Biomecanică 1

Introducere în biomecanică

Etimologic: provine de la bios – viață, şi mehane – mașină. Biomecanica este o știință care se ocupă
cu studiul mișcării organismelor vii, mișcări care au la bază forțele interne (care aparțin organismului)
şi care sunt cercetate şi aplicate pe baza legilor mecanicii. Mișcarea în sine reprezintă o formă de
existență a materiei, ea nu poate exista fără materie, cum nici materia la rândul ei nu poate exista
fără mișcare. Nu există o mișcare pură, imaterială. Mișcarea, ca şi materia, este veşnică. Există o
gamă largă de posibilități de mișcare.

1. Mișcarea microparticulelor materiei, se referă la deplasările protonilor, și electronilor,

particulele elementare.
2. Mișcarea mecanică, studiază deplasarea corpurilor în spațiu, este cea mai veche formă de
mișcare cunoscută.
3. Mișcarea fizică, se referă la mișcarea moleculară sub formă de caldură, lumină, electricitate.
4. Mișcarea chimică, se referă la combinarea și dezagregarea atomilor.
5. Mișcarea biologică, se referă la viața celulei, și a organismelor vii, locomoția acestora.

Mișcarea biologică reprezintă o formă superioară de mișcare, care prezintă niște calități și
mecanisme speciale, care nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mișcărilor mecanice, fizice,
sau chimice, motiv pentru care sunt mult mai greu de interpretat. Ex: natura curenților nervoși, cât și
musculari nu este identică cu natura curenților electrici. Segmentele osoase nu acționează ca niște
simple pârghii, iar forța de acțiune a mușchilor care acționează asupra oaselor, nu poate fi calculată
printr-o formulă simplă matematică. Acest lucru se datorează unor factori care țin de specificul
organismului uman. În concluzie, majoritatea oamenilor de știință au ajuns la concluzia că în
întelegerea și in interpretarea mișcării biologice, aplicarea legilor din mecanică, fizică, chimie, nu
reușește sa redea întreaga complexitate a fenomenelor. Aplicarea acestor legi nu pot sa ne dea decât
o imagine de ansamblu, simplistă, a unui proces biologic complex, așa cum este locomoția umană.
Conținutul biomecanicii poate fi împarțit în 2 elemente: biomecanică generală (care este acea parte
din BM care studiază legile generale ale mișcarii) biomecanică specială (studiaza paticularitățile
mișcărilor din diferite domenii ale activităților motrice).

Primele noțiuni legate de biomecanică au fost formulate de Aristotel, și au fost cuprinse în tratatele
despre parțile animalelor și miscarile acestora, mai tarziu, Arhimede a fost interesat de ele si a
efectuat numeroase studii legate de mișcările înotatorilor în apă, și a fost interesat de modul în care
se comportă un corp în imersie. DaVinci, primul care a facut un studiu complex legat de anatomia
corpului uman, precum și de mișcarile corpului uman. În cadrul acestor studii el a descris acțiunea
unor muschi care participau la efectuarea mersului, săriturii, alergării. Și nu s-a oprit aici, plecând de
la aceste studii el a inventat diferite mecanisme de dezvoltare a calităților motrice, a caror principii
de functionare au ramas valabile și astăzi. Un alt om de știință, Alphonso Borelli, a studiat aparatul
locomotor al omului și a încercat să facă o legatură între oase și mușchi, și pârghiile cunoscute, o
paralelă între modul în care se mobilizează pârghiile și modul în care se mobilizează oasele în diferite
articulații. Un al om de știință, Newton, a încercat să aplice diferite legi matematice mișcărilor
corpului uman, studiile cele mai amănunțite au fost cu aruncarea discului. Steinndler a scris prima
carte, Kinesiologie, în care a încercat să sistematizeze metodele și mijloacele de studiu ale miscării.

Clasificări. Există mai multe discipline care au ca obiect de studiu mișcarea organismelor vii:
ergonimia, ergofiziologia, kinesiologia, anatomia funcțională, biofizica.

Au aparut niște subdiviziuni noi, biomecanica înotului, atletismului, cordului, șoldului, plămânilor etc.
Biofizica s-a dezvoltat de-a lungul timpului, încercand să rezolve o dilemă veche. Legile biologice
guvernează fizica, sau legile fizicii guvernează biologia. Biomecanica în ansamblu are 3 ramuri:
animală, a plantelor, umana. În ultimii ani tendința generală care se răsfrânge asupra BM:
supraspecializarea.

Biomecanică 2

Relații de bază în biomecanică

Relația forță/viteză

A fost studiată prima oara în mod experimental în laborator, pe iepure, experiment care încerca să
lamurească, care este relația dintre forță și viteză prin contracția unui mușchi striat. Este o relație
care poate fi urmarită mult mai ușor în activitatea sportivă. Astfel, cand forța de rezistență a
mușchiului crește, forța = o greutate care trebuie ridicată, atunci contracția se face mai greu. Viteza
de contracție scade. Din punct de vedere matematic, această relație, poate fi interpretată sau arată
ca produsul dintre greutatea deplasată și viteza ei de deplasare, este intotdeauna o constantă (un
halterofil trebuie sa ridice o greutate, inițial greutatea este mică (G1), și o ridică, cu o viteza mare
(V1). În schimb același halterofil daca ridică o greutate mai mare (g2), viteza cu care o ridică (v2), este
mai mică. Această relație matematică a fost demonstrată prima data de Hill, și ii poartă numele: g1
x v2=g2 x v2 = constant. Întotdeauna constantă, deoarece G x V reprezintă pentu exemplul ales,
puterea maximă a sportivului respectiv. NB: în cadrul acestei relații există și 2 situații limită:

1. În cazul în care greutatea ce trebuie ridicată este foarte mare, viteza cu care este ridicată
este aproape nulă (nu există mișcare), în acest caz avem contracție izometrică.
2. În cazul în care greutatea ce trebuie ridicată este quasinulă (foarte mică), în acest caz, viteza
cu care este miscată este maximă, contracție izotonică.

A doua relașie, relația dintre putere și durată;

Puterea reprezintă un debit de energie, acest debit este mare, când durata efortului este scurtă, și
devine din ce în ce mai mică, cand durata efortului este mare. Concret, în prima fază a efortului, care
este cea de activare a efortului muscular, puterea nu atinge valori mari, datorită inerției. Următoarea
fază a efortului, atunci cănd intervine oboseala musculară, resursele energetice ale mușchiului scad
continuu, iar rezistența individului nu poate sa refacă debitul de energie. Puterea scade în
continuare, cu cat durata efortului se prelungește, până se ajunge la faza de epuizare musculară.

Metode și tehnici de măsurare în biomecanică: marimile de bază care se masoară în această

disciplină sunt 3:

- Poziția
- Durata
- Forța
1. Poziția: schimbările succesive de poziție determină o traiectorie de mișcare, în funcție de
acestă traiectorie, mișcarea a fost imparțită în mai multe tipuri: rectilinie, curbilinie, în plan,
în spațiu, circulară, parabolică. De principiu, traiectoria se poate analiza în mai multe feluri,
de obicei traiectoria este urmarită prin traiectoria unui punct material care, convențional,
 poate fi o zonă în care se concentrează fictiv fie masa, fie forța segmentului, ori forța
corpului.
2. Durata: masoară diferențele de timp date de un reper la începutul și la sfarșitul unei mișcari.
Atât durata cât și traiectoria unei mișcări, se analizează în mod automat, cu ajutorul softurilor
speciale. În trecut ele erau analizate cu ajutorul cinegramelor, a stroboscopului, sau a altor
aparate existente în acel moment.
3. Forța: pentru masurarea forței se folosesc metode dinamometrice, dinamometrele moderne
au traductoare foarte mici, poartă denumirea de timbre tensiometrice, care au rolul de a
transforma forța statică, în semnale electrice, care apoi sunt achiziționate și prelucrate
automat de catre computer.

Notiuni de mecanică aplicate aparatului locomotor

Grupe ăi lanșuri musculare

Oasele se articulează între ele, la nivelul articulațiilor, jucând rolul unor pârghii și formând cupluri și
lanțuri cinematice. Oasele joacă un rol pasiv, în timp ce mușchii striați joacă un rol activ.

NB: un cuplu cinematic este alcătuit din mai mulți mușchi care pentru fiecare grad de libertate al
cuplului alcătuiesc o grupă musculofuncțională, altfel zis, în cazul în care cuplul cinematic (articulația)
are mai multe grade de libertate, atunci există mai multe grupuri musculofuncționale.

Exemplu: articulația interfalangiană, are un grad de libertate, la nivelul acesteia se poate produce
flexie și extensie, în acest caz avem 2 grupe musculofuncționale: mușchii flexori și mușchii extensori.
Articulația scapulo-humerală, are mai multe grade de libertate, astfel în cazul ei există mai multe
grupe musculo-funcționale: mușchi flexori, extensori, abductori, adductori, rotatori interni/externi.
Lanțurile musculare sunt defapt o înlantuire de grupe musculare cu acțiune sinergică sau antagonistă,
aceștia realizând mișcarea lanțurilor cinematice, care sunt formate din articulații. Miscarea acestora
este complexă, motiv pentru care participarea lanțurilor musculare la realizarea lor trebuie sa fie și
ea variată, ca regulă generală există puține mișcări complexe, care să poată să se realizeze de către
un singur lanț muscular.

Un exemplu de lanț muscular: lanțul triplei extensii. Mușchii din acest lanț, extensia coapsei pe bazin,
extensia genunchiului și extensia gleznei (MI), acțiuni fără de care mersul, alergarea, săritura, ar fi
imposibile. Cu cât mișcarile sunt mai complexe, cu atât lanțurile musculare care le efectuează sunt
mai complexe.

Poziția muschilor în lanturile cinematice are o mare împortanta din punct de vedere mecanic. Prin
contracția lor, mușchii striați joacă un rol de „ghid activ” al mișcărilor. În timp ce forma suprafețelor
articulare joacă rolul de „ghid pasiv”. Deoarece ele permit realizarea numai a anumitor mișcari, în
anumite sensuri.

La articulațiile cu un grad de libertate, mușchii sunt dispuși, aranjați, în ambele părți ale axului de
mișcare (2 grupe), la cele cu 2 grade, sunt 4 grupe musculofuncționale, iar la cele cu 3, sunt mai
multe grupe musculofuncționale; astfel încat, în aceste articulații triaxiale, prin intervenția separată
sau împreuna a grupelor musculare, se pot efectua atât miscări simple, cât și mișcări complexe:
exemplu de miscare simpla: flexie/ex/abd..., mișcări complexe: flexie/rotație internă, flexie/rotație
externă (circumducții). La articulațiile de tip sferoidal (3 grade), mușchii sunt dispuși în jurul
articulației, formând mai multe grupe musculofuncționale. Acești mușchi pot lucra fie împreună, fie
separat, astfel încat prin contracția lor sa poată produce fie mișcări simple fie mișcări complexe.
DPDV al recuperării funcționale, articulațiile triaxiale sunt mult mai pretențioase și mult mai greu de
recuperat, pentru că în ele se pot produce mișcari, cu diferite grade de complexitate.

Biomecanică 3

Rolul mușchilor raportat la mișcările articulare

În funcție de modul în care mușchii se grupează în jurul unei articulații, ei au fost clasificați în mai
multe grupe:

- Agoniști: mușchii care prin contracție realizează aceiași mișcare, acești mușchi reprezintă o
categorie relativ restransă deoarece în corpul omului majoritatea mușchilor produc sau pot
produce mai multe mișcări.
- Sinergici: din această categorie fac part mușchii care prin contracție realizează mișcări
diferite, dar dacă se contractă simultan, produc aceiași mișcare. Neavând aceiași direcție în
spațiu, prin contracția lor, acești muschi au rol de orientare a mișcărilor și de reglare a
direcției de miscare, în cadrul lanțurilor cinematice. Ex: mișcarea de coborâre a centurii
scapulare, în care pectoralul mare și latissimus dorsi (marele dorsal) sunt mușchi sinergici.
- Antagoniști: mușchii care realizează prin contracția lor mișcări opuse într-o articulație.
-> Acești mușchi au importanță deosebită din punct de vedere biomecanic deoarece
reprezintă „frâna activă” a unor mișcări. Daca din diferite cauze aceștia nu acționează, atunci
mișcarea respectivă este oprită de „frâna pasivă”, reprezentată într-o primă etapa, de
capsula și ligamente, și în urmatoarea etapa, de contactul dintre suprafețele osoase. Acest
lucru se întampla atunci când amplitudinea mișcării din articulația respectivă este mai mare
decât amplitudinea fiziologică, moment în care se produc întinderi, rupturi parțiale/totale de
capsulă și ligamente. Altfel spus mușchii antagonisti, prin contracția lor joaca un rol de
„protector” al mijloacelor de unire dintre articulații, rol activ. Prin contracția acestora, acești
mușchi pot interveni în adaptarea mișcărilor în scopul realizării unei reglări cât mai fine și
precise a acțiunilor.

Relațiile dintre grupele musculare antagoniste diferă în funcție de mai multe elemente:

- Particularitățile mișcărilor executate.

- Caracterul rezistenței care trebuie învinsă: în timpul unei mișcări trebuie învinsă întotdeauna
o rezistență, aceasta poate sa ramână constantă pe tot parcursul mișcării, sa scadă sau să
crească. Ex: forța de frecare (constantă), care acționează ca o forță de frânare. Daca aceasta
rezistență crește pe parcursul mișcării (de ex utilizarea extensorului), mușchii antagoniști se
contractă din ce în ce mai puțin, până ajung la valoarea 0, acest lucru întâmplându-se
deoarece rolul lor este preluat de rezistența extensorului. Daca rezistența scade în timpul
mișcării datorită forței de inerție, atunci contracția antagoniștilor creste din ce în ce mai
 mult, până cand devin „frâna” mișcării respective. Ex: șutul din fotbal, mișcarea de deplasare
înainte a membrului inferior este oprită numai de mușchii antagoniști.

Tipurile de activitate musculară

Musculatura dezvoltă doua tipuri de activitate:

1. Activitate statică
2. Activitate dinamică

Activitatea statică: activitate de asigurare posturală. Această activitate este rezultatul contracției
izometice (statice) a grupelor și lanțurilor musculare, contracția izometrică nu duce nici la scurtarea
mușchiului și nici la deplasarea segmentelor unul fata de celălalt. Însa, contracțiile musculare
izometrice sunt niste contracții „nesănătoase” provocând o oboseală musculară rapidă deoarece
circulația sangvină și limfatică la nivelul mușchiului care se contractă este mult îngreuiată datorită
compresiei arterelor și venelor de către fibrele musculare.

Tipurile de activitate musculară statică:

1. De consolidare: se manifestă în cazul pozițiilor de echilibru stabil, în care centrul de greutate

se află sub baza de susținere: poziția atârnat de ex. În aceste poziții grupele și lanțurile
musculare se opun forțelor de tracțiune care au tendința sa îndeparteze suprafețele
articulare una față de cealaltă punând în tensiune capsula și ligamentele respective. NB: forța
de tracțiune este cu atat mai mare cu cat articulația este mai aproape de baza de susținere
(bara fixă), această activitate solicită în acelasi timp grupele și lanțurile musculare
antagoniste. În general aceste poziții sunt folosite atat în programele de kinetoterapie cât și
în antrenamentele sportive atunci când se urmarește o creștere a forței globale a grupelor și
lanțurilor musculare.
2. De fixare: de echilibrare, se manifestă în cazul pozițiilor de echilibru instabil. În acest caz
centrul de greutate al corpului se află deasupra bazei de susținere a acestuia ex: poziția stând
și variantele ei. În acest caz grupele musculare și lanțurile musculare se opun forțelor care
tind să dezechilibreze corpul, fixându-l în acea poziție. În aceste poziții, între suprafețele
articulare apar forțe de presiune, care sunt cu atât mai mari cu căt îngreuierea este mai mare
(purtarea de greutăți in maini, pe umeri etc). Crește pe masură ce ne apropiem de baza de
susținere *această activitate este influențată în mare parte și de stabilitate, astfel unghiul de
stabilitate care este format de verticala centrului de greutate al corpului și de dreapta care
uneste centrul de greutate cu centrul bazei de susținere este mare. Activitatea statică este
mare și ea în acest caz. Pozițiile de echilibru instabil solicită concomitent grupe și lanțuri
musculare agoniste și antagoniste. Pozițiile în stând pe vârfuri și în stând pe mâini, necesită în
mod normal cea mai mare activitate statică de fixare.
3. De menținere: este o activitate care se întalneste atât în echilibru stabil și instabil, atunci
cand corpul sau segmentele acestuia se află în poziții complexe în care forța de gravitație nu
mai acționeaza în lungul axei verticale a corpului, atunci poate sa apară această activitate.
*caracteristica acestei activități de menținere este că se realizează numai de grupe sau
lanțuri musculare agoniste. Datorită acestui fapt grupele musculare agoniste pot fi antrenate
selectiv în vederea creșterii calităților motrice sau în programele de recuperare. Avantajul
 cunoașterii grupelor și lanțurilor musculare care depun o activitate statică de menținere în
anumite poziții este acela că prin contracții izometrice dirijate, țintite, se poate dezvolta forța
acestora, fie în cazul în care suntem interesați de o anumită ramură sportivă, fie în cazul unor
patologii în care urmărim dezvoltarea anumitor grupe musculare care sunt hipotone sau
hipotrofice.

Activitatea dinamică

Este rezultatul contracției izotonice, dinamice, a mușchilor, contracție care duce la scurtarea fibrelor
musculare și implicit la deplasarea segmentelor sau a corpului în totalitate. În timpul acestei activități
(considerate „sănătoase”) mușchiul efectuează un lucru mecanic proporțional cu 2 lucruri: forța de
contracție, lungimea scurtării. În cazul acestei contracții, atât circulția sangvină cât și cea limfatică
sunt favorizate. Tonusul este menținut de activitatea hormonală (cu cat e mai mare cu atât se
contractă mai repede). Activitatea dinamică este:

1. De invingere: contractie concentrica, contractie in care muschiul se scurteaza, prin

intermediul tendoanelor mobilizeaza oasele care se deplaseaza in articulatie într-un sens
concentric (de apropiere). In acelasi timp muschii antagonisti sunt treptat intinsi si participa
la franarea miscarii respective.
2. De cedare: contracție excentrică sau contracție paradoxală, mișcare în care mușchiul se
contractă dar efectuează mișcarea prin cedarea progresivă a starii de contracție. Se cheamă
paradoxală deoarece, deși muschiul se contractă, lungimea lui crește. Un astfel de exemplu,
aplecarea corpului înainte: contracția de învingere a musculaturii pereților abdominali, sau
prin contracția de cedare a musculaturii paravertebrale (mușc. jgheaburilor vertebrale).
Aceiași grupă musculară poate să execute o mișcare prin scurtare, dar în acelasi timp și o
mișcare opusă prin alungire, în concluzie din punct de vedere biomecanic, denumirea de
mușchi flexori din anatomia funcționala poate fi considerată improprie dpdv biomecanic,
deoarece acești mușchi pot efectua și mișcarea opusă printr-o contracție excentrică.

Pârghiile

În realizarea mișcării, intervine și acțiunea pârghiilor osoase. Contracțiile musculaturii determină

deplasarea oaselor în cadrul articulațiilor, energia musculară transformându-se în energie mecanică.
Segmentele osoase se comportă în aceste cazuri, ca niște pârghii. Asupra unei pârghii acționeza 2
tipuri de forțe: activă Fa, și forța de rezistență „Fr”. Aceste 2 forțe acționează la diferite distanțe și în
diferite poziții față de punctul de sprijin „Ps”. În cazul oaselor punctul de sprijin se află la nivelul
articulațiilor Fa este reprezentată de contracția musculaturii striate, iar Fr este reprezentată de
greutatea segmentului ce se mobilizează, sau a corpului. În cadrul corpului, oasele formează pârghii
de gr 1,2,3.

Pârghiile de gr 1: pârghie caracterizată prin faptul ca punctul de sprijin se află între cele două puncte
de aplicare ale forței active și forței de rezistență : ambele forțe au același sens. EX: articulația
atlanto-occipitală, câmpul de sprijin este articulația, forța activa, contracția musculaturii cefei, forța
de rezistență, greutatea capului. În cazul în care cele 2 brațe ale pârghiei sunt inegale pentru a
asigura echilibrul asupra brațului scurt, trebuie sa acționeze o forță musculară mare. La această
articulație brațul forței este mai scurt decât brațul rezistenței (motiv pentru care mușchii cefei sunt
mult mai puternici decat mușchii din regiunea anterioară a gatului, care acționeaza pe un braț al
pârghiei mai lung). În corpul nostru, toate pârghiile de gr 1 au brațe inegale.

Pârghiile de gr 2: au punctul de sprijin la un capat, forța activă la celălalt capăt, și forța de rezistență
între ele. Ex: articulația talo-crurală, în poziția stând pe vârfuri. În acest caz, FA, Fr, au sensuri
contrare.

Pârghiile de gr 3: punct de sprijin la un capăt al pârghiei, forța de rezistență la celalalt, iar punctul de
aplicare al fortei active între ele. Ex: tipul de pârghie cel mai des întalnit; realizează amplificarea
mișcărilor in detrimentul forței, care scade; la pârghiile de gr 3 cele două forțe au sensuri contrare.
Articulatia cotului: pct de sprijin articulatia, Fa reprezentata de contratia bicepsului si brahialului, si Fr
greutatea antebratului. Studiul parghiilor de gr 3 arata ca exista parghii mobilizate de mai multe
forte, care sunt aplicate la diferite distante de punctul de sprijin. Rolul acestor forte este acela de a
interveni succesiv, treptat, pe parcursul unei miscari, pentri a-i asigura o precizie mai mare. Pentru
mentinerea echilibrului, in pozitiile statice, sunt utilizate parghii care economisesc forta, iar pt
efectuarea miscarilor, se folosesc parghii de gr 3, care realizeaza amplificarea miscarilor, si care se
caracterizeaza prin precizie si viteza.

Mecanismele generale ale locomotiei

Miscarea locomotorie este defapt rezultatul interactiunii dintre fortele interne care apartin
organnismului si fortele externe care apartin mediului in care se produce deplasarea.

Fortele interne:

Acestea sunt impulsul nervos, contractia musculara, parghiile osoase, mobilitatea articulara.

Impulsul nervos: natura impulsului nervos. In stare de repaus, atat fibrele nervoase cat si fibrele
musculare au un potential stabil, numit potential de echilibru sau potential de repaus, a carui valoare
este 70-90 mV. Acest potential este defapt un potential de membrana, care apare asa cum se
intampla la toate celulele organismului uman, datorita repartitiei inegale a aionilor si cationilor de-o
parte si de alta a membranei. Orice modificare a mediului extracelular, orice stimul determina o
modificare temporara a permeabilitatii membranei celulare fata de ionii incarcati electric. Apare
astfel o schimbare a repartitiei acestora fata de membrana si implicit apare si o modificare a
potentialului electric. Modificarea mediului extracelular al celulei nervoase poarta denumirea de
impuls nervos iar potentialul care apare in urma actiunii acestora poarta numele de potential de
actiune*. Terminatia nervoasa preia „informatia” si o transmite mai departe numai daca impulsul
nervos a fost suficient de puternic incat sa treaca peste valoarea prag a potentialului de actiune. Daca
aceasta valoare prag nu se atinge, terminatia nervoasa nu raspunde la impulsul nervos. Aceasta
actioneaza dupa legea tot sau nimic.

Directia impulsului nervos: in functie de directia pe care o ia, impulsul care pleaca din periferie, de la
nivelul receptorilor periferici, activitatea musculare poate sa fie constienta/inconstieenta reflexa. In
cazul miscarilor voluntare, impulsul pleaca din periferie, de la nivelul receptorului periferic, se
transmite prin caile ascendente ale maduvei, ajunge la nivelul scoatei, in zona senzitiva principala,
unde informatia este prelucrata (devine constienta), pentru ca aopi sa se transmita in functie de
aceasta, in umpuls nervos de la nivelul ariilor motorii pre-rolandice ale scoartei cerebrale, impulsul
plecand mai departe pe caile descendente motorii din maduva, si mai departe, la organul efector
(muschi). Acesta este sistemul piramidal care controleaza miscarile voluntare. Pe langa el exista si un
sistem extrapiramidal, care cuprinnde toate structurile de substanta cenusie din int creierului, cu
exceptia talamusului (controleaza tonusul muscular, controleaza si miscarile automate involuntare).
In cazul miscarilor reflexe, aceste miscari se realizeaza prin intermediul arcului reflex, care cuprinde
receptorul periferic, cale senzitiva aferenta, neuron senzitiv din coarnele posterioare ale maduvei,
neuron intermediar, neuron motor din coarnele anterioare ale maduvei, cale Eferenta motorie, placa
neuromusculara, organul efector (muschi).

Contractia musculara

Este a doua forta interna care intervine inn realizarea miscarii, trebuie facuta diferenta intre 2 otiuni,
tonus si contractie. Tonusul musculare este starea de contractie permanenta a muschiului, prezenta
si in repaus. Tonusul are la baza un act reflex. Existenta lui este independenta de vointa noastra.
Reprezinta punctul de plecare in realizareaa contractiei. Tonusul muscular este puternic influentat de
concentratia hormonilor androgeni, mai ales testosteron.

Contractie musculara:

Izometrica: muschiul se contracta fara ca insertia sa se apropie de origine, muschiul se contracta, isi
schimba forma, dar nu produce miscarea oaselor.

Izotonica: muschiul se contracta, insertia se apropie de origine, in acest tip de contractie, muschiul s
scurteaza, isi schimba forma, determina miscarea oaselor.

Contractia in alungire: apare atunci cand forta de contractie a muschiului este mai mica decat forta
care se opune ei. In acest caz desi muschiul se contracta, fibrele lui se ajungesc.

Izometrica: se considera ca au efecte diferite asupra dezvoltarii musculaturii musculaturii, astfel

contractie izometrica are ca efect o crestere rapida a volumului si greutatii muschiului, implicit forta.
Izotonica: Se considera ca are ca rezultat o crestere mult mai mica a greutatii si a volumului muscular,
implicit a fortei musculaturii respective.

In functie de miscarile determinate de contractiile musculaturii, muschii se clasifica in muschi agonisti

(efectueaza miscarea), muschii antagonisti (se opun miscarrii) muschii de fixare (sustin segmentul in
pozitia cea mai utila conferind astfel maxim de forta miscarii respective), muschii neutralizatori
(intervin la sfarsitul miscarii, suprimand miscarea secundara a muschiului motor principal).

Parghii osoase-discutate mai sus

Mobilitatea articulara

Element de forta interna care participa la realizarea miscarii. Impulsul nervos determina contractie
musculara, aceasta determina miscarea oaselor, miscare care se produce la nivelul articulatiilor. In
realizarea diferitelor tipuri de miscari, articulatiile nu au un simplu rol pasiv, astfel, forma, gradele de
libertate, tipul de capsula articulara, numarul de ligamente si pozitia lor, toate influenteaza intr.un fel
sau altul realizarea unei miscari. Astfel in articulatia de tip trohlear (cotul), cele 2 suprafete, trohleea
humerala si incizura trohleara, aluneca una fata de cealalta, dar sensul sau directia miscarii este dat
de santul din mijlocul trohleei. In acest caz avem de-a face cu o articulatie cu conducere osoasa.
Miscarile pasive sunt miscari efectuate de o forta externa organismului, ex: mana examinatorului in
cazul unui examen clinic. Miscarile active sunt efectuate de catre individ, cu ajutorul propriilor sale
grupe musculare. Acestea reprezinta un test de evaluare a capacitatii functionale musculare. In
general, amplitudinea miscarilor pasive la nivelul articulatiilor este mai mare decat a miscarilor
active. Pasive; fiind oprite de contactul dintre suprafetele osoase. Active; limitate de contactul dintre
„partile moi” (piele, tesut adipos SubCutanat, fascii, muschi etc). Examenul obiectiv, cel mai
important care, caracterizeaza mobilitatea articulara, este amplitudinea miscarilor articulare din acea
articulatie. Masurarea amplitudinilor cu ajutorul goniometriei. Clasic, se foloseste un goniometru,
dezavantajul este ca masoara amplitudinea miscarii intr.o singura directie, intr.un singur plan. Exista
diferite articulatii, cum ar fi de la niv piciorului, unde miscarile se efectueaza in doua planuri (inversia
si eversia), pentru aceste miscari complexe s-au inventat goniometre speciale, moderne. Pentru un
examen goniometric, trebuiesc precizare:

1. Pozitia de start: pozitia de la care pleaca miscarea.

2. Pozitia finala: pozitia unde se termina miscarea.
3. Amplitudinea miscarilor: activ/pasiv.
4. Diferentele dintre activ/pasiv.