Educabilitatea

Conceptul de educabilitate

• Educabilitatea priveşte omul ca fiinţă educabilă,

fapt finalizat în ceea ce denumim „homo
educandus" (omul care se educă sau care este
educabil).
• Educabilitatea reprezintă capacitatea specifică a
psihicului uman de a se modela, structural şi
informaţional, sub influenţa agenţilor
educaţionali şi sociali.
• Aceasta este o categorie pedagogică
fundamentală, care exprimă puterea sau
ponderea educaţiei în dezvoltarea
personalităţii.
 ...
Educabilitatea se manifestă
în relaţia :

• Educator • Educat
 competențe general umane:  capacităţi cognitive, afective si
echilibrul biopsihic, însuşiri de volitive;
personalitate, experienţa de
 experienţă de cunoaştere în
cunoaştere și de viață,
curs de constituire;
disponibilitate de a comunica;
 disponibilitate de a comunica si
 competente profesionale:
de a răspunde solicitărilor;
cultură generală, cultură de
specialitate (științifică,  capacitate de a recepţiona,
psihopedagogică și metodică). prelucra si integra experienţa
transmisă;
 dezvoltare fizică și psihică.
 Teorii privind educabilitatea

• Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat

diferite paradigme de gândire pedagogică, având drept
criteriu de departajare accentuarea, până la absolutizare, a
rolului unui factor, în detrimentul altuia.
• Astfel, s-au conturat:
1. teoriile ereditariste
2. teoriile ambientaliste
3. teoria dublei (triplei) determinări
4. epigenetismul piagetian
 ...

I. Teoriile ereditariste (ineiste)

 Susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane,
avându-şi originile în cercetările biologilor.
 Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii,
minimalizând/negând rolul modelator al celorlalţi factori: mediul
social şi educaţia.
 Sunt teorii pesimiste, în opoziţie cu educabilitatea, promovând
diminuarea/negarea rolului real şi demonstrat al educaţiei şi
mediului social în dezvoltarea personalității.
 Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care
afirmau superioritatea unor rase faţă de altele.
 Adepţii acestei teorii sunt: Platon, Confucius, Schopenhauer,
Lombroso, Herbert, Spencer, Szondi, ş.a. În viziunea lor,
ereditatea determină evoluţia omului.
 II. Teoriile ambientaliste

 Sunt promovate de diverși teoreticieni, precum Locke, Rousseau,

Helvetius, Watson etc., care manifestă o încredere absolută în
puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali și neagă rolul
eredităţii.
 Reprezentanţii acestor teorii s-au inspirat din rezultatele unor
cercetări aparţinând domeniului biologiei:
- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în
evoluţia vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental;
- teoria eredităţii dobândite: achiziţiile obţinute prin experienţă,
de către membrii unei specii, s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi
transmise apoi de la ascendenţi la descendenţi.
 În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la
educabilitate a fost susţinută îndeosebi de către sociologi, care
vedeau în educaţie unul din factorii cei mai importanţi pentru
stabilirea echilibrului social.
 Se adaugă şi unele curente pedagogice pedocentriste (E. Key, M.
Montessori), conform cărora copilul trebuie lăsat să se dezvolte
în mod liber, într-un mediu adecvat, conform trebuinţelor şi
aspiraţiilor sale.
 ...
III. Teoria dublei (triplei)
determinări
 Cu intenţia de a depăşi  Personalitatea este o unitate
caracterul unilateral al celor bio-psiho-socială, rezultat al
două orientări menţionate
anterior, unii filosofi, interacţiunii celor trei factori:
cercetători, teoreticieni ereditate, mediu şi educaţie.
(Democrit, Diderot, Herzen
şi alţii) au adoptat o poziţie
de mijloc.

 Ei consideră că la
dezvoltarea personalităţii
contribuie toţi cei trei
factori: ereditatea, mediul
şi educaţia, aceasta din
urmă având un rol major.
 ...
IV. Epigenetismul piagetian
• Naturalistul german Wolff, considerat părintele embriologiei, dezvoltă
o teorie al cărei concept central este epigeneza. El susține că nici
„mediul nu poate fi totul" și nici „ereditatea nu poate totul" în procesul
formării și dezvoltării organismelor, ci un al treilea factor, care nu este
nici ereditar și nici ambiental și care intră în acțiune după geneză.
• Procesele de creștere și dezvoltare sunt controlate de un tertium pe
care Wolff îl numește vis esentialis.
• Vis esentialis sau nisus formativus apare după ce zestrea ereditară
conținută în zigot intră în interacțiune cu mediul, prin procesele de
nutriție ce asigură creșterea. Forța „tendinței formative" crește pe
măsură ce organismul se dezvoltă, atât în perioada intrauterină, cât și
în cea extrauterină. Influența sa se obiectivează în etape și stadii de
creștere care pot fi identificate cu precizie.
 ...

• Biologii și psihologii contemporani de orientare epigenetistă susțin că

nisus formativus este, de fapt, un mecanism de autoreglare a creșterii,
similar homeostazei, care asigură autoreglarea funcțională a
organismului. Ei au denumit acest mecanism, homeorhesis.
Homeorhesis-ul creșterii organice are un corespondent în planul
dezvoltării psihice care, conform cercetărilor școlii de psihologie
genetică de la Geneva (J. Piaget), reglează psihogeneza, în sensul de a
„impune" o succesiune de stadii de dezvoltare care nu pot fi escaladate
prin presiuni de mediu sau de educație.
• Încă de la apariția ei, concepția epigenetică a influențat gândirea
pedagogică. J. Piaget a recunoscut influența directă a epigenetismului
modern.
 ...

Reflecție…
• Valorificarea deplină a
educabilităţii, drept
capacitate general-umană,
constituie o direcţie
fundamentală în evoluţia
activităţii de educaţie,
realizabilă în condiţii
specifice, la toate
nivelurile sistemului de
învăţământ (S. Cristea).
 Factorii de influenţă ai educabilităţii
• Din perspectivă pedagogică,
educabilitatea implică definirea Ereditatea
raporturilor de interdependenţă
existente între factorii dezvoltării
personalităţii umane:
• ereditatea - premisa naturală a
dezvoltării personalităţii umane;
• mediul - condiţia socială a dezvoltării
personalităţii umane;
Educaţia Mediul
• educaţia - "conexiunea determinantă"
pentru dezvoltarea personalităţii
umane, prin valorificarea deplină a
premiselor ereditare şi a condiţiilor
sociale;
• Sinele.
 Ereditatea
• Genotipul - "patrimoniul
moştenit“, informația genetică
• Ereditatea reprezintă ansamblul pură ;
caracteristicilor fizice, fiziologice şi • Fenotipul – rezultă din
chiar psihoreacţionale pe care fiinţa interacţiunea genotipului cu
umană le moşteneşte de la mediul.
ascendenţi.
• Ereditatea este proprietatea
tuturor organismelor vii,
aparținătoare unei specii, de a da
naștere la urmași asemănători sau GENOTIP FENOTIP
capacitatea organismelor de a
transmite la descendenți
anumite caractere ereditare.
• Genele, numite și factori ereditari,
sunt descrise ca fiind coduri MEDIU
biochimice (conțin informația
genetică).
 ...

• Premisele naturale nu sunt însuşiri gata formate, preformate, ci doar

disponibilităţi care pregătesc apariţia şi dezvoltarea unor însuşiri;
reprezintă dispoziţii native (predispoziţii) şi se caracterizează prin aceea
că:
- nu se manifestă şi nu sunt cunoscute în formă pură, ci ca un "aliaj" de
proprietăţi înnăscute şi dobândite;
- în primii ani de viaţă au caracter polivalent, nediferenţiat, ceea ce face
ca pe acelaşi fond înnăscut să se poata realiza profiluri psihologice
diferite;
- nu au o anumită orientare socială, ci aceasta este dată de mediul social
de existenţă.
• Dispoziţiile native sunt necesare, dar nu şi suficiente, pentru
formarea unor însuşiri de personalitate.
 Mediul
Mediul - reprezentat de ansamblul condiţiilor naturale şi sociale,
materiale şi culturale, al influenţelor organizate sau spontane care se
exercită asupra individului - este profund implicat în dezvoltarea
psihicului, în devenirea omului.

El devine sursă a dezvoltării psihice prin faptul că oferă circumstanţe şi

condiţii concrete de viaţă, informaţii şi modele de conduită, prilejuri de
comunicare şi de schimburi afective.
Mediul poate acţiona ca factor stimulator, care favorizează
dezvoltarea psihică, dar şi ca barieră, ca factor frenator.
 ...
• Mediul este un factor modelator care permite relevarea, stimularea şi
chiar amplificarea dispoziţiilor genetice prin acţiuni instituţionalizate
formal (şcoala), nonformal (activităţi extradidactice, activităţi
extraşcolare etc.) şi prin influenţe informale (grup de prieteni, familia
etc.).
• Cercetările UNESCO dezvoltă, în acest sens, teza transformării
progresive a mediului social într-o "cetate educativă" (Edgar Faure).
 Educaţia

• Educaţia se constituie ca ansamblu de acţiuni şi influenţe exercitate în

direcţia formării şi dezvoltării personalităţii, a unor însuşiri şi capacităţi în
concordanţă cu scopuri dinainte stabilite, raportate atât la social, cât şi la
individual.
• Ea se manifestă ca modalitate concretă de utilizare a premiselor ereditare
şi a resurselor aparţinând mediului, ca acţiune de structurare,
organizare şi valorificare a mediului în scopul favorizării procesului de
dezvoltare a personalităţii.
• În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces cu legităţi interne proprii,
nu unul predestinat biologic şi nici unul impus din afară.
 ...
• Înţelegerea rolului hotărâtor al educaţiei în devenirea omului
presupune abordarea ei ca operator care mijloceşte interacţiunea
factorului intern (ereditatea) şi a celui extern (mediul), ceea ce
presupune raportarea ei atât la social (la exigenţele acestuia), cât
şi la individual (particularităţi individuale, activitatea
individului).
• Întrucât factorii externi acţionează prin intermediul condiţiilor interne,
influenţa educaţională devine eficace în măsura în care este conjugată
cu particularităţile psihice individuale, cu trebuinţele, aspiraţiile, în
general cu activitatea individului.
 Puterea şi limitele ducaţiei
• Puterea educaţiei derivă: • Limitele educaţiei derivă din
- pe de o parte, din modul în care imposibilitatea ei de a suplini în
aceasta descoperă potenţialul totalitate unele neajunsuri
ereditar de dezvoltare al
copilului şi îl valorifică în mod generate de ereditate şi mediu.
maximal, prin antrenarea
acestuia în activităţi diverse,
şi,
- pe de altă parte, din modul în
care utilizează influenţele
mediului şi îl ajută pe copil să
dezvolte o permeabilitate
selectivă în raport cu acestea.
 Limite ale educaţiei

Biologice - atunci când copilul se naşte cu grave deficienţe, dar şi

atunci când înclinaţiile native nu îndreptățesc aspiraţii spre
performanţe foarte înalte într-un anumit domeniu.

Sociale - mediul social în care se dezvoltă copilul, nu-i oferă, de la

vârsta cea mai fragedă, condiții favorabile pentru dezvoltarea
propriilor resurse/potențialități (nivelul scăzut de aspiraţii al
părinților).

Pedagogice - atunci când copilul are neşansa de întâlni educatori

care, prin modul lor de acţiune, reuşesc contraperformanţa de a
distruge interesul copilului pentru un domeniu al cunoaşterii sau al
creației.
 Sinele

• Prin intermediul sinelului/eului, subiectul însuși, ca entitate, își poate

construi propria personalitate, își poate asigura un anumit stil și o anumită
eficiență generală, își pune în mișcare potențialul adaptativ și creativ.
• „Selful” este efectul unei acțiuni de personalizare a forțelor de reglare și
autoreglare a dezvoltării psihice, aici incluzându-se acte de voință, puterea
atitudinală, calitatea forțelor de automanifestare psihologică (Neacșu, 2010).
• Putem vorbi de două tipuri de reglare psihică (de Ketele, Roegiers, 1993,
apud. Neacșu, 2010):
- reglare inconștientă a comportamentului, dominată de coordonatele biologice
ale subiectului: reflexe înnăscute, instincte, acte autonome etc.;
- reglare conștientă a comportamentului uman, datorată, în parte,
experiențelor și mecanismelor formate/reglate prin învățare.
 Reflecţie

• Comentați următoarea afirmație:

”Niciodată doi indivizi nu vor primi exact aceeași educație,
aceleași instrucțiuni, pentru că ei niciodată nu se vor putea
găsi în aceleași circumstanțe. O astfel de ipoteză este
imposibilă” (Helvetius).
 Bibliografie

•Cerghit, I., Vlăsceanu, L. (coord.). (1988), Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti

•Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I.O. (2001). Prelegeri pedagogice. Iaşi: Editura Polirom.
•Cristea, S. (2017). Concepte fundamentale în pedagogie. Conţinuturile şi formele generale ale educaţiei, vol.4.
Bucureşti: Editura Didactica Publishing House.
•Cucoş, Constantin (coord.). (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Iaşi:
Editura Polirom.
•Cucoş, C. (2012). Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Iaşi: Editura Polirom
•Diaconu, M., Jinga, I. (coord.). (2004). Pedagogie. București: Editura ASE.
•Jinga, I., Istrate, E. (1998). Manual de pedagogie. Bucureşti: Ed. ALL.
•Neacșu, I. (2010). Introducere în psihologia educației și a dezvoltării. Iaşi: Editura Polirom.
•Negreţ-Dobridor, I. (2001). Accelerarea psihogenezei. București: Editura Aramis.
•Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie şcolară, București: Editura Aramis.
•Păun, E. (2017). Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia didactică. Iaşi: Editura Polirom.
•Păun, E., Potolea D. (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative. Iaşi: Editura Polirom.
•Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Albatros.
•Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R., Pânişoară, I.O. (2008). Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat şi
grade didactice. Iași: Editura Polirom.
•Radu, I.T., Ezechil, L.(2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice, ed. a II-a. Bucureşti: Editura V & I Integral.
VĂ MULŢUMESC !