iar cea dorsală este redusă.
Corpul are tendinţa să se curbeze posterior. Această arcuire
este limitată de :
86
 apofizele spinoase,
 rezistenţa discurilor intervertebrale,
 tensiunea pasivă a muşchilor flexori ai coapsei pe bazin şi ai
peretelui abdominal,
 ligamentele articulaţiilor coxo-femurale.
Poziţia stând pe mâini contribuie la dezvoltarea orientării
în spaţiu, a coordonării nervoase, la dezvoltarea forţei
musculare a membrelor superioare şi a muşchiului diafragm.
Ea poate fi folosită şi în antrenamentul săritorilor cu prăjina.
10.3. Poziţii cu sprijin superior
În acest caz centrul de greutate se află sub baza de

susţinere, deci corpul se află în echilibru stabil, iar efortul static
va fi de consolidare şi de menţinere.
Poziţia atârnat este principala poziţie cu sprijin superior
şi se poate executa la aparate fixe sau mobile. Are două
variante de execuţie: pasiv şi activ.
În varianta pasivă capul este coborât între umeri, umerii
sunt ridicaţi şi curburile coloanei sunt şterse. Este modalitatea
de executare pentru începători sau persoane cu musculatura
membrelor superioare mai puţin dezvoltată.
Poziţia atârnat activ presupune un efort static puternic al
centurii scapulare. Claviculele sunt orizontalizate, capul nu este
coborât între umeri, toracele bombează înainte, curbura
lombară se accentuează. Poate fi realizată numai de sportivii
avansaţi, deoarece necesită o bună dezvoltare a musculaturii
scapulare.
Consumul de energie creşte odată cu mărirea distanţei
dintre punctele de prindere a membrelor superioare pe suportul
fix. Forţa musculară se descompune într-o componentă
87
orizontală şi una verticală, dintre care numai cea verticală este

folosită pentru ridicarea corpului. Cu cât membrele sunt mai
apropiate, cu atât această componentă este mai mare.
Efortul static necesar este unul de consolidare la care
participă toate grupele musculare antagoniste.
Poziţia atârnat echer constă în flexia în unghi drept a
coapselor pe bazin, din poziţia atârnat. Centrul de greutate se
deplasează anterior, iar pentru a echilibra corpul, are loc o
basculare înapoi cu accentuarea lordozei fiziologice. Când
poziţia se execută la inele acest lucru este permis, ceea ce
uşurează efortul muscular. Dacă se execută la scara fixă,
corpul nu mai are cum să basculeze înapoi şi efortul muscular
este mai mare.
88
CAPITOLUL 11
MIŞCĂRILE LOCOMOTORII
Sunt de două tipuri: ciclice şi aciclice. În mişcările ciclice

corpul revine la poziţia iniţială, deci capătă un ciclu de mişcare
sau „unităţi de mişcare”. Exemple: mersul, alergarea.
În mişcările aciclice nu există cicluri de mişcare,
exemplu: săritura.
11.1. Mersul
Este o mişcare locomotorie ciclică care se caracterizează

prin sprijinul permanent pe sol, fie cu un picior, fie cu ambele.
Sprijinul unilateral durează de cinci ori mai mult decât sprijinul
bilateral.
În timpul sprijinului unilateral membrul inferior care
susţine greutatea corpului se numeşte picior de sprijin, iar
celălalt picior se numeşte picior oscilant.
Unitatea de mişcare în mers este pasul dublu şi este
format din totalitatea mişcărilor care se realizează între două
sprijiniri succesive ale aceluiaşi picior.
Pasul dublu se descompune în şase faze şi anume:
Faza I - este faza de amortizare şi începe în momentul

în care piciorul ia contact cu solul prin intermediul călcâiului;
Faza II – este momentul verticalei piciorului de sprijin.

Este un moment foarte scurt în care corpul se sprijină pe un
singur picior, corpul are înălţimea maximă, iar centrul de
greutate este deplasat lateral, pentru a menţine echilibrul;
Faza III – faza de impulsie care durează până la

desprinderea piciorului de sprijin de pe sol. Atunci când
sprijinul se face numai pe degete şi vârfurile metatarsienelor,
deja corpul se află în sprijin bilateral, deoarece celălalt membru
inferior ia contact cu solul prin călcâi. În timpul sprijinului
bilateral înălţimea corpului este minimă.
La finalul fazei de impulsie corpul este împins înainte şi
în sus de către forţa de impulsie a membrului de sprijin, care
ulterior devine picior oscilant;
Faza IV – pasul posterior al piciorului oscilant. Este o

mişcare de flexie din articulaţia coxo-femurală, până în poziţia
verticală. Mişcarea se execută cu genunchiul flectat şi în flexie
dorsală a labei piciorului, pentru a permite pendularea;
Faza V – momentul verticalei piciorului oscilant. Acesta

ajunge vertical şi încrucişează piciorul de sprijin care se află şi
el în momentul verticalei;
Faza VI – pasul anterior al piciorului oscilant. Piciorul

oscilant îşi continuă mişcarea înainte şi se pregăteşte să ia
contact cu solul prin călcâi pentru a începe un nou ciclu de
mişcare.
Dintre toate aceste faze cea mai importantă este cea de
impulsie.
Caracteristicile pasului
Pasul simplu se măsoară în timpul sprijinului bilateral.

Lungimea lui depinde de lungimea membrului inferior şi de
90
forţa de impulsie. În medie lungimea este de 63 cm la bărbaţi

şi de 50 cm la femei. Pasul este mai mare atunci când membrul
inferior stâng este membrul de sprijin, deoarece are
musculatura mai dezvoltată. Atunci când se poartă o greutate
lungimea şi frecvenţa mersului se reduc.
Oscilaţiile corpului şi ale centrului de greutate în

mers
1. Oscilaţiile verticale – apar deoarece trunchiul se sprijină

unilateral, pe un membru inferior extins şi apoi bilateral, pe
ambele membre inferioare, oblice. Din acest motiv înălţimea
centrului de greutate este maximă în momentul verticalei
membrului de sprijin şi minimă în timpul sprijinului bilateral.
Oscilaţiile verticale sunt de aproximativ 4-6 cm.
2. Oscilaţiile laterale – sunt determinate de necesitatea
menţinerii echilibrului în timpul sprijinului unilateral.
Verticala centrului de greutate trebuie adusă deasupra bazei
de susţinere cu ajutorul muşchilor fesieri mic şi mijlociu care
înclină trunchiul către membrul de sprijin. Oscilaţiile laterale
dau mersului un aspect legănat şi au amplitudine maximă în
momentul verticalei piciorului de sprijin. Amplitudinea este
de 2,5 cm şi este nulă în timpul sprijinului bilateral.
Mişcări asociate
Umerii şi membrele superioare sunt proiectate înainte şi
înapoi prin torsiuni ale coloanei, în acelaşi ritm cu membrele
inferioare, dar în sens opus acestora. Rotaţia se face la nivel
lombar şi este direct proporţională cu lungimea pasului.
Mişcările membrelor superioare sunt sincrone cu ale membrelor
inferioare dar în sens opus.
91
Mersul cu membrele superioare imobilizate este mai

dificil, deoarece membrele superioare corectează deplasarea
înainte-înapoi a centrului de greutate.
Contribuţia musculaturii în mersul înainte pe plan

orizontal
În timpul mersului acţionează majoritatea grupelor
musculare,însă cea mai mare contribuţie o au lanţurile
musculare ale membrelor inferioare.
În faza de amortizare piciorul atinge solul cu călcâiul. În
momentul contactului cu solul la nivelul articulaţiei talo-crurale
acţionează muşchii flexori dorsali ai labei piciorului, la genunchi
extensorii, iar la articulaţia coxo-femurală, flexorii coapsei.
După contactul cu solul şi până în momentul verticalei piciorului
de sprijin rolul grupelor musculare se schimbă: la nivelul
articulaţiei talocrurale încep să acţioneze muşchii flexori
plantari care aplică planta pe sol, la genunchi se menţin
muşchii extensori, iar la şold îşi încep acţiunea muşchii
extensori pentru a realiza şi ei progresia corpului.
În momentul verticalei, grupele musculare antagoniste
ale membrului inferior de sprijin asigură fixarea articulaţiilor,
determinând înălţimea maximă a corpului.
În faza de impulsie, care durează până la eliberarea
piciorului de pe sol, în articulaţia talo-crurală se accentuează
contracţia flexorilor plantari, iar la genunchi şi şold, cea a
extensorilor. Contracţia este maximă în momentul când
piciorul de sprijin trece în contact numai cu vârful şi devine
principala forţă motrică a mersului.
Piciorul oscilant parcurge fazele sale printr-o pendulare
dinapoi-înainte în articulaţia coxo-femurală.
92
Faza pasului posterior se execută din momentul

desprinderii vârfului piciorului de pe sol, până în momentul
trecerii la verticală. Ea se realizează prin contracţia muşchilor
flexori ai coapsei, flexori ai genunchiului şi flexori dorsali ai
piciorului. Deoarece pendularea este favorizată d eforţa
gravitaţională, contribuţia musculaturii va fi mai mică.
În momentul trecerii la verticală, piciorul oscilant se află
cu genunchiul în flexie şi cu piciorul în unghi drept pe gambă
pentru a realiza scurtarea necesară.
În faza pasului anterior al piciorului oscilant se
accentuează forţa de contracţie a muşchilor flexori ai coapsei,
la genunchi se produce extensia bruscă şi aruncă gamba
înainte, iar în articulaţia talo-crurală se accentuează flexia
dorsală.
În concluzie se poate spune că mersul necesită
contracţia tuturor grupelor musculare ale membrelor inferioare,
cu predominanţa extensorilor gambei. În general grupele
extensoare sunt mai solicitate decât cele flexoare, ceea ce
explică şi dezvoltarea lor mai accentuată.
Diferite forme de mers

1. Marşul sportiv - se aseamănă cu mersul obişnuit,
dar are anumite particularităţi:
 în faza de amortizare contactul cu solul se face pe călcâi, iar
apoi talpa se derulează complet pe sol;
 extensia genunchiului la membrul de impulsie şi pendularea
membrului oscilant este mai puternică;
 mişcările umerilor şi ale membrelor superioare sunt mai
ample.
93
2. Mersul pe plan înclinat

a) Pe plan ascendent - perioada sprijinului bilateral este
prelungită, contactul cu solul în faza de amortizare se face fie
pe toată planta, fie pe vârfuri, forţa care asigură impulsia este
mai mare şi solicită intens aparatele cardio-vascular şi
respirator. Când planul este foarte înclinat se recurge la o
poziţie specială a piciorului care să asigure o priză mai bună.
Pentru aceasta se foloseşte fie marginea laterală, fie cea
medială a piciorului, printr-o mişcare de supinaţie sau de
pronaţie.
O variantă este mersul pe scară, în care genunchiul este
flectat cu atât mai mult cu cât treapta este mai înaltă.
Activitatea grupelor musculare este maximă în faza de
amortizare, în timpul căreia se realizează ridicarea corpului
până când membrul de sprijin ajunge vertical.
b) Pe plan descendent - amortizarea se face pe călcâi
sau pe toată planta, şoldurile şi genunchii sunt uşor flectaţi şi
menţinuţi în această poziţie de către muşchii extensori prin
activitate de cedare. La această formă de mers nu există o fază
de impulsie, ci o succesiune d epaşi scurţi realizaţi prin
acţiunea de cedare a grupelor musculare extensoare.
3. Mersul prin înfruntarea unui obstacol

Exemplu: împingerea unor greutăţi sau mersul împotriva
unui vânt puternic. Corpul este aplecat înainte şi are loc efort
de învingere al obstacolului şi efort de impulsie.
4. Mersul pe vârfuri
Se realizează cu membrele inferioare blocate în extensie
la genunchi şi flexie plantară în articulaţia talo-crurală.
Mişcarea se produce numai la nivelul articulaţiilor coxo-
94
femurale, ceea ce solicită intens musculatura şi duce la

oboseală rapidă.
5. Mersul lateral - se realizează prin mişcări succesive

de abducţie şi adducţie. Contactul cu solul se face pe toată
planta, iar impulsia o realizează abductorii coapsei şi pronatorii
labei piciorului.
11.2. Alergarea
Este un procedeu necesar pentru a se accelera

deplasarea în spaţiu. Alergarea este o mişcare locomotorie
ciclică în care deplasarea corpului este asigurată de acţiunea
alternativă a membrelor inferioare.
Este realizată de forţele interne ale organismului, în
interacţiune cu forţa de gravitaţie, reacţia sprijinului şi
rezistenţa mediului.
Alergarea spre deosebire de mers, se caracterizează prin
existenţa unei faze de zbor în locul sprijinului bilateral din
fazele mersului. Această mişcare solicită cu precădere
musculatura membrelor inferioare, dar întreg aparatul
locomotor este angrenat.
Membrele inferioare îndeplinesc pe rând funcţia de
sprijin şi de oscilare şi fiecare efectuează succesiv următoarele
acţiuni: împingere, pendulare şi amortizare.
Unitatea ciclică de mişcare este pasul alergător dublu,
care cuprinde două perioade de sprijin şi două perioade de
zbor.
În cadrul pasului alergător dublu, mişcările fiecărui
membru inferior au două perioade, fiecare cu câte trei faze:
95
1) perioada de sprijin
- faza de amortizare
- momentul verticalei
- faza de impulsie
2) perioada de oscilaţie
- oscilaţia posterioară
- momentul verticalei
- oscilaţia anterioară
Factorul motric principal este forţa de impulsie care

se execută de către membrul de sprijin la finalul perioadei de
sprijin.
În perioada de sprijin, la început, imediat după

contactul cu solul există o fază de tracţiune prin extensia
unghiului coapsă-bazin, urmează momentul verticalei şi apoi
faza de impulsie. În perioada de sprijin centrul general de
greutate cade pe suprafaţa de sprijin la sfârşitul tracţiunii, iar
apoi cade tot timpul în faţa sprijinului.
Rezultă deci că există o tendinţă permanentă de a cădea
înainte. Acest dezechilibru este cel care provoacă deplasarea şi
este întreţinut în mod voit.
În perioada de zbor, imediat după ce a părăsit solul,

membrul inferior este accelerat în timpul flexiei, iar la
terminarea impulsiei, mişcarea este inversă, gamba
extinzându-se pe coapsă. Centrul de greutate descrie o curbă
cu concavitatea în jos.
Spre deosebire de mers unde corpul are cea mai mare
înălţime în momentul verticalei piciorului de sprijin, în alergare
96
centrul de greutate are înălţimea maximă în mijlocul perioadei

de zbor.
Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât capul ţi bazinul
descriu o traiectorie mai rectilinie. Oscilaţiile laterale ating
maximum în timpul perioadei de sprijin şi coincid cu înălţimea
minimă a centrului de greutate. Mişcările de torsiune ale
trunchiului şi bazinului sunt mai mari în alergare decât în mers.
În alergare pasul este mai lung decât în mers, iar durata
sa este mai mică. Lungimea pasului depinde de lungimea
membrului inferior, de lungimea labei piciorului şi de derularea
sa completă pe sol. În alergare, pentru a micşora efectul
rezistenţei aerului, alergătorul se înclină înainte pentru a
micşora suprafaţa sa frontală. Viteza alergării creşte
proporţional cu creşterea frecvenţei.
11.3. Săriturile
Sunt mişcări locomotorii aciclice, care se caracterizează

printr-un zbor prelungit în care corpul descrie o parabolă
Clasificarea săriturilor:
1) După caracterul traiectoriei:
 sărituri în lungime, cu traiectoria joasă;
 sărituri în înălţime, cu traiectoria înaltă;
 sărituri pe înălţime, traiectoria are numai o parte
ascendentă;
 sărituri în adâncime, traiectoria are numai parte
descendentă;
 sărituri combinate.
2) După acţiunea aparatului motric şi a forţelor externe:
 sărituri simple se realizează numai de către forţa musculară
care împinge corpul
97
 sărituri mixte sau cu sprijin, în care după desprinderea de

pe sol, traiectoria este modificată de un sprijin oarecare
( exemplu săritura cu prăjina)
Analiza biomecanică a săriturilor

Săriturile se pot executa cu şi fără elan. Săriturile cu
elan au patru faze de desfăşurare:
 elanul;
 desprinderea (bătaia);
 zborul;
 aterizarea.
1) Elanul constă în alergare, care imprimă corpului o

viteză orizontală. În cazul săriturilor fără elan această fază este
înlocuită de o fază de pregătire, de avântare. Aceasta constă în
aplecarea în faţă a corpului astfel încât verticala centrului de
greutate să cadă la marginea anterioară a bazei de susţinere,
de unde începe traiectoria săriturii.
Membrele inferioare sunt în triplă flexie, cu muşchii triplei
extensii puşi în tensiune, iar membrele superioare sunt în
uşoară retroducţie.
2) În faza de desprindere intervin următoarele forţe:

 forţa ascensională, formată din forţa de impulsie şi cea de
avântare
 forţa de inerţie a elanului
Forţa de impulsie este dată de contracţia explozivă a

muşchilor triplei extensii ai membrelor inferioare. Pentru a se
folosi la maxim forţa de impulsie, este necesară o coordonare a
impulsurilor parţiale, adică să coincidă în timp contracţia
98
muşchilor care determină extensia coapsei, extensia

genunchilor şi flexia plantară. În caz contrar, se dezvoltă forţe
de frânare pentru a căror învingere se cheltuieşte o parte din
forţa de contracţiei a muşchilor care produc impulsia.
La săritura în lungime fără elan, impulsia se efectuează
cu ambele picioare, iar la săriturile cu elan, cu un singur picior,
exceptând săriturile cu elan peste aparate de gimnastica sau
săriturile în apă, în care impulsia se face cu ambele picioare.
Forţa de avântare este forţa segmentelor libere: braţe şi
picior oscilant.
Forţa de inerţie a elanului, acţionează orizontal şi
împreună cu forţa ascensională determină forţa de desprindere.
În cazul săriturilor fără elan, acţionează numai forţa de
contracţie a musculaturii şi aceasta va imprima corpului o
traiectorie care formează cu orizontala un unghi de impulsie.
În săriturile cu elan se adaugă şi forţa imprimată de
acesta, care determină deplasarea orizontală a corpului cu o
viteză cu atât mai mare cu cât forţa elanului este mai mare.
În acest caz, traiectoria corpului va fi determinată de
rezultanta forţei de contracţie musculară şi forţa elanului.
Traiectoria formează cu orizontala un unghi numit de
desprindere, care va fi totdeauna mai mic decât cel de
impulsie. Unghiul de desprindere va fi cu atât mai mic cu cât
viteza elanului este mai mare.
Când forţa de impulsie a musculaturii este mai mare,
unghiul de desprindere este mai mare. Astfel, în săriturile în
înălţime performanţa se obţine printr-un efort muscular
puternic, în care elanul contribuie mai puţin.
3) Faza de zbor începe din momentul desprinderii de la

sol şi durează până la aterizare.
99
Centrul general de greutate descrie o curba care în

prima parte este ascendentă şi cu o viteza uniform încetinită,
iar în a doua parte este descendentă şi cu o viteză uniform
accelerată.
La săriturile fără elan viteza iniţială a zborului este
determinată numai de contracţia musculaturii, pe când la
săriturile cu elan, viteza iniţială se compune din viteza
orizontală a elanului la care se adaugă impulsul contracţiei
musculare.
Viteza de zbor este frânată de aer. În timpul săriturilor
cu schiurile sau cu paraşuta, rezistenţa aerului atinge valori
mari.
Forţele interne ale corpului nu pot modifica traiectoria
zborului, în schimb ele pregătesc aterizarea şi în acelaşi timp
asigură menţinerea unei poziţii cât mai convenabile a corpului
în timpul zborului. În săriturile la înălţime, mişcările membrelor
şi ale trunchiului permit trecerea peste ştachetă, urmărind însă
ca înălţimea centrului de greutate să fie cât mai joasă.
În ceea ce priveşte activitatea musculară în timpul
zborului, aceasta este redusă. Săritorii experimentaţi reuşesc
chiar să-şi relaxeze musculatura imediat după impulsie.
Începătorii însă îşi menţin muşchii contractaţi, ceea ce are
efecte negative asupra tehnicii săriturii şi duce la un consum
inutil de energie.
4) Faza de aterizare este faza în care corpul ia contact

cu solul. Ea diferă în funcţie de tehnica săriturii. La săritura în
lungime se face pe ambele membre inferioare, iar la săritura în
înălţime se face pe mai multe puncte de sprijin.
100
Faza de amortizare urmăreşte amortizarea vitezei

zborului (săritura la înălţime) şi lungimea săriturii, cu un
contact cât mai îndepărtat cu solul (săritura în lungime).
Amortizarea începe în momentul contactului cu solul şi
durează până la anularea vitezei.
Amortizarea se face prin următoarele forţe de frânare:
 forţa musculaturii corpului, care transformă corpul şi
segmentele sale într-un resort elastic şi rezistent;
 rezistenţa şi elasticitatea ţesuturilor şi articulaţiilor;
 calitatea solului (dacă se deformează, cum este nisipul,
ajută la amortizarea şocului) .
Cu cât viteza a fost mai mare, cu atât forţa de frânare va
trebui să fie mai mare.
101
BIBLIOGRAFIE
1. BADIU T.şi col., 2002: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului, Ed. Mongabit,Galaţi
2. BOONE D.C & AZEN S.P., 1979: Normal range of motion of
joints în male subjects. J Bone Jt Surg. 61 : 756-759.
3. BOOTH F.W., WEEDEN S.H. & TSENG B.S., 1994 : Effect of
aging on human skeletal muscle and motor function.
Med.Sci.SporK Exerc. 26 : 556-560.
4. BOTA I., BOTA M., 1989: Modele de joc şi pregătire. Editura
Sport-Turism, Bucureşti
5. BOSCO C & KOMI P.V., 1980 : Influence of aging on the
mechanical behavior of leg extensor muscles. Eur.J.Appl.
Physiol, 45 : 209-219.
6. COLIBABA- EVULEŢ, D., BOTA I. 1998, : Jocuri sportive-
Teorie şi metodică, Editura Aldin, Bucureşti;
7. DRĂGAN I., şi col., 1987: Contribuţii la elaborarea unor
susţinătoare de efort fizic, Rev. EFS nr.11.
8. DRĂGAN I., 1994: Medicina Sportivă aplicată, Editis,
Bucureşti;
9. DRAGNEA A. 1996: Antrenamentul sportiv, Editura Didactică
şi Pedagogică,Bucureşti.
10. FOLEY J.M., 1994:Testing models of respiratory
control în skeletal muscle. Med. Sci. Sports Exerc., 26
(1), 52-7.
11. IFRIM M. şi col., 1986: Compendiu de anatomie,
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
12. IFRIM ., 1987: Biomecanică generală, IEFS, Bucureşti.
13. MILLET G.P., VILECK V.E. 2000: Physiological and
biomechanical adaptations to the cycle to run transition în
Olympic triathlon: review and practical recommendations

for training. Br. J. Sport. Med., 34: 384-390.
14. MILLIRON M.J., CAVANAGH P.R. 1990: Sagittal plane
kinematics of the lower extre-mity during distance
running. In Biomechanics of running, P.R. CAVANAGH (ed.).
Human Kinetics Books, Champaign, 65-99.
15. NICU A., 1993: Antrenamentul sportiv modern, Editis,
Bucureşti;
16. OGDEN J.A., 1990 : Skeletal injury în the child (second
edition). 1 Vol. pp 939. W.B. Saunders Cy.
17. OZMUN ].C., MIKESKY A.E. & SURBURG P.R., 1994 :
Neuromuscular adaptations following prepubescent
strength training. Med. Sci. Sports Exerc. 26 : 526-530.
18. PERREY S., BETIK A., CANDAU R,, ROUILLON J.D.,
HUGHSON R.L. 2001: Comparison of oxygen uptake kinetics
during concentric and eccentric cycle exercise. J. Appl
Physiol.,9\ (5), 2135-42.
19. POOLE D.C., RICHARDSON R.S, 1997: Determinants of
oxygen uptake. Sports Med., 24: 308-320.
20. POOLE D.C. 1994: Role of exercising muscle în slow
component of VO2. Med. Sci. Sports Exerc., 26 (11), 1335-
40.
21.RĂDUŢ C., 1986: Planificarea şi conducerea ştiinţifică a
antrenamentului sportiv, Rev. EFS nr.5.
22.RĂDUŢ C., 1988: Prognoza şi modelul performanţelor
sportive, rev. EFS nr.4, Bucureşti.
23.RĂDUŢ C., 1989: Metateorie privind vârsta sportivilor de
performanţă,Rev. EFS nr.1.
24.SARANCEA N., NEGRU T., 1968: Bioritmuri, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti.
103
25.SALTIN B., 1987: Capacitatea aerobică şi anaerobică,

Rev. Cultură Sportivă nr. 1.
26.SCHMIDTBLEICHER D., 1987: Motrische Deans-
pruchungsforn - Kroft-Deatsch, Sportmedizin.
27.SIMIONESCU C., BOSTAN D., NICULESCU M., 1988:
Punct de vedere asupra modelului şi modelării în sport,
CCEFS, Bucureşti.
28.SVEN-SOLVEBOM A., 1988: Stretching, CNEFS, CCEFS,
Bucureşti.
29.SZOGY A., 1977: Aspecte ale capacităţii de effort
maximal, Rev. EFS nr.2 Bucureşti.
30.ULMEANU D., BORDEI P., 2000: Anatomia topografică
şi imagistică a membrelor, Ex Ponto, Constanţa.
31.ULMEANU D., 2004: Anatomia sistemului respirator,
Editura Forum, Bucureşti.
32.ULMEANU FL., 1969: Studiul complex al adaptării la
efort şi al restabilirii la sportivii de performanţă, al II-
lea Congres European de Medicină Sportivă,
Bucureşti;
33.VOICU P., HILLERIN P., 1978: Metode de estimare a
apartenenţei mijloacelor de antrenament pe factorii săi
tradiţionali, EFS nr.8.
34.WEINECK J.. 1983: Manuel d'entrenement, Ed. Vigot,
Paris
35.WEINECK J., 1992: Biologie du Sport, Ed. Vigot, Paris.
104

Dokumen - Tips Curs de Anatomie Functionala Si Biomecanica 11doc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips Curs de Anatomie Functionala Si Biomecanica 11doc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Partea I – ANATOMIA FUNCŢIONALĂ

4.2. Elemente componente ale muşchilor striaţi..........................32

Partea a II-a BIOMECANICA

7.1. Activitatea statică..................................................................59

9.2. Echilibrul corpurilor care au o suprafaţă de sprijin...............68

DEFINIŢIE. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR

Anatomia este acea ramură a ştiinţelor biologice care se

1.1. Poziţia anatomică

Pentru a uşura studiul corpului omenesc şi pentru a fi

1.2. Planurile anatomice

Sunt suprafeţe imaginare care secţionează corpul sub o

3. Planurile transversale sunt orientate orizontal,

Planurile medio-sagitale, medio-frontale şi medio-

Corpul omenesc nu este nici simetric şi nici omogen din

1.3. Clasificarea mişcărilor în raport cu planurile

În raport cu planul anatomic în care este dispus axul de

 Flexia este mişcarea de îndoire faţă de poziţia anatomică.

 Extensia este mişcarea de revenire din flexie sau

 Adducţia este mişcarea de apropiere de planul sagital.

 Circumducţia este mişcarea prin care segmentul descrie un

Orientarea diferitelor organe fata de planurile anatomice

Medial – intern; lateral – extern; dorsal – posterior;

CARACTERISTICILE MORFOFUNCŢIONALE ALE

2.1. Forma oaselor

În funcţie de forma lor, oasele se clasifică în trei

2. Oasele scurte – suporta greutatea corpului – oasele tarsiene

3. Oasele late – alcătuiesc cavităţi ce protejează organe

2.2. Structura oaselor

Ţesutul osos este o varietate a ţesutului conjunctiv,

organismului. Adaptarea constă în impregnarea substanţei

Ţesutul osos compact este alcătuit din numeroase

Havers. Aceste canale au dimensiuni variabile, astfel că şi

Ţesutul osos spongios este alcătuit din numeroase

Structura oaselor lungi

Oasele lungi sunt alcătuite dintr-un corp sau diafiză şi

In axul diafizei este un canal numit canal medular, în

Periostul fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în

Epifizele sunt formate din periost, masă osoasă şi

Structura oaselor scurte

Oasele scurte sunt alcătuite din periost, masă osoasă şi

Structura oaselor late

Masa osoasă este formată din ţesut osos spongios numit

2.3. Măduva osoasa

Se găseşte în canalul medular, în canalele Havers de

2.4. Dezvoltarea oaselor

Procesul de dezvoltare a osului este procesul de

osoasă este faza de osificare secundară din care rezultă osul

2.5 Creşterea oaselor

Creşterea în lungime a osului se bazează pe osificarea

CARACTERISTICILE MORFOFUNCŢIONALE ALE

Articulaţiile sunt organele de legătură dintre oase. Ele

3.1. Clasificare funcţională

I. În funcţie de gradul de mobilitate

a) Articulaţii fixe sau sinartroze

b) Articulaţii semimobile sau amfiartroze

c) Articulaţii mobile sau diartroze

II. În funcţie de gradele de libertate

a) Articulaţii cu un singur grad de libertate

3.2. Elementele componente ale articulaţiilor

 cele două suprafeţe articulare trebuie să se adapteze

Cartilajul articular are trei proprietăţi mecanice

alunecarea tendoanelor şi muşchilor peste articulaţie. În acelaşi