Cursul 1

Biomecanica (mecanica biologica) este stiinţa care studiază mişcarea

mecanică a organismelor, cauzele şi manifestările acesteia. Se ştie că
mişcarea este o formă de rezistenţă a materiei ca formă de existenţă a
materiei, ca atribut al acesteia , manifestându-se sub diverse forme, mai
simple sau mai complexe.
Nu există legi mecanice speciale pentru organismele vii, legile
mecanicii find proprii tuturor mişcărilor mecanice ale corpurilor materiale,
totuşi, activităţile motrice ale omului prin complexitatea structurală şi
funcţională ale corpului nomenesc, au o serie de particularităţi.
Biomecanica are drept scop tocmai studierea interdependentei
legităţilor formelor de mişcare mecanice şi biologice. Miscarea organismelor
vii ca fenomen biologic poate fi concepută şi înţeleasă numai în contextul
legăturii indestructibile dintre procesle mecanice şi cele biologice; în plus
activitatea motrică umană reprezintă prin trăsătura de a fi, un proces
conştient.
După domeniile de aplicare deosebim o biomecanică generală, care se
ocupă de legile general ale mişcărilor active şi ale posturilor şi o
biomecanică specială ce studiază legităţile aspectelor specifice (particulare)
al unor anumite domenii de activitate motorie ( ale sportului, ale muncii, ale
deficienţilor fizici, ale mecanismelor de înlocuire, proteze pentru invalizi,
artistică şi chiar cosmică).

1
 Se pune accentul aici pe mijloacele anatomo-funţionale şi fiziologice ,
prin activităţi posturale şi de mişcare activă a omului, sau a unor segmente
prin diferite metode mai simple sau mai complexe , să poată fi folosite
proceduri de recuperare funcţională şi socială. Metodele de observaţie
vizuală, cele mai simple, dar si subiective, fac parte din primele procedee de
observaţie.
O serie de alte metode de studiu a măsurătorilor directe, de forţă,
temporale, spaţiale, cu ajutorul cântarului, dinamometrului, spirometrului ,
benzilor motrice , raportoare, goniometre, cronometre etc., au avantajele şi
dezavantajele lor. Tehnicile mai moderne, inclusive cinematografierea, au
adus progrese în studiul biomecanicii.

Părţile componente ale biomecanicii

Ca şi în mecanica corpurilor inerte , în biomecanică se pot distinge trei mari

capitole.
 Statica (biostatica) care studiază poziţiile corpului uman şi a
segmentelor sale, adică condiţiile de echilibru în timpul repausului
relativ, sub acţiunea diferitelor forţe ce se exercită asupra sa.
 Cinematica (biocinematica) care descrie modul cum se desfăşoara
mişcările şi diferitele lor tipuri.
 Dinamica (biodinamica) care analizează cauzele ce determină şi
influenţează mişcările cât şi efectele forţelor ce intervin în deplasarea
corpului uman şi a segmentelor sale.

2
În activitatea lor posturală sau de mişcare activă acţionează două tipuri de
forţe:
A. Forţele exterioare:
1. Gravitaţia este forţa care atrage corpurile către centrul pământului. În
condiţii normale acţionează asupra organismului atrăgând către sol atât
corpul în ansmblu cât şi segmentele sale. Acţionează vertical de sus în jos şi
se concretizeză pentru corp într-un punct “centrul general de greutate”
(C.G.G.). Acest punct nu este stabil , el poate fi variabil după poziţia
corpului, uneori chiar în afara limitelor acestuia. De asemenea, forţa
gravitaţională poate fi variabilă în funcţie de latitudine şi altitudine, dar este
constantă pentru un anumit punct pe glob.
2. Greutatea corpului şi a segmentelor sale
Indiferent de poziţia corpului şi a segmentelor , greutatea acţioneză şi ea
vertical de sus în jos. În calcul se are în vedere masa corpului care depinde
de densitate şi volum, de greutate si viteza de deplasare: un corp cu un
volum mai mic şi mai puţin dens se va deplasa mai rapid decât un corp cu un
volum şi densitate mai mare.
3. Sprijinul sau forţa de recţiune a suprafeţei de sprijin, decurge tot din
acţiunea gravitaţiei, reprezentând pentru om o forţă opusă forţei
gravitaţionale când corpul se gaseşte în contact cu solul (deci sprijinul nu
acţionează în timpul zborului). Sprijinul este manifestarea în plan biologic a
principiului newtonian al egalei acţiuni şi reacţiuni conform căruia orice
corp , suferă o reacţie reciprocă de aceeaşi mărime , dar în sens contrar, din
partea celuilalt corp. Când corpul este imobil apare o forţă de recţiune de tip
static, care este egală şi de sens contrar , cu greutatea corpului respectiv.
Când corpul este în mişcare ia nastere o forţă de recţiune de tip dinamic a

3
suprafeţei de sprijin care va fi după caz, mai mare sau mai mică decât
greutatea corpului respectiv.
4. Frecarea (forţele de frecare) are loc atunci când presiunea nu este
îndreptată perpendicular pe suprafaţa de sprijin ci tangenţial şi acţionează
atât în repaus cât şi în deplasarea unui corp pe altul . Forţele de frecare sunt
întotdeaunea îndreptate în sens opus mişcării, reducându-i sau anihilându-i
efectul.
Se disting două tipuri de frecare: frecarea de alunecare şi frecarea de
rostogolire. Prima are loc printr-un contact larg , corpul deplasându-se prin
alunecare pe suprafaţa de mişcare şi nedesprinzându-se de ea. În cadrul
deplasării prin rostogolire, corpul vine în contact doar prin anumite puncte
ale sale , în mod succesiv, ca suprafaţă de sprijin, forţa de frecare fiind mai
mică decât cea prin alunecare. Coeficientul de frecare este dat de raportul
dintre forţele de frecare si forţa de presiune a corpului asupra planului de
mişcare. El variază în funcţie de tipul şi starea suprafeţelor de alunecare şi
poate fi mult redusă de luberfierea suprafeţelor.
5. Presiunea atmosferică trebuie considerată în mod indirect tot ca o
consecinţă a forţei gravitaţionale. Deşi pare neglijabilă, în repaus, forţa ei de
apăsare asupra corpului omenesc este de cca. 20.000 kgf, iar în mişcare
intensitatea acesteia variază în raport cu viteza de deplasare. Presiunea
atmosferică joacă un rol important în menţinerea în contact a extremităţilor
articulare. Acţiunea ei asupra corpului omenesc este compensată de
presiunea internă a marilor cavităţi, care are valori identice cu cele ale
presiunii atmosferice, dar este de sens contrar.
6. Rezistenţa mediului este reprezentată în mod obişnuit de aer, iar uneori
de apa. Deşi rezistenţa mediului aerian este în general neglijabilă, ea poate fi

4
destul de mare mai ales când aceasta este în mişcare (vânt în diferite
intensităţi), sau când deplasarea corpului are loc cu o viteză mai mare.
Densitatea apei (deci şi rezistenţa sa) este de peste 800 de ori mai mare decât
cea a aerului, în aceste condiţii şi deplasarea în mediul lichid este mai grea.
Pentru a fi micşorată cât mai mult rezistenţa diferitelor medii corpul trebuie
să ia o formă cât mai aero-, hidro- dinamică, suprafaţa de contact (“suprafaţa
frontală”) pe care o pune mediul să fie cât mai mică, iar “unghiul de atac”
sau unghiul de înclinaţie faţă de orizontală să fie cât mai ascuţit (corpul cât
mai aplecat).
7. Inereţia reprezintă forţa care caută să păstreze sau să prelungească o
stare dată. Datorită ei un corp ce se află în repaus tinde să rămână în
continuare : în acestă stare - ” inerţie de imobilitate “, şi un corp în mişcare
tinde să se deplaseze în continuare – “ inerţia de mişcare”. De aceea trebuie
ţinut cont la începerea sau terminarea unei mişcări, să se învingă inerţia.
8. Rezistenţă şi îngreunări exterioare diverse – a căror forţă se aplică
asupra corpului omenesc din direcţiile cele mai variate: de exemplu
greutatea halterelor, a obiectelor ce se aruncă, adversarul la lupte sau judo
sau forţa de inerţie a altor corpuri (schiul, mingea etc.). Aceste forţe
exterioare pot acţiona diferit asupra direcţiei mişcării, micşorează sau chiar
opresc complet viteza de mişcare.

B. Forţele interioare

Sunt acele forţe ce apar în ineriorul corpului din ninteracţiunea părţilor

componente ale sistemului biomecanic reprezentat prin corpul omenesc. Ele
au posibilitatea de a modifica poziţia reciprocă a diferitelor segmentelor ale
corpului, în limitele admise de articulaţiile respective.

5
1. Forţele de rezistenţă pasivă a diferitelor formaţiuni ale corpului
omenesc, exemplu: rezistenţa opusă la mişcare de către oase şi mai
ales o serie de formaţiuni ale structurilor moi: capsule articulare,
ligamente, aponevroze, fascii, muşchi, organe interne, seroase
(peritoneu, pleură , vase mari etc.).
2. Forţele interioare de reacţie sunt reprezentate mai ales de către
forţele inerţiale ca o consecinţă a mişcării părţilor şi segmentelor
corpului, de forţele elastice rezultate din deformările porţiunilor
pasive ale aparatului motric etc.
3. Forţele de acţiune ale muşchiului reprezintă singura forţă de acţiune
activă, intrucât fără participarea ei nu are loc mişcarea. Forţa
musculară rezultă din fenomenul contracţiei musculare şi determină
astfel în corelaţie şi interpdependenţă cu celelalte forţe externe şi
interne activitatea motrică , statică şi dinamică, a corpului omenesc.
4. Impulsul nervos : prima forţă care intervine în realizarea mişcării
este impulsul nervos. Privind natura impulsului nervos: mişcarea
biologică se realizează pe transmiterea impulsurilor nervoase de la
periferie la centrii nrvosi şi de la centri la periferie. Mecanismele care
stau la baza mişcărilor sunt de natură musculară şi sunt acte reflexe.
Arcul cel mai elementar prin care se realizeazaă mişcarea este format
din: organele de simţ (analizatorii), căile de transmitere ale
sensibilităţii, centrii nervoşi, căile motorii şi placa musculară.

6
7