LOCOMOȚIA

Este o modificare a poziţiei corpului sau a părţilor acesteia.

Ea este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de forţe: forţele interne şi forţele externe.

Forţa este cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau starea de mişcare a unui corp .

Forţele interne implicate în mişcarea corpului

Sunt reprezentate prin • impulsul nervos, • contracţia musculară şi • pârghiile osteo-articulare.

• Impulsul nervos

Este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex.

Mecanismele care stau la baza mişcărilor sunt de natură neuromusculară, sunt acte reflexe.
Cel mai elementar arc reflex, specific impulsului nervos motor este alcătuit din:
- receptori (proprioceptori),
- cale aferentă (de transmitere a sensibilităţii proprioceptive),
- centrii nervoşi (medulari şi supramedulari),
- căile eferente (motorii) şi
- placa motorie (sinapsa neuromusculară) prin care se transmite comanda motorie, efectorilor (muşchii).

Proprioceptorii sunt receptorii de sensibilitate care se găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului
locomotor (oase, articulaţii, muşchi). Ei sunt deosebit de numeroşi şi au funcţii polivalente, înregistrând
modificările cele mai variate: termice, mecanice, chimice, osmotice, inclusiv alungirea muşchiului şi rata acesteia.
Împreună cu analizatorii vizual şi acustico-vestibular aduc o mare contribuţie în orientare, în modificările
de poziţie şi de tonus muscular, fiind indispensabili în menţinerea echilibrului şi realizarea corectă a mişcărilor.

• Contracţia musculară

Este a doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie de răspuns la stimulare, prin
impulsul nervos.
Neuronul motor reacţionează trimiţând un impuls motor fibrelor musculare pe care le inervează prin
terminaţiile sale.
Conform legii ”tot sau nimic”, fiecare fibră musculară răspunde printr-o contracţie totală şi eliberează
astfel, maximum de energie de care este capabilă în acel moment.
Întregul muşchi se contractă cu intensităţi variabile, activitate explicabilă prin două mecanisme:
- prin sumaţie în timp, în legătură cu frecvenţa cu care se succed impulsurile şi
- prin sumaţie în spaţiu, în legătură cu un număr din ce în ce mai mare de unităţi motorii / fibre musculare care
intră în acţiune.
Contracţia musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea elasticităţii musculare. Ea se manifestă
fie ca o întărire a muşchiului, fie ca o modificare şi de tărie şi de formă a acestuia.

Deosebim mai multe feluri de contracţii :

– contracţii izometrice (statice), sunt contracţii de întărire a muşchiului. Ele produc – creşterea volumului şi a
greutăţii muşchiului (deci a forţei), prin mărirea cantităţii de sarcoplasmă / citoplasmă din fibrele
musculare şi o redistribuire a nucleilor care din poziţia marginală devin centrali. Prin aceste contrac ţii izometrice
lungimea muşchiului nu se schimbă ceea ce înseamnă abolirea mişcării, asigurarea echilibrului sau
a poziţiei statice.

– contracţii izotonice (dinamice), sunt contracţii de scurtare a muşchiului şi de deplasare a segmentelor, în care se
păstrează constantă tensiunea mecanică din muşchi pe toată durata scurtării lungimii muşchiului. Ele produc o
creştere minimă a cantităţii de sarcoplasma, iar nucleii îşi păstrează dispoziţia marginală.

– contracţii în alungire care se produc când forţa care se opune depăşeşte forţa musculară şi întinde muşchiul.

– contracţii izokinetice care se realizează cu viteză constantă (izokinetică).

– contracţii auxotonice în care atât viteza mişcării cât şi forţa rezistivă variază independent, cu legătură între ele.
Majoritatea mişcărilor care se desfășoară cu putere maximă sunt contracţii auxotone.
 Se consideră că, practic, toate mişcările de locomoţie şi cele naturale ale omului sunt auxotone .
Puţinele excepţii sunt mişcările izometrice, izokinetice, izotonice.

• Pârghiile osteo-articulare

Reprezintă cea de a treia forţă internă care intervine în realizarea mişcării.

Impulsurile nervoase produc contracţii musculare, care la rândul lor atrag deplasarea segmentelor osoase
la nivelul inserţiilor musculare transformând astfel, energia chimică în energie mecanică.

Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
În mecanică, pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct de sprijin.
Asupra oricărei pârghii se aplică două forţe: forţa activă (F) şi forţa de rezistenţă (forţa rezistivă, G).
Fiecare dintre ele acţionează la o anumită distanţă de punctul de sprijin (axa de rotaţie , fulcrum), formând un
moment al forţei corespunzător pentru braţul forţei şi un moment al rezistenţei pentru bra ţul rezisten ţei.
Distanţa de la axa de rotaţie la momentul forţei sau al rezistenţei se numeşte braţul forţei, respectiv bra ţul
rezistenţei.
Pârghiile în mecanică sunt folosite pentru efectuarea unor activităţi cum ar fi: ridicarea unei greutăţi,
transportul de greutăţi (cu roaba) sau chiar vâslitul.
Tot pârghii sunt şi oasele corpului care au axa de rotaţie în articulaţii, forţa activă este dată de muşchi, iar
forţa de rezistenţă este dată de greutatea corpului sau a segmentelor sale. Pârghiile au rolul de a transmite mişcarea,
de la muşchi şi tendoane la sarcina rezistivă, mărind eficienţa ei.
Din raportul care se stabileşte între braţul forţei şi braţul rezistenţei, rezultă regula de aur a mecanicii: ce
se câştigă în forţă se pierde în viteza de deplasare şi invers.
Folosind pârghiile ca unelte nu câştigăm lucru mecanic, dar aplicăm o forţă mai mică pentru învingerea
unei rezistenţe mai mari.

După felul cum se dispun cele două forţe (activă şi de rezistenţă) faţă de punctul de sprijin (fulcrum),
există trei feluri de pârghii:

Pârghii de gradul I

Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin (fulcrum-ul) este situat între cele două
momente de aplicare a forţei şi a rezistenţei; ambele forţe sunt îndreptate în acelaşi sens.
Exemplu în mecanică este balanţa.

În corpul omenesc sunt numeroase:

- la nivelul articulaţiei dintre craniu şi coloana vertebrală (atlanto-occipitală), punctul de sprijin se află în articulaţie
, forţa activă este dată de muşchii cefei, iar rezistenţa de greutatea capului.
- la nivelul articulaţiei coxo-femurale (în poziţie stând) se află punctul de sprijin (axa de rotaţie), iar în plan ventral
şi dorsal cele două puncte de aplicare a forţei active şi a forţei de rezistenţă.

In corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale, de aceea şi forţele care le echilibrează sunt
inegale. Astfel, la craniu, braţul forţei este mai scurt decât cel al rezistenţei, musculatura cefei care-l manevrează
este mai dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului, care mânuieşte un braţ mai lung.

Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru.

La pârghiile de gradul II şi III, cele două forţe au direcţii contrarii, iar punctul de sprijin se afl ă la unul din capetele
pârghiei.

Pârghii de gradul II

Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt, forţa la celălalt capăt, iar
rezistenţa între ele,
Exemplu : roaba, sau ridicarea unei greutăţi mari cu o rangă de fier.
În corpul omului acest gen de pârghii este contestat; majoritatea autorilor admit că ar exista un singur
exemplu, la articulaţia talocrurală, în poziţia – stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin este
în vârful piciorului, forţa se exercită pe calcaneu de către muşchii care acţionează tendonul lui Achile, iar rezisten ţa
este dată de greutatea corpului care se transmite acestei pârghii prin oasele gambei.

Acestea sunt pârghii de forţă.

Pârghii de gradul III

Pârghiile de gradul III sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al pârghiei, rezistenţa la celălalt
capăt, iar forţa între acestea.
Exemplu : pedala tocilarului, cleştele de cărbuni.
În corpul omenesc, acest gen de pârghii este foarte răspândit. Ele acţionează cu pierdere de forţă şi câştig
de deplasare.
Exemplu : articulaţia cotului, unde punctul de sprijin este în articulaţie, rezisten ţa la celălalt capăt (dat ă de
greutatea antebraţului şi a mâinii), iar forţa este între ele (dată de muşchii flexori ai antebra ţului pe bra ţ).

Acestea sunt pârghii de viteză.

Forţele externe implicate in mişcarea corpului

Sunt :
Forţa gravitaţiei
Este manifestarea unei legi universal valabile în natură. În conformitate cu legea atracţiei universale,
pământul atrage corpurile şi în acelaşi timp este atras şi el de acestea.
În condiţii normale, atrage continuu spre sol corpul şi segmentele sale care nu scap ă ac ţiunii legilor
gravitaţiei universale.Pământul fiind turtit la poli (polii sunt deci mai aproape de centrul pământului), for ţa
gravitaţiei va fi mai mare la poli decât la ecuator. La poli, forţa gravitaţiei este maximă, iar la ecuator, minim ă.
Forţa gravitaţiei acţionează totdeauna vertical de sus în jos. Împotriva ei, forţele interne cumulate acţionează exact
în sens invers, de jos în sus. Forţa superioară de mişcare care încearcă să învingă forţa gravitaţiei este
săritura. Înainte de a face săritura, corpul se adună, şi îşi concentrează forţele. Învingerea ei presupune un mare
consum de energie. Numai în imponderabilitate acţiunea forţei gravitaţionale este anihilată şi în
acest caz contracţia musculară se realizează cu o forţă egală cu forţa absolută de contrac ţie.
Forţa de atracţie a pământului acţionează asupra fiecărui atom al corpurilor. Teoretic se poate considera că
asupra unui corp acţionează o singură forţă, aplicată într-un singur punct, numit centrul de greutate al corpului.

Greutatea corpului
Acţionează întodeauna vertical, de sus în jos asupra centrului de greutate al corpului sau al segmentului.
Valoarea acestei forţe este legată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se deplaseaz ă sau de num ărul
segmentelor angajate în mişcare. Practic valoarea acestei forţe este legată de masa segmentului care se mişc ă.

Presiunea atmosferică
Reprezintă indirect tot o formă de acţiune a forţei gravitaţionale.
Ea apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă în funcţie de viteza de deplasare. Ex: în repaus, asupra
corpului omenesc acţionează o presiune atmosferică de peste 20.000 kg.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea intern ă a marilor cavit ăţi,
care are valori identice cu cele ale presiunii atmosferice.

Rezistenţa mediului
Este cea a mediului extern în care se desfăşoară exerciţiile fizice care pot fi practicate atât în aer liber cât
şi în apă. De aceea segmentele corpului omenesc sau corpul în întregime vor trebui s ă înving ă rezisten ţa acestora.
Ea depinde de mărimea suprafeţei frontale pe care corpul o opune mediului.

Inerţia
Este forţa care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată.
Astfel, un corp în repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp în deplasare tinde să se deplaseze în
continuare.

Forţa de frecare
Este proporţională cu greutatea corpului (G) care alunecă pe o suprafaţă de sprijin şi cu coeficientul de
frecare (K) F = G * K

Forţele interne şi externe sunt indisolubil legate între ele şi în continuă interacţiune .

Întreaga activitate a omului se desfăşoară cu ajutorul acestor forţe, în care rolul hotărâtor îl are contracţia
musculară dirijată de scoarţa cerebrală.