Chimie curs 10

VII.2. Surse chimice de curent

O cantitate importantă de curent este furnizată tehnicii moderne de sursele chimice de

curent. Acestea sunt pilele galvanice (elemente galvanice) prin care se înţeleg acele dispozitive
care transformă energia chimică în energie electrică. Ele reprezintă un lanţ electrochimic
constituit din doi conductori electronici, reuniţi prin unul sau mai mulţi conductori ionici. Sursele
chimice de curent se pot clasifica în: primare, secundare şi pile de combustie.
Elementul galvanic este constituit din: anod, catod, conductor (contact), punte de sare.

Figura 1. Elementele unei celule galvanice

Prin convenţie, celula galvanică este reprezentată astfel: M1/M1 n+// M2 n+/M2.
Prin linia simplă se marchează limita de separare lichid-solid, iar prin linia dublă se
marchează puntea de sare. Acelaşi element galvanic permite: coroziunea electrochimică şi
depunerea electrolitică.
Anodul donează electroni circuitului şi ioni electrolitului, corodându-se.
Catodul primeşte electroni din circuit prin intermediul unei reacţii de catod sau chimice.
Ionii care se combină cu electronii formează un subprodus la catod.
Conductorul (contactul) permite conectarea electrică a anodului şi catodului, permiţând
electronilor trecerea de la anod la catod.
Electrolitul este un lichid aflat în contact cu anodul şi catodul. El asigură deplasarea
ionilor de pe suprafaţăa anodului spre catod. Uneori se folosesc doi electroliţi uniţi printr-o
punte de sare, care permite numai contactul electric prin intermediul ionilor, dar împiedică
amestecarea elor doi electroliţi.
Puntea de sare este un tub în formă de U răsturnat încărcat de obicei cu o soluţie saturată
de KCl (clorură de potasiu), prevazut cu plăci poroase la capete, ionii de K + şi de Cl- au
mobilităţi aproape egale.
Într-un element galvanic se pot produce:
- reacţia anodică
- reacţia catodică:
o la electrodepunere
o la coroziune.

1
Chimie curs 10

Reacţia anodică (de oxidare) în urma căreia ionul metalic părăseşte reţeaua cristalină
trecând în mediul coroziv sub formă de ioni hidrataţi şi lasă în masa metalică cantitatea
echivalentă de electroni.
Reacţia anodică: M  M n+ + n e-
Datorită ionilor care îl părăsesc, anodul se corodează.
Reacţia catodică la electrodepunere este o reacţie de reducere care este inversă reacţiei
anodice:
M n+ + n e-  M
Ionii metalici formaţi prin reacţia anodică sau adăugaţi intenţionat în electrolit se
combină cu electronii la catod. Astfel, metalul respectiv se depune şi acoperă suprafaţa
catodului.
Reacţia catodică la coroziune, cu mici excepţii nu duce la depunerea metalului pe catod,
ci la obţinerea unui subprodus gazos, lichid sau solid la catod, care poate forma aşa numitul
electrod de: hidrogen, oxigen, apă.
Electrodul de hidrogen se formează când în electrolit lipseşte oxigenul, ca de ex. în cazul
HCl sau a apei liniştite conform reacţiei:
2H+ + 2e- → H2 ↑
Electrodul de oxigen se formează când electrolitul este apă aerată, care conţine oxigen,
conform reacţiei:
O2 + 2H2O + 4e- → 4OH-
Electrodul de apă se formează când electrolitul conţine acizi oxidanţi, conform reacţiei:
O2 + 4H+ +4e- → 2H2O
1. Pilele electrochimice primare se caracterizează prin faptul că energia electrică se
produce pe seama unor reactanţi ce se găsesc în pilă în cantităţi limitate, iar regenerarea
lor prin electroliză nu are loc.

A. Pila Leclanche este cea mai răspândită pilă primară (uscată).

Lanţul electrochimic al acesteia este:
(-) Zn/NH4Cl/MnO2 + C (-).
Cea mai comuna forma de pila galvanica este pila Leclanche inventata de chimistul
francez Georges Leclanch în 1860. In limbaj popular este numita pila uscata sau baterie
proiectoare. Pila Leclanche utilizata ln zilele noastre este foarte similara inventiei originale.
Electrolitul consta dintr-un amestec de clorura de amoniu si clorura de zinc facuta pasta.
Electrodul negativ este facut din zinc ca si carcasa externa a pilei, iar electrodul pozitiv, o tija de
carbune înconjurata de un amestec de carbon si dioxid de mangan. Pila Leclanche produce circa
1.5V. Pila Leclanché este frecvent utilizata pentru alimentarea aparatelor de radio cu tranzistori,
a lanternelor de buzunar, la instalatii de semnalizare etc.
Forta electromotoare a acestei pile este de 1,5 - 1 ,65 V, si scade pe masura ce pila se
descarca. In mod frecvent, se leaga in serie mai multe astfel de baterii.
O alta întrebuintare este in bateriile de acumulatoare. Astfel de baterii sunt dezvoltate
pentru uz electric pentru a fi folosite ca nivelatoare de încarcatura, pentru a compensa fluctuatiile

2
Chimie curs 10

momentane de capacitate ale sistemului. Astfel de baterii ar putea fi instalate aproape de locurile
cu cerinte speciale. Acestea cauzeaza putine probleme de mediu si ocupa putin spatiu.

Figura 2. Pila Leclanche

Anodul pilei este confecţionat dintr-un vas cilindric de zinc iar catodul din cărbune
învelit într-un sac de pânză ori introdus într-un vas de porţelan poros, în care se găseşte un
amestec de MnO2 şi negru de fum. Electrolitul este o soluţie apoasă de NH 4Cl sau KOH, trecută
sub formă de pastă, cu amidon şi făină de cartofi. Pentru a evita consumarea electrodului de zinc,
în urma acţiunii corosive a atmosferei, el se izolează cu un ambalaj de masă plastică.
Reacţiile ce au loc în pilă se prezintă prin ecuaţiile:
la catod (+): 2 MnO2 + 2 H2O + 2 e- → 2 MnO(OH) + 2 OH-
anod (-): Zn – 2 e- → Zn2+
Zn2+ + 2 OH- → Zn(OH)2
Reacţia globală: Zn + 2 MnO2 + 2 H2O → 2 MnO(OH) + Zn(OH)2
În realitate, reacţiile din pilă sunt mult mai complexe, fapt dovedit prin formarea unor
compuşi ca: ZnO⋅Mn2O3, Mn2O3⋅H2O, ZnO, ZnCl2⋅2NH3 şi ZnCl2⋅4Zn(OH)2. Pila are o f.e.m. de
1,5-1,6 V şi o capacitate, pentru cele de buzunar, de 2 Ah. Prezintă o mare importanţă economică
provenită din simplitatea manipulării şi uşurinţa transportului ei. Se foloseşte în domenii foarte
diferite: alimentarea aparatelor de radio şi TV tranzistorizate, a instalaţiilor de semnalizare, etc.

3
Chimie curs 10

B. Pila cu oxid mercuric sau bateria alcalina cu oxid de mercur (bateriile Malory) este pila
la care anodul este format din pulbere de zinc amalgamată, iar masa activă la catod, din oxid roşu
de mercur şi cărbune. Aceste baterii au catodul din 92% oxid roşu de mercur şi 8% grafit, anodul
de zinc slab amalgamat iar ca electrolit, hidroxid de potasiu 40% cu 5% [Zn(OH) 4] 2-, impregnat
în celuloză sau în carboximetilceluloză.
Lanţul electrochimic al acestei pile este: (-) Zn/KOH/HgO + C (+)
Reacţiile ce se desfăşoară la cei doi electrozi sunt:
la catod (+): HgO + H2O + 2 e- → Hg + 2 OH-
anod (-): Zn + 4 OH- → [Zn(OH)4]2- + 2 e-
[Zn(OH)4]2- → Zn + 2 H2O + 2 OH
Reacţia globală: Zn + HgO → Hg + ZnO

Figura 3. Bateria
alcalina cu oxid de
mercur

Aceste pile se comercializează sub formă de pastile sau sub formă de nasture. Costul mai
ridicat şi fabricarea mai dificilă, limitează utilizarea ei la domenii mai restrânse, cum sunt
alimentarea unor aparate medicale (stimulatoare cardiace, dispozitive auditive, etc.),
minicalculatoare, ceasuri electronice, etc.

C. Baterii alcaline cu oxid de argint (pile Reuben)

Sunt pile cu proprietăţi electrice remarcabile dar au preţ de cost ridicat. Constructiv se
aseamănă cu pilele cu oxid de mercur cu lanţul electrochimic descris de:
(-) Zn / KOH / Ag2O - Ag (+)
2HgO + Zn Hg + ZnO
Electrolitul este o soluţie de KOH 45% impregnată în suport textil iar pasta sau pulberea de
oxid de argint este depusă pe un conductor, de obicei de argint care se poate recupera, Fig. 7.3:

4
Chimie curs 10

Figura 4. Bateria Zn - Ag2O

1) capac de oţel sau nichel
2) pulbere de zinc (anod)
3) izolator
4) carcasă de oţel sau nichel
5) catod de Ag2O
6) perete despărţitor cu electrolit

Datorită densităţii masice mari de energie, aceste pile au fost miniaturizate cu precădere şi se
utilizează pentru alimentarea diverselor dispozitive electronice: calculatoare, ceasuri de buzunar
etc.

2. Pile electrochimice secundare (acumulatoare) sunt acelea în care partenerii de reacţie

consumaţi în timpul producerii energiei electrice (descărcare) se pot reface cu ajutorul
unui proces de electroliză, numit încărcare.

A. Acumulatorul cu plumb (Plante, 1859) are electrozii confecţionaţi din plumb, sub formă
de reţele, umplute la polul negativ cu plumb spongios, iar la polul pozitiv cu dioxid de
plumb. Plăcile de plumb se pot înlocui cu plăci din aliaj Pb-Sb 7,5 %, care este mai
rezistent la coroziune decât plumbul pur. Electrolitul este o soluţie de acid sulfuric cu
densitatea de 1,26 g/cm3 (când acumulatorul este încărcat).

Lanţul electrochimic este:

(-) Pb/H2SO4 aq/PbO2 (+)

Reacţiile chimice, care se produc în timpul descărcării şi încărcării sunt:

la catod (+): PbO2 + 4 H+ = Pb4+ + 2 H2O

Pb4+ + 2 e- = Pb2+
Pb2+ + SO42- = PbSO4
la anod (-): Pb – 2 e- = Pb2+
Pb2+ + SO42- = PbSO4
Reacţia globală: Pb + 2 H2SO4 + PbO2 = 2 PbSO4 + 2 H2O

5
Chimie curs 10

Figura 5. Acumulator de plumb

Reacţiile sunt reversibile, ceea ce permite regenerarea acumulatorului printr-un proces de

electroliză.
Acumulatoarele cu plumb dau o tensiune de 2,01-2,06 V, rămânând la sarcina normală,
aproape invariabilă, în timpul funcţionării. Când tensiunea scade (la 1,8 V) acumulatorul trebuie
încărcat, altfel se degradează.
Capacitatea acumulatorului este definită prin cantitatea de electricitate restituită de un
acumulator încărcat în anumite condiţii şi se măsoară în amperi-ore (Ah). Capacitatea este
influenţată de toţi factorii determinanţi în funcţionarea acumulatorului: cantitatea de materie
activă; difuziunea; cantitatea, concentraţia şi temperatura electrolitului; intensitatea curentului
care străbate elementul; gradul de formare electrochimică a materiei active; etc.
Acumulatorul este sediul unor procese, în permanentă manifestare, independente de
circuitul de utilizare, în timpul încărcării, al descărcării şi chiar în repaos. Aceste procese poartă
numele de autodescărcare, efectul lor fiind o pierdere continuă din încărcarea electrică a
acumulatorului şi micşorarea duratei de funcţionare a acestuia. Cauzele autodescărcării sunt de
6
Chimie curs 10

natură chimică şi electrochimică şi anume: scurtcircuitele din interiorul acumulatorului provoacă

descărcarea inutilă a ambelor feluri de plăci; atacarea plăcilor de către impurităţile aflate
accidental în electrolit; atacarea plumbului de către H 2SO4 din electrolit; densitatea şi
temperatura necorespunzătoare a electrolitului;
Există şi acţiuni locale cu caracter electrochimic, prin constituirea de elemente galvanice
parazitare, care produc curenţi locali şi duc la autodescărcări (sulfatări, coroziune, etc.).
Sulfatarea plăcilor este un proces de formare pe plăci a unui exces de sulfat de plumb, sub
formă de cristale mari, greu de eliminat. Adăugarea de acid sulfuric concentrat în loc de apă
distilată şi descărcările lente, prelungite, urmate de lungă inactivitate, cu variaţii de temperatură,
sunt cazurile cele mai frecvente, care provoacă procesul de sulfatare. În acest caz, cristalele
formate împiedică reactivitatea plăcilor, iar încărcarea obişnuită nu are nici un efect;
acumulatorul poate fi scos din funcţiune, dacă sulfatarea este excesivă.
Eliminarea sulfatării este, în principiu, posibilă. În cazurile mai puţin grave, după completarea
electrolitului cu apă distilată, acumulatorul se pune la încărcat. Dacă din primele momente apare
fierberea, curentul iniţial trebuie coborât, până ce fierberea încetează.
Eliminarea sulfatării este terminată, când tensiunea şi densitatea ajunse la valori normale,
nu mai cresc timp de 4 ore.
În cazurile mai grave de sulfatare, se înlocuieşte tot electrolitul cu apă distilată şi
acumulatorul se pune la încărcat, timp de 24 de ore. Dacă densitatea electrolitului a ajuns la 1,12
g/cm3, se goleşte din nou, se umple cu apă distilată şi se reîncarcă. Repetând operaţia de 2-3 ori,
se regenerează o baterie de pornire, foarte sulfatată. Dacă operaţia reuşeşte, ultimul electrolit
trebuie înlocuit cu acid sulfuric de densitate normală şi apoi acumulatorul se încarcă, timp de 2
ore.
Încărcarea acumulatoarelor trebuie făcută imediat după constatarea unei descărcări mai
importante, o întârziere de 2-3 zile poate aduce neajunsuri stării substanţelor active ale plăcilor.

B. Acumulatorul alcalin fero-nichel (Edison, 1902).

Lanţul electrochimic al acestui acumulator este:
(-) Fe/KOH sol. conc. //Ni2O3⋅3H2O/Ni (+)
Reacţia globală de funcţionare este:
Ni2O3⋅3H2O + Fe + KOH = 2 Ni(OH)2 + Fe(OH)2 + KOH
Fiecare acumulator cuprinde un număr de plăci negative, între care sunt intercalate
plăcile pozitive, legate în paralel.
Electrolitul este format dintr-o soluţie 21 % KOH, care mai conţine şi 5 % LiOH;
prezenţa acestuia măreşte tensiunea, capacitatea şi durata de funcţionare a acumulatorului.
Spre deosebire de acumulatorul cu plumb, electrolitul nu ia parte la reacţiile de descăcare şi
încărcare.
Tensiunea acestui acumulator este: iniţial 1,65 V; medie 1,2 V; şi minimă 1,1 V. El
suportă un număr mare de încărcări şi întreţinere simplă. Se foloseşte, în special, în condiţii grele
de lucru cum ar fi la iluminatul trenurilor şi la acţionarea locomotivelor de mină. Dintre
dezavantajele acestui acumulator se remarcă: tensiune mai mică la borne, decât la acumulatorul
cu Pb; randament de curent mai mic; cost mai ridicat.

3. Pile de combustie
Pila de combustie se defineşte ca fiind un generator de energie electrică, alimentat
continuu cu specia activă la electrozi. La electrodul de combustibil are loc oxidarea

7
 Chimie curs 10

combustibilului, cu oxidantul alimentat la celălalt electrod. Printre cei mai utilizaţi combustibili
se menţionează H2, CH3OH, N2H4 (hidrazina), hidrocarburi, CO, etc. Drept oxidant se foloseşte
oxigenul pur sau aerul.
Pilele de combustie sunt celule galvanice care prin "ardere rece" dau, pe baza unei
transformări electrochimice, energie electrică. Oxidarea combustibilului la anod şi reducerea
oxidantului la catod se realizează pe electrozi continuu alimentaţi, separaţi şi care nu participă
efectiv la reacţia din celulă.
Davey (1801) a fost primul care a avut ideea realizării unei astfel de pile iar construirea ei
practică i se datorează lui J. Grove (1834). Toate numele mari ale electrochimiei (Ostwald,
Nernst, Haber) sunt legate în decursul timpului de acest subiect întrucât pilele de acest tip
realizează transformarea directă a energiei chimice în energie electrică.
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o pilă de combustie pentru a avea aplicabilitate
în practică sunt:
- reacţia electrochimică de bază trebuie să se desfăşoare suficient de rapid pentru a se
obţine o putere suficient de mare;
- conductivitatea participanţilor la reacţie şi a părţilor conductoare ale celulei trebuie să
fie suficient de mare pentru a nu pierde prea multă energie sub formă de căldură;
- toate reacţiile care au loc în celula de combustie trebuie să poată să-şi "livreze" energia
sub formă de energie electrică;
- supratensiunile la catod şi anod trebuie să fie cât se poate de mici;
- livrarea de energie trebuie să nu fie influenţată de regimul de utilizare (şocuri de
sarcină, opriri sau funcţionare continuă);
- substanţele active trebuie să fie uşor de obţinut, ieftine şi netoxice;
- numărul de agregate ajutătoare să fie redus la minim;
Pilele de combustie nu reprezintă o concurenţă pentru uzinele electrice clasice sau pentru
centralele atomice dar reprezintă mijloace de asigurare cu curent electric pentru consumatori
mici pentru care nu există alte posibilităţi de alimentare (zboruri cosmice, relee de televiziune pe
munţi înalţi, faruri pe ocean, submarine etc.).
Cea mai bine studiată pilă de combustie este pila H 2 - O2 care a fost dezvoltată în timpul
programelor spaţiale Gemini şi Apollo.
Pila hidrogen-oxigen (H2-O2), este cea mai bine studiată şi cea mai răspândită; a servit ca
sursă de energie electrică şi apă, pe capsulele trimise în cosmos în cadrul proiectelor Gemini şi
Apollo.
Funcţionarea acestei pile se bazează pe reacţia de sinteză a apei din elemente.
Reacţiile ce au loc sunt:
la catod (+): 2 H2 → 4 H+ + 4 e-
anod (-): O2 + 4 H+ + 4 e- → 2 H2O
Reacţia globală: 2 H2 + O2 → 2 H2O
Schema unei astfel de pile este compusa din electrozi de Ti cu catalizator de Pt,
membrană schimbătoare de ioni şi meşă pentru menţinerea cotei de apă în membrana
schimbătoare de ioni.
Utilizarea hidrogenului în aceste pile, prezintă dezavantajul că acesta nu poate fi lichefiat, ceea ce ridică probleme destul de dificile.

8
Chimie curs 10