Psihologia Dezvoltării

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII
O perspectivă educaţională
Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

I.1.Obiectul de studiu al psihologiei vârstelor /
dezvoltării
• studiază schimbările comportamentale care apar de-a lungul
vieţii individului, descrie modificările comportamentelor atât în
mod analitic, cât şi global.
• Freud şi Piaget au influenţat gândirea despre dezvoltare,

concentrată până în perioada adolescenţei.
• dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală

presupune conlucrarea a patru tipuri de forţe:
– biologice (factorii genetici şi cei care tin de sanatate),
– psihologice (factorii interni: perceptivi, cognitivi,
emoţionali, de personalitate etc.),
– socioculturale (factorii interpersonali, societali, culturali,
etnici)

2. Conceptul de dezvoltare
• proces complex de trecere de la inferior la superior, de la

simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de
etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate cu un
specific calitativ propriu; implică acumulări cantitative şi salturi
calitative.
• are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu

stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue.
• caracteristicile individuale, particularităţile diferitelor fenomene

psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm
propriu de creştere şi transformare, diferit de la un individ
la altul, cu nuanţe personale ce îşi află originea în potenţialul
său biopsihic, precum şi în condiţiile de mediu în care trăieşte.

3. Factorii dezvoltării psihice
Factorii externi şi factorii interni
• Factorii externi - totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se
exercită din exterior asupra dezvoltării şi formării personalitătii
umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia.
• Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care

mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică - patrimoniul
nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării
biologice, precum şi totalitatea achiziţiilor realizate de-a lungul
,,istoriei” individuale, sedimentate prin intermediul
mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături
caracteriale, sentimente, opinii, aspiraţii, idealuri etc.).

3.1.Ereditatea

• Ereditatea este proprietatea fiinţelor vii de a transmite
urmaşilor caracterele dobândite de-a lungul filogenezei.
• Specia umană are cca 40.000 de gene organizate în 46

cromozomi care formează 23 de perechi.
• La fiecare fiinţă umană materialul genetic vine e la părinţi: 23
cromozomi de la mamă şi 23 cromozomi de la tată.
• Genele sunt organizate într-un mod propriu la fiecare şi astfel
formează un genom unic care, în interacţiune cu mediul,
formează fenotipul.

• Zestrea ereditară se manifestă la om pe două planuri:
– determină trăsăturile generale ale speciei - structura
anatomofiziologică a organismului, poziţia bipedă, tipul de
metabolism
– determină unele particularităţi individuale, cum ar fi:
caracteristicile anatomomorfologice (culoarea pielii, a
ochilor, a părului etc.), amprentele digitale, grupa sanguină
etc.
Toate fenomenele psihice, de la cele simple la cele
complexe sunt rezultatul interferenţei factorilor ereditari cu
influenţele de mediu, ponderea celor două categorii de
factori cunoscând o dinamică variabilă. Aceşti factori
ereditari, consideraţi ca premise ale dezvoltării psihice,
sunt incluşi în categoria „predispoziţiilor naturale”.

• Se transmit ereditar:
- particularităţi de statură şi greutate;
- caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
- specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al organelor de simţ;
- particularităţi ale biochimismului sanguin;
- aspecte fizionomice caracteristice: forma feţei, calitatea tenului, culoarea

ochilor şi a părului ş.a.
TEMĂ: Identifică în propria familie

asemănări între părinţi şi copii.
3.2. Mediul
• Cuprinde totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării
sale.
• Mediul fizic - totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte
omul. Este răspunzător de modificări organice cum ar fi
maturizarea biologică, statura corpului, culoarea pielii, precum
şi de adoptarea unui regim de viaţă (alimentaţia,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.).
• Mediul social - totalitatea condiţiilor economice, politice şi
culturale cum sunt factorii materiali, diviziunea muncii,
structura natională şi socială, organizarea politică, cultura
spirituală, conştiinta socială etc., care îşi pun amprenta
asupra dezvoltării psihice.
• Omul influenţează şi transformă mediu, este un subiect activ
care, transformând mediul, se transformă pe sine însuşi.

• Subiectul suferă din partea mediului influenţe:
a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;
b. socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurile

profesionale ale celor din jur;
c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul

la cultură şi la nivelul de şcolarizare şi pregătire a celor din
preajmă;
d. socioafective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor cu

ceilalţi şi la climatul afectiv ce generează procese şi stări
afective diferite şi contribuie la formarea de atitudini şi însuşiri
de personalitate.

3.3. Educaţia
• Mediul social exercită influenţa cea mai puternică pe calea
educaţiei.
• Educaţia reprezintă actiunea conştientă, organizată,

desfăşurată în cadrul unor instituţii speciale, în scopul
formării şi informării viitorului (sau actualului) adult.
• Educaţia poate stimula şi accelera aportul celorlalţi factori în
procesul dezvoltării. Prin cerinţele pe care le adresează şi le
impune, educaţia se află întotdeauna înaintea dezvoltării,
aceasta apărând ca un efect al ei. În această ipostază,
dezvoltarea ne apare ca premisă a educaţiei.
• Este important, din punct de vedere pedagogic, de a cunoaşte
dacă limitele în dezvoltarea psihică a unui copil sunt impuse
predominant de factori ereditari sau de factori externi, pentru
ca, în funcţie de acest fapt, să organizăm actiunea
educaţională.

II. Teorii privind dezvoltarea psihică
• Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul

piagetian) – J. Piaget
• Abordarea psihodinamică (teoria psihanalitică) – S.

Freud
• Dezvoltarea cognitivă în context social

(constructivismul social) – L. S. Vîgotski
• Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg
• Teoria dezvoltării psihosociale – E. Erikson

2.1. Teoria dezvoltării cognitive – J. Piaget
•Pentru Piaget, inteligenţa înseamnă, în primul rând,

adaptare, respectiv un echilibru între organism şi mediu, care
este rezultatul interdependenţei a două procese complementare:
asimilarea şi acomodarea.
•Asimilarea este un proces de integrare prin care un individ
încorporează noi informaţii în schemele operatorii şi în
experienţa cognitivă de care dispune deja. Acomodarea
presupune modificarea schemelor existente în funcţie de
caracteristicile noii situaţii.
•O conduită adaptată la un moment dat al dezvoltării şi într-un
anumit mediu presupune existenţa unei stări e echilibru între
cele două procese – asimilarea şi acomodarea.
•Asimilarea şi acomodarea sunt factorii determinanti ai
dezvoltării structurii cognitive care îl fac pe individ capabil să
coopereze, să rezolve problemele şi să se adapteze mai bine la
schimbările de mediu.
Stadiile dezvoltării inteligenţei
După Piaget, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile

(stadii). Acestea sunt:
• stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaste prin intermediul

activitătilor fizice pe care le îndeplineste. Îsi achizitionează baza întregului
edificiu al cunoaşterii umane: schema obiectului permanent. Stadiul se
încheie cu achiziţia limbajului şi a gândirii simbolice;
• stadiul preoperaţional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de vârstă
prescolară, luptând pentru a-si achizitiona gândirea logică;
• stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gândi logic
probleme ,,concrete”, ,,acum şi aici”. Gândirea devine reversibilă, în limitele
realităţii, copilul întelege deducţia necesară cunoscând proprietătile
obiectelor;
• stadiul operaţiilor formale (12/17 ani): sunt adolescenţii capabili să
opereze mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire
ştiintifică, fac deducţii sistematice pe baza unor ipoteze.

2.2. Abordarea psihodinamică a dezvoltării - S. Freud (1856-1939)
Psihanaliza pune accentul pe determinanţii interni ai dezvoltării

(instanţe psihice, impulsuri, energii primare etc.).
- în timpul fiecărui stadiu, satisfacerea este obţinută pe
măsură ce libido-ul (sau energia sexuală) este direcţionat
spre diferitele părţi ale corpului.
Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce

trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu.
Eşecul în soluţionarea nesatisfăcătoare a unui anumit stadiu

va avea ca rezultat fixaţia, sau stagnarea dezvoltării în acel
stadiu.
Fixaţia determină ca individul să menţină până mai târziu în
viaţă unele dintre caracteristicile acelui stadiu, iar cazurile
severe vor duce la aparitia nevrozelor în viaţa de adult.

Stadiile psihosexuale (după Freud)
Etapa Vârsta Caracteristici
aproximativa
orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muscatul,
înghiţitul si joaca cu buzele; Preocupare pentru
gratificarea imediată a impulsurilor;
anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea
fecalelor si urinei, precum si reţinerea lor;
falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesat de organele genitale,
sursa plăcerii sexuale implică manipularea
organelor genitale – perioada complexului Oedip
sau Electra;
latenţă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală.
Identificarea cu părintele de acelasi sex;
genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală,
respingerea fixaţiilor sau regresiilor.

Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul
social) – L. S.Vîgotski
rolul culturii în dezvoltarea individului, dar şi
legătura dintre limbaj şi dezvoltarea inteligentei.
Interacţiunile sociale de care beneficiază individul în
procesul de dezvoltare îi vor influenţa limbajul şi gândirea.
conceptul de Zona proximă de dezvoltare (ZDP) -
diferenţa dintre ceea ce copilul e pregătit să realizeze
singur, în procesul rezolvării problemelor şi al adaptării, şi
ceea ce poate achiziţiona doar cu ajutorul adulţilor. Vîgotski
a susţinut că, atunci când copilul îşi dezvoltă
cunoştintele ghidat de adult, el ajunge la soluţii mai
sofisticate decât ar face–o doar prin posibilitătile de
care dispune.
Jocul se leagă şi el de ZPD. Chiar dacă adultul nu participă
la joc, cultura în care copilul se joacă îi oferă jucăriile,
regulile şi rolurile.

Vîgotski descria câteva stadii în evoluţia umană. Acestea sunt:
• între 0 şi 2 ani; stadiul de afiliere: comunicarea emoţională este acum de

maximă importanţă;
• între 2 şi 7 ani; stadiul de joc: activitatea cea mai importantă este, la
început, manipularea obiectelor, apoi jocurile simbolice şi jocurile de rol;
• între 7 şi 12 ani; stadiul învăţării: este vârsta frecventării şcolii;
• între 12 şi 19 ani; stadiul prieteniilor: adolescentul combină relatiile
personale cu cele profesionale;
• între 19 şi 55 de ani; stadiul muncii;
• între 55 şi 70 de ani; stadiul teoretizării.
Tema: Arătaţi ce elemente comune există între teoriile lui Piaget şi

Vîgotski referitor la gândire şi limbaj.

2.4. Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)
L. Kohlberg a identificat trei niveluri mari ale evoluţiei
judecăţii morale, în funcţie de impactul intercultural asupra
acestei categorii de vârstă.
1. nivelul premoral sau preconvenţional (4-10 ani), unde
standardele de judecare sunt etichetele culturale ale
anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are
dreptate/se înşeală, cuminte/obraznic, faptele fiind judecate
după consecinţele lor şi în mai mică măsură prin prisma
cauzalităţii.
2. nivelul moralităţii convenţionalităţii morale (10-13 ani);
este nivelul conformării la normele exterioare şi al jucării
rolului de copil aşa cum este acesta cerut de universul familiei
şi de alte grupuri de apartenenţă.
3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării
personale a principiilor morale (după 13 ani, la tinereţe
sau niciodată).

2.5. Teoria dezvoltării psihosociale (E. Erikson)
Stadiul Principala achizitie Factorii sociali Corolarul axiologic
(extremele) determinanti
Infantil 0-1 an Încredere / Mama sau sub Speranta
neîncredere stitutul matern
Copilaria mica 1-3 Autonomie / Parintii Voinţa
ani dependenţă
Copilaria mijlocie Initiativă / retragere, Mediul familial Finalitatea în acţiuni
3-6 ani vinovăţie
Copilaria mare 6- Sârguinta,eficienţă / Scoala şi grupul de Competenţa
12 ani inferioritate joaca
Adolescenta 12- Identitate / confuzie Modelele şi Unitatea
18/20 ani covârstnicii
Tânarul adult 20- Intimitate / izolare Prietenii, relatia de Mutualitatea
30/35 ani cuplu afectivă
Adultul 35-50/60 Realizare / rutina Familia, profesia Responsabilitatea,
ani creatoare devoţiunea
Batrânetea – după Integritate / Pensionarea, apusul Înţelepciunea
60 ani disperare vietii

III. Debutul vieţii
3.1. Perioada prenatală şi factorii care influenţează
dezvoltarea
•Moştenirea genetica; genele recesive răspunzătoare de boli

genetice, anomaliile cromozomiale - importanţa consultanţei
genetice şi a diagnosticului prenatal.
•Factorii de mediu – medicamente, hormoni, droguri, alcool,
radiatii, poluare boli ale mamei; starea şi condiţia mamei, nutriţia,
stresul emoţional, vârsta, paritatea.
•3.2. Naşterea – Scala APGAR măsoara parametrii: ritmul

cardiac, efortul respirator, reflexul de iritabilitate, tonusul muscular,
culoarea.

IV. Primul an de viaţă
• Trebuinţe de bază ale copilului: ciclice: alimentare, somn, apa si
permanente – apărare, investigare, orientare. Există o evoluţie a lor, ele se
socializează.
• sunt mai pregnante functiile primare biologice, atât ale senzorialitătii de
contact (miros, gust, tact), cât şi a aceleia de distanţă (văz, auz).
• Văzul şi auzul se dezvoltă ceva mai lent în primele luni.
• Dezvoltarea timpurie a funcţionalităţii analizatorilor constituie baza sensibilă

a organizării perceptiei ca proces de cunoaştere.
• Cele mai complex dezvoltate în ontogeneza timpurie sunt cele de echilibru
implicat în câştigarea pozitiei verticale şi a primilor paşi.
• Mersul dezvoltă treptata intentionalizare a deplasării, autonomia şi initiaţiva
personală şi este implicat în perfecţionarea coordonării mişcărilor antrenate
în echilibrul postural.

• Comunicarea adaptiv-afectivă. Comunicarea constituie unul din aspectele
fundamentale ale adaptării. Poate fi abordată ca factor de echilibru al
copilului cu mediul înconjurător şi este încărcată de foarte dense potente
formative.
• Comunicarea se realizează prin vorbire (limbaj) şi prin reacţii nonvebale
(C.N.V.) în care se includ gestica, mimica, ţinuta-pozitie a capului,
postura şi paralimbajul. Comunicarea este extrem de importantă ca factor
de echilibrare în familie, deoarece membrii familiei îşi petrec aproximativ
jumătate din timpul vieţii împreună.
• Problema distanţelor afective
• Comunicarea verbală:
– gânguritul, lalaţiunea, holofrazele
• În funcţionalitatea comunicării există pe de-o parte ,,competenţa”
(capacitatea copilului de decodificare a limbajului adult) şi, pe de
alta, ,,performanţa” (capacitatea de a utiliza şi produce, de a
pronunta cuvinte ca mijloace de comunicare). Competenţa este
totdeauna mai sensibilă şi avansată decât performanţa.

V. Prima copilărie
perioada antepreşcolară – 1-3 ani
• În contextul întregii dezvoltări din perioada primei copilării pot fi desprinse
trei subetape:
– În prima din ele (de la 12 la 18 luni), caracteristică este consolidarea
mersului si concomitent o mai bună percepere a mediului înconjurător.
La 15 luni copilul devine deosebit de nestatornic si instabil, atras de
toate reperele câmpului vizual stimulat de cerinte exterioare.
Deplasarea îi oferă condiţii prielnice de a explora mediul.
– A doua perioadă, între 18 şi 28 luni, se caracterizează mai ales printr-
o accentuată dezvoltare a comunicării verbale şi folosirea de solutii noi
în diferite situatii de viată.
– În faza a treia (după 2 ani şi jumătate), se dezvoltă o mai largă
conciliere cu adulţii, un echilibru uşor meditativ – copilul este preocupat
de aspectele evaluative ale acţiunilor şi demersurilor sale, devine
sensibil faţă de cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un
partener.

• Dezvoltarea mişcărilor – foarte activă, prin imitaţie, ii conferă independenţă.
• Dezvoltarea comunicării
• - între 18 şi 24 de luni are loc formarea vorbirii în propozitii,
• - între 48 şi 60 de luni are loc organizarea sintaxei (regulilor gramaticale) în
vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală.
• - după 1 an, copilul construieşte propozitii simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El
începe să folosească propriul nume în referintele despre sine, vorbeşte
despre sine la persoana a treia o perioadă de 2-3 luni.
• - la 2 ani – Ce este?
• - la 3 ani – De ce? Cum? Pentru ce?
• Dezvoltarea afectivităţii şi a comunicării afective

• -negativism; ataşament; anxietate.
• Procesul de identificare
• Fenomenul legat de conştientizarea identităţii a fost studiat mai ales
prin ,,recunoaşterea de sine” în oglindă a copiilor mici. Se pot diferenţia două
serii de evenimente cognitive în actul de identificare în oglindă. Primul se
referă la recunoaşterea faptului că în oglindă se află propria persoană sau
imaginea ei, al doilea la faptul că ceea ce se vede în oglindă nu este o
persoană în carne şi oase, ci o imagine ce reflectă spaţialitatea realităţii.

• Dezvoltarea sociabilităţii copilului în joc face progrese importante între 1
şi 3 ani.
• La 2 ani copilul se joacă cu alti copii, dar se opreşte, din când în când spre
a se odihni şi observa jocul partenerilor.
• În genere, cooperarea cu alti copii este complicată şi dificilă, adeseori
dramatică.
• După vârsta de 2 ani, copilul poate să-şi aştepte rândul cu alti copii la
diferite activităţi.
• Cu copiii mai mici este mai întelegător şi cooperant, iar cu copiii mai mari,
mai activ şi integrat. Cu persoanele mari care se joacă cu el este perfect
integrat.
• După 2 ani şi jumătate relatiile în joc se pot împărţi în:
Active :
-pozitive (copilul dă o jucărie, mângâie un copil, etc.)
-negative (răpirea de jucării, cearta care uneori degenerează în bătaie).
Pasive :
-pozitive (copilul acceptă mângâierea, schimbul de jucării, etc.)
-negative (copilul este blamat, certat sau chiar bătut de către partener).
Defensive :
-active (fuga, solicitarea de ajutor de la adulti, angajarea în bătaie pentru
apărare)
-pasive (plânsul copilului căruia i s-a luat jucăria)

VI. A doua copilărie (de la 3 la 6-7 ani)
Perioada preşcolară
• Perioada preşcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare
psihică.
• Presiunea structurilor sociale culturale, absorbţia copilului în
institutiile preşcolare solicită toate posibilitatile lui de adaptare.
Diferenţele de cerinţe din gradiniţă şi din familie solicită, la rândul
lor, o mai mare varietate de conduite.
• Ca atare, contradicţiile dintre solicitările externe şi posibilităţile
interne devin mai active şi constituie puncte de plecare pentru
dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale
diferenţiate, a câştigării de modalităţi diverse de activităţi, a
dobândirii de abilităţi înscrise în programele grădiniţelor.
• Comunicativitatea şi sociabilitatea copilului cresc în aceste condiţii.
• Perioada preşcolară poate fi împarţită în trei subperioade:
- preşcolarul mic (3-4 ani);
- preşcolarul mijlociu (4-5 ani);
- preşcolarul mare (5-6/7 ani).

A) perioada preşcolară mică se caracterizează printr-o creştere a
intereselor, a aspiraţiilor şi a aptitudinilor mărunte implicate în
satisfacerea plăcerii de explorare a mediului.
• De la un relativ echilibru la 3 ani, are loc o trecere spre o oarecare

instabilitate, o oarecare expansiune.
• Integrarea în gradiniţă se face cu oarecare dificultate la aceasta vârstă,

dată fiind dependenţa mare a copilului preşcolar mic de mama sa şi de
ambianţa familială.
• Ca expresie a dezvoltării, perioada preşcolară mică este una de trecere

de la centrarea activităţii organismului pe satisfacerea necesităţilor
imediate, adeseori dominant biologice - prin mijloace simple - spre
activităţi în care devin mai complicate modalităţile de satisfacere a unor
trebuinţe psihologice.
• Preşcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând şi trece

uşor de la o dispozitie la alta. Durerea sa ca şi bucuria sunt explozive,
totale.

B) Preşcolarul mijlociu.
- spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar şi mai
neîndemânatic.
- pe plan psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului (între 3 şi 5 ani

se câştigă cam 50 cuvinte pe lună).
- dezvoltarea autonomiei datorită progreselor ce se realizează în planul

deprinderilor alimentare, de îmbrăcare, igienice.
- se intensifică dezvoltarea conştiintei de sine, fapt ce se exprimă prin

creşterea opozabilitătii, a bravadei, a dorintei de a atrage atenţia asupra
sa (episoade de negativism).
- Jocul devine activitatea de bază, încărcată de caracteristici active de

valorificare a experienţei de viaţă, a observaţiilor, emoţiilor, a acţiunilor şi
conduitelor ce se vehiculează în ambianta sa. El pune în evidenţă o mare
experienţă socială şi capacitatea de a crea verbal şi comportamental roluri.

C) Preşcolarul mare (5-6/7 ani) manifestă o mai mare forţă, agilitate,
inteligenţă. Câmpul atenţiei este dominat de o întelegere mai profundă a
situaţiilor.
• Există şi acum o oarecare opoziţie faţă de adulţi, ce se manifestă spontan,

urmată de dorinţe vădite de reconciliere. La unii copii, atitudinile opozante
sunt oprimate în comportament, dar alimentate subconştient.
• Caracteristică este la preşcolarul mare şi adaptarea mai evidentă a

conduitelor faţă de diferite persoane, de caracteristicile acestora în cele
două medii concurente, familia şi grădiniţa. În acest sens, copilul poate fi
acasă destins, disponibil, iar în grădiniţă, răsfătat, nervos, şi invers, fapt ce
pune, de asemenea, probleme legate de dificultăţile sale de adaptare,
manifestate prin aceste mari distanţe psihologice de conduită în cele două
medii.

VII. A treia copilărie (de la 7 la 11 ani)
Perioada şcolară mică
• învătarea devine tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară va
solicita intens activitatea intelectuală. În consecinţă, copilului i se vor
organiza şi dezvolta strategii de învătare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi
repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul.
• prin alfabetizare, copilul dobândeşte instrumente valide de apropiere de

toate domeniile culturii şi ştiintei, îşi formează un stil de activitate
intelectuală, spirit de ordine, de disciplină în viaţă şi în gândire, îşi dezvoltă
interesele intelectuale.
• în ceea ce priveşte tipul de relaţii, şcoala impune modelele ei de viată, dar

şi modelele sociale de a gândi şi acţiona, creează sentimente sociale şi
lărgeşte viata interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia (mai ales
exprimarea verbală şi comportamentală).
• adaptarea copilului se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât cei din
familie, (învătătorul sau învăţătoarea) care începe să joace un rol de prim
ordin în viata copilului;

• Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt evidente şi consistente în
perioada şcolară mică. Între 9 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a
spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel.
• Orientarea spaţială pe foaia de hârtie, percepţia de spatiu, decodificarea

prin diferenţiere a grafemelor (literele scrise) antrenează o extrem de fină
activitate perceptivă. Această activitate – de alfabetizare - cuprinde
antrenarea memoriei, a inteligenţei, a atenţiei, a reprezentărilor.
• În gândire încep să se manifeste independenţa (8 ani), supleţea (9-10 ani)

şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic.
• Gândirea operează cu cunoştinţe (scheme, imagini, simboluri, concepte)

dar şi cu operaţii şi reguli de operaţii.

Capacitatea de învăţare
• Studiile privind memoria copiilor şi relaţia dintre fixare, recunoaştere şi
reproducere au evidentiat că şcolarul de 7 ani poate mai uşor să
recunoască decât să reproducă, probabil şi din cauza slabei capacităti de
organizare a materialului de memorat. La 8 ani copiii manifestă o creştere
evidentă a performantelor mnezice, repetiţia devine suportul de bază al
învăţării.
• Şcolarul de clasa întâi învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor, a dorinţei

sale de a se supune statutului de şcolar, care îl atrage şi sub influenţa
dorintei de a nu supăra părinţii. Treptat intervine în motivaţie învăţătorul, al
cărui rol psihologic este deosebit. Se adaugă şi elemente ce ţin de relaţiile
dintre copii – de cooperare, competiţie, ambiţie, etc., care impulsionează
învăţarea la toate obiectele.
• La 9 ani devin active şi interesele cognitive care impulsionează învăţarea

preferenţială.
• Fenomenul Pygmalion – rolul atitudinii învăţătorului

VIII. Pubertatea şi adolescenţa
Pubertatea (10-15 ani) este o perioadă dominată de
procesul de creştere şi maturizare sexuală intensă.
Creşterea este uneori impetuasă şi se însoteşte de momente de
oboseală, dureri de cap, iritabilitate.
• Puberul începe să se simtă neliniştit, nesigur de sine, adesea agitat,
consideră ca dominante cerinţele grupului şi cele şcolare.
• La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi el însuşi
regimul de independenţă. Totodată creşte integrarea în grupul de
copii de aceeaşi vârstă (colegi) în care el se simte nu numai
securizat, dar şi puternic, plin de iniţiative.
• Se creează o discretă distanţare între fetiţe şi băieţi şi o competitie,
încărcată de forme uşoare de rivalităţi între aceştia. De obicei,
fetiţele sunt mai disciplinate şi mai dezvoltate din punct de vedere
fizic. Ele au adeseori o creştere şi dezvoltare mai intensă la 11-12
ani, decât băieţii.
• Copilul începe să fie din ce în ce mai absorbit de petrecerea
timpului cu prietenii şi colegii săi, începe să-şi manifeste mici
refuzuri de a participa cu familia la mici ieşiri ale acesteia, preferând
copiii.

• Adolescenţa este divizată în mai multe etape
sau stadii si autorii nu îi acordă acelasi interval:
• J. Piaget consideră adolescenţa între 15 si 18 ani,
• A. Gesell, între 10 si 16 ani.
• Alţi cercetători împart perioadele de la 11 ani până la 20 de ani în 4 stadii:
preadolescenţă, adolescenţă timpurie, adolescenţă mijlocie si adolescenţă
târzie.
• UNESCO apreciază că vârsta tinereţii se întinde între 14 si 28/30 ani.
• Ursula Schiopu si E. Verza : preadolescenţa, adolescenţa
propriu-zisă (16-18 până la 20 de ani) si adolescenţa prelungită care
cuprinde tineretul integrat în forme de muncă sau studii (18/20-25
de ani).
• Se constată mai multe tendinţe în abordarea adolescenţei:
– tendinţa de topire a adolescenţei în copilărie,
– tendinţa de contopire a adolescenţei cu tinereţea,
– tendinţa de separare a adolescenţei de alte vârste;
– tendinţa de definire a adolescenţei prin comportamente
specifice.

• Perceptia de sine şi imaginea corporală devin critice, datorită schimbărilor
de siluetă, fizionomie şi ţinută.
• Ieşirea din conformismul infantil este echivalentă cu câştigarea

independenţei.
• Identificarea vocaţională se manifestă la puberi mai mult ca o descoperire

de aptitudini, capacităti şi abilităti, apoi ca pregătire pentru examene de
admitere în învătământul superior sau în alte forme de instruire postliceală.
• Viaţa socială este încărcată de experienţă şi modele profesionale
(vocationale). Modelele profesionale se consideră ca accesibile prin efort
intelectual şi practic, de muncă şi randament, dar şi ca fiind condiţionate de
aptitudini înalte.

Afirmarea de sine - Este evidentă tendinta spre autonomie. Nici un adolescent
nu doreşte să fie tratat ca un copil, aşteaptă să i se acorde încredere.
Forme ale afirmării pot fi: supraevaluarea, subevaluarea (atitudinea de
inferioritate), vestimentaţia excentrică, limbajul – prea bogat sau foarte
accesibil, corespondenţa, gesturile, îi place să dea tonul, are spirit de
contradicţie sau evită unele situaţii pentru a nu fi penibil.
• Integrarea socială
• Se dezvoltă ataşamentul la colectiv, în activitatea depusă, se realizează
inserţia individului în societatea adulţilor. În special pe la 17-18 ani, tânărul
este mai obiectiv în aprecieri; adolescentul nu se mai consideră factorul
central ci recunoaşte existenta unei ierarhii care trebuie respectată. Sunt
puternice: dorinţa de cunoaştere, interesul deosebit pentru ştiinţă,
pregătirea pentru profesie; se constituie şi consolidează concepţia despre
lume.
• Maturizarea raţională şi morală face ca adolescentul să devină critic şi
intransigent fată de conduita adulţilor. El reclamă înlocuirea
autoritătii ,,impuse”, coercitive cu autoritatea de valoare recunoscută.
• Sentimentul demnităţii personale capătă o intensitate deosebită.
Adolescentul este preocupat pentru a dobândi recunoaşterea şi respectul
celor din jur. Ignorarea de către părinţi şi cadre didactice a acestei
particularităţi poate dăuna serios echilibrului psihic, integrării (socializării)
optime a adolescentului.

Metode de educaţie folosite la vârsta adolescenţei
• Metoda convingerii - la adolescent convingerea se adresează judecătilor
morale, bazate pe o motivaţie socială. Adolescentul este de acord cu
argumentele raţionale, le întelege şi este capabil să se convingă de
temeinicia lor. Preadolescentul / adolescentul este impresionat de faptul că
adulţii îi acordă încredere, adresându-se capacitătilor sale de judecată. (,,Aş
dori să-ti cunosc părerile, eşti destul de mare ca să-ti dai seama că
argumentele sunt juste”).
• Un rol deosebit în modelarea şi dezvoltarea personalitătii elevilor îl au
expectanţele profesorilor. Este evident că, în anumite limite, expectanţele
profesorilor modelează comportamentul şi performanţele elevilor şi că
aceştia devin ceea ce credem noi, profesorii, că ei pot deveni. Astfel
întelese lucrurile, optimismul pedagogic se instituie ca o condiţie necesară a
succesului.
• Pe adolescenţi îi supără moralizarea (greşeală frecventă a multor
educatori, care încearcă să impună în mod categoric binele). Am constatat
fiecare din noi că educaţia nu se realizează prin decrete, ci prin convingere;
actele impuse creează rezistenţă pasivă sau deschisă.
• Este foarte important să evităm greşelile în faţa preadolescenţilor şi
adolescenţilor, iar dacă n-au putut fi evitate, să fie recunoscute, nu
justificată inutil (ne apreciază mai mult dacă suntem sinceri).

• Stimularea iniţiativei, a autonomiei se leagă firesc de nevoile spirituale ale
elevilor de această vârstă şi constituie o metodă de dezvoltare a
personalităţii prin educaţie şi autoeducaţie; eliberarea de tutelarea măruntă
îi face coautorii propriei lor formări.
• Aplicarea pedepselor şi recompenselor trebuie făcută cu deosebit tact
pedagogic. Efectele aprobării şi dezaprobării se întind pe un spatiu larg
efectiv. Laudele prea dese şi fără merit generează îngâmfare; o pedeapsă
dacă nu este întemeiată provoacă fie amărăciune, fie amărăciune, fie
încăpătânare.
• Dacă glumele/umorul au efect confortabil asupra stării psihice a tinerilor pe
care îi educăm – elevi sau studenţi, ironiile şi jignirile au un efect distructiv,
demobilizator, uneori devastator.
• O strategie pedagogică importantă care are valoare de principiu educaţional
se referă la necesitatea sprijinirii pe elementele/însuşirile pozitive ale
elevilor pentru înlăturarea celor negative. În orice împrejurare trebuie să
arătăm copilului, în primul rând, ceea ce poate face, nu ceea ce nu poate
face.
• De mare importanţă şi utilitate în cunoaşterea preocupărilor, intereselor şi
frământărilor elevilor – aşa cum de altfel ştim cu totii – este comunicarea
eficientă cu aceştia.
• În această perioadă de constituire a unui nou nivel al conştiintei de sine,
când încep să se contureze idealurile morale, rolul exemplului este foarte
mare.

IX Perioadele tinereţii
( de la 25 ani la 31- 35 ani )
Perioada tinereţii implică o dilatare la limita sa superioară, în zilele
noastre, fapt ce determină oarecare nonconsecvente în
determinarea acesteia de către diferiţi autori. D. Levinson consideră
că vârsta adultului tânăr este între 17-18 ani la 45 de ani, cu o
oarecare diferenţă între cele două sexe, în sensul că pentru bărbaţi
această vârstă se consumă între 20 şi 40 ani.
Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul devine cel de
persoană angajată social.
Tipul de relaţii devine foarte complex. Pe de o parte, tânărul se
inserează în ierarhia profesională, pe de altă parte, în forme de
intercomunicări cu colegii de muncă. Relatiile sociale realizate în
etapele anterioare se rarefiază. Relatiile în familia de provenienţă se
emancipează deplin, dată fiind constituirea unei noi familii şi
absorbţia în realaţiile de intimitate ale acesteia.

• Pentru subetapa de la 18/19 la 22 de ani, Levinson consideră că e
specifică vigoarea fizică evidentă, dublată de inteligenţă, memorie,
abilităti, aptitudini deplin utilizabile, şi de bun randament.
• Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereţii ca fiind dominată de

amplificarea identitătii sociale şi de angajare, implicarea pe acest
plan făcându-se prin sarcini sociale. În acest timp, tineretea se
caracterizează, după acest autor, prin trăirea intensă a experientei
dragostei şi începutul vieţii de familie, ceea ce duce la dezvoltarea
intimităţii.
• Ca atare, această perioadă se dezvoltă influentaţă de pendularea

dintre intimitate, izolare şi starea în care eul simte necesitatea de a
se lega de noi persoane, grupuri, organizaţii, cauze etc. Dragostea
şi munca capătă un loc central în structura de conţinut a
personalităţii.

• OMS consideră tinereţea ca desfăşurându-se între 18/20 de ani şi 35 de
ani, limita superioară a perioadei adulte tinere fiind vârsta la care toate
organele şi sistemele organismului functionează în condiţii şi la parametri
superiori.
• U. Schiopu şi E. Verza consideră că tinereţea, inclusiv tendinţa uşoară de

dilatare a acesteia la limita superioară, se extinde între 24 şi 35 de ani.
Consideră, de asemenea, că perioada tineretii se poate împărti în trei
subetape:
- aceea de adaptare profesională şi familială, între 24 şi 28 de ani;
- cea de-a doua perioadă este cuprinsă între 28 şi 32 de ani, perioadă de
implantaţie, în care se intensifică experienţa profesională şi se dezvoltă
statutul de părinte, dat fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în
familie;
- a treia subetapă, între 32 şi 35 de ani, este o perioadă de stabilitate
relativă a adaptării, a valorilor, conduitelor şi aspiraţiilor formulate între
timp.

X. Vârstele adulte (35-65 ani)
Subetapele vârstei adulte:
1) între 35 şi 45 de ani, statutele şi rolurile sociale încep să fie mai
încărcate de responsabilităti, accesul în ierarhia profesională este activ.
În viata de familie, copiii încep să frecventeze şcoala, ceea ce creează o
creştere relativă a continutului subidentitătii de părinte şi o modificare în
evoluţia familiei.
2)între 45 şi 55 de ani - trecerea pe planuri de mai mare responsabilitate

profesională şi social-culturală. Subidentitatea de soţ se va diminua uşor
ca şi aceea de părinte, dat fiind faptul că independenţa copiilor (mari de
cele mai multe ori) nu mai necesită o atenţionare permanentă în acest
rol. Evoluţia feminină este relativ mai tensională şi încărcată de
indispozitii şi anxietăti cu substrat biologic-hormonal (menopauză).
• 3) Subetapa adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează

printr-o oarecare diminuare a forţelor fizice, fiind o perioadă critică, mai
ales pentru femei.

• Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte
• În perioada adultului tânăr (35-45ani), personalitatea este
antrenată în trăiri afective intense, aspiratii puternice, nu totdeauna
în acord cu posibilităţile personale. Se manifestă conflicte de rol şi
statut, deoarece adultul tânăr, pregătit teoretic întâlneşte la locul de
muncă persoane mai limitate, mai pragmatice. O mare parte din
disponibiliţăti nu se utilizează social, ceea ce creează nesigurantă şi
derută latentă.
• În perioada dintre 45 şi 55 de ani se conştientizează simtul reuşitei
şi împlinirii sau al nereuşitei şi neîmplinirii, în combinatii de reuşită,
cu neîmplinire şi simţ de ratare latent sau nereuşită cu impliniri (la
persoane foarte creative), nereuşita şi neîmplinirea (simt de ratare
activ). În fine, există şi cazurile de reuşită în împlinire.
• În perioada de la 55 la 65 de ani, sub imperiul dezangajării
profesionale are loc în mai mare măsură conştientizarea simtului
reuşitei şi al împlinirii, o încărcare cu nelinişte şi anxietate şi
pregătirea pentru un nou ,,şoc al realitătii” (pensionarea).

XI. Vârstele de regresie
Stadiile perioadelor de involuţie.
Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită
faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice (factori
biocimatici), dar şi de la persoană la persoană.
Specialiştii consideră că se poate vorbi de 3 stadii:
– stadiul de trecere spre bătrâneţe (de la 65 la 75 de ani),
– stadiul bătrâneţii medii (de la 75 la 85 de ani) şi
– stadiul marii bătrâneţi sau al longevivilor (peste 85 de ani).
Tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de

activităţi (familiale şi sociale), consultări profesionale etc. Tipul de relaţii
se modifică restrângându-se din aria profesională, dar şi din aria altor
activităţi. Ieşirile încep să fie condiţionate tot mai mult de timpul
favorabil, însorit şi de dispoziţie.

• În perioada de trecere, subidentitatea maritală rămâne esenţială.
Subidentitatea parentală rămâne relativ expansivă, datorită apariţiei
nepotilor care solicită emoţional identificarea de prelungire a
urmaşilor.
Încetează caracteristicile reproductive ale vieţii la bărbaţi. Este o
perioadă de oarecare fragilitate biologică.
Bolile mai curente sunt infarctul, cancerul, bolile respiratorii. La
femei sunt mai frecvente tulburările afective.
• În perioada bătrâneţii propriu-zise, subidentitatea parentală se
contractă uşor, subidentitatea socială se exercită în teritoriul social
accesibil.
• În perioada marii bătrâneţi subidentităţile suprapuse se contractă;
uneori poate avea loc o disoluţie de sine.
Întregul tablou al activitătii psihice poartă, pe de o parte, amprenta

experienţei de viaţă parcurse, pe de alta, a proceselor complexe de
reechilibrare ce antrenează forţele compensatorii ale experienţei şi
cele funcţionale ale organismului.

• Declinul psihic: văzul, auzul, memoria, gândirea, atenţia , vorbirea;
• Exacerbarea emoţionalităţii;
• Stările depresive;
• Hipertrofiere a sinelui (raportarea la propria persoană a tuturor faptelor, şi
justificare a comportamentului (său) prin dilatarea drepturilor personale şi
atrofierea sensibilitătii).
• Viata social-culturală a persoanelor în vârstă este în genere mai putin aptă
de activităti numeroase şi variate.
• La vârstele înaintate expectanţa obiectivă şi subiectivă a mortii este din ce
în ce mai mare.
• Se diferenţiază trei faţete ale evenimentelor terminale: moartea biologică,
psihologică şi socială, fiecare dintre acestea cu manifestările specifice.


Psihologia Dezvoltării

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Dezvoltării

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Freud şi Piaget au influenţat gândirea despre dezvoltare,

• dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• proces complex de trecere de la inferior la superior, de la

• are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu

• caracteristicile individuale, particularităţile diferitelor fenomene

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Specia umană are cca 40.000 de gene organizate în 46

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

- particularităţi de statură şi greutate;

- caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;

- specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al organelor de simţ;

- particularităţi ale biochimismului sanguin;

- aspecte fizionomice caracteristice: forma feţei, calitatea tenului, culoarea

TEMĂ: Identifică în propria familie

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;

b. socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurile

c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul

d. socioafective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor cu

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Educaţia reprezintă actiunea conştientă, organizată,

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul

• Abordarea psihodinamică (teoria psihanalitică) – S.

• Dezvoltarea cognitivă în context social

• Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg

• Teoria dezvoltării psihosociale – E. Erikson

•Pentru Piaget, inteligenţa înseamnă, în primul rând,

După Piaget, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile

• stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaste prin intermediul

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Psihanaliza pune accentul pe determinanţii interni ai dezvoltării

Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce

Eşecul în soluţionarea nesatisfăcătoare a unui anumit stadiu

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• între 0 şi 2 ani; stadiul de afiliere: comunicarea emoţională este acum de

Tema: Arătaţi ce elemente comune există între teoriile lui Piaget şi

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

•Moştenirea genetica; genele recesive răspunzătoare de boli

•3.2. Naşterea – Scala APGAR măsoara parametrii: ritmul

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Dezvoltarea timpurie a funcţionalităţii analizatorilor constituie baza sensibilă

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• Dezvoltarea afectivităţii şi a comunicării afective

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

Lector dr. Valentina Vartic - Curs formare continua

• De la un relativ echilibru la 3 ani, are loc o trecere spre o oarecare

• Integrarea în gradiniţă se face cu oarecare dificultate la aceasta vârstă,

• Ca expresie a dezvoltării, perioada preşcolară mică este una de trecere